miercuri, 24 septembrie 2014

Prezentul


Ineluctabil.

Nu am nimic împotriva clișeelor, dar oare mai există ceva dincolo de bâțâitul din fund, Mercedesul alb, dintele îmbrăcat în aur, legănatul din țâțe, treningul, moacele penale, „motherfucker”, lanțul de aur, semințele scuipate pe unde se apucă?

Videoclipurile de proxeneți, pițipoancele promovate la toate canalele de la televizor, știrile proaste,
femeie pe interes, căsătorite cu moșnegi de optezeci de ani?
Sportivi lăsați în urmă, în defavoarea modelul femeii promovate și a bărbatului cu bani? Oare?
Sincer, încep să cred, tot mai mult, că, în curând, singurul act de identitate de care vom mai avea nevoie va fi.... cardul de la bancă!

Nu înțeleg. Ce e prezentul? De fapt, ce a ajuns el să fie?

1. Reclamă de nepătruns
Ar putea cineva să-mi explice? Ar putea cineva să-mi explice reclama cu discoteca întunecată și liliecii, pentru Mazda? Sau reclama cu păpușile, pentru Opel? Sau filmul Ford, cu paznicul care alunecă și declanșează sistemul de alarmă? Oare vrăjitorii reclamelor au probleme sau trag pe nas înainte de a trece la treabă?

2. Reclame din toalete
În vreme ce stau pe scaunul din toaleta publică, sunt relativ ocupat să țin ușa budei, să rup hârtia igienică roz cu o mână, atent să nu-mi scap telefonul și ochelarii. Și, totuși, nu pot să nu remarc că pe toate suprafețele mai potrivite se face reclamă: „Aici ar putea să apară reclama dumneavoastră”.

3. Redbull (Energy Drinks)
A fost o vreme în care oamenii oboseau, încă. Foarte demult, greu de imaginat. Greu de imaginat, dacă-ți povestește cineva. Pe atunci, cei mai mulți tineri habar n-aveau de asta, în mobilier exista o piesă numită „PAT”, pe care oamenii se întindeau seara, când se simțeau obosiți, trăgeau o pătură peste ei și adormeau. Nu-i glumă. Și se trezeau, unii dintre ei, încă înainte de afterhour.

4. Reflectoare
Oare reflectoarele montate în fața discotecilor, care străpung cerul cețos al nopții, poartă un nume al lor? Ce-ați zice de „lămpi de atras proleți”?

5. Reviste pentru femei
Revistele pentru femei nu se ocupă, după cum am putea bănui, poate, de femei, ci de bărbați. Cum de altfel, la rândul lor, revistele pentru bărbați nu se ocupă de bărbați, ci, exclusiv, de femei. Prin urmare, din revistele pentru femei aflăm ce anume își doresc bărbații, cum gândesc, ce viseză, ce probleme au și cum pot femeile pune mâna pe ei. Lucru cât se poate de util, atunci când momâia de acasă se încăpățânează să dea totul pe gură.
Cum să pui mâna pe un bărbat. Iată, se pare, o temă esențială, dezbătută de majoritatea revistelor pentru femei. Sau pentru pițipoancele cu cercei roată, colanți și tocuri cu șosete. Halal!

Iată ce cred: multă vremei voi, fetelor, v-ați imaginat că este suficientă să vă îmbrăcați jeanșii cei mai strâmți ca să vă scoateți așa-zisul „fund” în evidență și să vă lăsați alesul să-și dovedească utilitatea, deschizând borcanul cu murături! Ce oroare!

Vă zic așa, femeile trebuie:
  • să asorteze neapărat culori obraznice de primăvară la un costum sobru („Îmi place cum ai combinat croiala sobră și culorile vii, de primăvară.”);
  • să-și aplice fondul de ten roz, proaspăt („Tenul roz, proaspăt, mi s-a terminat azi. Mi-a rămas doar cel maroniu-gălbui.”);
  • să fie nu prea cochete, dar seducătoare („Mi-ar fi drag să te iau acasă la mine. Și, totuși, poate mai bine nu”; ne dăm în vânt după așa ceva);
  • să consume alcool cu măsură, la întâlniri (ghinion, ghinion, ghinion);
  • să ne înnebuniți total clipind mărunt din gene, aruncându-vă șuvițele pe spate și expunându-vă gâtul.
Sau... Poate... Mai bine ne limităm la jeanșii strânși și la borcanul de murături?

6. Silicoane
Din țărână venim și în țărână ne ducem? Dar, chiar așa, cu silicoanele ce-o să se întâmple?

7. Automate pentru vânzarea biletelor
Până să apuc să-mi aleg biletul potrivit dintre miile variante de tarifare, apăsând pe ecranul sensibil, tramvaiul a luat-o din loc. De fapt, nu întotdeauna, că de multe ori întârzie suficient.

8. Bretelele transparente la sutien 
Sunt oricum, numai invizibile NU! Ele indică limpede că femeia care le poartă:
  • ar dori să-și ridice sânii;
  • ar dori să nu observe nimeni că și-a ridicat sânii;
  • pornește de la ideea că nimeni nu va observa bentițele de plastic, late de doi centimetri, sub care pielea arată ca un parizer presat.
9. Meniuri telefonice automate
Să spunem drept. Nu ne place să vorbim cu o mașinărie. Avem sentimentul că ne prostim și ne facem de râs. Nimeni, dar nimeni, nu-i în stare să poarte cu demnitate o asemenea convorbire:
  1. Dacă doriți să intrați în legătură cu unul dintre angajații noștri, pronunțați UNU.
  2. Unu!
  3. Ați spus... TREI? Dacă da, pronunțați DA!
  4. Nu!
  5. Bine, vă facem legătura cu departamentul TREI!
  6. Apoi repetitiv, vreme de vreo două ore, marele succes „Für Elise” 

În așteptare, am alcătuit următorul meniu pentru serviciul telefonic:
  • dacă suferiți de obsesii sau angoase, apăsați fără oprire tasta 1;
  • dacă suferiți de personalitate multiplă, apăsați 2, 3, 4, 5;
  • sunteți paranoic? Știm deja cine sunteți și ce doriți, nu este nevoie să apăsați niciun buton;
  • în cazul în care suferiți de halucinații, apăsați cifra 6 de pe telefonul uriaș și multicolor de pe balcon;
  • sunteți depresiv? Nu are importanță pe ce buton apăsați, în situația nefericită în care vă găsiți nu vă ajută cu nimic;
  • dacă aveți probleme cu memoria recentă, apăsați tasta 8, vă rugăm;
  • dacă aveți probleme cu memoria recentă, apăsați tasta 8, vă rugăm;
  • dacă aveți probleme cu memoria recentă, apăsați tasta 8, vă rugăm.

Solicitanți cu sentimente de inferioritate, vă rugăm să închideți, liniile noastre sunt momentan rezervate pentru persoane mai... IMPORTANTE!

Ineluctabil!

marți, 23 septembrie 2014

aici și acum



„doar câteva întâmplări am trăit
emblematice, pline de miez,
restul a fost
o simplă variațiune
pe-o singură temă
nuanțată diez
numai o dată iubirea
a-ncremenit grandios
în simbol,
ca și curajul
ori spaima, trădarea sau ura

obsesiv îmi vine în minte
câte un ins
feroce sau blând,
câte o întâmplare
ce și-a schimbat
semnificațiile
-fastă? nefastă?-
prin ani,
eu devenită lent ele,
alunecând
una
dintr-alta,
într-un joc
invizibil în stele
jucat,

și privindu-le
ca pe simboluri
gravate în fum
îmi osteiesc rănile remușcării
aici și acum”

Poezia nu îmi aparține, este scrisă de către fosta mea doamnă profesoară de română, Gabriela Chiran. Una dintre cele mai delicate, frumoase și inteligente persoane pe care am întâlnit-o vreodată.

