Imposibila avere (Clubul Crimelor de Joi, #5), de Richard Osman - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 392

Anul apariției: 2025

Traducere: George Arion Jr.

Richard Osman este un scriitor, producător, comediant, scenarist și prezentator de televiziune britanic. Este cunoscut drept gazdă a mai multor emisiuni, printre care Pointless și Richard Osman’s House of Games, a lucrat ca director de creație pentru Endemol UK, a prezentat emisiunea Pointless de pe BBC One și este invitat frecvent la emisiuni-concurs ca Have I Got News For You, Would I Lie to You și Taskmaster. În prezent locuiește la Londra și se bucură de succesul uriaș al primului său roman, Clubul Crimelor de Joi, lansat în septembrie 2020. La editura Crime Scene Press au fost traduse majoritatea cărților publicate de acest autor. 

💒 CINE ARE TIMP SĂ SE GÂNDEASCĂ LA CRIME CÂND TREBUIE ORGANIZATĂ O NUNTĂ? 🕵️

„A fost un an liniștit pentru Clubul Crimelor de Joi. Joyce e ocupată să stabilească felul în care vor fi aranjate mesele și care dintre invitați vor dansa mai întâi. Elizabeth e în doliu. Ron are probleme în familie, iar Ibrahim încă îi oferă ședințe de terapie infractoarei sale preferate. Dar când Elizabeth face cunoștință cu un invitat la nuntă care se teme pentru viața lui, emoția vânătorii se aprinde iarăși. Un răufăcător vrea să pună mâna pe un cod imposibil de spart și nu va lăsa nimic să-i stea în cale. Aruncați în cea mai explozivă anchetă a lor de până acum, va putea gașca să elucideze crima la timp?”

„Ce căldură interioară simte Connie! Trebuie să recunoască față de Ibrahim: când are dreptate, chiar are dreptate.”

Eu, unul, ador seria aceasta. Mi-s dragi de mor seniorii care transformă totul într-o adevărată aventură. Totuși, după Ultimul diavol care trebuie să moară, al patrulea volum al seriei, m-am întrebat dacă... seria va mai fi vreodată la fel. Iar Richard Osman parcă s-a gândit să ne răspundă la această întrebare – pe care chiar cred că nu mi-am adresat-o doar – prin volumul de față: „nu-ți face griji, încât pot să te mai fac să râzi și să te doară, măcar puțin în același timp”. Da, chiar mi-a plăcut și am devorat-o, deși, iarăși, am citit-o pe telefon (still, nu mă pot obișnui cu asta). Totuși, vă spun că mi-a plăcut îndeajuns de mult pentru a lua în considerare să o citesc și în format fizic, după ce voi fi pus mâna pe ea. Mi-a fost atât de dor de formula clasică & cu năbădăi – Elizabeth, Joyce, Ron, Ibrahin –, eroii pe care am ajuns să-i simt mai degrabă prieteni, decât personaje dintr-un roman. Evident, și în această carte Osman ne servește o aventură de zile mari.

„– Mulțumesc pentru imagine, Joyce. Spune-i lui Ron să vină să ne ia de pe Hampton Road. Trebuie să ne uităm sub o mașină.”

Însă, de data aceasta, parcă miza a fost ceva mai personală, să spun așa, mai în familie. Un viitor ginere, un cavaler de onoare dispărut, o cere de ajutor adresată (cui altcuiva?!) lui Elizabeth. Iată cavalerul de onoare, nu-i cavalerul de onoare... pentru că dispare imediat ce spune că sub mașina sa se află o bombă, iar de acolo lucrurile o iau razna în direcția tipică lui Osman: Bitcoin, sume de-a dreptul obscene de bani, coduri imposibil de descifrat, parteneri dubioși (și ce dubioși!), foști pușcăriași și adolescenții în plină formare. Normal, că doar n-ar putea fi vorba vreodată despre ceva obișnuit în romanele lui Osman, de-o banală nuntă... Ce mi-a plăcut în această carte a fost și faptul că Osman a ales să-i dea mai mult „glas” și mai multă culoare fiicei lui Joyce, Joanna. Acum este pusă în prim-plan și, sincer, îi stă foarte fain acolo. Conflictul dintre Joyce și Joanna privitor la nuntă chiar mi s-a părut foarte real, în ideea în care mă gândeam că, ei bine, cu siguranță această dinamică este destul de obișnuită în situații de genul.

„– Nu toată lumea își trăiește viața simțind nevoia să știe treburile tuturor celorlalți, Elizabeth.

Joanna vorbește foarte măsurat, cum și Joyce o face de atâtea ori.

– Crima schimbă situația, draga mea, răspunde Elizabeth.”

Apoi, îi avem pe Connie Johnson și Ibrahim. Și ce mult mi-a plăcut partea aceasta a cărții. Connie a fost deținută pentru traficul de substanțe ilicite, iar în acea perioadă a urmat ședințe de terapie cu Ibrahim, pe care a ales să le continui... oficial. Pentru că, neoficial, de fapt Connie este mentorul unei adolescente care pare destul de dornică să-i calce pe urme, pe nume Tia. Nu este prea clar planul prin care Ibrahim vrea să „ajute tinerii cu probleme”, dar, într-un fel, lucrurile funcționează. Relația dintre Ibrahim, Connie și Tia chiar mi s-a părut specială, a adus un plus de umanitate, de emoție în această carte. Ibrahim e un personaj care mi-a plăcut de la început, un suflet vând, o voce echilibrată, un om care reușește să vadă dincolo de emoții, de stereotipuri. E imposibil să nu-l iubești și, mai mult, e imposibil să nu te încerce un sentiment de tristețe privitor la „persoana lui” – să simți acel gol de singurătate care pare să îl însoțească chiar și atunci când râde, când glumește. 

