Crimă la Oxford, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2023

Traducere: Monica Vlad

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, și urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziționate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul, Ușa ferecată și Zero Days. O puteţi urmări pe www.ruthware.com sau pe Twitter (@RuthWareWriter).

👁️⃤  CÂND TOȚI AU DE ASCUNS CEVA. INCLUSIV (ȘI MAI ALES) O CRIMĂ 👁️⃤

April Clarke-Cliveden a fost prima persoană pe care Hannah Jones a cunoscut-o la Oxford. Plină de viață, genială, uneori răutăcioasă și o adevărată mondenă, o atrage rapid pe Hannah pe orbita ei strălucitoare. În primul trimestru, își formează un grup de prieteni devotați și inseparabili — Will, Hugh, Ryan și Emily. Însă până la sfârșitul anului, April e moartă. Zece ani mai târziu, Hannah și Will așteaptă primul lor copil, iar John Neville, bărbatul condamnat pentru uciderea lui April și fost portar la Oxford, moare în închisoare. Ușurată că poate lăsa trecutul în urmă, Hannah își vede întreaga lume dată peste cap când află despre noi dovezi, potrivit cărora Neville ar putea fi nevinovat. Când reia legătura cu vechii prieteni și pătrunde mai adânc în misterul morții lui April, își dă seama că toți cei pe care credea că-i cunoaște au câte ceva de ascuns… inclusiv o crimă.

„Dorința de a se întoarce peste ani și de a le avertiza pe cele două fete din fotografie aproape dureros de puternică, atât de puternică încât, dintr-o dată, Hannah n-o mai poate suporta. Închide telefonul și stă privind în întuneric, gândindu-se la ce ar fi putut fi.”

Eu și Ruth Ware avem o relație dintr-aia de love-hate – ba îmi servește una caldă, ba îmi servește una rece. Așadar, în general încerc să nu am așteptări de la cărțile scrise de ea pe care le citesc. Totuși, nu pot să le trec cu vederea, pentru că-s mare iubitor de thrillere, așa că, na, vreau să văd ce & cum (mai ales cum). În ceea ce privește Crimă la Oxford, am intrat în poveste cu așteptări moderate, sperând la o intrigă inteligentă, personaje memorabile și un mister care să mă țină în priză (curent continuu, nu alternativ). Ce am primit? O experiență literară care s-a mișcat precum o ceață deasă de-a lungul unui râu: uneori misterioasă și fermecătoare, dar în cea mai mare parte lipsită de vizibilitate și greoaie, care nu ascunde mai nimic interesant. E mai mult vorba despre „ideea misterului”, decât „misterul în sine”. Încă de la început, Oxfordul este descris cu o eleganță care aduce aminte (vag) de romanele clasice englezești. Străzile pietruite, aerul aristocratic și farmecul vechi al universității sunt redate cu măiestrie, ceea ce într-un fel creează o scenă perfectă pentru o dramă intensă. Totuși, în loc să fie un personaj viu, acest decor a devenit uneori doar un fundal inert, nefolosit la adevăratul său potențial.

„– Deci amintirile nu s-au mai întors niciodată? O întreabă Geraint, scriind, și ea scutură din cap.

– Frânturi, uneori, în vise. Dar nu sunt niciodată sigură cât de mult e amintire și cât e doar mintea mea care reconstruiește ceea ce crede că am văzut. Nimic pe care să mă pot baza.”

Hannah, protagonista noastră, este un amestec de inocență și frământări interioare, dar vocea ei narativă nu a reușit să mă convingă complet. O vedem oscilând constant între trecut și prezent, între frică și determinare, dar de multe ori introspecțiile ei devin repetitive, ca un disc zgâriat care revine mereu la aceeași notă. Felul în care își analizează obsesiv deciziile de acum zece ani devine extenuant, mai ales că uneori pare să descopere aceleași dileme iar și iar. April, colega de cameră și prietena ei ucisă, este descrisă ca fiind o prezență magnetică, strălucitoare, dar și răutăcioasă. Problema este că nu ajunge niciodată să fie suficient de bine conturată pentru ca moartea ei să lase o rană emoțională adâncă în cititor. E prezentată drept fata carismatică, irezistibilă, dar deseori toxică, un personaj care seamănă prea mult cu stereotipul fetei bogate și răsfățate, care mi se pare puțin expirat. Restul grupului – Will, Hugh, Ryan și Emily – sunt bine schițați, dar nu suficient de nuanțați încât să iasă din tiparele tipice ale genului. Avem tipul serios și stabil (Hugh), iubitul perfect (Will), prietenul tăcut și retras (Ryan) și confidenta de nădejde (Emily). Deși fiecare are momentele sale de umbră, nu am simțit că aceste personajele ar putea fi cu adevărat reale, palpabile, cu adevărat vii.