Am vrut s-o împărtășesc cu voi, pentru că știu că o să vă placă!

duminică, 21 septembrie 2014

The ”Asking Books” Tag






Am primit acest tag de la Surorile Bibliotecă, care l-au preluat de pe blogul Cristinei, Healthy Reading.

Din câte am văzut, îs în jur de cincizeci și patru de întrebări, legate de cărți, la care eu voi răspunde. Dau tagul mai departe tuturor care au dispoziția necesară de a răspunde acestor întrebări!

1. Cartea/poveștile preferate din copilărie?
Să fim serioși, tot ce înseamnă basemele lui Ispirescu, Slavici, amintirile lui Creangă, Andersen! Cine n-a avut copilărie fără ei?
2. Ce citești acum?
Încă puțin și termin de citit „Seara cântărețelor”, de Lidia Jorge, după care mă apuc de „Jurnalul Oanei Pellea”, că prea se aude că e bine scris!
3. Ce carte vrei să cumperi, dar aștepți o reducere masivă?
„Înainte să adorm” sau „Inferno”.
4. Obiceiuri rele în ceea ce privește cărțile?
Hm. Hm. Mă las greu convins să-mi dau cărțile altora! Dar, în cele din urmă, fericirea se împarte!
5. Ce carte aștepți să citești cu nerăbdare?
„Fugara”, de sfânta Alice Munro. Scriitoarea asta e viață, nu alta!
6. Ai un  e-reader?
Nu, și nici nu am nevoie!
7. Preferi să citeși o singură carte sau mai multe în același timp?
Depinde. Spre exemplu, nu citesc numai cărți de literatură. Mai citesc și memorii, jurnale. În acest caz, merge să citesc, în paralel, o carte de beletristică și un jurnal! Nu încurc acțiunile, având în vedere că.... jurnalul, vezi, e real!
8. Ți s-au modificat obiceiurile în ceea ce privește cititul de când ai un blog?
 Sincer, da! 
9. Ultima carte pe care ai citit-o și ți-a plăcut mult.
„Smulgătorul de inimi”, de Boris Vian, recenzie făcută AICI.
10. Cartea preferată pe care ai citit-o anul acesta.
Uhm. Cred că „Dragă viață”, de Alice Munro. De fapt, tot ce înseamnă Munro mi-a plăcut!
11. Unde îți place să stai atunci când citești? 
În pat. Afară, pe o pătură, cu o pernă sub cap. În tren. La școală, în bancă. Oriunde. Însă nimic nu se compară cu cititul seara, la geam, la lumina becului de afară.

12. Cel mai incomfortabil loc unde ai citit?
În mașină, definitely!
13. Poți să citești în autobuz?
Nu prea călătoresc cu autobuzul! În tren, da, pot.
14. Unde, în natură, ți-ar plăcea să citești/citești?
Pe marginea unui lac!
15. Ce reguli ai atunci când împrumuți cărți?
„Mi-o dai înapoi așa cum ai primit-o!”.

16. Ai împrumutat cărți vreodată?
Sincer, nu prea îmi place să împrumut cărți de la alții... sau de la bibliotecă! Bine, am făcut asta, în special acum câțiva ani, când nu auzisem de site-urile online cu cărți sau altele. Acum, cred că nu am mai împrumutat o carte de la bibliotecă de câteva luni, aproape un an!

17. Scrii ceva pe marginea filelor din cărți?
Nu, îmi place să-mi păstrez cărțile curate!

18. Chiar dacă este o carte veche?
Chiar!
19. În ce limbă preferi să citești?
Română, bineînțeles!

20. Ce te face să iubești o carte?
Fiecare e unică prin felul său, fiecare carte te face să trăiești o nouă viață. Fiecare carte e specială!
21. Ce te inspiră să recomanzi o carte?
Recomand, de cele mai multe ori, cărțile care mi-au plăcut și care, într-un anumit fel, mi-au rămas în minte! „Pe aripile vântului” e viață, trebuie să o citiți MĂCAR o dată în viață!

22. Genul favorit?
Dramele, sincer. Poveștile de dragoste. Dar îmi plac și cele de aventură, misterioase. Și, evident, thriller-ele!

23. Genul pe care îl citești foarte rar este?

SF. Doamne, cred că nu am citit niciodată o carte SF!

24. Ce ai alege între a citi cărți propuse de profesorul de istorie, de fizică, de geografie sau de biologie?
De biologie, vreau o carieră din așa ceva!
25. Ai citit vreodată o carte stand-alone?
De cele mai multe ori, da.

26. Coperta preferată a unei cărți.
„Fugara”, de Alice Munro. Cum să nu îți placă așa ceva?



27. Cartea/seria preferantă momentan?
Cartea preferată? „Pe aripile vântului”, e superbă, e o carte de o viață! Seria preferată? Hm. „Hunger Games”, de Collins!
28. Gustarea preferată atunci când citești este?
Fructe! Fructe! Fructe! Susțineți mâncatul sănătos!

29. Numește un caz în care spoilerele ți-au ruinat cititul?
Din fericire, nu mi s-a întâmplat!
 
30. Cât de des ești de acord cu anumite critici aduse unei cărți?
Sunt de părere că relevă întocmai stilul scriitoarei/scriitorului. Evident, critici făcute de MARI critici!
31. Cum te simți atunci când scrii recenzii negative?
Asta-i viața. Gusturile nu se discută!
32. Dacă ai putea să citești într-o limbă de mult pierdută care ar fi aceea?
Nu știu. Și româna e o limbă pierdută, chiar dacă nu „de mult”!

33. Cartea ce te-a făcut să treci prin cele mai multe emoții.
„Hoțul de cărți”, de Markus Zusak!
34. Cartea din cauza căreia ești nervoasă și te temi să o începi.
Nu știu de ce întrebarea e pusă la feminin, dar trec peste. De ce să-mi fie frică să încep o carte?
35. Poetul favorit.
Stănescu, îndrăgostitul, și viața mea, Bacovia!
36.Câte cărți îți fac cu ochiul momentan?

În jur de vreo trei, patru: „Printre tonuri cenușii”, „Fugara”, „Înainte să adormi”, „Ce ne spunem când nu ne vorbim”!

37. Cât de des returnezi cărțile bibliotecii fără să le citești?
Citește mai sus!
38. Personajul preferat dintr-o carte.
Scarlett O`Hara, pe care, la început, e imposibil să nu o urăști! Și Mammy, din același roman!

39. Răufăcătorul preferat dintr-o carte.
Hm. „Dumnezeu”, din „Rațiuni criminale” de Patricia Cornwell!

40.Ce cărți ai vrea să citești în vacanță?
Ce-mi pică în mână!
41. Cât de mult ai rezistat fără să citești?
Am rezistat, asta contează!
42. Numește o carte pe care nu ai putut să o termini!
„Scarlett”, de Alexandra Ripley!
43. De ce anume ești distras cu ușurință atunci când citești?
Amintirile care mă năvălesc atunci când mă regăsesc în pielea personajelor!
44. Ecranizarea favorită a unei cărți.
„The book thief” și „Black swan”! Evident, și „Hunger games”. Ah, da, și „Pe aripile vântului”!