„– Și eu tot pe doișpe, zice Chris. Aș fi fost pe opt, dar în loc să trag într-un terorist am împușcat o mamă care împingea un cărucior.”

Elizabeth a trecut printr-un șoc puternic în volumul anterior, Ultimul diavol care trebuie să moară, iar în volumul de față Osman ne prezintă întreg procesul – unul delicat, unul plin de forță, însă și de momente de capitulare - prin care aceasta încearcă să-și regăsească locul. În schimb, mi-a plăcut faptul că autorul n-a mizat pe artificiul acela prin care Elizabeth s-ar fi transformat într-o cu totul și cu totul altă persoană, ci mai degrabă ne-a arătat că viața continuă și poate continua, că viața crește îndeajuns de mare pentru „a acoperi” anumite dureri. Iar faptul că s-a reîntors la investigații, și-a pus mintea la contribuție, a resimțit adrenalina subtilă a pericolului – consider că a cântărit foarte mult în procesul de vindecare. Elizabeth rămâne un personaj de-a dreptul delicios: calmă, strategică, rațională, cu replici care mi-au smuls deseori zâmbete și râsete. Ron, cu trecutul lui sindicalist și soluțiile uneori de-a dreptul neașteptate continuă să fie, poate, cea mai faină sursă de umor a cărții. Da, toate personajele din seria aceasta sunt de-a dreptul d-e-l-i-c-i-o-a-s-e, de uns pe suflet!

„Viața nu înseamnă numai să elucidezi crime, oricât de distractiv ar fi. Câteodată trebuie să-i ajuți pe alții înainte să moară.

N-o să fiu niciodată Elizabeth – dar, pe de altă parte, nici ea n-o să fie vreodată Joyce. Poate că am propria mea misiune de îndeplinit.

Alan n-are decât să dea din coadă, iar Ibrahim n-are decât să spargă el codul.”

Cartea are mai multe fire narative, mulți devin suspecți foarte rapid, iar misterul este construit îndeajuns de inteligent și acțiunea foarte bine dozată încât pur și simplu să devorezi paginile. De altfel, Osman îți dă niște piste doar pentru ca, de fapt, să lași adevărul să se strecoare pe lângă tine. Oricum, într-un fel adevărata „miză” a cărții nu este prinderea vinovatului sau aflarea răspunsului la întrebarea cine a făcut-o. Mai degrabă, aș zice, miza sunt personajele – felul în care trăiesc acestea, modul în care fac față pierderilor, reflecțiile asupra îmbătrânirii, relațiile de familie și de prietenie, ideea că, indiferent de câți ani ai avea, întotdeauna este bine să îți păstrezi curiozitatea, efervescența, poți rămâne oricând cel puțin la fel de viu (e ciudat să zic asta). Imposibila avere a fost o carte foarte amuzantă, inteligentă, poate chiar tandră, dar mai ales surprinzător de profundă & emoționantă. Este un cozy crime, într-adevăr, dar unul „cu dinți ascuțiți”. Osman mi-a arătat, din nou, că pe lângă faptul că știe cum să abordeze genul acesta literar, știe cel puțin la fel de bine cum să se joace cu personajele sale și cum să le dea viață în cel mai sincer mod posibil. Iar eu, unul, consider că acesta este, de fapt, punctul forte al seriei sale: personajele de care te îndrăgostești instant și pe care ajungi, în cele din urmă, să le consideri adevărați prieteni.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Richard Osman, Imposibila avere (Clubul Crimelor de Joi, #5) , prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Richard Osman, apărute și pe blog: 

| Ultimul diavol care trebuie să moară | Clubul Crimelor de Joi | Noi rezolvăm crime |

Ultima problemă, de Arturo Pérez-Reverte - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2025

Traducere: Laura Drăghici

Arturo Pérez-Reverte este un jurnalist și romancier spaniol. A lucrat timp de 21 de ani (1973-1994) ca raporter de presă, radio și televiziune, acoperind conflictele internaționale din acea perioadă. A lucrat doisprezece ani ca reporter la ziarul Pueblo și nouă ani la Televisión Española (TVE), ca specialist în conflicte armate. A debutat ca prozator în 1986, cu romanul Husarul (Polirom 2006). Multe dintre cărțile lui Arturo Pérez-Reverte sunt cunoscute publicului din România, apărute la editura Polirom: Clubul Dumas (2004), Conspirația din Sevilla (2005), Harta sferică (2000), Regina Sudului (2004, 2017), Pictor de război (2008), Falcó (2018). În 12 iunie 2003 a fost admis în Academia Regală Spaniolă. Din aprilie 2016 este editor și cofondator al site-ului web Zenda, dedicat cărților și autorilor. Printre numeroasele sale distincții literare se numără Grand Prix de Littérature Policière, pentru Tabloul flamand (1990; Polirom, 2003, 2012) și International Dagger (2014) pentru El asedio. Numeroase creații ale sale au fost adaptate pentru televiziune și pentru marele ecran. Romanul de față este primul apărut la Crime Scene Press.

