Femeile din umbră (Lucia Guerrero, #2), de Bernard Minier - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2025

Traducere: Liliana Urian

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulți ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Înghețat (Trei, 2019), care s-a bucurat de un mare succes de public și critică, obținând Prix Polar la Festival de Cognac (2011), Découverte Polars Pourpres (2012) și Prix de l’Embouchure (2012). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. În 13 ani, Bernard Minier a vândut peste 8 milioane d exemplare ale romanelor sale. În 2020, a intrat în Top 10 cei mai citiți autori francezi din Franța și a urcat pe locul 6 în 2021. Cărțile sale sunt traduse în 27 de limbi. Lucia s-a vândut în peste 400.000 de exemplare în Franța, iar drepturile de ecranizare TV au fost achiziționate de producătorul spaniol Nostromo. În prezent, Bernard Minier locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteți urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, la Editura Trei au mai apărut romanele Înghețat (2019), Cercul (2020), Noaptea (2022) din seria Martin Servaz, precum și Lucia (2023), primul volum al seriei Lucia Guerrero.

🔪DOI ASASINI. DOUĂ LUMI. DUBLĂ AMENINȚARE🔪

În Galicia, un asasin răpește și omoară femei care se trezesc devreme să plece la muncă. Femeile invizibile, femeile din umbră. La Madrid, un alt asasin ucide miliardarii și lasă pe pereții caselor lor acest mesaj: să-i ucidem pe bogătași. Doi asasini, două lumi sub spectrul unei confruntări explozive între clasele sociale. Puternică și rebelă, Lucia Guerrero, anchetatoare la Guardia Civil, rezolvă cele mai grave dosare penale. Miza care i se dezvăluie treptat în aceste cazuri paralele este amețitoare. Iar când primește și ea mesaje de la un expeditor anonim se întreabă dacă a devenit o simplă jucărie în mâinile celor doi criminali.

„Te voi găsi, își jură Arias. Înainte să treacă cele cinci zile, te voi găsi.”

Bernard Minier, unul dintre cei mai îndrăzneți și rafinați maeștri ai thrillerului contemporan francez, revine cu Femeile din umbră, al doilea volum din seria Lucia Guerrero, și face acest lucru cu forța unui val atlantic care izbește stâncile ascuțite ale coastei galiciene. Este o carte care, zic eu, a reușit să tulbure apele altfel liniștite ale genului (și zic asta pentru că avem oarecum o „anchetă polițienească” care altfel putea fi una tipică) și să le învârtă într-un vârtej narativ amețitor, cu accente sociale pregnante, un mister dublu stratificat și o eroină pe care o simți crescând, sfărâmându-și armura de oțel cu fiecare pas pe care-l face în acest labirint întunecat. Dap, mi-a plăcut de Lucia Guerrero încă de când am cunoscut-o în primul volum al seriei. Lucia Guerrero, deja o figură memorabilă încă din primul volum (Lucia), se întoarce cu un chip mai conturat, mai umanizat, mai dureros de real. Dacă în volumul anterior părea o femeie de piatră, sculptată de traume și antrenamente de elită, în volumul aceasta începem să vedem fisurile în această „mască”: un fiu departe de ea, un frate a cărui amintire planează ca o fantomă pe marginea prăpastiei, o mamă în comă care devine simbolul tuturor legăturilor rupte din viața ei. 

„– Și apoi, este la fel de obosită, declară mama cu buzele strânse. Uite ce figură îngrozitoare are. Cred că și asta are aerul. Va trebui să i-l scoatem.”

Lucia a evoluat, nu neapărat devenind mai blândă, ci mai conștientă de propria-i vulnerabilitate aș spune. Ea rămâne totuși acel ofițer temut și respectat, dar, de această dată, Bernard Minier ne oferă cheia sufletului ei prin gesturi mici, ezitări bine dozate, priviri tăcute schimbate cu Arias sau momentele în care acceptă ajutorul tânărului sergent Mateo Soler, un contrast viu și ingenuu față de cinismul care domnește în jurul ei. Minier mânuiește structura narativă cu un talent care pe mine m-a convins: două anchete aparent paralele, despărțite de geografie și de statutul victimelor, dar unite subtil de o tensiune care clocotește sub suprafață. Pe de o parte, avem Galicia, o regiune descrisă cu o poetică melancolie, unde ploaia pare să spele sângele fără a-l curăța cu adevărat. Aici, femeile „din umbră”, adică lucrătoare simple în diferite fabrici, siluete care dispar la ceas de dimineață, sunt răpite, ținute captive, apoi ucise cu o simbolistică aproape ritualică: un rozariu, un cățel de usturoi, o inimă străpunsă. Totul ia forma unui sacrificiu care are ecouri în legende locale bizare...