45. Cea mai dezamăgitoarea ecranizare a unei cărți.
„Jumper- oriunde, oricând”. Lasă de dorit!
46. Cei mai mulți bani pe care i-ai cheltuit deodată într-o librărie.
Cred că atunci când mi-am cumpărat seria Hunger Games, în jur de 75 lei! Restul, de pe net, tataie, îs mai ieftine!
47. Cât de des sari peste paragrafe doar ca să citești mai repede?
Sincer, sar peste detaliile nesemnificative, în aparență, dar se întâmplă rar!

48.Care este motivul pentru care ai renunța la o carte, deși ești la jumătate?
Observația că nu este ceea ce vreau.

49. Îți place să păstrezi cărțile în ordine?
Nu „îmi place”, „iubesc” să fac asta. Le aranjez tot timpul, după mărime și grosime, după culoare, gen, copertă.

50. Preferi să păstrezi cărțile sau să le dai altcuiva după ce le citești?
Prefer să le păstrez. Nananana!
51. Sunt cărți pe care le-ai evitat până acum?
Da. SF-urile!

52. Numește o carte ce te-a făcut furios!
Tot ce înseamnă Anthony King cu romanele lui polițiste. Îs frumoase, dar mereu eram frustrat când criminalul făcea o nouă victimă, iar modul în care era ucisă era atât de explicat, încât parcă îți venea să intri în carte și să-l oprești pe maniac. Die!

53. O carte ce nu credeai că îți va plăcea, dar ți-a plăcut!
„Monte Cassino”, de Sven Hassel!
 54. O carte ce credeai că îți va plăcea, dar nu ți-a plăcut!

„Scarlett”, de Alexandra Ripley! Nu va ajunge niciodată la nivelul lui Margaret Mitchell, scriitoarea romanului „Pe aripile vântului”!

Mult succes, o săptămână minunată! 

Smulgătorul de inimi, de Boris Vian - Recenzie



Boris Vian (1920-1959), autorul „celui mai sfâșietor roman de dragoste din literatura lumii”, „Spuma zilelor”, este unul dintre copiii teribili ai literaturii franceze după al doilea război mondial, din școala lui Eugene Ionesco, Raymond Queneau, Jacques Prevert. „Iarba roșie”, „Furnicile”, „Toamna la Pekin” sunt câteva dintre cele mai celebre cărți ale lui Boris Vian traduse în românește.

Vă spun de pe acum, dacă doriți cu desăvârșire să citiți o carte bună, aceasta este alegerea cea mai potrivită. Recunosc, când am făcut cunoștință cu cartea m-a frapat, în primul rând, titlul, pentru ca, mai apoi, să-mi dau seama că nu este vorba tocmai de un criminal care-și ucide victimile pentru ca apoi să le „smulgă inimile”. Romanul este unul scurt, puternic, introspectiv, dar de esență puternică și tare, menit să-ți mai rămână în minte cel puțin câteva săptămâni după ce l-ai lecturat. 

Smulgătorul de inimi este una dintre cărţile cele mai puternice şi mai teribile despre dragostea maternă. Romanul desfăşoară în faţa ochilor cititorului povestea iubirii unei mame faţă de copiii ei, o dragoste auto-devoratoare, sacrificială şi posesivă, redată într-un registru uneori suprarealist, alteori oniric, de cele mai multe ori însă cu accentele unei realităţi halucinant de adevărate. Tot astfel, universul mental al copiilor, în care totul este posibil, capătă viaţă în acest roman al lui Boris Vian, care nu este cu nimic mai prejos, în tema pe care şi-a ales-o, decât Spuma zilelor.” 


Romanul îl are în centru pe Jacquemort - un psihiatru care caută să phishanalizeze tot felul de minți pentru ca, în acest fel, să-și hrănească curiozitățile și mintea. Acesta poposește la casa lui Clementine, unde ajută și asistă la nașterea a trei copii, doi gemeni și un băiat aparte. Din acel moment, cartea începe să-și trateze subiectul principal. Satul în care ajunge Jacquemort este un sat extrem de simplu, în apartență, dar este bântuit de oameni fără respect, fără bun simț, fără umanitate și rușine, un sat condus de biserică și de gândul că „dacă îi ceri lui Dumnezeu, care e un lux, un lăcaș de detalii- trebuie să îi ceri, întâi, preotului- iar dacă preotul vrea, atunci el îi va cere lui Dumnezeu, nu tu”. Oameni amăgiți, ușor de condus și prostit. Jacquemort, venit din cu totul altă lume, este, la început, îngrozit de toate lucrurile la care, involuntar sau voluntar, este martor: târgul în care se vindeau bătrâni pentru cine știe ce orori, chinuirea animalelor în moduri groaznice și pentru lucruri nefirești, bătaia dintre preot și „diavol”, distrugerea încăperii bisericii cu pietre, copii pedepsiți într-un mod groaznic și nu numai. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, chiar Jaquemort- psihanalistul nostru, ajunge să se prindă în această horă a jocului perfid. Va deveni la fel ca oamenii pe care, în încercările sale, dorește să-i psihanalizeze și să-i cunoască. Scene de brutalitate frustă apar ca fiind naturale. Lumea prezentată de Vian este o lume inversă, o lume pe dos, o lume în care „să te cerți cu Dumnezeu” nu sună deloc ciudat, ci, dimpotrivă, sună lăudabil.

Cu toate acestea, Vian nu ni-l pune în față doar pe Jacquemort, ci și pe Clementine- mama celor trei copii. După ce naște, aceasta își pierde toată dragostea pentru soțul ei, iar cauzele pot fi interpretate. Eu, unul, am pus vina pe orgoliul ei imens de a nu mai fi aceeași, atât fizic cât și psihic, care era înainte de a naște. Vă las să trageți voi propriile voastre sfori! Clementine exagerează; cred că acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit- exagerează cu o dragoste maternă maladivă, prea puternică, care este dusă până în măduva oaselor, până în întunericul lor. Dragostea pentru copiii ei se manifestă, cu trecerea timpului, ca o obsesie. De fapt, se transformă într-o obsesie: obsesie ca aceștia să nu pățească nimic. În nebunia ei, aceasta începe să creadă că orice lucru le-ar putea fi dăunător micuților. Din acest motiv, ajunge să facă lucruri greu de imaginat și suportat, însă, pe care, Boris Vian le ilustrează cu atâta normalitate, încât nimic nu pare nelalocul lui în demersul unei mame care se sacrifică pentru binele copiilor ei. Conștiința maternă a femeii este alimentată tocmai de aceste gesturi extreme. Cartea se împletește cu suprarealism, cu minți vechi, chinuite, cu vorbe „de lux”, „Dumnezeu de lux”, „ploaie măruntă” și obsesii maladive și neînțelese. 

O fi vorba despre dragoste de mamă? Obsesie? Sentimentul maternă mult prea dezvoltat? O fi Clementine, de fapt, o nebună? Eu am tras concluzia, dar vă invit pe voi să faceți la fel.

După părerea mea, aceasta este printre cele mai bune cărți citite în ultima vreme, pe care o recomand cu cel mai mare drag. Merită!

