Rămâne în familie, de John Marrs - Recenzie

Editura: Bookzone

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2024

Traducere: Mădălina Udrescu

John Marrs a lucrat 25 de ani ca jurnalist freelancer, specializat în interviuri cu actori, muzicieni și celebrităţi TV. A debutat în 2013 cu romanul The Wronged Sons (republicat în 2017 sub titlul When You Disappeared), urmat de Welcome To Wherever You Are, The Good Samaritan, Her Last Move și The Passengers. Suflete pereche, publicat în 2016, s-a tradus în 23 de limbi, a fost desemnat cel mai bun roman SF al anului de către Wall Street Journal și a fost ecranizat sub forma unui serial Netflix de zece episoade. Mai multe despre autor puteţi afla pe www.johnmarrs.com. La noi au mai fost traduse și cărțile Suflete pereche & Pasagerii.

☾𖤓 RĂUL A TRĂIT AICI. IAR URMELE LUI ZAC ASCUNSE ÎNTRE ZIDURILE ACESTEI CASE ☾𖤓

Ce familie minunată! Odată ce intri în casa lor, nu mai ieși niciodată. Descoperă cel mai întunecat thriller al anului și citește-l cu speranța că familia ta nu este precum cea din cartea lui John Marrs. Când Mia și Finn se mută în noua lor casă victoriană, aceștia descoperă un mesaj tulburător: „ÎI VOI SALVA DIN POD”. Indiciile îi vor duce spre podul casei, locul unde secretele vor ieși la iveală cu o brutalitate ce depășește orice imaginație. Gândește-te de două ori înainte să le treci pragul!

„(...) Dacă va continua să scormonească în cuibul cu viespi, va sfârși prin a fi înțepată.”

Eu și John Marrs ne înțelegem de minune; i-am citit toate cărțile traduse la noi și toate mi-au plăcut enorm. Așadar, când am deschis Rămâne în familie, aveam așteptări mari. Sunt un fan al thrillerelor și, de-a lungul timpului, am citit destule încât să îmi dau seama când un autor reușește să mă surprindă cu adevărat. Ei bine, John Marrs nu doar că mi-a întrecut așteptările, dar le-a făcut bucăți, le-a reconstruit și apoi le-a zdrobit din nou. Aceasta nu este doar o poveste despre o casă bântuită de trecut, ci și despre secretele adânc îngropate într-o familie, despre cât de departe poți merge pentru adevăr și cât de mult îți poate distruge viața ceea ce descoperi. De la prima pagină, am simțit că intru într-o cameră întunecată unde lumina pâlpâie și umbrele se mișcă fără un motiv aparent. Povestea începe cu Finn și Mia, un cuplu tânăr care cumpără o casă veche în Stewksbury, Bedfordshire, o ruină care pare să aibă nevoie doar de puțină iubire și muncă. Însă, în stilul clasic al lui John Marrs, nimic nu este doar ceea ce pare. Când descoperă un mesaj criptic ascuns sub o placă de lemn – Îl VOI SALVA DIN POD – curiozitatea se transformă în obsesie. Și de aici, totul începe să se destrame.

„(...) Pentru că asta e tot ce mi-am dorit vreodată. Indiferent de ce mi se întâmplă mie, trebuie să-i protejez de urmările exploziei iminente.”

Marrs are un talent aparte de a doza suspansul, iar aici o face mai bine ca niciodată. Fiecare capitol adaugă un nou strat de mister, iar structura narativă, care alternează perspectivele lui Finn, Mia și ale părinților lui Finn, Debbie și Dave, creează o poveste complexă, plină de emoții contradictorii. Pe lângă aceste perspective, avem și inserții sub formă de interviuri, podcasturi și articole de presă, ceea ce dă un aer de autenticitate și face povestea să pară aproape reală. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la cartea asta este felul în care Marrs reușește să pătrundă în psihologia personajelor. Mia, de exemplu, este genul de protagonistă pe care, uneori, ai vrea să o zgâlțâi și să îi spui să se oprească, dar în același timp, îi înțelegi perfect motivațiile. Obsesia ei pentru adevăr este palpabilă și aproape contagioasă. În timp ce citeam, mă simțeam prins în același vârtej de întrebări și teorii, încercând să descopăr înaintea ei ce se află în spatele acelor indicii macabre.

„(...) Cea mai cumplită temere a mea s-a adeverit. Toți acești ani de prefăcătorie au luat sfârșit fără niciun avertisment.”