„SĂ-I UCIDEM PE BOGĂTAȘI”

În cealaltă extremă, Madridul. Metropolă luminată de blitzurile presei și putredă de bani, unde moartea unei femei influente, Marta Millàn, tăiată în două, lăsată în două locuri diferite, provoacă panică în cercurile politice. „SĂ-I UCIDEM PE BOGĂTAȘI” pare a fi mesajul. Lucia este trimisă de la periferie în inima imperiului pentru a conduce ancheta „prioritară”, iar Minier ne sugerează, subtil dar ferm, că și în moarte există o ierarhie. Unul dintre cele mai percutante aspecte ale romanului este analiza lucidă, rece și tăioasă a influenței pe care o au rețelele sociale, darknet-ul și întreaga nebuloasă digitală asupra societății moderne. Minier nu predică, nu moralizează, ci ilustrează cum algoritmii pot decide vieți, cum ura se răspândește mai ușor decât compasiunea, cum subsolul digital al umanității poate genera monștri reali. În Femeile din umbră, criminalii, dincolo de a fi persoane, devin  sisteme, ideologii, virusuri sociale. Și poate că aici se ascunde și cea mai apăsătoare metaforă a romanului: „femeile din umbră” nu sunt doar femeile propriu-zis dispărute, ci toate vocile care nu strigă suficient de tare pentru a fi auzite. Sunt victimele care nu au „valoare mediatică”, care nu adună „engagement” în moartea lor. Iar Lucia, în ciuda ordinelor, în ciuda priorităților politice, refuză să le lase să se piardă în uitare.

„Lucia, ești O MINCINOASĂ PATOLOGICĂ ȘI O JIGODIE INCAPABILĂ DE IUBIRE. Toată lumea gândește asta: maică-ta, fostul tău soț ȘI CHIAR FIUL TĂU. Iar la muncă, nu ești așa de bună cum crezi. VREAU SĂ MORI, TÂRFĂ ORDINARĂ. ÎNTR-O ZI, CINEVA TE VA UCIDE.”

Vă dați seama, n-am să vă spun mai multe despre acțiune. Totuși, sub toate „straturile” de mister, Femeile din umbră am simțit că este și un roman social, fără a deveni, totuși, tezist. Se discută despre inegalitate, despre indiferența față de „ceilalți”, despre modul în care statul, și implicit sistemul de justiție, clasifică victimele în „importante” și „dispensabile”. Dar și despre cum, în ciuda acestui cinism instituțional, mai există oameni ca Lucia care se încăpățânează să caute adevărul, oricât de întunecat ar fi acesta. Și oricât de multe pericole ar putea ridica ulterior. Un roman puternic, dens, învăluit într-o atmosferă apăsătoare și seducătoare în același timp, pe care sincer nu prea am putut să-l las din mână. Bernard Minier îmbină cu o ușurință uluitoare suspansul polițist cu introspecția socială, introspecția psihologică și o estetică narativă de invidiat. Lucia Guerrero, cu toate conflictele și umbrele ei, dincolo de a fi eroina acestei serii omonime, este un simbol al acelei lupte interioare între dreptate și abandon, între datorie și traumă personală. Și, pentru mine, are tot ce-i trebuie pentru a deveni un personaj cu adevărat memorabil, pe care îl voi urmări cu interes și în cărțile viitoare.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Bernard Minier, Femeile din umbră (Lucia Guerrero, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Bernard Minier, apărute și pe blog:

 | Lucia (Lucia Guerrero, #1) | Înghețat (Martin Servaz, #1) | Cercul (Martin Servaz, #2) |

Mandibula lui Cain, de Edward Powys Mathers (Torquemada) - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandru Maniu

Edward Powys Mathers (1892–1939) a fost traducător, poet și rebusist englez, pionierul cuvintelor încrucișate criptice în Marea Britanie. Printre cele mai cunoscute traduceri ale sale se numără traducerea în limba engleză a poveștilor din O mie și una de nopți. Sub pseudonimul Torquemada, pe care l-a folosit fiindcă era la fel de dur cu cititorii lui precum marele inchizitor spaniol Tomás de Torquemada, a publicat rebusuri în The Observer din 1926 până la moartea sa. John Dickson Carr, autor american de romane polițiste, spunea despre acesta că: „nu există om care să dețină o cunoaștere mai amplă asupra literaturii de senzație. Torquemada de la The Observer citește tot ce se scrie... și cunoaște tot ce s-a scris deja. Nu uită niciodată nimic din ce citește“.