🕵️UN OMAGIU ADUS CLASICILOR GENULUI POLIȚIST, DAR CU UN TOUCH APARTE 🕵️

N-am mai citit altă carte scrisă de acest autor și, spre rușinea mea, aflu că este destul de tradus la noi. Ei bine, nu e niciodată prea târziu să descoperi noi autori, cu atât mai mult când vezi că au potențialul de a se strecura rapid pe lista celor care îți stârnesc interesul. Cartea de față mi-a plăcut mult, deși, recunosc, am avut o mică mare problemă în a o citi de pe telefon (iarăși!), date fiind în special capitolele destul de lungi. Dar nu-i bai, că până la urmă am dovedit-o și, de altfel, mă bucur că am avut ocazia să o citesc, a fost cu adevărat o experiență foarte, foarte plăcută. Ultima problemă mi s-a părut un roman luxuriant prin detalii și prin faptul că, în esență, se îndepărtează puțin de genul polițist modern, contemporan, într-un fel rafinat aducând omagiu genului polițist clasic, un fel de „declarație de dragoste” pentru epoca de aur a Hollywood-ului și pentru figura emblematică și iconică a lui Sherlock Holmes. Nu-s neapărat fanul lui Holmes, și nici fanul lui Agatha Christie (în esență, nu prea-s fan al genului polițist clasic), dar recunosc că, într-adevăr, cartea de față chiar mi-a depășit așteptările.

„ – Uneori, am răspuns eu, pentru cine ascultă cu atenție, minciunile spun mai mult decât adevărul.”

Premisa romanului este, în aparență, destul de simplă, dar ascunde o stratificare foarte, foarte inteligentă. Anul 1960. Insula Grecească – Utakos –, acum izolată și blocată de o violentă furtună. Nouă persoane rămân izolate – complet izolate – într-un hotel micuț. O turistă, Edith Mander, este găsită decedată în niște circumstanțe care ar indica o potențială sinucidere, cel puțin în primă instanță. Dar, de-aici, liniștea începe să se destrame. Bineînțeles, poliția nu poate ajunge pe insulă din cauza furtunii, dar ceva trebuie făcut, nu-i așa? În acest moment, toată atenția este îndreptată spre singura persoană care ar putea trece – dacă închizi un ochi și strângi ușor din dinți – drept „calificată”: Ormond (Hopalong) Basil, un actor aflat la finele carierei sale, undeva pe la 65 de ani, dar care a devenit celebru prin anii ’40 ca urmare a faptului că a jucat rolul celebrului Sherlock Holmes. Basil, evident, nu-i Sherlock, dar a fost nevoit să trăiască în lumea lui Sherlock – ca parte a rolului – pentru a deprinde anumite abilități ale acestuia. Da, dar faza-i că Basil l-a jucat pe Sherlock pe o scenă, nicidecum în „viața reală”. Rolul marelui detectiv capătă, în astfel de circumstanțe, cu totul alte valențe. Și, cum altfel, dacă nu alături de „un camarad”? Arturo Pérez-Reverte îl introduce în scenă și pe Pedro Foxá, un scriitor boem, ironic și înfocat fumător de Ducados, căruia corespondentul din cărțile lui Arthur Conan Doyle îi este nimeni altul decât Watson.

„– De ce? Care ar fi motivul?

– Nu e neapărat vorba de vreun motiv. Chiar credeți că asta contează? Nu e nevoie de motive, pentru că el însuși e un motiv: arogant, antipatic... Cred că sunteți de acord cu mine că ar fi alegerea ideală.”

Pedro este un fin observator al lumii din jurul său, constant alimentat de neîncrederea că un actor (un pseudodetectiv) ar putea dezlega misterul unei morți reale. Relația dintre cei doi dă romanului o efervescență aparte, îi dă culoare, și constituie de fapt suportul metaliterar al poveștii: procesul de investigație ca atare se transformă într-un interesant joc intelectual privitor la ce înseamnă să fii un detectiv fictiv (să joci rolul unui detectiv, ca parte a carierei tale actoricești) și ce înseamnă să fii un detectiv în viața reală, un detectiv pe bune. Arturo Pérez-Reverte sigur a fost mare fan Conan Doyle și Agatha Christie, pentru că romanul parcă este construit precum o scrisoare de dragoste adresată celor doi mari scriitori ai genului. Insulă izolată? Bifat. Victimă inițială aparent accidentală? Bifat. Seria de crime care escaladează, presiunea timpului și paranoia generală? Bifat. Fiecare parte suspect? Bifat. Așadar, un puzzle detectivist clasic, dar partea care reușește să completeze ancheta în sine este „avalanșa” de referințe culturale: film, literatură, biografii de actori, regizori legendari, anecdote ale Hollywood-ului interbelic. Pentru un cititor pasionat de cultura pop de secol XX, cu siguranță romanul este o adevărată „mină de aur”, dar pentru cineva care nu prea cochetează cu aceste zone, care nu are neapărat un interes specific, romanul riscă să alunece în plictis. Recunosc, pentru mine asta a reușit să mai știrbească din dinamică, dar tot mi-a plăcut să aflu diferite chestii.

„(...) Semăna izbitor cu acele personaje neverosimile pe care autorii le strecoară într-un roman cu unicul scop de a le asasina mai târziu.”