Când vine vorba de plot twist-uri, John Marrs este „regele neîncoronat al surprizelor”. Crezi că ai înțeles unde se îndreaptă povestea? Mai gândește-te. De fiecare dată când simțeam că sunt pe cale să pun piesele puzzle-ului la loc, Marrs dădea peste masă și împrăștia totul din nou. Și trebuie să spun – finalul este unul dintre cele mai ciudate pe care le-am citit vreodată. Genul acela de final care îți rămâne întipărit în minte și te face să privești în jurul tău cu un sentiment straniu de neliniște. Un alt lucru care m-a impresionat este cât de bine a reușit Marrs să împletească trecutul cu prezentul și să creeze această atmosferă întunecată, sufocantă, în care personajele se simt captive. Casa devine un personaj în sine, un monstru tăcut care își dezvăluie secretele treptat, dar nu fără a cere un preț. Încă de la primele descrieri, am simțit un fior pe șira spinării, iar pe măsură ce misterele se adânceau, senzația de „ceva nu e în regulă aici” a devenit din ce în ce mai puternică.

„Dau din cap. N-am de gând să-i dezvălui în cine altcineva mai am încredere.”

Desigur, cartea nu este perfectă. Uneori, perspectiva dublă a evenimentelor, în care vedem aceleași întâmplări din puncte de vedere diferite, poate părea puțin repetitivă. De asemenea, deși majoritatea răsturnărilor de situație sunt absolut geniale, unele au fost mai previzibile decât mi-aș fi dorit. Dar chiar și așa, Rămâne în familie rămâne una dintre cele mai captivante și tulburătoare cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Dacă îți plac thrillerele întunecate, cu secrete de familie ascunse sub podele scrâșnitoare, cu crime care nu își găsesc liniștea și cu un ritm care nu îți dă voie să respiri până la ultima pagină, atunci cartea de față este o lectură obligatorie. Dar vreau să te avertizez, totuși – după ce termini cartea asta, nu vei mai putea privi niciodată o valiză veche fără să te întrebi ce se ascunde înăuntru. De adăugat, de asemenea, că în carte există violență asupra copiilor. Chiar îmi place John Marrs și mă declar unul dintre (nenumărații săi) fani! Lecturi cât mai frumoase să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de John Marrs, apărute și pe blog:

 | Pasagerii | Suflete pereche | 

Cele patru vieți ale lui Daiyu, de Jenny Tinghui Zhang - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Nemira Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2025

Traducere: Silvia Năstasie

Jenny Tinghui Zhang este o scriitoare chinezo-americană și autoarea bestsellerului internațional Cele patru vieți ale lui Daiyu, tradus în douăsprezece limbi și nominalizat la Chautauqua Prize, Dublin Literary Award, Carnegie Medal for Excellence in Fiction și VCU Cabell First Novelist Award. Lucrările ei au apărut în The Cut, The New York Times, Texas Highways și The Rumpus, printre altele. Deține un MAE obținut la Universitatea din Wyoming și a primit sprijin din partea Kundiman, Tin House și VONA/Voices. S-a născut în Changchun, China și a crescut în Austin, Texas, unde locuiește și în prezent.

🥀UN ROMAN NECESAR, DUREROS & SPLENDID DE FRUMOS SCRIS🥀

Un roman de debut uluitor, plasat pe fundalul american al Actului de excludere a Chinei, despre o fată de origine chineză, care luptă cu prejudecățile Vestului American al anilor 1880. Daiyu nu și-a dorit niciodată să semene cu eroina tragică al cărei nume îl poartă, venerată pentru frumusețea ei și condamnată la suferință. Dar când e răpită și transportată clandestin peste ocean, din China în America, ea trebuie să renunțe la casă și la viitorul pe care și-l imaginase. E nevoită să se reinventeze mereu pentru a supraviețui. De la o școală de caligrafie, la un bordel din San Francisco, la un magazin din munții Idaho, Daiyu încearcă cu disperare să scape de tragedia care o urmărește. În vreme ce reacțiile anti-chineze se răspândesc în toată țara, transformându-se într-un val de violență inimaginabilă, Daiyu trebuie să apeleze la toate personalitățile pe care le-a îmbrățișat de-a lungul timpului – inclusiv la cele pe care își dorește cu ardoare să le lase în urmă – pentru a-și revendica în sfârșit propriul nume și propria poveste.

„Așa am aflat că forța caligrafului începe odată cu mânuirea pensulei. Că ceea ce impregnează liniile cu suflet, pregătindu-le pentru forma lor finală, sunt alegerile făcute de-aici încolo, precum cât de udă e cerneala sau cât de mult apasă pensula pe hârtie sau cât de agilă ți-e mâna.”