🔎POȚI SĂ REZOLVI MISTERIOASA ENIGMĂ A LUI TORQUEMADA?🔎

Șase crime. 100 de pagini. Milioane de combinații posibile... un singur răspuns corect. În 1934, rebusistul ziarului The Observer, Edward Powys Mathers (cunoscut și ca Torquemada), a publicat romanul Mandibula lui Cain, titlul fiind o trimitere la prima crimă cunoscută, care era în același timp o poveste polițistă și una dintre cele mai dificile enigme literare scrise vreodată. Paginile au fost tipărite într-o ordine complet aleatorie, dar este posibil – folosindu-te de logică și citind cu atenție cartea – să le pui în ordinea corectă, astfel încât să descoperi cele șase victime și criminalii lor. Există peste 30 de milioane de combinații posibile, însă doar una este corectă. Doar patru persoane au reușit să rezolve misterul din Mandibula lui Cain. Crezi că poți să te alături acestui grup select? Atenție: acest puzzle literar este incredibil de dificil și nu este recomandat celor slabi de înger.

„Degetele stângace ale Morții, asta mă înspăimânta cu adevărat: le văzusem, mascate de-acel zâmbet voios, bâjbâind întruna și anapoda. Mi-am dat seama că va trebui să fac ceva.”

Mandibula lui Cain este un labirint literar în care paginile se învârt amețitor, iar cititorul este invitat să le rearanjeze pentru a descoperi o poveste ascunsă. Această enigmă, creată de Edward Powys Mathers sub pseudonimul „Torquemada”, constă din 100 de pagini tipărite într-o ordine aleatorie. Provocarea constă în a le pune în ordinea corectă pentru a dezvălui identitatea a șase victime și a ucigașilor lor. Cu peste 9,33 × 10⁵⁷ de combinații posibile, doar patru persoane au reușit să o rezolve de la publicarea sa în 1934.​ Și, aparent, cei de la editură au organizat și un concurs, cu premii în cărți pentru iubitorii de mistere care reușesc să descifreze enigma. Chiar au existat și câștigători (patru la număr, parcă).

„Dansez cu dansatorii și beau cu băutorii. Ecourile răsună cu strigătele noastre nerușinate, iar un biet oarecare îl iau drept cel mai drag prieten.”

Pentru mine, această carte a fost ca o simfonie dezacordată, în care fiecare pagină cânta o notă diferită, iar melodia completă rămânea inaccesibilă. Am început cu entuziasm, dar curând (oricum, nu am avut niciun plan stabilit) m-am simțit copleșit de complexitatea și ambiguitatea textului. Fiecare pagină părea să fie o piesă dintr-un puzzle imposibil, iar încercările mele de a le potrivi au fost zadarnice.​ Deși recunosc originalitatea conceptului și provocarea intelectuală pe care o oferă, pentru mine lecturarea „cărții” (nici n-o pot numi așa) a fost mai mult frustrantă decât plăcută. Valoarea sa literară este eclipsată de dificultatea extremă și de lipsa unei narațiuni coerente. Este o lucrare care poate fi apreciată de pasionații de enigme și de cei care caută o provocare intelectuală, dar pentru cititorul obișnuit, poate fi o experiență descurajantă, plictisitoare.

„Dar nu-mi place când totul se încheie cu o îmbrățișare. În poveștile mele scurte – iar viața mea, îmi dădeam seama, era o salbă de povești scurte –, îmbrățișările erau în primele rânduri. Iar apoi venea intriga. Lungimea unui roman i se potrivea mai bine. Se numea Cuceritorul sălbatic și îmi plăcea mult.”

…mai adaug și că, dincolo de aura misterioasă care o învăluie, Mandibula lui Cain este genul de carte care te face să simți că ai intrat într-o casă cu o mie de uși, dar fără niciun indiciu despre care e cea de la intrare și care duce la ieșire. Te învârți prin camere tapetate cu aluzii, jocuri de cuvinte, fragmente poetice, nume ambigue și glume seculare, în timp ce ușile se închid în spatele tău una câte una. Textul pare mai degrabă o provocare de criptografie decât literatură. Nu e o carte de citit, ci una de spart cu dalta și ciocanul minții. Nu m-a interesat s-o „rezolv” – am avut o idee vagă de a încerca, cum ai avea chef, într-o după-amiază leneșă, să înveți japoneză veche, dar m-am plictisit repede. Cuvintele nu mi-au oferit niciun fir roșu de care să mă pot agăța, iar paginile – în loc să se lege, să-mi spună o poveste – mi-au dat senzația că scot piese dintr-un joc de șah pe care nimeni nu l-a început.

„(...) Dar nu, nu m-am priceput niciodată la politică. Cealaltă crimă, în schimb, a mea, cu toate că o înțeleg, mi se pare că nu își găsește o justificare cu-adevărat.”