„(...) Și pentru prima dată de la moartea lui John Neville nu se mai gândește la April, la trecut sau la faptul că poate a condamnat un om nevinovat să moară în închisoare.

Se gândește la copilul său și la noua viață din pântecul ei. Și fericirea îi e atât de intensă încât doare.”

Povestea alternează între trecutul de la Oxford și prezentul în care Hannah, acum însărcinată, își pune sub semnul întrebării mărturia care a trimis un om după gratii. Acest tip de construcție poate fi fascinant atunci când este bine executat, dar aici tranzițiile sunt deseori obositoare. În loc să fie o scară care urcă treptat spre un punct culminant, firul narativ pare un drum cu prea multe serpentine, care încetinește ritmul fără motiv. De asemenea, romanul este prea lung după părerea mea. Ware se pierde în detalii care nu adaugă prea mult la poveste, iar Hannah petrece prea mult timp frământându-se asupra acelorași gânduri. Cartea ar fi putut fi cu (cel puțin) 100 de pagini mai scurtă, și asta nu ar fi afectat absolut nimic din esența căreia, în cele din urmă, încearcă să-i dea gust. Tind să cred că Ruth Ware știe să construiască suspansul, dar aici trucurile sale sunt mai puțin eficiente. Fiecare personaj pare suspect la un moment dat, ceea ce este un lucru bun, dar finalul nu are acel impact pe care îl speram. Am ghicit identitatea criminalului cu mult înainte ca Hannah să o facă, iar revelația nu a fost suficient de șocantă pentru a compensa și justifica lungimea cărții.

„Și nu-i mai e frică.

A încetat să mai fugă de monștri. S-a întors cu fața la ei.

Vrea să afle adevărul.”

Interesul (și cheful de a continua lectura) meu pentru această carte a fost salvat, într-o anumită măsură, de temele abordate: cât de bine ne cunoaștem cu adevărat prietenii? Cât de ușor putem greși în judecățile noastre? Cum ne influențează amintirile deciziile din prezent? Aceste întrebări sunt interesante și, în momentele sale bune, romanul le explorează într-un mod convingător. Totuși, dacă romanul Crimă la Oxford ar fi fost mai concis și cu o protagonistă mai puțin captivă în cercul ei nesfârșit de dubii, probabil că mi-ar fi plăcut mai mult. Atmosfera e bună, dar nu extraordinară. Misterul e interesant, dar nu îndeajuns de captivant încât să te facă să dai pagină după pagină după pagină. Personajele sunt decente, dar nu memorabile și prea puțin convingătoare. În final, este o carte care nu mi-a displăcut complet, dar nici nu m-a făcut să vreau să o recitesc (oricum, nu prea recitesc cărți, nici dacă mi-au plăcut grozav de mult) sau să o recomand cu entuziasm. Dacă îți plac thrillerele lente, slow-peaced, sau cum s-o mai spune, poate vei găsi aici ceva de apreciat. Însă, dacă vrei un roman care să te țină cu sufletul la gură, să-ți provoace aritmii, ai la dispoziții alternative mult, mult mai bune.

Alte recenzii ale cărților scrise de Ruth Ware, apărute și pe blog:

 | Într-o pădure întunecată | Femeia din cabina 10 | Ușa ferecată | Moartea doamnei Westaway | Unul după unul | Jocul minciunii |

Devotamentul suspectului X (Detectivul Galileo, #3), de Keigo Higashino - Recenzie (Crime Club)

Editura: Paladin

Colecția: Paladin CRIME Masters

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2025

Traducere: Adina Barvinschi

Keigo Higashino (născut pe data de 4 februarie 1958) a câștigat multiple premii pentru cărțile lui: Honkaku Mystery Award 2006, Naoki Prize 2006, American Library Association, Best Mystery Novel, Book & Media Awards 2012 pentru traducerea în engleză a volumului Devotamentul suspectului X, câștigător în 2006 și 2010 al Best Japanese Crime Fiction of the Year. Romanele lui Higashino au fost ecranizate pentru marele ecran sau ca miniserii atât în Japonia, cât și în alte țări: Coreea de Sud, Franța, China. Cărțile sale au fost traduse în engleză și în alte șapte limbi (printre care și româna). Până în prezent, Keigo Higashino este autorul a peste șaizeci de romane și a douăzeci de colecții de nuvele.