Jenny Tinghui Zhang își țese romanul Cele patru vieți ale lui Daiyu cu o frumusețe dureroasă, iar în centrul său se află Daiyu, o fată care nu doar că își pierde numele de mai multe ori, dar își pierde și identitatea, de fiecare dată într-un mod parcă tot mai crud. Asemenea cernelii care se întinde pe hârtie sub o pensulă fermecată, povestea ei se întinde peste oceane și continente, trasând linii precise între suferință și speranță, între brutalitate și supraviețuire. Este o poveste care nu se citește pasiv – este o poveste te absoarbe, te răscolește și te obligă să te uiți direct în ochii istoriei de care poate nu ai vrea să-ți amintești. Dar Zhang nu ne dă opțiunea de a privi în altă parte, și bine că face așa... Încă de la primele pagini, este imposibil să nu simți un fior rece pe șira spinării atunci când Daiyu își pune problema numelui. În cultura chineză, numele nu sunt doar etichete, ci presagii. Daiyu, botezată după eroina nefericită din Visul din pavilionul roșu, pare sortită să trăiască într-un fel de ecou al acelei povești. Și, la fel ca personajul literar, viața ei este marcată de pierdere. Își pierde părinții, își pierde locul natal, își pierde libertatea. Fiecare nouă pierdere vine însoțită de un nou nume: Feng, Peony, Jacob Li. Fiecare nouă identitate este un scut, un strat de protecție împotriva lumii care o vrea fie invizibilă, fie moartă.

„O pensulă rezilientă este una care, după ce lasă cerneala pe hârtie, țâșnește înapoi, pregătindu-se pentru următoarea tușă. Dar reziliența nu se obține apăsând mai tare. Nu, artistul trebuie să stăpânească arta eliberării pensulei, să-i dea spațiul și libertatea de a se regăsi.”

Povestea începe în China anului 1882, când Daiyu, la doar 11 ani, este trimisă de bunica ei într-un oraș-port pentru a fi în siguranță. Aceasta este prima dintre numeroasele ironii tragice ale romanului  – siguranța este o iluzie. După un scurt refugiu într-o școală de caligrafie, unde învață ascultând în tăcere lecțiile altora, Daiyu este răpită și traficată în America. Ascunsă într-un butoi de cărbune, ea traversează Pacificul și ajunge în San Francisco, unde este vândută unui bordel. Dacă începutul este brutal, ceea ce urmează este un studiu al supraviețuirii. Daiyu reușește să evadeze și adoptă o nouă identitate, cea a unui băiat numit Jacob Li. Dar deși hainele și numele o protejează, realitatea nu se schimbă: America anilor 1880 nu are loc pentru ea, nici ca femeie, nici ca bărbat, nici ca imigrant chinez. Rasismul nu este doar o barieră invizibilă, ci un zid solid, crud, fundamentat de legi și consolidat de o violență ieșită din comun, de o ură întunecată.

„Ce-aș mai putea să spun? Să povestesc cum am fost dusă într-o cușcă, ce numeau ei baracă, pe St. Louis Aleey, din Chinatown? Mirosea a urină, a fecale și a coji acrite de pepene. Să povestesc cum au aruncat capacul de pe găleată, despre cum soarele mi-a ars ochii, despre cum m-au tras de mâini afară? Picioarele nu-mi reacționau, așa că m-au legat de un stâlp, funia prinsă în jurul mijlocului afundându-se în scobitura dintre coaste și șolduri.”

Zhang scrie într-un stil aproape poetic, iar acest luccu creează un contrast și mai puternic între frumusețea frazelor și ororile pe care le descriu. Scenele de cruzime sunt greu de citit – și mai greu de uitat. Dar la fel de impresionante sunt și momentele de liniște, de contemplare, când Daiyu își găsește refugiu în caligrafie, în ritmurile controlate ale pensulei pe hârtie. Cele patru comori ale studiului – pensula, hârtia, cerneala și călimara de cerneală – nu sunt doar un simbol al artei, ci și al identității ei. Chiar și atunci când îi sunt furate numele și libertatea, caligrafia rămâne singurul fir de legătură cu cine este cu adevărat. Este greu de citit acest roman fără să simți furie. Zhang nu doar că spune povestea unui personaj, ci și a unei întregi generații de chinezi care au fost tratați ca niște intruși într-o țară care i-a exploatat pentru muncă și apoi i-a respins cu ură. Cele patru vieți ale lui Daiyu aduce în prim-plan legi aproape uitate, precum Actul de excludere a chinezilor din 1882, care a blocat imigrația chineză în SUA timp de zeci de ani. Rasismul nu este doar o amenințare omniprezentă de fundal în roman – este un monstru real, palpabil, care distruge vieți.