Cam aici, de altfel, pot găsi și punctul mai puțin forte al cărții: ritmul. Dorința autorului parcă de a-și justifica premisa & alegerile – actorul care devine detectiv – dă naștere adesea unor dialoguri inutil de lungi, parcă redundante, în care Basil și Foxá dezbat propria lor „legitimitate” în ancheta în curs de desfășurare. Pe alocuri, discursurile lor sunt savuroase și reușesc să dea un aer de veridicitate cărții, dar, cu cât acestea continuă și devin tot mai dese, diluează tensiunea narativă până în punctul în care, uneori, opresc firul anchetei timp de pagini întregi. Însă, indiferent de ritm (care, cel puțin pentru mine, contează foarte mult într-un roman polițist sau thriller), calitatea stilistică nu poate fi contestată. Mi s-a părut că Arturo Pérez-Reverte are un scris elegant, sublim, și o plăcere vizibilă pentru dialoguri. Fiecare personaj de-al său întruchipează un tipar clasic al romanului polițist – avem aristocratul englez, avem enigmaticul proprietar de hotel (hotel cel puțin la fel de enigmatic), avem femeia care ascunde secrete, misteriosul intelectual –, dar fără ca autorul să îi grefeze într-un stereotip. Atmosfera este foarte faină: hotelul mic și întunecat, plaja bătută de ploaie, furtuna care transformă insula într-un spațiu claustrofobic, parcă fix într-o scenă de teatru pe care actorii abia așteaptă să joace cât pot ei de bine. Aș mai vrea să abordez și partea de final, totuși, pentru că finalul cântărește foarte mult într-o carte de genul. Este el satisfăcător? Și da... și nu. De ce? Pentru că, într-un fel, are coerență în logica internă a romanului, cu toată dinamica, dar parcă modul în care mi s-a livrat n-a fost neapărat ce-aș fi vrut să fie (și, de altfel, nici nu știu ce aș fi vrut să fie). În orice caz, chiar mi-a plăcut cartea și mi-a stârnit interesul de a citi și alte cărți ale autorului. V-o recomand cu mare căldură!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Arturo Pérez-Reverte, Ultima problemă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Infernul alb, de R.S. Burnett - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2025

Traducere: Mihnea Arion

R.S. Burnett a crescut în Insulele Falkland și și-a început cariera de scriitor publicând în săptămânalul din Insule, Penguin News. După ce s-a mutat la Londra, unde a lucrat zece ani la Daily Mirror, dar a scris și despre cursele de Formula 1, R.S. Burnett este acum ziarist liber-profesionist și locuiește din nou în Insulele Falkland. Infernul alb este primul său roman!

🥶PIERDUTĂ ÎN ANTARCTICA NECRUȚĂTOARE, CÂT MAI POATE SUPRAVIEȚUI?🥶

„Au trecut patru luni de când specialista în ghețari Rachael Beckett i-a lăsat acasă pe soțul și fiica ei ca să plece într-o călătorie urgentă până la o bază de cercetare din Antarctica. Însă, după ce pierde orice formă de contact cu echipa ei, rămâne captivă și singură – iar proviziile se împuținează. Singura informație despre catastrofa care e posibil să fi avut loc este o transmisiune radio de urgență despre începutul unui război nuclear. Rachael ar putea fi singura supraviețuitoare de pe pământ. Abandonată și înfometată, nu-i mai rămâne decât hotărârea furibundă de a rămâne în viață în frigul extrem și întunericul veșnic al iernii polare. Rezultatele obținute în urma cercetărilor despre pagubele climatice cumplite înseamnă că soarta continentului și a lumii se află în mâinile ei – asta dacă mai există vreo lume pe care să o salveze. Rachael e conștientă că viața și sănătatea ei mintală sunt pe muchie de cuțit. În scurtă vreme, însă, descoperă că nu e complet singură în beznă și frig – dar va ajunge să-și dorească să fi fost…”

„Rachel închise radioul și se uită la ceasul de la mână. Îi setă alarma cu puțin înainte de două ore, la 13:58, apoi păși spre trapă și privi prin hubloul minuscul în abisul negru ca smoala care o înconjura. Nici urmă de lumină. Știa că era mult prea devreme pentru asta, dar nu se putea abține să spere că avea să vină în curând. Speranță. Ce altceva îi mai rămânea?”

Listen to me, din cartea asta ar ieși un d-e-m-e-n-ț-i-a-l film thriller. Nu că romanul n-ar fi fost foarte bun, dar cred că Burnett a reușit să servească perfect cadrul în care s-a desfășurat totul, astfel încât ar fi păcat ca un producător (sau regizor?) să nu profite de asta. Efectiv, citind Infernul alb, m-am simțit transpus în acel „infern” în care spațiul în sine se transformă în personaj, iar acea liniște absolută nu face decât să tensioneze și mai mult toată angoasa & frica & teama și spaima a ceea ce nu-se-știe-ce. Mi-a plăcut enorm și, chiar dacă am lecturat romanul de pe telefon (câh!, nu-mi place deloc să citesc în format digital), cu greu l-am lăsat din mână. O poveste despre supraviețuire & despre limitele umane care sunt împinse din ce în ce în ce mai mult, despre rezistență și despre reziliență, despre vinovăție, speranță, despre felul în care prioritățile ne sunt reconfigurate atunci când suntem în fața... nimicului! Oare cum ar fi, de fapt, să rămânem singuri pe acest pământ? Ei bine, R.S. Burnett face acest exercițiu de imaginație în acest thriller postapocaliptic cu tente SF, dar care, în cele din urmă, se dovedește a fi muuuult, muuult mai mult decât doar un thriller bine scris. Mi-a plăcut, și-o spun de la început, la nebunie!

„(...) Iar în cazul de față, arată tot mai mult către o singură concluzie logică: că e foarte posibil să fiu una dintre ultimele persoane în viață de pe Pământ.”