Autorul, Edward Powys Mathers, a fost un cripticist de renume, inventator de enigme și poet – dar nu un povestitor în sens clasic. În spatele pseudonimului „Torquemada” (deja un avertisment, nu?) se ascunde o minte strălucită și chinuitor de exactă, dar care nu s-a preocupat de emoție sau empatie. Cartea nu pulsează de viață, ci îți cere să o diseci cu bisturiul, ca pe un cadavru narativ. De altfel, titlul – Mandibula lui Cain – aluzie biblică la prima crimă din istorie, sugerează și natura: nu e o lectură, e o autopsie. Și da, există merit în acest experiment: e unic, e provocator, e o relicvă a unei epoci în care oamenii scriau enigme în loc de thrillere. Dar valoarea literară, în sine, rămâne pentru mine scăzută, tocmai pentru că nu am putut înțelege nimic din fondul narativ, oricât de mult aș fi vrut. Nu mi-a spus o poveste, nu mi-a oferit personaje cu care să empatizez, nu mi-a lăsat o idee sau un sentiment. Doar o cutie plină de cuvinte și liniștea rece a unui mister neelucidat.

Ultimul vis, de Pedro Almodóvar - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Folio

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2024

Traducere: Lavinia Similaru

Pedro Almodóvar (Calzada de Calatrava, 1949) este regizorul de film, scenaristul și producătorul spaniol cel mai cunoscut de la Luis Buñuel încoace. Filmografia lui cuprinde douăzeci și patru de filme. I s-au decernat principalele distincții internaționale în cinematografie, între care două Premii Oscar, două Globuri de Aur, un Leu de Aur la Veneția, două premii la Festivalul de la Cannes și șase Premii Goya. Este autorul nuvelei Fuego en las entrañas (1981) și al cronicilor a căror protagonistă este eroina toaletelor publice Patty Diphusa (1991). Ultimul vis (El último sueño, 2023) este primul său volum de povestiri.

💭 PUȚIN (MAI MULT) ÎN MINTEA FASCINANTĂ A UNUI REGIZOR DE RENUME💭

„Cartea aceasta seamănă cel mai mult cu o autobiografie fragmentată, incompletă și oarecum criptică. Cu toate astea, cred că cititorul va obține în cele din urmă maxima informație despre mine ca cineast, ca fabulist (ca scriitor), și despre modul în care viața mea face ca un lucru să se amestece cu celelalte.” Astfel definește acest volum Pedro Almodóvar în introducerea sa, punând, de asemenea, în perspectivă fiecare dintre cele douăsprezece povestiri care îl alcătuiesc. Acestea acoperă diferite perioade, de la finalul anilor ’60 până în prezent, și în toate se reflectă obsesiile sale intime: obscurii ani de școală, celebrarea umorului, evoluția sa ca artist, inconvenientele celebrității sau influența ficțiunii asupra vieții. Destinat unor multiple niveluri de lectură, Ultimul vis este un catalog al stilurilor de narațiune și revelează un scriitor care, în secret, a creat o operă literară excepțională.

„Istoria îi dedică pagini glorioase și o distinge de toate prezențele feminine din vremea ei, transformând-o în simbolul a tot ce este sublim și irațional în sufletul spaniol.”

Dacă Pedro Almodóvar ar fi pictat în cuvinte în loc să regizeze în culori și emoții, atunci Ultimul vis ar fi galeria lui de visuri, o expoziție vie unde realul și fabulosul se îmbrățișează ca două iubiri vechi care nu pot trăi una fără cealaltă. Prin această carte, Almodóvar privește lumea, corpul, memoria, identitatea, dragostea, faima, destrămarea și renașterea – cu aceeași sete cu care o cameră de filmat caută lumina perfectă pe un chip. Almodóvar nu scrie ca un cineast care cochetează cu literatura, ci ca un spirit frânt, care își caută liniștea în povești pentru că pe peliculă uneori nu încape toată durerea. Proza lui nu se vrea „mare literatură” în sensul academic al cuvântului, ci mai curând o confesiune cu machiajul scurs, un jurnal de noapte, un manuscris uitat între cearșafuri încă parfumate de o amintire. În unele dintre povestiri, pare că autorul face dragoste cu fantomele trecutului său. În „Amintirea unei zile goale”, spre exemplu, confesiunea devine o hartă afectivă unde fiecare reper e o rană, o poză Polaroid îngălbenită de singurătate. Este poate cel mai apropiat text de sufletul său – o reflecție despre scris, film, plictiseală și sens. Când îl citești, ai impresia că îți vorbește un om care a ajuns în vârful muntelui și se uită în jos nu cu triumf, ci cu duioșie și un strop de vinovăție.

„Când ies pe stradă, descopăr că e o zi foarte însorită. Este cea dintâi zi cu soare și fără mama mea. Plâng în spatele ochelarilor. În cursul zilei o voi face de multe ori.”