„De la Dayiu la Feng, la Bujor, la Jacob Li. Când o să redevin eu? Și dacă o să fiu eu însămi din nou, oare o să mă mai recunosc?”

În ciuda realismului brutal, romanul nu este lipsit de momente de speranță. Daiyu găsește oameni care o ajută, care îi oferă un loc unde să se odihnească, un nume care să o protejeze. Dar speranța este întotdeauna fragilă, la fel ca cerneala care, odată uscată, poate fi ușor ștearsă. Este greu să evaluez această carte fără să fiu copleșit de emoție. Nu este o lectură ușoară, dar nici nu ar trebui să fie. Este un roman care cere răbdare, care necesită un stomac tare pentru a îndura scenele de violență, dar și un suflet deschis pentru a aprecia frumusețea ascunsă printre pagini. Îmi amintesc că am terminat cartea într-o singură zi, ca și cum aș fi fost prins într-un vis febril din care nu puteam să mă trezesc. Când am citit ultima frază, am rămas cu privirea pierdută în gol, încercând să procesez totul. Cele patru vieți ale lui Daiyu este un roman care îți rămâne în minte mult timp după ce l-ai terminat, ca un ecou al unui strigăt care nu a fost niciodată ascultat. Pentru mine, cu siguranță se va dovedi a fi una dintre cărțile care intră în topul celor mai bune citite în acest an; și suntem abia la sfârșitul lunii martie!

Schimbul de noapte, de M.L. Rio - Recenzie

Editura: Alice Books

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 184

Anul apariției: 2024

Traducere: Elena Gorgan

M.L. Rio are un masterat în Studii shakespeariene la King’s College, Londra, și Shakespeare’s Globe și un doctorat în literatură engleză la Universitatea din Maryland, College Park. Este autoarea nuvelei Schimbul de noapte (apărută și la noi în 2024, în traducerea Elenei Gorgan) și a romanului Dacă am fi ticăloși, bestseller internațional, publicat în douăzeci de țări. La Editura Alice Books a apărut și romanul Dacă am fi ticăloși (2023, traducere din limba engleză de către Anacaona Mîndrilă-Sonetto).

🍄‍🟫NIȘTE CIUPERCI & CAM ATÂT🍄‍🟫

O poveste cu accente gotice despre un grup pestriț de lucrători în schimbul de noapte care se întâlnesc în cimitirul local pentru a scoate la iveală secretele unui mormânt deschis. Cinci persoane care lucrează în schimbul de noapte se întâlnesc în cimitirul unui colegiu: un barman, o șoferiță de rideshare, recepționera unui hotel, administratorul neoficial al bisericii abandonate – care, noapte de noapte, se profilează amenințător deasupra lor – și redactora-șefă a ziarului colegiului, aflată mereu în căutare de subiecte noi. Într-o seară târzie de octombrie, în curtea bisericii apare o groapă care nu era acolo înainte. Cine a săpat-o și pentru cine? Urmărindu-l prin noapte pe gropar, cei cinci își dau seama că acesta ar putea fi cheia șirului de întâmplări ciudate care au stârnit vâlvă în oraș în ultimele săptămâni – și că ar putea fi foarte aproape de dezlegarea misterului.

Nu am intrat în lectura cărții de față cu așteptări nerealiste. Ba chiar mi-a plăcut premisa: un grup de studenți care fumează într-un cimitir descoperă un mormânt proaspăt săpat și decid să investigheze misterul în noaptea de Halloween. Sună ca un amestec interesant de dark academia, horror și Scooby-Doo cu țigări, ceea ce, sincer, ar fi putut funcționa. Problema? Niciuna dintre aceste idei nu este dusă până la capăt. Întreaga acțiune a cărții are loc într-o singură noapte, ceea ce, în teorie, nu este o problemă. Am citit și alte cărți care se desfășoară într-un interval scurt de timp și care au reușit să creeze tensiune și atmosferă. Dar aici, totul se mișcă prea rapid, prea superficial. Nu e timp pentru atmosferă, nu e timp pentru a construi personaje reale, nu e timp pentru o poveste cu adevărat captivantă. Rio introduce un grup de studenți destul de efervescenți. Sunt exact genul de personaje pe care te-ai aștepta să le găsești într-o poveste de dark academia – jurnalistul obsedat de adevăr, fata cool și edgy, barmanul carismatic, tipul singuratic cu un trecut misterios. Pe hârtie, acest grup funcționează, dar în practică, fiecare personaj pare o schiță incompletă, un clișeu pe care n-am avut timp să-l descopăr cu adevărat.