🐁JOCUL DE-A ȘOARECELE & PISICA ÎN TRADIȚIA ALFRED HITCHCOCK🐈

Aveți două opțiuni: fie să ascundeți că s-a petrecut ceva, fie să ascundeți că ați avut vreo legătură cu cele întâmplate. În ambele situații, trebuie să scăpați de cadavru. Într-o seară de martie, la ușa unei femei bate fostul ei soț. În toiul unei discuții aprinse, femeia și fiica ei îl strangulează pe bărbat, apoi se gândesc să sune la poliție și să se predea. Dar vecinul lor, Ishigami, un matematician strălucit, le propune să le ajute să ascundă crima. Va reuși planul pe care-l urzește Ishigami să-i păcălească pe detectivi? Numai mintea la fel de sclipitoare a detectivului Galileo este suficient de ascuțită pentru a pune faptele cap la cap. Crima e crimă. Restul sunt detalii.

„Matematicianul inspiră adânc, iar ochii i se măriră în clipa în care amintiri vechi de douăzeci de ani îi năvăliră dintr-o dată în minte.

– Manabu Yukawa.”

Când am deschis cartea Devotamentul suspectului X de Keigo Higashino, nu aveam nicio idee că urmează să fiu prins într-un labirint narativ construit cu precizia unui matematician. Nici nu mai zic, de fapt, că odată intrat în labirint, n-am mai putut să ies din el. Acest roman genial, părerea mea, nu este doar un thriller (de fapt, nici n-aș zice că-i fix thriller, pentru că ar fi o încadrare extrem de riguroasă), ci este ca un joc de strategie minuțios, un duel al inteligențelor în care fiecare mutare contează și, mai tot timpul, cineva este cu un pas în fața celuilalt... Sau, cel puțin, crede că este. La suprafață, misterul pare dezvăluit încă din primele pagini: o femeie, Yasuko Hanaoka, își ucide fostul soț într-un moment de disperare. Un act de autoapărare, crud și inevitabil. Ceea ce transformă acest roman într-o capodoperă a genului nu este crima în sine, ci ceea ce urmează: Ishigami, vecinul lui Yasuko, un matematician solitar, intervine în poveste. Nu doar că o ajută să scape de cadavru, dar orchestrează un alibi aproape imposibil de pus la îndoială. Aici începe adevărata intrigă, pentru că acest roman nu este despre cine a comis crima, ci despre cum și dacă poliția poate descoperi adevărul.

„– Pe lumea asta sunt multe cupluri și multe divorțuri, și nicio căsnicie nu se destramă în același fel. Dacă fiecare cuplu nefericit ar reuși să se despartă curat, să se înstrăineze complet în decursul unei singure zile și să nu se mai revadă niciodată, atunci n-am mai avea de-a face cu fenomenul hărțuirii. Din nefericire, realitatea este alta. Adesea, una dintre părți iese din relație, dar cealaltă nu. Chiar și după semnarea actelor de divorț.”

Higashino reușește să transforme o poveste aparent simplă într-o simfonie a detaliilor. Stilul său este calm, meticulos, aproape hipnotic, amintindu-mi de un ceasornicar care ajustează mecanisme fine pentru a obține perfecțiunea. Capitolele curg lin, fiecare piesă a puzzle-ului fiind așezată cu grijă, dar exact atunci când crezi că ai înțeles jocul, Higashino mută piesele de pe tablă, iar tu rămâi uimit, neînțelegând cum ai putut să nu vezi acea capcană invizibilă. Una dintre cele mai mari surprize a fost modul în care autorul m-a făcut să empatizez cu Ishigami. Un personaj enigmatic, prizonier al propriei minți strălucite, Ishigami nu este tipul clasic de antagonist. Nu este nici un criminal în serie, nici un psihopat, ci un om al cărui devotament pentru Yasuko capătă proporții tragice, dramatice. L-am privit cu respect pentru mintea lui briliantă, cu milă pentru suferința lui tăcută, și cu teamă pentru că orice geniu poate deveni periculos atunci când este orbit de dragoste.

„(...) Matematicianul îl privi îndepărtându-se. Începea să-l încerce o senzație de greață. Avea impresia că o formulă complexă, pe care o crezuse perfectă, începea să dea rezultate greșite din cauza unei variabile impredictibile.”