În centrul cărții o avem pe Rachel Beckett de care m-am atașat foarte rapid întocmai datorită faptul că este imperfectă și, prin imperfecțiunile ei, devine foarte umană. M-am bucurat să nu am de-a face cu acea eroină infailibilă & imbatabilă, ci cu o femeie simplă care, dincolo de faptul că se regăsește într-un scenariu de-a dreptul ieșit din comun, își duce cu sine toate conflictele și dramele interioare, trecutul doldora de greșeli care-i ridică dileme morale. Da, într-adevăr, trebuie să supraviețuiască în tot acest infern și să afle ce s-a întâmplat de fapt, dar în același timp este nevoită și să evolueze sub presiunea împrejurărilor externe, parcă în contratimp. Deși distribuția este extrem de restrânsă, cum de altfel și cadrul acțiunii este, personajele secundare, să le zic așa, au o identitate bine conturată – fie că apar prin intermediul amintirilor lui Rachel, dialoguri trecute sau fragmente din jurnal (my God, și ce fragmente de jurnal, chiar că-ți dau fiori). De altfel, chiar mi-a plăcut partea asta, pentru că mai întotdeauna am avut o problemă cu numele personajelor (mai ales când erau foarte multe), și am putut să mă axez doar pe un singur personaj, în esență! Ritmul cărții a fost unul foarte tensionat – înaintând în lectură, simți că parcă ai fi prins și strâns într-i menghină, cu o tensiune care se amplifică în valuri. Momentele „calme”? Destul de rare și, de cele mai multe ori, de o aparentă liniște & pace.

„Venea de undeva din adâncul sufletului și, odată ce vărsă primele lacrimi, barajul se nărui. Se adunaseră în ea săptămâni întregi de durere, amărăciune, singurătate, nebunie, suferință, întuneric și teroare și, în timp ce stătea întinsă pe salteaua din căbănuță, totul se revărsa din ea ca un val uriaș. Țipă, urlă, plânse și strigă, iar disperarea o înghiți în cele din urmă.”

Burnett alternează între prezentul claustrofobic al Antarcticii înghețate, sufocante, cu fragmentele introspective, paginile de jurnal, care reușesc să adauge cărții un strat emoțional & profund foarte consistent. Probabil v-am mai spus că îmi plac foarte mult cărțile thriller care au și această componentă. Acțiunea îmbină armonios două fire narative, și anume lupta prezentă pentru supraviețuire și consecințele unor evenimente globale care, în mod radical, reușesc să schimbe percepția personajului atât asupra lumii înconjurătoare, cât și asupra propriei vieți. Dualitatea este cea care dă romanului de față o densitate aparte și reușește să îl încadreze dincolo de statutul de „thriller”, să zic așa. Atmosfera este de-a dreptul genială, și asta cred că a reușit să mă convingă cel mai mult – Antarctica devine, de fapt, „antagonistul” perfect pe care Burnett a știut cum să-l valorifice, un antagonist cu drepturi depline, o forță activă în roman, o forță indiferentă și implacabilă. Vântul, întunericul dens de picură, frigul extrem, izolarea absolută – toate sunt descrise cu un realism care te face să simți umezeala, să simți cum cristale de gheață ți se formează pe degetele de la picioare și cum respirația ți se taie. Atmosfera este de-a dreptul sufocantă, uneori aproape insuportabilă, îți creează stări fizice (CINE EȘTI TU SĂ-MI CREEZI MIE STĂRI?!). Într-un fel, e ciudat să zic de aici „rezidă” frumusețea romanului? O fi, dar asta simt să spun...

„(...) Încă mai exista o șansă. Și știa exact ce trebuia să facă.”

Deși (sau poate „Întocmai pentru că...”) acțiunea se desfășoară într-un spațiu extrem, romanul reușește să abordeze, totuși, teme profund umane și importante: relațiile de familie, fragilitatea lor, greutatea alegerilor profesionale, frica atât de umană și limitele psihicului uman, responsabilitatea morală într-o lume care schimbarea drastică înseamnă ceva de-o singură clipă, singurătatea (și nu neapărat ca absență a oamenilor)... Mi-a plăcut foarte mult că R.S. Burnett a reușit să integreze într-un roman thriller toate acestea. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost faptul că Burnett nu forțează acțiunea, ci o construiește organic, sustenabil. Situațiile critice sunt intense, uneori sufocante, dar nu mi s-au părut „gratuite”, adică nu mi s-a părut că ar fi fost inserate doar ca să fie și pentru că așa o cere un thriller. Mai degrabă, mi s-a părut că ele decurg din circumstanțele date, sunt firești, au la bază deciziile lui Rachel. Între momentele de acțiune și cele în care mintea personajului devine propriul ei dușman, romanul reușește să își mențină un ritm aparte fără a-și pierde din coerență și fără a-ți da impresia că se-încearcă-prea-mult-până-la-nivelul-caraghiosului. În sfârșit, chiar mi s-a părut un foarte bun thriller postapocaliptic cu tentă SF & dramă psihologică & roman de atmosferă, o combinație reușită, adică. Un roman rece, dar incandescent în ceea ce-i privește profunzimile. Tulburător, neașteptat de uman. O poveste de supraviețuire care chiar mi-a plăcut și pe care, evident, o recomand cu mare încredere!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui R.S. Burnett, Infernul alb, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Mâna lui Dante, de Nick Tosches - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2025

Traducere: Monica Șerban

Nick Tosches (1949-2019) s-a născut în Newark, New Jersey. A scris romanele Me and the Devil, Cut Numbers și Trinities și cărțile de nonficțiune Where Dead Voices Gather, The Devil and Sonny Liston, Dino, Power on Earth, Hellfire, Country și Unsung Heroes of Rock 'n' Roll. Romanul este ecranizat de Julian Schnabel, cu o distribuție excepțională: Oscar Isaac, Gal Gadot, Gerard Butler, John Malkovich, Martin Scorsese, Jason Momoa, Al Pacino, Louis Cancelmi, Franco Nero, Sabrina Impacciatore, Benjamin Clementine.