Dacă te aștepți la un horror autentic, Schimbul de noapte nu este cartea potrivită pentru tine. Deși începe promițător, cu o atmosferă întunecată și o premisă bună, foarte repede îți dai seama că nu există niciun pericol real, niciun moment care să îți accelereze pulsul. Da, apar șobolani morți aruncați într-o groapă, există zvonuri despre niște atacuri ciudate care au loc prin oraș, dar toate aceste elemente rămân exact atât: zvonuri. De fapt, misterul este atât de rapid dezlegat încât aproape că nu simți suspansul. Grupul descoperă mormântul gol, fac niște presupuneri, caută câteva indicii și… gata, enigma este rezolvată. Nu există vreo revelație șocantă, vreun moment în care să te întrebi „wow, chiar asta se întâmplă?”. Pur și simplu, totul se desfășoară prea sec, fără vreun impact emoțional real.

Un alt punct slab al cărții este dialogul. De multe ori, personajele par să recite replici mai degrabă decât să aibă conversații autentice. Am avut senzația că Rio a încercat să creeze un stil noir combinat cu dramatismul exagerat din dark academia, dar rezultatul e un amestec ciudat de fraze rigide și discuții care nu par naturale. Nu știu dacă asta s-ar fi simțit diferit într-un roman mai lung, unde am fi avut timp să ne atașăm de personaje, dar aici pare doar forțat. Și apoi ajungem la final. Când citești o carte de mister, vrei ca finalul să fie satisfăcător, fie șocant, fie cel puțin să îți lase o impresie puternică. Dar Schimbul de noapte pur și simplu… se termină (așa cu un sentiment de în-sfârșit-se-întâmplă-asta). Misterul se rezolvă atât de ușor încât aproape că te întrebi de ce a fost nevoie de o întreagă carte pentru asta, chiar dacă de dimensiuni reduse. Nu există vreo concluzie dramatică, nu există vreo revelație care să schimbe perspectiva asupra poveștii. Doar o noapte care se termină și niște personaje care își văd mai departe de viețile lor banale.

În fine, Schimbul de noapte nu este o carte groaznică, dar este o carte care nu livrează ce promite. Are idei interesante – un grup de studenți care se adună într-un cimitir, un mormânt misterios, o noapte plină de incertitudini – dar niciuna dintre aceste idei nu este explorată suficient. Totul se întâmplă prea repede, fără tensiune, fără emoție. Dacă ai citit Dacă am fi ticăloși și ai așteptat această carte cu sufletul la gură, probabil (spre foarte sigur) te va dezamăgi. Dacă vrei doar o lectură scurtă, de Halloween, cu o atmosferă ușor sumbră și un mister pe jumătate interesant, poate merită să îi dai o șansă. Eu, unul, sunt curios totuși și de prima carte a autoarei, pentru că n-am citit-o încă. În schimb, am auzit numai de bine de ea; și, sincer, chiar am un feeling destul de puternic că se va dovedi a fi o lectură foarte faină. Cartea de față, așa cum vă puteți da seama, n-a fost să fie. Lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru să aveți în continuare!

PS. Știți că de obicei adaug citate în recenzii, așa-i? Ei bine, n-am găsit absolut niciunul care să merite efortul de a fi menționat în această recenzie.

After the First Death, de Robert Cormier - Recenzie

Editura: Puffin Books

Colecție: Puffin Modern Clasics

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 278

Anul apariției: 2006

Robert Edmund Cormier (January 17, 1925–November 2, 2000) was an American author, columnist and reporter, known for his deeply pessimistic, downbeat literature. His most popular works include I Am the Cheese, After the First Death, We All Fall Down and The Chocolate War, all of which have won awards. The Chocolate War was challenged in multiple libraries. His books often are concerned with themes such as abuse, mental illness, violence, revenge, betrayal and conspiracy. In most of his novels, the protagonists do not win.

🥀DEATH MAY BE THE ONLY ESCAPE🥀

Who will be the next to die? They've taken the children. And the son of a general. But that isn't enough. More horrors must come... A bus-load of children is being held hostage. At the centre of the battle are three teenagers: Miro, the terrorist, Kate, the bus driver, and Ben, the unwilling go-between.

“The possibility that hope comes out of hopelessness and that the opposite of things carry the seeds of birth - love out of hate, good out of evil. Didn't flowers grow out of dirt?”