Kusanagi, detectivul care investighează crima, este echilibrul perfect între perspicacitate, în fine, condiția umană de a fi limitat în anumite privințe (el face tot ce se poate mai bine, dar anumite lucruri chiar nu depind de el). El este polițistul clasic, capabil, dar nu genial. Adevăratul său rival este prietenul său, Yukawa, un fizician strălucit, cunoscut drept „detectivul Galileo”. Duelul dintre Ishigami și Yukawa este inima acestui roman, un joc de șah intelectual unde fiecare mutare este calculată cu precizie matematică (dar urmează o traiectorie de natură fizică). Când Yukawa începe să intuiască adevărul, am simțit fiori de anticipare, ca și cum aș fi privit un film cu cadre lente, unde camera se apropie inexorabil de secretul suprem. Finalul este pur și simplu devastator. De multe ori, thrillerele mizează pe un ultim capitol exploziv, pe o dezvăluire menite să te uimească. Devotamentul suspectului X face ceva mult mai profund: te distruge emoțional. Acel ultim moment în care totul devine clar nu este doar un plot twist narativ bine gândit, ci se simte precum pumn în stomac, o revelație care schimbă tot ceea ce credeai că știi despre Ishigami, despre Yasuko, despre dragoste, sacrificiu și obsesie. Am rămas pur și simplu mut. Am recitit ultimele pagini de câteva ori, ca și cum creierul meu refuza să accepte „adevărul”.

„Profesorul se gândi la semnificația vizitei. Trebuia să fi existat un motiv pentru care poliția să-și îndrepte bănuielile către el. Despre ce să fi fost vorba? Lucrurile stătuseră cu totul altfel când îl întâlnise ultima dată pe detectiv.”

Higashino nu se limitează la a oferi cititorului un puzzle polițist inteligent pus la punct și elaborat. Cartea ridică întrebări despre adevăr și justiție, despre cât de departe poate merge un om pentru a proteja pe cineva drag și despre valoarea reală a unei vieți. Există o linie fină (există?) între moralitate și crimă, iar romanul jonglează cu această ambiguitate, provocând cititorul să se întrebe dacă dreptatea se măsoară în fapte sau în intenții. Într-o lume a romanelor polițiste pline de acțiune explozivă și eroi duri, tind să cred că Devotamentul suspectului X  se distinge prin rafinamentul său intelectual și prin subtilitatea psihologică. Nu este doar un thriller foarte fain, ci un studiu al devotamentului dus la extrem, al sacrificiului și al complexității umane. Keigo Higashino demonstrează că misterul perfect nu este cel care ascunde adevărul, ci acela care dezvăluite treptat acest adevăr. Un roman de o eleganță aparte, care a reușit atât să-mi satisfacă nevoile de iubitor de thrillere, cât și să mă poarte într-o profundă și emoționantă poveste despre valențele (deseori efervescente) ale naturii umane. Îl recomand absolut oricui, fără ca măcar să stau o clipă pe gânduri. Chiar sper că prietenii de la Editura Paladin vor traduce, în viitor, și celelalte volume din serie.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Keigo Higashino, Devotamentul suspectului X, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Casa păpușilor (Helen Grace, #3), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2016

Traducere: Laura Karsch

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi.

──୨ৎ──ERA COȘMARUL LOR CEL MAI CUMPLIT. ACUM E NOUA LOR CASĂ──୨ৎ──

Inspectoarea Helen Grace se află iarăși pe urmele unui criminal în serie într-un nou thriller plin de suspans marca M. J. Arlidge! Ce legătură poate fi între o fată care se trezește răpită din propria casă și seches­trată într-o pivniță mizeră și un cadavru descoperit absolut întâmplător pe o plajă pustie? Aparent nu e nicio legătură. Până când mintea ageră a inspectoarei Helen Grace, faimoasă deja pentru cazurile de criminali în serie pe care le-a elucidat, face cone­xiunile potrivite și descoperă numitorul comun: la mijloc e mintea diabolică a unui criminal – unul foarte inteligent, foarte precaut și foarte perseverent...

„Niciunul dintre ei nu părea dornic să pună capăt acelei întrevederi sau să admită că – după câteva minute – încă se mai țineau de mâini.”