În alte texte – precum „Prea multe schimbări de gen” – discursul devine mai tăios, o lamă de bisturiu care disecă nuanțele identității ca pe niște straturi de piele prea strânse sau prea largi pentru cineva care a trăit mereu între oglinzi sparte. Este un text profund politic, dar și profund personal, ca o piesă de teatru absurd în care fiecare rol e jucat de aceeași persoană într-o spirală de (re)descoperire. „Vizita” e o altă bijuterie – un colț din decorul viitorului film „La mala educación” – și aici Almodóvar își înfige penița ca pe un ac de gramofon în discul zgâriat al memoriei colective. Religia, abuzul, rușinea și dorința se ciocnesc ca niște corăbii în mijlocul unei furtuni etice. Iar noi, cititorii, nu putem decât să fim naufragiați recunoscători în acest ocean de sinceritate poetică. Nu lipsește nici ironia, acea ironie dulce-amară tipic almodovariană, care vine ca o bătaie pe umăr după o criză de plâns. Textele sunt rareori lineare; ele dansează, se rotesc, se întorc asupra lor, fug de la realitate ca niște copii de la ora de religie. E acolo o structură a haosului, un pattern discret care îți arată că, în spatele cortinei, autorul știe exact unde duce firul poveștii – chiar dacă pare că se destramă.

„– Cunoașteți normele care reglementează viața între zidurile acestea?

– Tăcere, singurătate, foame și reculegere. Vreau să mă îndepărtez de lume și să trăiesc singur, întru pietate și contemplarea lui Isus.

– Permiteți-mi să insist. Știți ce înseamnă să renunți la plăcerile și la comoditatea la care aveți acces ușor? E de ajuns să vă privească cineva. Nu cumva sunteți sătul momentan, sau dezamăgit? Cunosc cazuri.

– Nu este cazul meu (...).”

În unele povestiri te întrebi: „Este el?” – e Pedro povestind sau un personaj pe care l-a visat într-o noapte când a amestecat tranchilizantele cu dorul de mama lui? Dar poate că nu contează. Ceea ce contează e tonul – o șoaptă teatrală, un monolog în întuneric, ca atunci când cineva își vorbește sieși într-o sală de cinema goală. La marginea acestor texte plutește mereu umbra mamei – figura maternă care nu e doar o femeie, ci un simbol, o mitologie personală, o zeiță domestică. Ultimul vis, titlul, e despre ea, dar mai ales despre el – fiul care vrea să înțeleagă ce înseamnă „sfârșitul” atunci când ai trăit o viață din povești. Citind cartea, ai impresia că ai pătruns într-un dressing imens, unde fiecare haină e o identitate, fiecare pantof o viață trăită pe fugă, fiecare parfum un bărbat iubit și pierdut. Unele texte sunt scurte cât un oftat, altele dense cât o după-amiază de vară în La Mancha. Dar toate lasă o urmă – de ruj, de sânge, de melancolie.

„(...) alții ne relatau o mulțime de anecdote nostime, care nu eram niciodată siguri dacă avuseseră loc în realitate, dacă le inventau în momentul acela sau dacă le citiseră în vreo carte, deși întotdeauna ne asigura că li se întâmplaseră lor.”

Această carte nu e pentru cei care caută perfecțiune narativă, o carte de acțiune, o carte efervescentă sau care să-i țină cu sufletul la gură. Este pentru cei care iubesc literatura viscerală, spovedaniile pe marginea patului, scrisorile netrimise și filmele care se termină înainte de a înțelege exact ce ai simțit. Este pentru cei care știu că arta nu e despre răspunsuri, ci despre întrebările care te fac să tresari la miezul nopții. Ultimul vis este un alter ego de hârtie, un Pedro Almodóvar de hârtie, un album de polaroide ciudate, o rugăciune spusă pe fugă înainte ca luminile să se stingă în sală. Pedro Almodóvar, chiar și în literatură, nu vrea să ne învețe nimic. Vrea doar să ne facă să simțim. Și reușește, așa cum a făcut-o tot timpul în filmele sale.

Fiul zeului furtunii, de Arto Paasilinna - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Romanul secolului XX

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2023

Traducere: Sigrid Crasnean

Arto Paasilinna (1942–2018) este cel mai cunoscut scriitor finlandez, cel care a revigorat interesul finlandezilor pentru lectură. A publicat 36 de romane și alte câteva cărți de non‑ficțiune. Cărțile sale au fost vândute în milioane de exemplare, traduse în 40 de limbi, adaptate pentru ecran și deseori premiate. Fiul zeului furtunii a apărut la noi în anul 2023, la Editura Univers, în colecția Romanul secolului XX, în traducerea (din limba finlandeză) lui Sigrid Crasnean.