Mulțumesc Editurii Univers pentru posibilitatea de a citi această carte care merită un loc de preț în biblioteca mea. Cartea poate fi comandată de AICI, la un preț mult prea mic pentru valoarea cărții!

176 pagini
Traducere din franceză de Diana Crupenschi

marți, 16 septembrie 2014

„Proscrisul” de Sadie Jones- Recenzie





Sadie Jones s-a născut la Londra dintr-un tată scriitor și o mamă actriță. După terminarea școlii, a lucrat în producția de televiziune și a călătorit mult în America, Mexic și Caraibe, înainte de a se muta la Paris, unde a predat limba engleză și a început să scrie scenarii. Întoarsă la Londra, a lucrat mult timp ca scenaristă înainte de a scrie romanul de debut „Proscrisul”. Sadie Jones trăiește în Londra împreună cu cei doi copii ai săi și soțul ei.

Romanul „Proscrisul” a primit în anul 2008 premiul „First Novel Award”, fiind, după cum Margot Livesey spune, „În tradiția romanelor Ispășire de Ian McEwan și Rămășițele zilei, de Kazuo Ishiguro, dar cu voce narativă proprie și mai mult decât captivantă, Sadie Jones evocă acea clasă de mijloc britanică a anilor 1950- puritană, bigotă, dar în secret abuzivă... Proscrisul este un roman plin de pasiune și de suspans, despre cei care încalcă regulile și cei care le respectă. Un minunat roman de debut.”; iar, după cum Tracy Chevalier spune, „un roman elegant, subtil și obsesiv, care mi-a rămas în minte mult timp după ce l-am terminat. Sadie Jones are o carieră lungă înaintea sa”. Și nu mă înșel!

Toată viața lui Lewis, un băiețel de doar câțiva ani, se schimbă atunci când acesta iese împreună cu mama sa, Elizabeth (Lizzie) la picnic, pe margiunea unui lac. Când se scufundă în apă, acesta observă ceva și încearcă să-l tragă la mal. Nu reușește, din acest motiv o cheamă pe mama sa să-l ajute, iar el iese pe mal. Astfel, mama lui se scufundă să vadă ce este, dar, în cele din urmă, nu mai reușește să iasă, deși Lewis încearcă să o ajute, înspăimântat și panicat. Viața lui ia o întorsătură groaznică din acel moment!

Tatăl său se îndrăgostește de o altă femeie, Alice, pe care Lewis o acceptă cu greu, deși ea încearcă să-i ofere tot ce-i poate oferi și se comportă cu el în așa fel încât să nu-l lase să-și amintească de moartea mamei naturale. Romanul surprinde toate aceste încercări, pline de pasiune, de dorință și de viață. Peste câțiva ani, Lewis, supărat și băut, se duce la biserica din sat unde era îngropată mama sa și îi dă foc. Este salvat, însă, după anchetele făcute, condamnat la trei ani de închisoare. Povestea începe întocmai cu momentul când aceste iese din închisoare și se întoarce acasă.

Stilul lui Sadie Jones este unul familiar, ușor, elegant și fără prea multe metafore care să înfrumusețeze. Prezintă totul fără perdea, ca și cum ți-ar pune în față o scenă de teatru, pe care personajele o joacă cum știu ele mai bine. 

Între Alice și Lewis se leagă o strânsă dragoste. Imaginează-ți, să ai o relație cu propria mamă vitregă! Bineînțeles, romanul nu prezintă doar viața lui Lewis. Tamsin, Kit, sunt, de asemenea, persoane importante în viața lui Lewis, care reușesc să treacă prin experiențe menite să le inițieze într-o lume mult prea mohorâtă și fadă. Kit îi poartă o iubire neîmpărtășită, este bătută de tatăl ei și chinuită, iar Lewis simte o atracție fizică nebunească pentru Tamsin. Tamsin, la rândul ei, fată de succes și... independentă!

Sex în locuri neașteptate, dragoste, bătăi și vânătăi, cuvinte nespuse, necuvinte, tăieturi, suferință și mister. Sentimente, păcat, amintiri și gânduri. Cuvinte prost alese și spuse când nu trebuie! Încercări și eșecuri! Viață! Personajele sunt ușor de înțeles și albe, le poți picta cum vrei!

Sadie Jones reușește să le aducă pe toate într-un roman de succes, care merită citit și pe care l-am citit cu mare drag!

Editura Leda, Grupul Editorial Corint
367 pagini
Traducere din limba engleză de Adrian Buz

duminică, 14 septembrie 2014

Radicali însufletiti



Ea

Eram ea, soția lui.

În noaptea dinaintea nunții, copleșită până peste cap de emoții, m-am tot ridicat din pat și mi-am atins rochia lungă și albă din dantelă, lăsându-mi degetele albe să alunece peste perlele strălucitoare și mărunte din jurul gâtului, mângâind volanele materialului și mătasea din jurul mânecilor. Știam că atunci când aveam să o îmbrac a doua zi dimineață, când aveam să o las să-mi alunece pe piele, aveam să mă transform, centimetru cu centimetru, în ceva inevitabil: eu.
Crescută în fosta familie, aș fi putut fi un pahar cu apă pe masă, tremurând un pic atunci când cineva lovea din greșeală colțul din lemn sau piciorul mesei, dat la o parte atunci când trebuia făcut loc pentru piureul de cartofi și salata de pui. Mama se uita prin mine și vedea gingășia surorii mele, tata sorbea din mine doar ca să-și potolească setea, iar sora mea arunca cu mine de pereți de fiecare dată când o apucau dracii. Dacă m-ar fi răsturnat, n-aș fi fost decât o urmă trecătoare pe fața de masă, evaporându-mă în aerul pe care îl respirau și îl gustau. Aveam un nume împrumutat de la altcineva, o înfățișare grozavă care, însă, nu amintea de niciunul dintre părinții mei, făceam parte dintr-o familie care se putea destrăma în orice moment, iar scopul meu nu era decât să slujesc, făcându-mă utilă. Eram utilă, pentru că prin prezența mea deloc remarcabilă, subliniam frumusețea surorii mele. Eram utilă pentru că demonstram că tata era potent și mama fertilă: „Două fete! Minunat!”. Eram utilă pentru că tata ajunsese să creadă că ar fi putut fi un tip competitiv, că succesul meu academic se datora genelor lui. Vedeți, dădeam bine când se făceau calculele!
Rădăcinile mele erau lipsite de nutrienți în pământul familiei mele, nu puteam înflori în acel sol, așa că atunci când am plecat de acasă și am devenit a lui, am știut că aveam să devin vizibilă, audibilă. Am știu că aveam să devin o lumină. Și așa a fost! Am devenit foarte pricepută în arta măștilor, îmbrăcând mai multe straturi de identitate, de emoții și expresii, așa cum îmbrăcam hainele. Am învățat să pictez pânza goală a feței mele cu chipul unei femei experimentate, cu potențial, echilibrate, care să fie luată în calcul, nu dată la o parte și călcată în picioare. Fiecare pudră nouă, fiecare cremă nouă, toate pensulele și toți bureții erau o investiție în viitorul meu, o urmă trasată adânc pentru a șterge trecutul ineluctabil. Gura-mi căpăta tot felul de culori, de la rujuri perlate la nuanțe lucioase, lipicioase sau mate și cream cu generiozitate buze senzuale, cărnoase și substanțiale. Exersam toată gama de zâmbete potrivite pentru un eveniment: puteam fi ușor amuzantă, secretoasă, atotcunoscătoare, inteligentă, cu reacții prompte, pentru ca apoi să trec la fata prostuță, neinițiată și maleabilă.
Mama mea a fost în permanență în război cu propriul corp, care se revărsa peste curele, atârna pe sub nasturi și amenința fiecare cusătură, iar eu, tocmai de asta, eram hotărâtă să nu fiu ca ea. Eram de felul meu micuță, dar în mod eliberat am devenit firavă, și mi-am organizat garderoba, apetitul și mesele în așa fel încât formele mele să iasă în evidență. Talia mea mică se mândrea cu curele, cordoane, lanțuri care zdrăngăneau ca să atragă atenția. Mai jos, coapsele mele înguste promiteau o femeie la care poftele-ți rămâneau pofte, o femeie care se lasă greu și cui trebuie. Purtam colanți care străluceau ca pielea unsă cu ulei de bebeluș, iar pantofii mei erau extravaganți, uneori, chiar ciudați, și indicau apucături decadente pe care nu le aveam. Eram o capodoperă: o piesă de teatru creată ca să-mi capitvez publicul. Publicul meu!
Însă el m-a făcut reală, a insuflat viață în statuia de ceară pe care o plăsmuisem. M-a dezbrăcat de costumul în caremă deghizasem, oricât ar fi fost el de convingător, și mi-a legat sufletul de al lui. Voiam să mă ofer lui toată!

Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!

El

Eram el, soțul ei.

Îmi aduc aminte că tatăl meu avusese parte de trei nunți, dar, cu toate astea, mă îndoiesc că avea habar ce înseamnă „nuntă” cu adevărat. Era un tip comod, controlat de ceea ce avea în pantaloni și înfometat după companie: atâta timp cât era dispusă să-i gătească și să-i încălzească patul, o femeie era la fel de bună ca precedenta și următoarea. Sperasem mereu că mama fusese deosebită, că relația lor a fost una bazată pe iubire, nu pe o nevoie care trebuia satisfăcută, pentru că cel puțin așa aș fi fost rezultatul unei tandreți, fie ea și trecătoare. Uneori credeam că îmi amintesc de mama mea; uneori, când toată lumea dormea, mă strecuram jos pe scări, în spălătorie,  unde mirosul de detergenți și săpunuri îmbăia atmosfera combinate cu aerul rece, provocându-mi amintiri atât de puternice încât parcă o vedeam pe mama ridicând coșul cu rufe și adăugând hainele albe în cuvă. Îi auzeam vocea. Dar sentimentul de siguranță rămânea cu mine. Îl luam cu mine sus și la culcare apoi, până adormeam, îmi imaginam că aș putea să-l înfrunt pe tata. Să-l opresc să mai facă asta, să-l opresc la jumătatea urletelor. După ce m-am însurat cu ea, m-am simțit ca și cum m-aș fi mutat de tot în spălătorie, stând pe jos și știind că, la fiecare chemare, mama avea să se arate și să-mi sărute podul palmelor. Să mă îngrijească atunci când mă loveam la picior sau îmi zgâriam cotul. Când ea se cuibărea lângă mine în pat era ca și cum nici tata, nici actuala mamă, nici frații mei și surorile vitrege n-ar fi existat vreodată.
Istoria începuse să se scrie atunci când ne-am întâlnit. Atunci când ne-am atins privirile. Îi iubeam corpul, o umbră palidă traversând dormitorul spre baie, coapsele ca o invitație osoasă, inima bătând înfometată, sânii definind trandafiriu linia trupului. Puteam să mă lipesc de ea și să o cuprind cu totul, corpul meu păzind-o de dușmani și ferind-o de privirile curioase. Numai eu știu că scâncea în somn. Numai eu știu că uneori sărea în capul oaselor paralizată de spaimă. Niciodată nu-mi putea spune dimineața de ce tatăl ei anost îi bântuia visele. Ce făcuse. Nu voia, nu putea, iar eu îi respectam deciziile și nu insistam. Numai eu știam că atunci când se tăia, se speria atât de tare încât începea să plângă la vederea propriului sânge. Numai eu îi puteam oferi alinare, protecție, iubire și viață. Mi-a spus că în copilărie nu plânsese niciodată,, nici când cădea și se lovea, așa că acum avea de unde plânge, lacrimi ținute în frâu de-a lungul anilor nepăsători. Odată, când motanul nostru s-a îmbolnăvit, a fost de neconsolat, pentru că veterinarul ne spusese că s-ar putea ca pisoiul să nu aibă forță pentru a rezista intervenției majore de care avea nevoie. Timp de o săptămână, ea a sunat la muncă și a spus că era bolnavă, pătându-și astfel dosarul imaculat, iar eu când mă întorceam acasă la sfârșitul zilei o găseam încolăcită în jurul pisoiului, pe care îl hrănea cu biberonul. La fel de bine, putea să-l alăpteze!
Abia dacă a dormit toată săptămâna și venea în dormitor de trei sau patru ori, ca să-mi spună în ce stadiu e. Nu mă deranja! Voiam să-i ofer tot ce pot, toată protecția mea și toată viața mea. Era mâna ce mi-a fost întinsă pentru a scăpa de perdeaua ce îmi acoperea chipul, era piciorul drept al succesului meu, era gustul ce lipsea din viața mea. Voiam să-i ofer tot!

Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Volum nou la Editura Univers






Salutare, dragi cititori!

După o vară în care, deși nu s-au făcut prezente noi apariții, s-a lucrat la cele ce vor fi publicate în toamna asta, Editura Univers ne prezintă un nou titlu, proaspăt venit din tipar: „Ciudata mea căutare pe urmele lui Mesonge”, scrisă de către Malcolm Bradbury, scriitor ce se înscrie în seria romancierilor ironici, dar plini de umor și surprinzători!


Câteva date despre carte și autor:

„Sir Malcolm Stanley Bradbury (1932–2000) şi‑a terminat primul roman, Eating People is Wrong, în 1959. Este cunoscut ca romancier, autor de povestiri și expert în romanul modern; a publicat cărţi despre Saul Bellow, E. M. Forster, F. Scott Fitzgerald. Malcolm Bradbury a întemeiat în 1970 împreună cu Angus Wilson primul curs de creative writing din Marea Britanie la University of East Anglia. Când a fost lansat acest curs, ideea că cineva putea fi învățat cum să scrie ficțiune a stârnit un adevărat scandal în lumea universitară britanică. Un singur student s‑a înscris la acest curs. Numele lui era Ian McEwan.
Dintre cărţile lui Malcolm Bradbury traduse în româneşte, cea mai cunoscută este Un om al istoriei (Editura Univers, 1991, colecţia RSXX).

Structuralişti, post‑structuralişti, deconstructivişti, adepţi ai lecturii eronate şi alţi oameni ocupaţi şi utili de pe la universităţile de pretutindeni au cugetat pentru foarte scurt timp asupra acestei întrebări. Unii chiar au îndrăznit să întrebe: A existat el?
Se ştiu puţine despre el. Originea lui rămâne un mister. Sosirea lui la Paris pare să fi fost un accident ţinând de circulaţia trenurilor. Textul său monumental, La Fornication comme acte culturel, nu a fost citit niciodată şi nici nu a fost scris cu această intenţie. Totuşi, în Ciudata mea căutare pe urmele lui Mensonge, Malcolm Bradbury arată că Mensonge a fost deconstructorul deconstructivismului, un om care a ştiut tot ce era de ştiut despre noua filosofie (ca să nu mai vorbim de nouvelle cuisine).
Prin acest text esenţial, Bradbury îl plasează, în sfârşit, pe Henri Mensonge acolo unde îi este locul: în repertoriul marilor gânditori ai secolului XX, alături de Freud, Foucault, de Beauvoir şi Bardot.”

