Interviu scriitoricesc cu autoarea Ana Mănescu

Ana Mănescu, autoarea publicată la Editura Herg Benet, a fost de acord să-mi răspundă la niște întrebări. Vă invit cu drag să-i urmăriți răspunsurile extrem de interesante și foarte inspiraționale. Mulțumesc mult, Ana, și să ai parte de mult succes în toate planurile de viitor!

„Ana Mănescu este o scriitoare tulburător de generoasă: ea nu împărtășește cu cititorii doar ceea ce este la suprafață, explicit, nedureros, blând; îi plac subteranele, ascunzișurile, visele uitate, amenințările mute, teama ființei de ea însăși, întunericul care are nevoie doar de o scânteie pentru a se preschimba în lumină orbitoare. Și ni le oferă pe toate, cu sinceritate și o delicatețe care nu se mai regăsește în nicio altă carte pe care ai putea-o citi vreodată. Quasarul poate construi o lume și o poate exploda într-o bătaie de aripi. Pentru că totul și nimicul înseamnă altceva numai după ce au fost atinse de iubire.
Ana scrie despre acele clipe în care ești cel mai adevărat tu care a existat vreodată. Și ești cel mai mult tu când ești prins în iubire, ca într-o capcană de soare.” (Cristina Nemerovschi)

Î: Când ai început să scrii, aveai deja în gând ideea publicării unui roman?

R: Am avut în vis ideea publicării, dar a durat ceva vreme pînă să o am și în intenție. Scriu de la nouă ani, dar abia la douăzeci și doi am început să o fac cu intenția de a publica. Cu romanul de debut e ușor însă, mai ales dacă l-ai scris cînd erai foarte tînăr și ai pus mult din tine în el. După alter.ego. a venit testul de fapt, atunci cînd mi-am asumat responsabilitatea de a scrie în continuare.

Î: De ce ai ales editura Herg Benet și nu altă editură?

R: Am citit „Sânge Satanic” de Cristina Nemerovschi și m-a șocat faptul că există o editură care a publicat așa ceva. Aveam în față o poveste liberă și firească. Nu aș fi făcut nici în cele mai rebele momente ale mele un sfert dintre lucrurile pe care le face M., dar am văzut dincolo de asta, și ce am văzut m-a inspirat: lupta aceea pentru individualitate și identitate și libertate. Încercarea aceea neîntinată de a fi exact cum ești, cum vrei să fii. Exact asta intenționasem eu să scriu în „alter.ego.”, deși poveștile în sine sunt în totalitate diferite. Și pentru prima oară am simțit că are sens să termin cartea. Că există un loc pentru ea. Că există un public pentru ea. Că există o editură pentru ea. Și, din fericire, și ei au simțit asta.

Î: De ce au nevoie scriitorii români pentru a scrie literatură de calitate, și nu de umplutură?

R: Nu știu să îți spun ce este literatura de calitate. Am citit cărți care m-au distrat și inspirat mai tare decît unele povești aclamate universal. E atît de subiectiv încît nu depinde nici măcar de la om la om, ci de starea în care este persoana cînd citește o carte.

Singurul lucru pe care îl poate face un scriitor este să publice cea mai bună variantă posibilă a poveștii sale. Și pentru asta are nevoie de timp, de răbdare, de cunoașterea limbii în care scrie, de niște cultură și de o imaginație bogată, de autenticitate, de încrederea că poate schimba măcar o viață cu cartea sa și de conștientizarea faptului că majoritatea oamenilor nu se vor uita de două ori la textile sale. Nu strică să aibă disciplină, determinare, demnitate și o urmă de blîndețe pentru el însuși. Mai are nevoie de un redactor bun de carte și de o slujbă sau un sistem de sprijin care să îi permită să scrie, pentru că în România se cîștigă extrem de puțin din scris și din activitățile conexe.

Î: Dacă ar fi să alegi între cele două romane, ”alter.ego” și ”Quasar”, care ai considera că te reprezintă mai mult?

R: Fiecare carte reprezintă îndeosebi o perioadă din viața mea. alter.ego. are în el începuturile mele ca om și ca scriitoare. A fost o vreme în care am trăit toate lucrurile acelea, criza de identitate, sentimentul de eternitate, neîncrederea în scriere, iubirile absolute, sentimentele extreme. E publicat de un an și un pic, dar a început să se scrie acum aproape un deceniu și reflectă adolescența.

Quasarul îmi este mult mai apropiat în general. Are în el coșmaruri recurente, fobii, vise care au fost de cînd mă știu în mine. Are un echilibru și o grijă a cuvintelor care mi-ar fi fost imposibile la debut. Are și o tentă de speculativ destul de mare, și prin el mă îndrept încet spre o zonă care mă fascinează.

Și romanul care stă să fie publicat, Stresul dintre orgasme, mă reprezintă destul de bine acum, fiindcă vorbește despre boală, anxietate și greutatea de a fi tot ce e în tine.