After the First Death nu este o carte pe care să o citești și apoi să o uiți; nici la mult, mult timp după ce ai citit-o. Este genul de poveste care rămâne în tine, ca o umbră care alege să stea alături de tine de-a lungul zilelor următoare, săptămânilor următoare. Când am terminat-o, am rămas blocat, pur și simplu privind în gol, încercând să procesez ceea ce tocmai citisem. Este intensă, brutală, sfâșietoare – și, poate cel mai important, incredibil de reală. Cormier nu se teme să-și zguduie cititorul, iar în acest roman o face cu rău de tot. Îți frânge sufletul încet, fără avertisment, și te lasă să te confrunți singur cu emoțiile care se prăbușesc peste tine ca un val rece. Îmi plac cărțile care nu oferă un confort fals, care nu îți spun că totul va fi bine doar ca să te menajeze. Cartea de față spune o astfel de poveste  – o poveste care nu îți dă răgaz să respiri, care te face să te întrebi ce ai fi făcut tu în locul personajelor, cum ai fi reacționat, cât de puternic ai fi fost. Dacă ai fi fost... Și, sincer, n-am să-l iert pe autor pentru ce i-a făcut unuia dintre personaje...

″I keep thinking I have a tunnel in my chest. The path the bullet took, burrowing through the flesh and sinew and whatever muscle the bullet encountered.”

La suprafață, cartea spune povestea unei răpiri – un autobuz plin de copii este luat ostatic de teroriști, iar autoritățile sunt puse în fața unor alegeri imposibile. Dar în profunzime, cartea este o poveste despre identitate, percepție și sacrificiu. Ben, unul dintre personajele principale, este un adolescent prins între dorința de a-și mulțumi tatăl și propria sa fragilitate. Întregul său arc narativ este construit în jurul ideii de identitate – cine este el, de fapt? Este eroul pe care tatăl său și-ar dori să fie sau doar un băiat speriat, prins într-un joc mult prea mare pentru el? Miro, pe de altă parte, este de cealaltă parte a baricadei, dar și el se confruntă cu aceleași întrebări. Crescut pentru a deveni un soldat, un luptător, un ucigaș, Miro nu are voie să-și permită slăbiciunea, dar înăuntrul său există îndoieli, întrebări și o dorință neclară de a înțelege lumea altfel decât i-a fost spus că este. Într-un fel, cei doi sunt oglinzi distorsionate unul pentru celălalt. Ben are totul – o viață relativ normală, o familie, o casă – dar nu este sigur că își merită locul în acea lume. Miro nu are nimic altceva în afară de scopul care i-a fost impus, dar în adâncul său pare să-și dorească ceva mai mult. Și aici intervine geniul lui Cormier – nu ne oferă răspunsuri clare, nu ne spune cine e bun și cine e rău. Ne lasă să ne punem noi întrebările, să ne frământăm, să ne simțim inconfortabil cu gândurile noastre.

“This is why Miro did not like waiting. It gave him too much time to think, to ponder, to wonder about things he should leave to Artkin.”

Cormier scrie într-un stil care îți dă fiori. Nu e nimic exagerat sau melodramatic – dimpotrivă, cuvintele sale sunt precise, reci uneori, dar exact de aceea atât de puternice. Atmosfera pe care o creează este apăsătoare, sufocantă pe alocuri, dar nu poți să te oprești din citit. Modul în care jonglează cu perspectivele – când Ben, când Miro, când Kate, fata prinsă în mijlocul acestui coșmar – îți oferă o imagine completă asupra evenimentelor, dar nu te lasă să te atașezi prea mult de un singur personaj. Asta face totul și mai greu de suportat. Kate este un alt punct interesant al poveștii. Cormier nu este cunoscut pentru portretizarea profundă a personajelor feminine, dar aici încearcă să ofere o viziune mai nuanțată. La început, am simțit că este doar o figură pasivă, cineva care suferă fără să aibă prea multă influență asupra propriului destin. Dar pe măsură ce cartea avansează, începi să înțelegi mai bine frica, lupta ei interioară, încercarea de a rămâne umană într-o situație imposibilă. 

“The possibility that hope comes out of hopelessness and that the opposite of things carry the seeds of birth – love out of hate, good out of evil. Didn't flowers grow out of dirt?”