Se spune că întunericul nu există cu adevărat, ci este doar absența luminii. Însă, după ce am citit Casa păpușilor de M.J. Arlidge, aș spune că întunericul are un puls propriu, o inimă rece care bate în umbrele poveștii și un glas care îți șoptește dincolo de pagini. A fost ca și cum m-aș fi aventurat într-o casă bântuită unde fiecare ușă deschisă dezvăluia un nou coșmar. Acesta este al treilea volum al seriei Helen Grace, și deși mă așteptam la o cursă tensionată, nu eram pregătit pentru felul în care această carte m-a acaparat. Am trăit-o cu fiecare fibră, cu fiecare inspirație tăiată de suspans, cu fiecare capitol scurt care m-a făcut să spun „doar unul în plus” până când am terminat cartea și eu nici măcar nu mi-am dat seama. M.J. Arlidge este un maestru al construcției tensiunii, iar ritmul său este ca un sprint pe o sârmă subțire întinsă deasupra unei prăpăstii. Capitolele sunt scurte, ca niște secvențe cinematografice care se derulează rapid, iar fiecare sfârșit de capitol este o bombă cu ceas care ticăie amenințător. O pagină duce la alta, apoi la alta, și înainte să îți dai seama, ești prins într-un vârtej din care nu poți ieși.

„(...) Zilele negre se apropiau de final, izbăvirea lui nu mai era departe și totul îl mâna să acționeze.

Curând, așteptarea avea să ia sfârșit. Curând, dragostea lor avea să fie reală.”

Helen Grace este o enigmă fascinantă. Am ajuns la al treilea volum și încă nu pot spune că o cunosc cu adevărat. Este ca o păpușă Matrioșka – fiecare caz rezolvat pare să dezvăluie o nouă stratificare a trecutului ei, dar niciodată miezul complet. Trauma ei este ca o umbră care se alungește pe peretele vieții sale, mereu prezentă, mereu evocată, dar niciodată pe deplin elucidată. În Casa păpușilor, Helen nu doar că trebuie să prindă un criminal, ci trebuie să navigheze printre colții politicii interne ale secției de poliție. Harwood, noul ei superior, pare să aibă o misiune clară: să o distrugă pe Helen. Conflictul dintre ele este ca un duel pe muchie de cuțit, o luptă pentru putere și supraviețuire, unde fiecare pas greșit poate însemna sfârșitul carierei lui Helen. Pe lângă această presiune constantă, Helen este prinsă și într-o căutare personală – încercarea de a-l găsi pe nepotul ei dispărut. Aceste fire narative adaugă o valență emoțională poveștii, arătându-ne într-un fel o Helen mai vulnerabilă, mai umană, mai disperată.

„(...) Pentru prima dată în scurta lui viață, înțelegea ce înseamnă să fii vânat.”

Intriga acestui volum este absolut înfiorătoare. Totul începe cu descoperirea unui cadavru îngropat pe plajă. Detaliul tulburător? Femeia fusese moartă de peste un an, dar familia ei nici nu realizase că dispăruse. Cum a fost posibil acest lucru? Răspunsul este unul care îți dă fiori pe șira spinării: cineva i-a menținut vie prezența online, postând mesaje pe rețelele sociale în locul ei. Această idee mi s-a părut de-a dreptul terifiantă. Într-o lume unde rețelele sociale sunt omniprezente, ce înseamnă cu adevărat „a fi prezent”? Și cât de ușor poate fi manipulată realitatea digitală pentru a ascunde adevărul sumbru? În paralel, Ruby Sprackling, o tânără plină de viață, se trezește captivă într-o cameră întunecată, fără nicio idee despre cum a ajuns acolo. Prăpastia dintre panica ei inițială și momentul în care începe să își cunoască răpitorul este construită cu o măiestrie psihologică care mi-a dat fiori. Criminalul din acest volum este unul care se joacă cu mintea victimei, un păpușar care își controlează prizoniera așa cum un copil ar manipula o păpușă într-o casă de jucărie. Atmosfera este glaciară, fiecare detaliu contribuind la senzația că pereții camerei în care este ținută Ruby se strâng din ce în ce mai mult.

„(...) Adunându-și toată energia, descuie ușa de la subsol și coborî în beznă.”

Pe măsură ce Helen și echipa ei avansează în investigație, tensiunea se amplifică. Arlidge știe exact cum să păstreze misterul până în ultimul moment, astfel încât fiecare pistă pare posibilă, fiecare suspect pare vinovat, fiecare indiciu adaugă mai multă greutate pe umerii cititorului. În același timp, jocul de putere din secția de poliție devine din ce în ce mai aprins, iar lupta lui Helen cu superiorii ei aproape că pare la fel de periculoasă ca și cea cu criminalul. Finalul este un rollercoaster de emoții. Dezvăluirea criminalului mi-a dat fiori, iar cursa contracronometru pentru a salva victima a fost o explozie de adrenalină. Arlidge nu doar că livrează un deznodământ șocant, dar lasă și uși întredeschise pentru viitorul lui Helen, ceea ce mă face să ard de nerăbdare să citesc următorul volum. Dacă ar fi să descriu această carte într-o singură frază, aș spune că este ca un vârtej care te trage în adâncuri și nu îți mai dă drumul. Casa păpușilor este un thriller care te prinde ca o capcană, care îți accelerează pulsul și îți bântuie gândurile mult timp după ce ai închis ultima pagină. Este dovada că M.J. Arlidge și-a perfecționat arta de a scrie thrillere polițiste – și sunt absolut dependent (la modul ăla „bun”, zic) de acest stil.