🙄ARTISTUL, VEȘNICUL DAMNAT🙄

„În secolul al XIV-lea, Dante (Oscar Isaac) devine discipolul lui Isaiah (Martin Scorsese) ca să poată finaliza poemul monumental Paradiso. În secolul al XXI-lea, scriitorul Nick (din nou Oscar Isaac) este recrutat de mafiotul Joe Black (John Malkovich) pentru a ajuta la furtul și autentificarea a ceea ce se presupune a fi manuscrisul olograf al Divinei Comedii a lui Dante. La distanță de șapte secole, Nick și Dante se contopesc într-un singur personaj, omul în căutarea divinului, a iubirii și a perfecțiunii. În adâncurile bibliotecii Vaticanului, un preot descoperă cel mai valoros obiect de artă găsit vreodată: manuscrisul Divinei Comedii, scris de mâna lui Dante. Acesta ajunge la un cap mafiot din New York, unde scriitorul Nick Tosches este chemat să-l autentifice. Dar pentru el tentația e prea mare și fură manuscrisul. În paralel cu călătoria prețiosului manuscris se desfășoară povestea lui Dante, omul care a încercat să scrie un poem care să cuprindă înțelepciunea lumii și grația divină. Mâna lui Dante, roman de o îndrăzneală și o frumusețe uluitoare, combină cunoștințele vaste ale lui Tosches despre Divina Comedie, Dante Alighieri și Evul Mediu cu o cunoaștere intimă a tenebrelor New Yorkului. Unii îl vor considera jignitor; alții îl vor declara transcendental; fără îndoială, va genera cele mai vii dezbateri.”

„Descoperise adevărul prosternat pe mozaicul lui Dumnezeu Pantocratorul. Atunci, cerul nebuniei sale se lăsase peste el pentru prima dată; era începutul sfârșitului”

My God, nici nu știu unde să încadrez această carte și, de altfel, unde să-l încadrez pe Nick Tosches. Poate e prematur s-o fac, având în vedere că am citit doar această carte, dar cel mai probabil mă voi fi oprit la aceasta. Să zicem că în Mâna lui Dante am avut de-a face cu un paradoxal amestec de erudism & instinctivism, de intelectual rafinat & scriitor de mahala, o combinație de roman istoric, autoficțiune, eseu despre moartea literaturii, teorie lingvistică, misticism, teologie și pulp crime. O carte care vrea să fie despre toate, așa am perceput-o, dar a sfârșit – cel puțin în ochii mei – în a fi, cu adevărat, mai despre nimic. Însă, bizar a fost că am citit-o într-o singură zi, în două reprize de citit. M-a ținut, nici nu știu de ce, acolo, și-am vrut să aflu încotro se îndreaptă toate... Sau, mai degrabă, poate am vrut pur și simplu s-o termin cu ea și s-o las departe, uitând-o imediat ce o voi fi terminat. Culmea, de fapt, mai e și faptul că, după ce am terminat-o, încă m-am gândit la ea – o întrebare nu-mi dădea pace: până la urmă, despre ce a fost, de fapt, cartea asta?

„Dispariția ei nu-i fusese decât o moarte mizerabilă și dureroasă a sufletului.”

Premisa este următoarea: în centrul poveștii se află un manuscris misterios, presupus a fi chiar manuscrisul originar al Divinei Comedii, descoperit în arhivele Vaticanului și furat, ca în orice thriller „erudit”, de o rețea cel puțin dubioasă. Aici, însă, intriga se bifurcă: pe de o parte avem o poveste plasată în Italia medievală, în care Dante însuși apare drept personaj, trăind & iubind & scriind & toate alea, și povestea contemporană, în care un anume Nick Tosches – adică o versiune ficționalizată, să zicem, a autorului – intră în posesia manuscrisului și este atras într-o lume plină de violență, de falsuri, de droguri și filosofii obscure, de sex & preconcepții & înjurăturii & toate astea care m-au scos, efectiv, din sărite. Un dublu plan narativ care îmbină trecutul cu prezentul, arta cu crima, sacrul cu profanul, profanul cu sacrul. În practică, însă, rezultatul este un hibrid lipsit de armonie și simetrie, de formă, un text care oscilează între pasaje de mare intensitate lirică și pagini întregi de monologuri obositoare, invective, cu o tentă de autoidolatrie & cult al personalității. În fine...

„Dragoste la prima vedere. Viață după moarte. La un moment dat vom vedea dacă există așa ceva. Dar cum am putea ști cu adevărat că putem experimenta iubirea? Ar putea adâncurile mării să fie atinse dintr-o răsuflare, fără mișcare? Ar putea stelele să cunune două suflete care nu s-au privit niciodată?”

De fapt, pe mine foarte mult m-a enervat tonul general a cărții – ceva între măiestrie & megalomanie. Poate cel mai problematic aspect al cărții, în cele din urmă, mi s-a părut tonul vocii narative. Mi s-a părut că domnul Tosches a scris ca un om convins că a văzut totul, că a citit totul și, you know boss, nu mai are nimic de dovedit. În teorie, mă gândesc că această atitudine ar trebui să confere cărții de față o oarecare gravitate, nu știu, o anume autoritate intelectuală – în practică, a devenit o voce de-a dreptul dificil de suportat (and still, așa cum am zis, am citit cartea aceasta într-o zi). În locul unei voci cinice, lucide, mi s-a părut că abordează o voce arogantă, care oscilează între vulgaritate absolut gratuită și predici filozofico-teologice-răsuflate interminabile. Este ca și cum ar vrea să-ți reamintească, la fiecare trei pagini, că el știe mai bine – el le știe cu limba, el le știe cu Dante, el le știe cu Dumnezeu, cu femeile, cu moartea, cu viața, cu lumea în general. Mi se pare că a confundat autenticitatea cu tenta ostentativă... Mai mult, mi s-a părut că, în agresivitatea lui, autorul devine chiar pueril pe alocuri, iar alteori de-a dreptul misogin sau rasist, sub pretextul „realismului brutal”, dar „realismului” în esență.