🌩️ RUTJA, FIUL ZEULUI FURTUNII, COBORÂSE DIN CERURI. AVEA TREABĂ ÎN FINLANDA 🌩️

Fiul zeului furtunii este unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Paasilinna, o poveste care îmbină mitologia finlandeză cu fantezia pură într‑o satiră a societății moderne care nu iartă nimic. Vechii zei ai finlandezilor constată surprinși, când își aduc aminte să mai arunce o privire spre pământ, că au rămas aproape fără adepți. Uimiți de succesul rapid al creștinismului, decid să intervină. Rutja, fiul zeului furtunii, zeul suprem, e trimis într‑o misiune specială. Primul pas e să facă schimb de trupuri cu un muritor, iar onoarea îi revine lui Sampsa Ronkainen, un bărbat de vârstă mijlocie a cărui viață e un dezastru total. În scurt timp, cerul Finlandei e străbătut de furtuni nemaipomenite, iar oamenii sunt scuturați de șocuri cu rezultate neașteptate.

„Ilmarinen începu să prezinte evaluarea situației religioase. Declară ceea ce cunoșteau cu toții: credința finlandeză străveche se afla în primejdie mai mare ca niciodată. Îndeosebi creștinismul câștigase o influență neînțeles de mare în rândul finlandezilor, dar nu una bună: printre oameni erau și mulți agnostici și atei. Doar câțiva finlandezi mai credeau încă în zeii lor tradiționali. De asemenea, situația nu era bună nici printre alte popoare înrudite. Ostiacii, mansii și ceremișii, care locuiau acum în regiuni aparținând Uniunii Sovietice, începuseră să recunoască doctrinele socialismului.”

Când tunetul nu mai sperie, iar fulgerul devine decor de fundal în spectacolul zilnic al vieții moderne, zeii se îngălbenesc ca manuscrisele uitate într-un sertar. În Fiul zeului furtunii, Arto Paasilinna deschide acel sertar cu un hohot de râs și o reverență jucăușă, scoțând la lumină o mitologie uitată și scuturându-i colbul în fața unei lumi care a uitat să creadă – dar n-a uitat să râdă. Paasilinna nu scrie romane, ci le povestește ca un bunic năzdrăvan în jurul focului, cu un pahar de votcă în mână și o sprânceană ridicată complice. Proza lui este precum un drum de țară, sinuos, bătut de ploi și plin de gropi care zdruncină „gândirea lineară”. Cartea de față este o satiră și o odisee absurdă pe străzile Finlandei, în care zeii coboară pe pământ nu cu trâmbițe și cataclisme, ci cu pașapoarte expirate și planuri de marketing prost înțelese. Ukko Ylijumala, zeul suprem al panteonului finic, e un manager depășit de vremuri, ținând o ședință de consiliu divin unde rapoartele de influență religioasă se citesc cu tonul cu care un funcționar anunță numărul de dosare rămase nesoluționate. Zeii finlandezi sunt pe cale de dispariție, relicve ale unei epoci care nu mai crede decât în Wi-Fi și reduceri de Black Friday. Dar Ukko e hotărât să dea un restart religiei, luând exemplul de la concurență: dacă Isus a făcut furori trimis pe Pământ, de ce n-ar face și fiul lui?

„Slăvit să fii Ukko, zeu suprem, cel din nori!”

Așa apare Rutja – un zeu mai tânăr, dar nu mai înțelept, cu o candoare explozivă și o ignoranță adorabilă față de subtilitățile modernității. Ca să-și îndeplinească misiunea, Rutja nu se naște într-un staul, ci apare direct, ca o aplicație instalată instant, în viața lui Sampsa Ronkainen – un anticar care pare mai mult un servitor al sorții decât un erou de poveste. Sampsa este omul care își cere scuze că trăiește, un bărbat sugrumat de surorile sale dominatoare și de propria apatie, un vas de porțelan într-o lume de ciocane. Când Rutja și Sampsa fac schimb de înfățișare, începe carnavalul teologic. Rutja, în trupul firav al lui Sampsa, devine un profet accidental, un „Mesia” cu blugi largi și planuri vagi. Paasilinna jonglează cu acest contrast grotesc între natura divină și realitatea birocratică, între mit și migrenă. Zeul cel nou trebuie să înfrunte nu demonii infernului, ci notarii, editorii de ziare, spitalele psihiatrice și comitetele religioase care văd în el o amenințare la monopolul spiritual. Dar într-o lume secătuită de mister, fiecare mic miracol al lui Rutja – fie că vindecă un om, repară o clădire sau luminează un bec fără fire – devine un motiv de sărbătoare.