Finalul? Devastator. Nu am să dau spoilere, dar pot spune că este genul de final care te face să închizi cartea și să stai nemișcat, cu un gol în stomac. Nu este un final fericit, nu este nici măcar un final „satisfăcător” în sensul clasic al cuvântului. Dar este exact finalul potrivit pentru această poveste. After the First Death nu este o lectură ușoară. Este dureroasă, brutală și, de multe ori, incomodă. Dar este și incredibil de bine scrisă, plină de emoție și de o profunzime rar întâlnită în literatura YA. Este genul de carte care te face să gândești, care îți pune întrebări la care nu ai răspunsuri imediate. Dacă ești în căutarea unei povești care să te zdruncine, să îți lase un nod în gât și să te facă să privești lumea puțin diferit, atunci aceasta este cartea pe care trebuie să o citești. Eu chiar am recomandat-o absolut oricui și știu persoane care au citit-o la recomandarea mea și mi-au împărtășit cel puțin aceeași impresie - o lectură pur și simplu memorabilă!

Căldură umană, de Serge Joncour - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Mădălina Roșioru

Serge Joncour, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori francezi ai generaţiei sale, s-a născut la Paris, în 1961. Şi-a dorit încă din copilărie să devină scriitor, făcându-şi debutul literar în 1998, cu romanul Vu, distins un an mai târziu cu Prix Jean-Freustié. I-au urmat, printre altele, U.V. (2003), care a obţinut Prix France Télévisions şi a fost ecranizat, L’idole (2004), adaptat de asemenea pentru marele ecran în 2012, Que la paix soit avec vous (2006), L’Amour sans le faire (2012), L’Écrivain national (2014), pentru care i s-a decernat Prix des Deux Magots, Repose-toi sur moi (2016; Contează pe mine, Polirom, 2017), distins cu Prix Interallié, Nature humaine (2020; Natură umană, Polirom, 2023), care a obţinut chiar în anul apariţiei Prix Femina, şi mai multe volume de povestiri. Cărţile sale au fost traduse deja în peste douăzeci de limbi.

🍃🌍💚 CÂND NATURA DEVINE UN PERSONAJ ÎN SINE 🍃🌍💚

Romanul continuă povestea celor trei surori – Vanessa, Caroline şi Agathe – şi a fratelui lor, Alexandre, din Natură umană. Naraţiunea se desfăşoară pe parcursul a trei luni când Franţa, la fel ca restul lumii, a fost dată peste cap: din ianuarie până în martie 2020. Ţara se află în plină criză socială, mişcarea Vestele galbene este încă activă şi cetăţenii protestează împotriva reformei pensiilor. Cei patru fraţi s-au despărţit cu ani în urmă şi nu s-au mai văzut de-atunci. Până în martie 2020, când sunt obligaţi să se reunească la ferma unde au copilărit, în sud-estul Franţei. Asistăm la o retragere, o întoarcere la natură în timpul lockdownului, care a şters toate diferenţele dintre noi în faţa unei pandemii de neînţeles. Un roman social, portretul unei perioade atât de absurde, încât n-ar putea fi decât fictivă, şi totuşi a fost aşa de reală.

„În timp ce pretutindeni viața se oprea, aici toate alergau spre lumină. Pe versantul sudic, mugurii arțarilor erau deja dolofani, iar cei ai stejarilor își ițeau vârful frunzulițelor. Degeaba tot spuneau la radio că avioanele sunt țintuite la sol, iar frontiere închise, la Bertranges natura revenea la viață. Sub soarele strălucitor, greierii își făceau auzit cri-cri-ul, pițigoii și aușeii își puneau măiestria la încercare cu melodii inedite, iar coțofenele țipau mai tare decât celelalte. De-a lungul dealurilor, gardurile vii și arbuștii se desfăceau ca să strâneascăpoftele polenizatorilor, pajiștile se întremau și-și întețeau verdele, zilele frumoase luau iarăși pământul în stăpânire.”

Când am început cartea Căldură umană, nu știam exact la ce să mă aștept. Pe de o parte, eram curios – ideea unei familii izolate la țară în timpul pandemiei de COVID-19 avea potențialul de a-mi oferi o privire amănunțită asupra felului în care oamenii s-au raportat la acea perioadă. Pe de altă parte, mă întrebam dacă romanul va reuși să fie mai mult decât o simplă cronică a unor luni care ne sunt deja familiare. Povestea ne introduce în viața familiei Fabrier, fermieri din regiunea Lot, care trăiesc aproape rupți de lume. Alexandre, protagonistul, a rămas să aibă grijă de pământul părinților săi îmbătrâniți, în timp ce surorile lui au plecat spre viața urbană, lăsând în urmă rădăcinile familiale. Însă pandemia le forțează să revină acasă, căutând refugiul în locul pe care, altădată, l-au părăsit fără ezitare. În acest cadru tensionat, cu opinii politice și stiluri de viață care se ciocnesc, romanul explorează atât contrastul dintre oraș și sat, cât și fragilitatea relațiilor umane, deja fragile, dar mai ales în fața unei crize globale.