„Fumul pâinii prăjite ar trebui să ascundă mirosul de praf de pușcă.

M-am îndepărtat de canapea.

Am ridicat arma cu o mână și nu mi-am oferit timp să țintesc.

Tabutu.

O pernă, apoi cealaltă, în mai puțin de o respirație nervoasă.

Simțeam pistolul ca o păsărică bună, caldă.”

Dincolo de ton, structura narativă ca atare a contribuit la senzația mea de confuzie acută. Tosches amestecă planurile temporale, le face terci, și inseră ba fragmente despre Dante, ba pasaje eseistice, ba comentarii despre propriile-i cărți și reflecții despre industria editorială. Pe alocuri, parcă ne aflăm mai degrabă într-un jurnal-de-autor decât într-un roman ca atare. Metaficțiunea – adică jocul acela conștient la granița dintre realitate și ficțiune – mereu mi s-a părut un procedeu interesant și inteligent, dar în acest caz mi s-a părut folosit cu lipsă de măsură. Nu e clar mai niciodată dacă ar trebui să-l luăm pe „Nick Tosches” din carte ca pe un alter ego sincer sau drept o caricatură... intenționată? Rezultatul mi s-a părut o formă de narcisism textual: autorul scrie despre sine scriind despre Dante, iar Dante devine, la rândul lui, un fel de reflex rotulian al lui Tosches, ca și cum întregul univers literar al gravita în jurul propriei obsesii pentru geniul și damnarea – oh, veșnica damnare *sad reactions only* – a artistului. Drept iubitor de thrillere cât de cât coerente, acest joc autoreferențial mi s-a părut exasperant. În fine, mă voi opri aici. V-o recomand? Habar n-am, nu cred. Însă, dacă sunteți în căutarea unui roman cât de cât provocator (dar nu neapărat într-un sens plăcut), probabil merge. Dar dacă vreți o lectură coerentă – ei bine, chiar cred că nu o veți găsi aici!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Nick Tosches, Mâna lui Dante, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Toată violența oamenilor, de Paul Colize - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2025

Traducere: Delia Tuică

Paul Colize este un scriitor belgian. În prezent locuiește la Waterloo, în Brabantul Valon. A publicat primul său roman, Les sanglots longs, în 1999. A scris peste cincisprezece cărți, printre care Back Up, publicat în 2012 (răsplătit cu Premiul Saint-Maur en poche 2013) și Un long moment de silence, publicat în 2013, care a câștigat trei premii în același an: Landerneau Polar, Boulevard de l’Imaginaire și Polars Pourpres. Operele sale sunt caracterizate printr-o documentare temeinică, o intrigă sofisticată și un pronunțat simț al umorului. În paralel cu scrisul este consultant în probleme de management și organizare, iar în timpul liber cântă la pian și joacă badminton. Romanul Toată violența oamenilor a câștigat Premiul Polar Michel Lebrun 2020 și Premiul publicului la Festivalul de literatură polițistă din Villeneuve-Lez-Avignon.

⏳CÂT DE MULT CÂNTĂREȘTE CEEA CE A FOST ÎN CEEA CE SUNTEM⏳

„O tânără este găsită în apartamentul său din Bruxelles, ucisă cu mai multe lovituri de cuțit. Toate indiciile arată spre Nikola Stancovici, un artist care a fost ultima persoană pe care victima a sunat-o înainte să moară. El apare pe înregistrările camerelor de supraveghere imediat după crimă, poliția îi găsește hainele pătate de sânge și descoperă în atelierul său schițe ale locului faptei. Sub aparențele sale de copil pierdut, Niko este un graffiti artist de geniu, supranumit de presă «Funambulul», după ce pe străzile capitalei au apărut o serie de picturi murale anonime și ultraviolente. Din spatele zidurilor de tăcere cu care s-a înconjurat și aflat sub supraveghere psihiatrică, tânărul neagă totul. Singura sa formă de apărare este să repete o frază: «Nu am fost eu». Însă povestea lui Niko este întrețesută cu povestea Iugoslaviei măcinate de război. Toată violența de atunci își găsește ecou în prezent.”

„Își pusese o dorință în inima lui.

Atât timp cât castelul va fi în picioare, părinții lui vor trăi.”

Toată violența oamenilor este un roman care pur și simplu mi-a depășit așteptările. Recunosc, nu știam nimic despre el, deoarece nu obișnuiesc să citesc sinopsis-ul de pe copertă înainte de a intra într-o lectură. Odată ce am citit primul capitol, n-am mai putut s-o las din mână – a mers „ca unsă”, deoarece capitolele sunt scurte și, dincolo de asta, mi s-a părut foarte bine scrisă, cu o acțiune atent dozată și un ritm care, deși nu se încadrează neapărat în ideea de thriller, te ține acolo și te face să vrei să afli cât mai multe. Chiar a fost o reușită! Mai mult, pe lângă faptul că avem, totuși, ingredientele unui thriller – crimă, vinovat, anchetă, mister –, autorul transformă aparentul roman polițist în ceva mult mai profund, aducându-i valența profundă a unui roman psihologic despre vinovăție, despre traumă, despre reziliență și supraviețuire, într-un proces al memoriei și umanității sacrificate pe altarul însângerat al războiului, o poveste care oscilează între muțenia unui om – care alege să se exprime prin pictură, indiferent de forma pe care ar lua-o – și vacarmul unei istorii sângerânde. 