Pe măsură ce scriu iau totuși din ce în ce mai puțin din ceea ce mi se întîmplă real, activ, și din ce în ce mai mult din ceea ce mă tulbură în vise, în subconștient, în obsesii. Cînd am lansat „alter.ego.”, Cristina (Nemerovschi) mi-a urat să am întotdeauna obsesii. Pentru că mă știe. Știe care e catalizatorul meu în scriere. Așa că întotdeauna mă va reprezenta cel mai mult cartea care vorbește despre cea mai pregnantă obsesie din acel moment. 

Î: Consideri că publicul român este conservator, retras, atunci când vine vorba în cărți despre subiecte considerate tabu (discriminarea, sexualitatea, limbajul licențios, violența)?

R: Conservator nu. Mai degrabă ipocrit. Nu spun că sunt subiecte sau cuvinte ușor de digerat. Nu sunt. Dar cei care preferă alt tip de literatură nu își pierd vremea ponegrind cărți care nu le plac, ci își văd de nișa lor sau își pot argumenta cu decență punctul de vedere. Cei mai revoltați, dacă stai să urmărești comentariile de pe rețelele de socializare și de pe bloguri, sunt mai vulgari în exprimare decît cărțile despre care discută și adesea este clar că fie nu au citit în întregime, fie nu au înțeles mesajul și au rămas blocați la suprafață.

Am scris recent despre literatura contemporană și cea din trecut, poți citi aici articolul, și am vorbit exact despre percepția publicului. În fiecare eră, literatura scrisă atunci avea ceva scandalos pentru public: limbajul, subiectul, structura, personajele. Ceva era prea dur, prea aproape, prea adevărat pentru ca oamenii care trăiau acele vremuri, aceleași vremuri din carte, să poată accepta realitatea aceea fictivă, și deci pe a lor. Are Stendhal în „Roșu și Negru” un fragment genial:

[…] un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrînge în ochi cînd seninul cerului albastru, cînd noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veți învinovăți că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiți oglinda! Mai bine ați învinui drumul pe care se află mocirla și, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa și să se formeze mocirla.

Într-o țară în care presa se rezumă la „știri” demne doar de tabloide, în care statul abia dacă susține cultura, în care emisiunile televizate arhisexualizează femeile și profită de tragediile oamenilor pentru rating, într-un popor în care înjurăturile sunt o artă delicioasă în sine, să iei o carte care reflectă cum se vorbește, cum se gîndește, cum se simte acum și să o numești proastă sau degradantă înseamnă doar că nu vrei să vezi cum este lumea.

Culmea este că în toate cărțile acestea se încearcă tocmai recîștigarea demnității umane. Se dau exemple extreme pentru că tocmai acestea sunt cele care au impact. Nu înseamnă că te vei apuca să copiezi personajele. Dacă ești cititor, ai simțul critic structurat altfel. Cu certitudine nu te comporți ca un papagal, cameleon sau animal dresat. Vei lua de acolo ceea ce ți se potrivește sau vei recunoaște în tine ceva ce exista deja. Vei învăța din niște greșeli. Îți vei satisfice niște curiozități. Vei simți că aparții. Sau vei simți ceva, orice, chit că e silă, revoltă, frică, disperare, tristețe. Te vei defini prin regăsire sau prin eliminare. Eu cred că e mai sănătos să citești despre niște nebuni ficționali și să înțelegi natura umană în mai multe forme decît să te uiți la televizor la mizeriile care se întîmplă sau se promovează în realitate.

Poate că se va dovedi peste ani că am fost o generație de teribiliști. Noi ca scriitori, noi ca oameni. Însă literatura nu este diferită de umanitate. Ce le desparte este faptul că literatura încă încearcă să salveze umanitatea.  

Î: De ce „Quasar”? Ești pasionată de astrologie?

R: Sunt pasionată de măreție și eternitate, iar cosmosul este fascinant de frumos și de mare. În volumul meu, quasarii reprezintă ciclicitatea în primul rînd: începutul, sfîrșitul și repetiția. Și m-am jucat  cu ideea de om în raport cu forțe mai mari decît el, fie că vorbim de Dumnezeu, de univers, de iubire, de identitate.

Î: În ziua de astăzi, orice cititor se visează și scriitor, oricât de mic. Dar mulți scriu, însă puțini sunt scriitori. Consideri condiția de a fi „scriitor” mai mult o titulatură, sau o stare anume?

R: Cred că scriitor este omul care se simte astfel. În State, de exemplu, writers sunt și bloggerii, și jurnaliștii, și autorii indie, și cei tradiționali. Cei care au cărți publicate sunt authors. Poți fi scriitor fără să fii și autor, așa cum poți fi autor uneori fără să ai totuși trăsăturile care te fac scriitor. Sunt oameni cu bloguri mici și mai multă genă scriitoricească decît cei care scriu cărți în închisoare, de pildă, ca să scape de cîțiva ani.