Vă invit cu tot dragul să citiți această carte, care se poate comanda de pe site-ul Editurii Univers (mai concret, de AICI) la un preț demn de nerefuzat. De asemenea, vă recomand să vă abonați la Newsletter-ul Editurii, pentru a putea fi la curent cu toate promoțiile și noile apariții!

Lectură păcută și toate bune!

vineri, 12 septembrie 2014

Am trăit vremuri moderne, de Linda Grant - Recenzie






Linda Grant, născută la 15 februarie 1951, este o scriitoare și jurnalistă britanică. S-a născut la Liverpool, într-o familie de evrei imigranți.
Cartea „Am trăit vremuri moderne” („When I lived in modern Times”) este o nuvelă scrisă de această autoare care, în anul 2000, a fost premiată cu Orange Prize for Fiction.

Voi încerca să evit spoilerele și, după cum v-am obișnuit, voi încerca să conving masa de cititori să aleagă această carte doar pentru stilul scriitoarei. 

Acțiunea cărții începe în 1946, când protagonista romanului, Evelyn, o tânără coafeză dintr-un cartier din Londra, pleacă, la îndemnul Unchiului Joe, imediat după ce mama sa moare, spre Palestina, Tel Aviv, locul în care se vor aduna evrei din întreaga Europă- refugiați, idealiști, scriitori, oameni răi, cu idealuri și cu gânduri bune și... mai puțin bune! Însă toți uniți, conectați printr-un singur vis: să înceapă o viață nouă într-o țară nouă, o țară mai bună și mai prosperă, strălucitoare și trăită în pace. În strălucitorul și frumosul oraș Tel-Aviv, totul pare realizabil, la o aruncătură de băț, însă nu toate se dovedesc roz pentru Evelyn. Cât timp aceasta stă în Palestina este nevoită să-și schimbe numele, să-și creeze un nou tip viață, cu noi reguli, noi tabieturi, noi toalete și machiajuri. Se conformează, cu greu, însă o face. La un moment dat, în roman apare un tânăr Johnny de care aceasta se îndrăgostește și în care vede idealul masculin, „râvnind la trupul și la inima sa”. Cu toate astea, Johnny nu se ocupă tocmai cu afaceri din care se iese cu bine, și ajunge... De fapt, nu vă spun unde se ajunge, vă las să aflați singuri.

Linda Grant reușește să prezinte toate personajele într-un mod cât mai realist și simplu, în așa fel încât, uneori, simți că acestea își au rădăcinile în personaje din ziua de astăzi. Sincer, eu m-am regăsit într-un personaj, și, de altfel, cartea nu abundă de așa multe, făcând lectura una ușoară și plăcută, dar complicată- nu din punctul de vedere al psihologiei, ci al jocurilor de cuvinte- în același timp. Este o carte pe care o recomand cu drag și pe care am savurat-o până la sfârșitul ultimei pagini, sfârșit care mi-a dat de gândit: în ultimile 4-5 pagini, protagonista „se întâlnește”, ca într-un vis, cu ea din trecut. Simte că nu poate să o atingă și, în același timp, simte „milă și respect” pentru ea, pentru ce a fost și pentru ce va fi. „Trecutul e ineluctabil”, o spune la un moment dat. 

Se leagă prietenii, se destramă altele, se trăiește greu, cu trudă, muncind și asudând. Mâncare veche, stricată, fără gust, relații sexuale imediate, pofte, dorințe, revederi, singurătate și însingurare. Linda Grant le aduce pe toate într-o savuroasă nuvelă, plină de „umor tăios, de ironii savante și de un acut simț al ciocnirilor culturale”, după cum spune Independent on Sunday.

Coperta cărții ne prezintă următoarele:

„Suntem în aprilie 1946. O tânără coafeză din cartierul londonez Soho se îmbarcă spre Palestina, unde se adună evrei din toată Europa, unii refugiați, altii doar idealiști, cu gândul să înceapă o viață nouă într-o țară nou-constituită. In strălucitorul și cosmopolitul oraș Tel Aviv, totul pare cu putință- o nouă identitate pentru toți, un nou tip de evreu, de femeie -, totul pare perfect realizabil.

Evelyn, care se pricepe la deghizări, se reinventează pe acel tărâm al tuturor posibilităților . Ajunsă într-o lume unde pasiunea se împletește cu idealismul, ea se îndrăgostește de Johnny, care o introduce în miezul unui joc dintre cele mai primejdioase.”

„Iată o evocare a unor vremuri de formidabil optimism și speranță, când un nou Ierusalim se voia construit în plin deșert. Linda Grant construiește o temă grandioasă dintr-o multitudine de observații mărunte, parcă făcute la microscop... O scriitoare de mare talent.” - Polly Toynbee

„Documentat, inteligent... vital, original.”- The New York Times

Recomand cartea, merită citită!


Cartea poate fi comandată de pe libris.ro la prețul de 4.8 lei! 5, hai să zicem, cu tot cu bacșișul pentru transport. 

Editura Leda, Grupul Editorial Corint
304 pagini
Traducere din limba engleză de Adina și Gabriel Rațiu



joi, 11 septembrie 2014

It's time for giveaway- and you're invited!



Iată că deschid și eu primul meu concurs. Nu e cine știe ce, dar toate au un început. „Pun la bătaie” două romane polițiște de la Young Fiction Connection și „Silmarillion”, o carte ce continuă (sau precede, încă nu știu) triologia „Lord of the rings”de Tolkien.

Pentru a intra în concurs, trebuie să parcurgeți următorii pași, în mod corect:

  1. Urmărește blogul și lasă GFC-ul într-un comentariu, dacă nu ai făcut asta deja;
  2. Urmărește blogul prin E-mail;
  3. Distribuie materialul acestui concurs pe o rețea de socializare și lasă link-ul cu share-ul tău într-un comentariu;
  4. Copiază banner-ul concursului la tine pe blog pentru promovarea concursului (faci asta salvând poza în calculator, apoi mergi să editezi aspectul blogului tău, dai click pe „Add gadget”, cauți căsuta unde scrie „Imagine” și pui acolo banner-ul în care inserezi link-ul concursului), după care lași comentariu cu link-ul blogului unde ai postat banner-ul. (acest pas este opțional, dar vă mărește șansele de câștig)
  5. Răspunde la întrebarea: tu de ce citești?
Câștigătorul va fi ales prin random.org și va fi anunțat pe data de 15 octombrie, doar dacă s-au strâns minim 30 participanți.

Editare: Cum acest concurs nu prezintă un interes enorm de mare pentru masa de bloggeri, îl închid, anunțând câștigătorii dintre persoanele deja înscrise! Succes, and „may the odds be in your favor”!

Mult succes și vă aștept în număr cât mai mare!