„– Sunteți membră a vreunei secte sau societăți legate de parapsihologie? Sau ce să cred despre dumneavoastră? Sau doriți oare să înființați o religie nouă în Finlanda? De bună seamă nu sunteți sănătoși la minte. Presupun că munca de inspector fiscal este foarte anostă? Poate că treaba asta cu religia aduce un pic de savoare.”

Cartea e construită ca o farsă continuă, în care fiecare personaj pare desprins dintr-o caricatură nordică: femei autoritare care conduc bărbații cu hățurile invizibile ale sarcasmului, funcționari care respectă mai mult formularele decât adevărul, politicieni care se tem de orice nu pot înregistra oficial. Dar în mijlocul râsului – acel râs cu dinți de lapte și colți de ironie – se strecoară o melancolie tăcută. Paasilinna plânge pentru lumea zeilor pierduți, dar o face râzând. Și ne amintește că poate nu e nimic mai tragic decât să nu mai crezi în nimic, nici măcar într-un zeu care cade din cer și bea bere finlandeză. Rutja nu e un salvator clasic. E mai degrabă un consultant divin cu idei năstrușnice, care încearcă să-și adapteze misiunea la realitățile secolului XX. În loc de cruce, poartă o agendă. În loc de apostoli, recrutează simpli muritori – oameni cu probleme, oameni ridicoli, dar oameni cu o sete adâncă a înțelege și de a da sens lumii din jur. Paasilinna nu-l ironizează pe Rutja, ci îl folosește ca oglindă pentru o societate care a înlocuit cerul cu ecranul televizorului.

„(...) Oare și Iuda fusese odinioară jurnalist independent? Probabil că nu, pe vremea lui Isus nu existau reviste de scandal. Trebuia să fie atent la acel individ, decise Rutja.”

Stilul narativ al lui Paasilinna e o pânză de păianjen țesută cu fire de umor absurd, poezie (involuntară, aș zice) și realism magic. Nu este o narațiune clasică, ci o procesiune de scene, uneori fără legătură cauzală evidentă, dar unite de un fir invizibil de farmec nordic. Fiecare pagină e o felie de paradox: divinul și ridicolul dansează împreună, raționalul și miraculosul își dau mâna, iar Paasilinna, ca un șaman literar, ne poartă prin acest carnaval cu un zâmbet colțuros și o privire blândă. Finalul nu este o apoteoză, ci o închidere firească, ca un apus peste un lac tăcut. Rutja nu învinge folosindu-se de tunete și fulgere, ci de încăpățânarea unui idealist care crede că lumea mai poate fi salvată – dacă nu de zei, atunci măcar de bunul simț. Iar Sampsa, omul mic, se transformă fără a deveni un erou: capătă o voce, iar acum stă mai mult cu spatele drept și mai puțin în genunchi. Fiul zeului furtunii este o frescă burlescă a unei societăți secularizate, dar însetată de miracol. Este o demonstrație că și într-o lume care a pierdut legătura cu divinitatea, poveștile pot resuscita zeii — dacă nu în ceruri, atunci măcar în inima cititorului.

Doctor Sleep (Shining, #2), de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2019

Traducere: Ruxandra Toma

Stephen King este autorul-fenomen a peste șaizeci de cărți, devenite bestsellere internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără You like it darker (Îți place mai întunecat, Armada, 2024), Holly (Armada, 2023), Fairy Tale (Un basm, Armada, 2022), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020) și The Outsider (Străinul, Armada, 2019). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria THE DARK TOWER (TURNUL ÎNTUNECAT, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

⚚ REALITATEA ESTE CĂ RĂUTATEA BRUTĂ NU VINE DE LA MONȘTRI ⚚

Bântuit de stafiile din Hotelul Overlook, unde a petrecut un an de coșmar în copilărie, Dan Torrance se chinuie de decenii întregi să scape de moștenirea tatălui său: o viață dominată de disperare, alcoolism și violență. Stabilit în New Hampshire, el se angajează la un cămin de bătrâni, unde „strălucirea“ îl ajută să-i îndrume pe rezidenți cât mai lin spre ultimul drum. Dar, când o întâlnește pe Abra Stone, a cărei „strălucire“ e cea mai puternică dintre toate, demonii lui Dan revin la viață ca să îl ajute să se lupte pentru sufletul și supraviețuirea fetei. Urmează o confruntare dramatică între forțele răului și ale binelui, cu tensiunile caracteristice lumilor create de maestrul Stephen King.

„De această dată erau urletele lui.”