„Agathe era în relații reci cu fratele lor și dacă nu-și mai vorbeau de toate acele chestiuni legate de pământ, de creșterea animalelor și de eoliene, asta doar din pricina că nu-și mai vorbeau deloc. Între ei rămânea o definitivă lipsă de înțelegere. Nu mai aparțineau aceleiași lumi.”

Serge Joncour scrie într-un stil fluid, fără artificii inutile, dar cu o finețe care face ca fiecare scenă să pară autentică. Dialogurile sunt naturale, iar descrierile – mai ales cele ale naturii – sunt frumos conturate, reușind să transmită senzația aceea de izolare profundă, de refugiu forțat în fața unui pericol invizibil. Însă tocmai aici apare și problema: pentru un roman care promite să exploreze o situație atât de complexă, ritmul este uneori prea lent, iar tensiunile familiale nu sunt exploatate la potențial maxim. Unul dintre aspectele cele mai interesante ale cărții este felul în care autorul surprinde schimbările sociale din timpul pandemiei. De la aprovizionarea haotică din orașe până la modul în care natura părea să „respire” în lipsa omului, totul este prezentat cu un realism aparte. Romanul reușește să ilustreze cum lumea urbană s-a simțit sufocată, iar cea rurală – paradoxal – a devenit o promisiune de libertate. E o idee frumoasă, dar parcă nu este dusă suficient de departe.

„În timp ce pretutindeni viața se oprea, aici toate alergau spre lumină (...). De-a lungul dealurilor, gardurile vii și arbuștii se desfăceau ca să stârnească poftele polenizatorilor, pajiștile se întremau și-și întețeau verdele, zilele frumoase luau iarăși pământul în stăpânire.”

Un alt punct forte al cărții este prezența animalelor – cei trei căței ai familiei parcă reușesc umple „paharul” altfel amărui al familiei cu un strop de căldură și umanitate, și, deși ar putea părea nesemnificativi, pentru mine chiar au reușit să facă o diferență. Chiar dacă la început nu am înțeles exact rostul lor în poveste, pe parcurs mi-am dat seama că sunt simboluri ale unei legături nealterate, un liant emoțional între personaje într-o perioadă plină de rupturi. Dar ce mi-a lipsit cu adevărat a fost o intrigă mai bine conturată. Tensiunile dintre frați, conflictele mocnite între oraș și sat, între tradiție și modernitate – toate sunt abordate, dar nu sunt duse până la capăt. Întrebarea care mi-a rămas în minte după ce am terminat cartea a fost: Și acum ce? Povestea pare că se oprește brusc, fără un fel de deznodământ real, ca și cum autorul și-a dat seama că a ajuns la un număr satisfăcător de pagini și s-a oprit acolo. Și nu că ar fi neapărat un final deschis, dar parcă... prea deodată a fost!

„Caroline, Agathe și Vanessa își regăsiseră, desigur, camerele, iar părinții pe-a lor. Lucienne, bunica, se mutase în cea a lui Alexandre, care se retrăsese pe canapeaua din salon. Cu toții au avut impresia că redescoperă acei pereți familiari. Clădirea seculară, pe care fiul lor o ocupa singur de zece ani deja, căpăta, în vacanța de iarnă, culoarea unei călătorii în timp.”

Ce mi-a mai plăcut mult a fost capacitatea lui Serge Joncour de a surprinde senzația de stagnare și de incertitudine din timpul pandemiei. Citind romanul, am simțit din nou acea perioadă în care zilele păreau să se scurgă identic, în care veștile despre boală și restricții deveniseră fundalul permanent al vieții de zi cu zi. Atmosfera este construită cu finețe, iar autorul reușește să transmită subtil cât de mult s-au schimbat dinamica socială și percepția oamenilor asupra libertății. Căldură umană este un roman bine scris, cu pasaje frumoase și observații pertinente despre perioada pandemiei, dar care nu reușește să lase o impresie puternică. Se citește cu plăcere, însă îi lipsește acel element surprinzător, acea profunzime care ar fi putut transforma o poveste bună într-una memorabilă. E o carte potrivită pentru cei care apreciază un ritm mai lent și o atmosferă contemplativă, dar pentru mine a rămas la stadiul de OK, nu neapărat memorabilă sau de recomandat mai departe...