Andrei




marți, 9 septembrie 2014

„Memoriile unei gheise” de Arthur Golden- Recenzie


Arthur Golden (n. 6 decembrie 1956 la Chattanooga, Tennessee) este un scriitor american, cunoscut pentru romanul istoric de succes "Memoriile unei gheișe", apărut în 1997.
Doctor în istoria artei japoneze la Universitatea Harvard și în istoria Japoniei la Universitatea Columbia, cunoaște dialectul mandarin al limbii chineze. Romanul său a fost vândut în peste patru milioane de exemplare în engleză și a mai fost tradus în peste 30 de limbi.

Bestseller internațional, numărul 1 în topurile din Europa și America, vândut în peste 4 milioane de exemplare și tradus în peste 35 de limbi. Ecranizarea romanului poartă semnătura regizorului Rob Marshall și a primit în 2006 un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar și 3 premii Bafta.

„Ce este o gheișă? Un obiect al dorinței. O operă de arta în mișcare. Un actor, un artizan, un entertainer, după tradiția japoneză. Un tip uman la granița clișeului cultural, imposibil de redat în categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care posedă, în cea mai înaltă măsura, rafinamentul artelor lumești.”

O gheișă este o tradiție. O tradiție japoneză, o piesă de artă, nu „un obiect” de artă, este o femeie care, teoretic, te poate dărâma din picioare numai cu privirea. Voi încerca să evit spoilerele.

Romanul urmărește povestea unei fete, Chiyo, dintr-un sat sărac de pescari, Yoroido, povestea unei vieți, la început, sărace, modeste, dar fericite- aș spune, până când familia lor (da, avea și o soră, Satsu) nu mai este în stare să le întrețină și le vinde lui Mr. Tanaka, pentru a fi duse, mai apoi, în Kyoto. 

Față în față cu Hatsumomo, geisha Okiyei, Chiyo învață rapid că viața ei o va lua pe una din cele două căi: ori că va ajunge o gheisă, ori își va petrece tot restul vieții servind celorlalți și ștergând podele. La început, fata urăște ideea de a deveni o gheișă, viața ei în această devenire fiind piperată de către Hatsumomo, torturând-o și tachinând-o. Bineînțeles, stilul lui Golden este mult mai cursiv, mai detaliat, mai „viu”. Cu timpul, Hatsumomo trece prin diferite aventuri,  Ritualurile seducției sunt nenumărate, într-o lume în care viața, dragostea, se sprijină pe culorile și mătăsurile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginității și purității unei adolescente. Iubiri, lacrimi, dragoste și... trădări. Reîntâlniri, fericire, părinți morți, oameni morți, sărăcie și... ficțiune. 

Sayuri, pe numele ei de gheișă primit, ajunge să stăpânească inimi, destine, să dețină secrete și să construiască un imperiu al erotismului japonez. Cu toate astea, finalul mă lasă puțin... rece, aș spune. Nu neapărat pentru că se termină romanul, ci pentru că nu se termină, tocmai. Nu trasează destine, lasă emoții. Dar, în final, este vorba de niște „memorii”. Merită citită cartea, deși mulți spun că e o carte „pentru femei, despre femei”. Așa o fi?!

Dacă va reuși să devină gheișă, prin ce trece, ce iubește și ce se va alege de viața lui Hatsumomo- rivala lui Sayuri, aflați citind cartea aceasta minunată.
Mulțumesc Ioanei pentru carte! 
Editura Humanitas Fiction- Raftul Denisei
504 pagini
Traducere din engleză realizată de Oana Cristescu

duminică, 7 septembrie 2014

„Ura, prietenie, dragoste, casatorie” de Alice Munro- Recenzie


Pentru acest volum, laureata Premiului Nobel Alice Munro a primit Man Booker International în 2009. Cu scriitoarea canadiană Alice Ann Munro suntem familiarizați, deoarece am mai scris despre cărțile dumneaei AICI („Dragă viață”) și AICI („Prea multă fericire”).
Cred că am o obsesie pentru această scriitoare, simt că știe unde să atingă cititorul și cum. Are ceva aparte, ce n-am mai întâlnit la prozele scurte. Merită din plin, o puteți cumpăra cu încredere, proza ei este muuuuult mai citibilă decât a multor alți autori care au fost premiați cu Nobel, plus că este foarte bine scrisă. Este realistă și dinamică, fără sentimentalisme, cu multe cuvinte care se antrenează să te țină interesat până la capătul poveștii. Scriitoarea are o deosebit de bună tehnică a montajului. O carte deosebit de bună, a treia carte pe care am citit-o din seria lui Alice Munro. Poveștile sunt, ca intensitatea trăirilor, a emoției și a poveștii, este cam la nivel cu celelalte două- „Dragă viață”, „Prea multă fericire”- bineînțeles, așa cum ne obișnuiește Alice Munro, o adevărată maestră a personajelor subțiri, simple, dar profunde și enigmatice, care au trăit o viață normală: cu multe suferințe și neajunsuri, dar, la capătul celălalt, cu multe bucurii și împliniri. Cu toate astea, fiecare cititor preferă unele povestiri, evident, în funcție de trăirile proprii, de experiențele proprii, de universul cultural.

Cartea prezintă vieți de femei, sentimente și zâmbete de femei, lacrimi de femei, cupluri ce se unesc și se separă, iubiri reîntâlnie, sentimente neînțelese și zdruncinate, amăgiri și dragoste. Se deapănă dialoguri în jurul unor întâlmplări frumoase, tragice, mărunte, dar cu sentimente „până în vârful urechilor”. Autoarea împarte relații neiertătoare, puțin tranșante, dar care sunt, totuși, naturale și dorite. Faptele personajelor sunt, uneori, greșite, nu ar fi trebuit să fie așa, revoltătoare, însă Alice Munro nu îți creează această senzație, ci le dă un curs al perfecțiunii cotidiene, logice. 

Cum v-am obișnuit, cred, nu vreau să vă prezint fiecare poveste în parte, s-ar pierde toată frumusețea scrierii. Vreau să vă conving că autoarea merită citită numai descriindu-i stilul, modul de a creiona cuvintele și de a însufleți personajele. Sper că am și reușit!

Cartea cuprinde următoarele povestiri:
  • Ură, prietenie, dragoste, căsătorie;
  • Podul plutitor;
  • Mobilă de familie;
  • Consolarea;
  • Urzicile (cred că e preferata mea);
  • Casa cu grinzi de lemn;
  • Ce rămâne în amintire;
  • Queenie;
  • Trece ursul peste munte.

Iată ce scrie pe coperta posterioară a cărții:

„Viețile personajelor lui Alice Munro intră brusc într-un con de lumină grație unor evenimente singulare sau unor amintiri neașteptate care trezesc, răscolitor, trecutul. Iar trecutul, așa cum descoperă eroinele ei, este făcut nu doar din ceea ce rămâne în amintire, ci și din ceea ce a fost uitat. Trecutul dăinuie undeva, în imediata vecinătate a aducerii aminte – până în clipa în care piesele de puzzle se regrupează subit, stârnind de cele mai multe ori suferință. Femeile privesc înapoi la cele care-au fost în tinerețe, la căsătoriile făcute de timpuriu, pe când erau naive și încrezătoare, la soții dificili, cu tabieturile lor pretențioase. Toate trăiesc un fel de disperare subliminală, regretul a ceea ce ar fi putut să fie, al alegerilor pe care nu le-au făcut, al amintirilor suprimate într-un gest precaut de echilibru emoțional. Dar în viețile acestea există în același timp speranță, există o a doua șansă, există oameni care se reinventează, care se iau la trântă cu viața, care au mers înainte și au curajul de a regăsi amintiri ascunse, de a trece dincolo de ceea ce a reținut memoria.”