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog: 

| Ochi pentru ochi | Ghici cine moare primul | Ghici ce-i în cutie |

Ghici ce-i în cutie (Helen Grace, #2), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2015

Traducere: Lucian Niculescu

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi.

🎁 UN NEFAST CADOU DE CARE MAI BINE TE-AI FI LIPSIT 🎁

Cadavrul unui bărbat este găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept şi trimisă soţiei şi copiilor lui. E prima victimă, iar inspectoarea Helen Grace ştie că nu va fi ultima. Dar de ce s-ar afla un bărbat cu o viaţă împlinită departe de casă în toiul nopţii? Presa îl numeşte Jack Spintecătorul în sens invers: un criminal în serie, vânând bărbaţi însuraţi care duc vieţi duble. Helen simte furia din spatele crimelor. Dar ceea ce nu poate ea să prevadă este cât de schimbător e criminalul - sau ce o aşteaptă la capătul cursei...

„– E timpul să mutăm lupta pe teritoriul inamicului.”

Când am terminat Ghici cine moare primul, primul volum din seria Helen Grace, m-am simțit ca și cum aș fi scăpat dintr-o casă a groazei, doar pentru a descoperi că mă aflu pe un alt coridor, mai lung și mai întunecat, care duce spre o ușă crăpată. Dincolo de acea ușă se afla al doilea volum al romanului, iar ce am găsit acolo m-a lăsat șocat, tulburat și complet captivat. Dacă primul volum a fost un thriller intens, atunci Ghici ce-i în cutie este un vârtej furios care nu-ți lasă timp să respiri. M.J. Arlidge m-a prins iar în plasa sa împletită din capitole scurte, acțiune plină de adrenalină și o atmosferă încețoșată care îți intră în oase. Am sacrificat ore de somn (glumesc, nu prea dorm ziua și nu prea citesc seara, târziu), am citit în pauzele de la serviciu (mai mult sau mai puțin, că oricum eram liber în perioada aia), am refuzat invitații (pe care, oricum, nu prea aveam chef să le onorez) doar pentru a mă scufunda încă un pic în această lume brutală, unde moartea nu doar că lovește, ci o face cu un sadism teatral.

„(...) Dar poate că era prea puțin și prea târziu. Poate că era sortită acum să se confrunte de una singură cu această criminală. Nu era deloc convinsă că va câștiga bătălia, însă era hotărâtă să lupte.”

Helen Grace revine, la fel de intensă, la fel de plină de cicatrici, dar cumva mai fragilă. Dacă în primul volum era ca o lamă de cuțit înfiptă în pielea propriei sale traume, acum pare un instrument care a fost folosit de prea multe ori. Ascuțită, dar obosită. Rănită, dar mai periculoasă ca niciodată. Motoarele ei interioare funcționează la turație maximă, dar se vede că într-o zi vor ceda. Este prinsă în propria sa pădure de demoni și, pe măsură ce citeam, nu puteam să nu mă întreb cât mai poate rezista. De data aceasta, criminalul pe care îl vânează este un ucigaș care pare să facă dreptate într-un mod grotesc: vizează bărbați căsătoriți care apelează la prostituate și le smulge inimile. La propriu. Nu doar că acest fapt este o alegere macabră, dar ridică și o întrebare incomodă: ucigașul este oare un justițiare sau un monstru? Sau ambele? Arlidge joacă foarte bine acest joc al nuanțelor, făcându-mă să mă întreb dacă, într-o lume murdară, cineva poate fi cu adevărat considerat „curat”.

„Era mai mult ca sigur plină de vânătăi și de zgârieturi, chiar grav rănită probabil. Se va ascunde acum de lume și o vor pierde pentru totdeauna? Sau va exploda într-o ultimă jerbă de artificii?”