„– Poate, dar nu m-ar mira ca el să aibă o altă idee în minte și că de fapt noi n-am înțeles nimic.”

Totul începe în Bruxelles, într-un cartier banal, unde o tânără femeie este găsită moartă, ucisă cu o cruzime ieșită din comun. Toate indiciile – în aparență incontestabile – indică spre Nikola Stankovic, un artist într-ale graffiti-ului, poreclit „Funambulul” ca urmare a talentului său de a crea fresce monumentale pe zidurile blocurilor din oraș. Deși totul indică faptul că el ar fi vinovatul.... nimic nu se leagă, de fapt, cu adevărat. Nikola nu se apară, ci repetă în disperare „Nu am fost eu”. Până la stabilirea verdictului de vinovăție, până se găsesc toate dovezile irefutabile, el este internat într-o instituție care se află la granița dintre spital psihiatric și închisoare. Acolo, doi oameni ajung să îl vadă altfel decât ca pe un criminal odios: Philippe Larivière, avocatul său, și Pauline Derval, medic psihiatru, directoarea instituției. În acest punct, romanul se transformă într-un puzzle psihologic aparte, unde ancheta polițienească clasică devine, de fapt, o încercare de a găsi cauza, și nu neapărat vinovatul. În loc de urmări, arme, confesiuni spectaculoase, Colize ne oferă o perspectivă destul de lentă, dar satisfăcătoare în esență, chiar emoționantă, a poveștii – din trecut & din prezent – lui Nikola. Mi-au plăcut enorm cele două planuri temporale: (1) prezentul, într-un Bruxelles urban gri, rece, parcă de granit și (2) trecutul, în Vukovar, oraș croat devastat în 1991, în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Alternând între cele două planuri, autorul dezvăluie lent (și foarte dureros) trauma originară a protagonistului. Copilăria lui Niko s-a desfășurat în infernul războiului – execuții, abuzuri, familii destrămate, prieteni dispăruți; practic, într-o violență fără limite, inumană.

„Pictase curbe, arabescuri, chipuri, mâini, ochi, sânge, expulzând în jeturi haotice bestia oribilă care somnola înlăuntrul lui.

Timpul și spațiul nu mai existau. Lacrimile salvatoare pe care și le reținea (...) îi inundaseră ochii.

Pentru prima oară de la toamna ucigașă se simțea liber și uman.”

Aceste amintiri – reprimate, tăcute, transformate în culori și linii – devin „matricea” artei sale. Frescele sale sunt acte de memorie, sunt „strigăte”, încercări de a exorciza atât o suferință individuală, cât și una colectivă, generațională. Nikola Stankovic este un personaj enigmatic, care nu are cum să nu te facă să îți pui întrebări. Un simbol al copilăriei pierdute, al unei generații care a trecut printr-o violență de nedescris. Toată violența oamenilor este un roman despre mecanismele supraviețuirii. Paul Colize a reușit să documenteze cu o sensibilitate aparte traumele postbelice, memoria colectivă, neputința comunicării și puterea artei ca formă de purificare, de terapie. Prin frescele lui Niko, autorul ne arată cum arta stă drept mărturie – un limbaj alternativ pentru cei care nu mai pot vorbi. Bineînțeles, ne putem da seama destul de ușor faptul că Nikola pare să sufere de tulburare de stres post-traumatic (PTSD), dar acolo există și alte simptome care îngreunează stabilirea unui astfel de diagnostic. Mi-a plăcut, de altfel, și partea aceasta medicală (prezentată din perspectiva psihiatrei), în special pentru că mă pasionează această ramură medicală. Bineînțeles, accentul nu este pus pe acest aspect, dar merită de avut în vedere.

„Războiul din Iugoslavia, crimele de război, închisoarea din Rusia.

Nu mai rămânea decât să pună în ordine piesele puzzle-ului.”

În același timp, romanul pare să pună și o întrebare importantă: cât din rău se naște din om, ca atare, și cât din contextul care îi modelează devenirea? De altfel, pe alocuri mi-a fost greu să-mi dau seama ce parte este ficțiune și ce parte este, într-adevăr, realitate istorică – o senzație tulburătoare m-a încercat pe parcursul lecturării cărții. Poate pentru că, de fapt, ideea cu frescele are drept punct de plecare chiar o realitate din Bruxelles (am căutat poze, sunt spectaculoase), ceea ce te face să te întrebi dacă „Funambulul” nu este (a fost) adevărat, iar zidurile din Bruxelles chiar poartă greutatea amintirilor și durerii sale. Chiar mi-a plăcut cartea, așadar nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere! A fost o surpriză chiar plăcută, mai ales pentru că nu știam despre ce va fi vorba și, cum n-am mai citit nimic scris de Paul Colize, nici nu aveam așteptări. Se citește foarte rapid, eu am citit-o într-o zi, efectiv nici nu mi-am dat seama cum treceau paginile. Este dinamică, alertă, dar în același timp și foarte profundă. Capitolele sunt relativ scurte, ceea ce îi dă și valența aceasta de lectură rapidă, care nu te solicită. Chiar cred că este o lectură potrivită pentru oricine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Paul Colize, Toată violența oamenilor, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!