Viața e o cameră de hotel în care lumina pâlpâie intermitent, uneori aprinsă orbitor, alteori lăsată în semiîntuneric. Doctor Sleep e despre acele camere care n-au fost niciodată în întregime părăsite, despre spaime ce se preling pe sub ușă mult după ce oaspeții au plecat. Dacă Shining a fost o explozie de groază pură, o spirală descendentă într-un coșmar febril, atunci Doctor Sleep este ecoul acela lung și răgușit care rămâne după ce ai țipat prea tare într-o cameră goală. Stephen King revine aici nu doar cu o poveste, ci cu o spovedanie. Romanul este și un act de penitență și o scrisoare de dragoste către trecut, în special către acel copil terifiat care a supraviețuit infernului de la Overlook, dar nu fără cicatrici. Danny Torrance a crescut – dar, ca orice copil cu o istorie de traume, a crescut strâmb, încolăcit în jurul durerii, asemenea unei plante care s-a agățat de un gard ruginit. Și-a înecat „strălucirea” în alcool, sperând că va ucide tăcerile, vocile și fantomele care încă locuiau în colțurile minții lui.

„La fel ca mii de alți asemenea copii nefericiți, el fusese înfulecat dintr-o singură înghițitură.”

King ne prezintă un Dan aflat în derivă, un bărbat rupt între moștenirea genetică a tatălui și darul blestemat al mamei naturi. E un roman despre recăpătarea identității, despre cum ruina poate fi refăcută cărămidă cu cărămidă – o lucrare lentă, dureroasă, dar posibilă. Aici intră în scenă Alcoolicii Anonimi, nu ca o notă de subsol sau un artificiu narativ, ci ca un personaj în sine – un cor de voci care îl ghidează pe Dan, care îl salvează. Dar Doctor Sleep nu este doar despre Dan. Este și despre Abra – o lumină care nu pâlpâie, ci arde intens, asemenea unei stele care refuză să moară. Dacă Dan este un bec vechi, tremurând, Abra este un far în plină putere. Și ca orice sursă de lumină, atrage molii – în cazul ei, cei din „Legitimii”, o bandă de paraziți psihici care se hrănesc cu durerea copiilor înzestrați, un fel de vampiri ai durerii. Acești „călători” în subconștient, aparent inofensivi, sunt de fapt călăi cu zâmbetul pe buze, ucigători de suflete care transformă America rurală într-un câmp mistic de vânătoare, unde moartea poate însemna ceva de-o simplă secundă.

„Dar, înainte de a începe să reflecteze la povestea cu băiatul care juca baseball, interfonul prinse viață, chemându-l pe Doctorul Somn.”

Rose the Hat, lidera lor, este poate una dintre cele mai fascinante și înfricoșătoare figuri create de King în ultimele decenii. Are o eleganță sinistră, ca o pisică ce toarce în timp ce îți sfâșie carnea. În spatele zâmbetului ei zace un abis, o foame veche de secole, și un farmec atât de pervers încât aproape că îți pare rău că trebuie să fie înfrântă. Conflictul dintre Abra și legitimi e intens, dar paradoxal, nu este miezul emoțional al romanului. Adevăratul fir roșu este lupta lui Dan cu demonii lui personali, cu greșelile tatălui, cu eșecurile proprii. Marea bătălie nu e între Abra și vampiri, ci între Dan și sinele său. În această luptă, King își pune sufletul pe masă. Pentru că Doctor Sleep nu e doar horror, e și o meditație asupra mortalității, asupra iertării și asupra modului în care uneori, lumina poate fi găsită chiar și în cele mai întunecate colțuri ale minții.

„Gândul lui: Trebuie să plec cât mai repede de aici.

Gândul lui: Aș vrea să mor.”

Ca stil, King nu scrie doar cuvinte, povești – scrie cu respirația vieții, dă viață. Fiecare personaj are un puls, o voce distinctă, un trecut recognoscibil. Te face să crezi că ai putea trece pe lângă Abra într-un supermarket sau că ai putea sta lângă Dan într-un grup de terapie, fără să-ți dai seama că în fața ta stau suflete care au atins iadul și s-au întors. Romanul e structurat ca o simfonie în două mișcări – prima, o lamentație amară a unui bărbat pierdut; a doua, o odă eroică a unei fete care refuză să fie victimă. Finalul – deși previzibil în aparență – are o tandrețe neașteptată. Nu e o explozie, ci un suspin. O închidere a cercului. O eliberare. Și dacă Shining a fost un urlet, Doctor Sleep este o rugăciune. Poate nu o rugăciune către un zeu anume, ci una rostită în tăcere, cu capul plecat, pentru iertare, pentru pace, pentru somn. Un somn bun. Un somn fără fantome.  Stephen King a reușit să scrie un roman cu suflet, cu cicatrici, cu speranță. Chiar dacă destul de lunguț, aș zice, și pe alocuri poate ușor să te plictisească, eu zic că își merită tot timpul.

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | | Misery | | Institutul | Focul viu |