Apar, de asemenea, noi dinamici care o împing pe Helen spre marginea prăpastiei. Un nou șef, Ceri Harwood, încearcă să o reducă la tăcere și să o submineze la fiecare pas, într-o luptă de putere care pare mai mult o vânătoare de vrăjitoare. Emilia Garanita, reportera pe care am urât-o din tot sufletul în primul volum, se întoarce mai agresivă ca niciodată, mirosind sângele și dărâmând orice barieră în calea sa pentru a obține exclusivități. Iar Charlie, vechea aliată a lui Helen, se zbate cu propriile probleme, ceea ce face ca relația lor să devină mai tensionată. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care Helen evoluează. Dacă în primul volum era dură ca o bucată de fier forjat, aici crăpăturile încep să devină vizibile. Trauma și pierderile au lăsat urme. Dorința ei de a face dreptate este la fel de arzătoare, dar focul o consumă din interior. Scenele în care se refugiază în BDSM, unde poate căuta o senzație de control într-un haos pe care nu-l poate opri, sunt șocante, dar esențiale pentru a înțelege cine este ea cu adevărat.

„E uimitor cât de calmi devenim atunci când știm că se apropie sfârșitul.”

Un alt aspect care m-a prins a fost modul în care romanul alternează perspectivele. Vedem bucăți din trecutul ucigașului, detalii care ne forțează să înțelegem că nimeni nu devine monstru din senin. Fiecare rană lasă o cicatrice, fiecare cicatrice poate deveni o armă. Arlidge împreună trecutul cu prezentul într-un mod care te face să nu poți pune cartea jos. Cât despre stilul de scriere, este același ca în primul volum: rapid, incisiv, aproape cinematic. Capitolele scurte sunt un truc pe cât de simplu, pe atât de letal: „Doar un capitol în plus”, mi-am spus de zeci de ori, doar ca să ajung să citesc încă altele 15. Ghici ce-i în cutie este un thriller polițist & psihologic genial, un bilet care te duce spre un abis unde binele și răul nu mai au contur clar. Helen Grace este mai umană, mai sfărâmată, dar și mai periculoasă ca niciodată. Iar finalul... finalul m-a lăsat cu un gol în stomac și cu o singură dorință: să încep imediat următorul volum. Pentru cine vrea un thriller rapid, sângeros și imposibil de lăsat din mână, cartea (seria!) de față este o alegere perfectă. Dar ai grijă: odată ce intri în lumea lui Helen Grace, nu mai e cale de întoarcere.

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog: 

| Ochi pentru ochi | Ghici cine moare primul | 

Ghici cine moare primul (Helen Grace, #1), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2015

Traducere: Lucian Niculescu

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi. 

𖦏UNUL TRĂIEȘTE, CELĂLALT MOARE. E SINGURA SOLUȚIE𖦏

Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui. Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună. Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte. Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber”. Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima? Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

„Cum își alege victimele? Și de ce? Urăște ambele persoane răpite sau doar pe una singură? Cum poate să prevadă rezultatul? Îi pasă care moare și care trăiește? De ce tocmai acestea? Ce i-au făcut? Să fie oare prima criminală în serie din istorie care triumfă prin cei care supraviețuiesc crimelor sale și nu pe seama celor uciși? E unică și fără pereche. Și va fi o adevărată senzație.”

Am intrat în lumea romanului Ghici cine moare primul de M.J. Arlidge ca într-un tunel lung și întunecat, în care fiecare pas înainte părea să mă ducă mai adânc în labirintul minților umane aflate sub presiune. A fost ca și cum aș fi deschis o cutie a Pandorei plină de dileme morale, violență crudă și un joc al morții care îți îngheață sângele în vene. Deși genul thriller îmi este familiar, rareori mi s-a întâmplat să simt un asemenea amestec de fascinație și disconfort, de curiozitate și groază în același timp. Premisa cărții este simplă și, în același timp, înfricoșător de eficientă: două persoane sunt răpite și închise împreună într-un spațiu închis, fără hrană, fără apă, fără nicio cale de scăpare. Li se oferă un telefon și un pistol cu un singur glonț. Singura cale de a ieși? Unul trebuie să îl ucidă pe celălalt. Este un scenariu care aruncă lumina asupra instinctelor noastre primare: cât de departe ai merge ca să supraviețuiești? Ce se întâmplă cu mintea umană când este împinsă în colțurile cele mai întunecate ale existenței?

„Mai multe întrebări decât răspunsuri, dar Helen avea în sfârșit senzația că se apropie de adevăr.”