Iar draga de Munro afirmă: „O povestire nu e ca un drum pe care-l urmezi... ci mai degrabă ca o casă. INtri în ea și rămâi acolo o vreme, îi cutreieri încăperile, te așezi oriunde îți place și descoperi cum se leagă unele de altele în odăile și coridoarele și cum se schimbă lumea de afară atunci când o privești prin ferestrele ei.”

Foarte frumos! Următoarele sunt cuvintele unor distinse mase:

„O nouă demonstrație a virtuozității cu care Munro își țese povestirile... proza curge firesc, pe nesimțite, adunând în plasa ei detaliile miraculoase ale vieții de zi cu zi.”- Daily Mail

„Munro este o artistă a interioarelor domestice... cu o poziție aparte printre scriitorii contemporani, dată de frumusețea prozei ei și de intensitatea blândă cu care se cufundă în destinele personajelor.”- Evening Standard

„Cele nouă povestiri cuprinde în acest volum vădesc respirația amplă și atenția la detalii specifice mai degrabă prozei romanești... Fiecare dintre ele are un sâmbure tare de mister, care de îndeamnă să o recitim cu necontenită plăcere.”- Independent

Merită citit cartea, credeți-mă! Trebuie!

Editura Litera, 2014
Traducere din limba engleză de Justine Bandol
416 pagini 




vineri, 5 septembrie 2014

Oameni si... oameni.


Despre oameni.

Un detaliu: nu sunt, tot timpul, ceea ce par a fi. Sunt schimbători, iar atunci când se schimbă uită să-și spună asta unii altora, sunt nehotărâți, triști, fericiți, le este frică și nu le place să înfrunte frica. Oamenii promit ușor, dar dezamăgesc și mai ușor. Le pălește frumusețea ușor, trăiesc ușor, își pierd valorile ușor ca, în cele din urmă, să devină niște nimicuri. Și fac asta atât de ușor!

Nu spun că nu există și oameni frumoși, care mai pledează și pentru valorile morale, dar, încet încet, aceștia devin niște rarități, precum zilele de douăzeci și nouă februarie! Iubesc să întâlnesc un om care citește o carte pe o bancă, în parc, sau la umbra unui copac, iubesc atunci când merg pe stradă și un om, un necunoscut, îmi zâmbește, iubesc să văd că vecina de la doi cumpără o legătură de pătrunjel, de leuștean, vreo două cepe de la bătrânica de lângă colț, doar pentru că are o inimă frumoasă, doar pentru că știe că dumneaei nu are o viață tocmai colorată și vrea să o ajue.

Ne asemănăm toți prin cuvinte. Dar, totuși, avem niște lucruri ce ne deosebesc în totalitate unii de alții (nu, nu am să zic „amprentele”): faptele! Ai fost ceea ce ai făcut, ești ceea ce faci și vei fi ceea ce aspiri să fii, nu trebuie decât să vrei, să te înarmezi cu ambiție și să pornești la drum. Poți, nu au fost cazuri în care nu ai putut. Cu toții suntem mari când vine vorba de intenții, dar atât de mici când vine vorba să le îndeplinim, dar nu trebuie să uităm un lucru: pe cei tari îi încântă o sarcină grea, cei slabi se mândresc că au reușit niște lucruri nesimnificative. Credem cu plăcere ceea ce vrem să credem, și, de multe ori, ignorăm semnalele de alarmă din jurul nostru. Construim ziduri, în loc să construim poduri. Stingem lumini, în loc să le aprindem.

La ce bun să fim nemuritori, dacă nu știm să ne folosim bine jumătate de oră? Dacă avem un scop în viață, putem suporta pe oricine. Putem fi oricine. Pentru că nu există un sigur fel de a fi „cineva”, ci cel puțin atâtea degete câte ai la o mână. Pentru a nu fi înlocuit, trebuie să fii tot timpul diferit.


Ne împiedicăm nu de munți, ci de pietre. Ne înecăm nu în oceane, ci în apa de ploaie. Nu se lasă suflați de tornade, ci de vânturile de vară.

E așa trist că „legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil” și că „în loc să înjurăm întunericul”, nu „aprindem o lumânare”!

Suntem ceea ce iubim. Suntem felul în care iubim.

Doua orfeline, de Adolphe D`Ennery - Recenzie


Am citit această carte în două zile. Da, v-ați prins de ce, e o carte care reușește să te țină în lumea ei și te face să n-o mai lași din mână. Nu numai că lectura e una ușoară, delicată, ci că personajele mă trimit puțin cu gândul la „Pe aripile vântului”, unul din romanele mele preferate.

Cartea vorbește despre „două orfeline”, una dintre ele fiind Luiza, a cărei mama este fiică a marchizului de Varney. Cu toate astea, ea este abandonată deoarece este rod al unei relații neligitime, lucru ce nu era tolerat în acel timp. Abandonată la poarta unei biserici, ea este găsită de către Michel Gerard, care, la rându-și, voia să-și abandoneze fetița din cauza faptului că sărăcia o condamna la chinuri. Înduioșat, acesta o ia pe Luiza, renunță la planul de a-și părăsi fetița și se întoarce acasă, la soția sa Tereza Gerard. Cei doi săraci, dar inimoși, hotărăsc să o crească pe Luiza ca și cum ar fi fiica lor, alături de Henrieta, fiica lor biologică. Luiza ascunde, totuși, o surpriză în îmbrăcăminte: monezi, care îi vor ajuta pe cei doi soți să ducă un trai mai bun, și un mesaj pe care scria „Persoanei miloase care mă va lua” și, pe o altă hârtie vărsată cu lacrimi, „Iubiți-mă. Numele meu e Luiza”.

Cele două fete duc o viață liniștită, până când tatăl lor moare, iar, peste ceva timp, mama lor. Între timp, Luiza orbește din cauza unei boli. Dar nu vă spun dacă-și va recăpăta vederea, veți putea afla singuri. Așadar, rămân singure pe lume, fiind nevoite să-și câștige existența. De fapt, obligate. Se îndreaptă către Paris, orașul unor mari speranțe, orașul unui trai mai bun și decent, dar pavat cu primejdii ce le pândesc la tot pasul și ce le măsoară cu privirile. Încă de cum ajung acolo, destinul le desparte într-un mod crud. Cele două sunt răpite: Henrieta este răpită de către un „admirator”, iar Luiza este amăgită de către o bătrână cerșetoare și obligată să cerșească alături de ea. Bineînțeles, relațiile decurg într-un mod mai surprinzător!

Se despart, apoi se regăsesc. Cartea este despre oameni care abuzează de putere, povești de iubire fericite și nefericite, oameni cinstiți și mârșavi, bani, încurcături ce par fără ieșire, deziluzii, situații deosebit de neașteptate, reîntâlniri, lacrimi, foamete, bani, beție, relații familiale și... destin! Toate astea fac din „Două orfeline” o lectură interesantă, ușoară și necesară!

A fost o lectură plăcută, care, la un moment dat, te înduioșează! Și cartea nu e scumpă, se poate comanda cu 5 lei de pe Libris!


Editura Orizonturi
Traducere din franceză realizată de Horia Gârbea
281 pagini