M.J. Arlidge nu pierde vremea cu introduceri lungi. Ritmul este alert, brutal chiar, și te ține captiv, ca și cum ai fi și tu prins în capcana celor doi nefericiți care trebuie să aleagă între crimă și moarte. Stilul de scriere este direct, fără înflorituri inutile, ceea ce amplifică senzația de tensiune și de pericol iminent. Deși nu sunt neapărat un fan al capitolelor foarte scurte, trebuie să recunosc că această tehnică funcționează de minune aici, dând o senzație de viteză, ca și cum ai urmări un film de acțiune în care fiecare scenă este un nou pumn în stomac. Helen Grace, detectivul principal, este un personaj care mi-a stârnit un amestec de admirație și compasiune. Este dură, metodică, capabilă să facă față celor mai crunte crime fără să clipească, dar în același timp este o femeie bântuită de propriii demoni. Într-o lume a thrillerelor unde detectivii sunt fie genii deduse logic, fie bețivi cinici și destrămați, Helen Grace reușește să iasă în evidență prin complexitatea ei. Are o latură întunecată, una care se dezvăluie treptat, ca un tablou pictat cu tușe groase de mister. Nu este un personaj ușor de îndrăgit, dar nici unul pe care să îl poți ignora.

„Există o sumedenie de momente într-o viață de om când trebuie să alegi să te deschizi ori să te ascunzi adânc. În dragoste, la serviciu, în familie, cu prietenii, sunt clipe când trebuie să decizi dacă ești pregătit să-ți arăți adevărata fire.

Helen se construise cu bună știință ca o enigmă. Avea o carapace groasă pe care o prezenta lumii și care o definea – solidă, rezistentă, incapabilă de ezitări sau regrete. Ea știa prea bine cât de departe de realitate era această imagine, dar uimitor de multă lume o lua de bună.”

Cazurile pe care le investighează devin din ce în ce mai înspăimântătoare, mai ales când își dă seama că există o legătură între victime și propriul său trecut. Această revelație adaugă un strat suplimentar de intensitate, pentru că nu mai este doar o cursă contra cronometru pentru prinderea criminalului, ci și o luptă interioară a protagonistei, care trebuie să își confrunte propriii demoni pentru a rezolva cazul. Atmosfera creată de Arlidge este una sufocantă. Te simți prins în cercul vicios al acestui joc bolnav, în care moartea nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Locațiile sunt descrise într-un mod care îți dă fiori, iar scenele de crime sunt atât de detaliate încât aproape că le poți vedea în fața ochilor, simți mirosul de sânge și auzi șoaptele disperate ale victimelor. Cartea nu este pentru cei slabi de inimă – scenele sunt dure, violente, uneori greu de digerat. Dar, în același timp, asta face parte din farmecul ei – nu te lasă să te simți confortabil nici măcar o clipă.

„– Iar acum trebuie să alegi din nou, Helen. Ucizi sau vei fi ucisă?”

Deși mi-a plăcut mult ritmul rapid și complexitatea cazului, am simțit că unele momente au fost puțin forțate. Uneori, Helen pare prea perfectă în imperfecțiunile ei, prea pregătită să înfrunte orice, ceea ce o face uneori mai puțin credibilă. De asemenea, anumite revelații de la final nu au avut impactul pe care mi l-aș fi dorit, poate pentru că se simțea că Arlidge le construise într-un mod previzibil. Totuși, Ghici cine moare primul este un thriller care merită citit, mai ales dacă îți plac poveștile intense, macabre, care îți pun la încercare nervii, și este un început de serie de-a dreptul formidabil. Dacă ești fan al serialelor precum Criminal Minds sau The Killing, vei aprecia stilul brutal și direct al cărții. 

„Timpul se scurgea și fiecare minut era prețios.”

Nu este un roman care să îți lase loc de răgaz – te aruncă într-un vârtej de groază și tensiune și nu te mai lasă să respiri până la ultima pagină.  M.J. Arlidge reușește să creeze un roman captivant, cu un concept original și un protagonist memorabil. Deși nu este perfect - de fapt, nici nu-și propune asta -, este genul de carte pe care o devorezi, chiar dacă uneori trebuie să iei o pauză ca să îți revii după anumite scene. Și dacă asta nu e definiția unui thriller reușit, atunci nu știu ce este. Dap, voi continua cu seria asta, pentru că în sfârșit o am aproape în totalitate (fără ultimul volum tradus la noi) în bibliotecă; și o recomand absolut oricui (știu, știu, eu am ajuns mai târziu la petrecere, dat fiind faptul că deja mai toată lumea a citit măcar o carte din serie).

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog:

 | Ochi pentru ochi |