Un vis nepus pe hîrtie rămîne atît, iar în cazul scrisului nu este doar o metaforă. Nu ai cum să susții drumul acesta fără un devotament uriaș, fără pasiune, fără a te întoarce zi de zi la birou și a face lucruri scriitoricești. Cînd scrierea iese din tine într-atît de puternic încît nu o poți opri, cînd te sufocă ideea de a nu scrie, atunci ești scriitor, indiferent de nișa în care îți încadrezi textele. Că ai talent sau nu, că ai învățat destul despre asta sau nu, că ai succes sau nu, asta se va reflecta în cariera ta, dacă alegi drumul acesta, și în zecile, sutele de ani care vor urma. A fi scriitor este o stare, așadar, și este o titulatură asumată. În momentul în care începi să te numești scriitor, trebuie să ai cu ce să susții asta, de la texte la constanță, de la pasiune la luptă. Însă numai numindu-te tu, în primul rînd, scriitor vei putea ajunge să fii văzut astfel de către alții. 

Î: Care sunt scriitorii contemporani pe care i-ai citit cu drag oricând?

R: Îți voi răspunde indirect, prin poveștile de care m-am îndrăgostit sau pe care le aștept cu nerăbdare. De la Flavius Ardelean am învățat foarte multe despre scris, deci are încrederea mea completă. Lui îi recitesc adesea „Îmblânzitorul apelor” care este unul dintre romanele mele preferate. Sunt la zi cu volumele Cristinei Nemerovschi, iar asta spune multe – favoritele mele sunt „Pervertirea” și „Păpușile”. Poezia Evei Precub a rămas înfiorător de adînc impregnată în mine. Aș vrea un nou roman de la Marta Petreu, pentru că am iubit „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, e cartea care m-a impresionat cel mai tare anul trecut. „Zilele Regelui” de Filip Florian mi se pare cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română. Număr zilele pînă va apărea „Neverlandul” lui Radu Găvan care este un scriitor tulburător. Am terminat de curînd „Maladul” lui Alexandru Voicescu și m-a surprins atît de plăcut încît am așteptări foarte mari de la următoarele sale cărți. Am devorat tot ce mi-a picat în mînă din colecția Cărțile Arven de la Herg Benet – acum aștept „Regii Timpului” de Laura Nureldin, nu am idee cum va fi, dar sper, sper să fie la fel de bună cum sună. Îi ador romanul lui Sebastian A. Corn, Ne vom întoarce în Muribecca, și i-aș reciti oricînd cele 800 și ceva de pagini. Iulian Tănase m-a lăsat fără cuvinte cînd i-am citit „Teoria Tăcerii” și abia aștept să citesc trilogia „Tovarăși de cameră” a lui Mihail Vakulovski, a cărui poezie din „Riduri” m-a făcut o mare fană a sa. Cred că anul viitor voi fi citit ”Harry Potter” de zece ori, deși încă nu mi-am făcut curaj să citesc și altceva de J. K. Rowling, așteptările sunt mult prea mari și aș nedreptăți-o. Îmi place foarte mult literatura fantastică și speculativă contemporană, deși în general nu mai este atît de profundă și detaliată cum obișnuia să fie pe vremea lui Tolkien și Lewis. Dar uite, tocmai am citit pe nerăsuflate trilogia ”All Souls” de Deborah Harkness și aștept și eu, ca toată lumea, următorul volum din ”A Song of Ice and Fire”. Mi-e foarte drag și Ian McEwan, care combină spectaculos inocența cu întunericul. Și mi-aș dori să se descopere și publice o nouă piesă a dramaturgei mele preferate, Sarah Kane, care nu mai este în viață de cîțiva ani, din păcate.

Î: Care ar fi așteptările tale de la editurile românești pe viitor? Consideri că ar trebui să se pună accent pe literatura autohtonă mai mult, sau ar trebui să se continue cu traducerile în masă?

R: Normal că mi se pare mai important să fie susținută literatura autohtonă, fiindcă numai cu susținere aici poate ajunge și afară. Însă încerc să nu discriminez, ideal ar fi să avem o cerere care să susțină și literatura autohtonă, și traducerile. Editurile încep încet, încet să acorde mai multă atenție românilor. Se organizează mai multe concursuri de debut, de exemplu, și au apărut edituri care cresc organic, cum e Herg Benet, și care se concentrează îndeosebi pe generația nouă.

Aș putea visa cai verzi pe pereți și să sper că se va putea trăi decent din activitățile desfășurate în comunitatea literară, fiindcă nu doar scriitorii suferă bănește aici. Dar idealismul meu are totuși o limită, și oricum cred mai mult în microschimbări în ultima vreme decît în utopii. Așa că doar două lucruri mi se par imperative acum, și cred că pot fi făcute cu resursele disponibile. Aș vrea ca echipele editoriale să se asigure că și gramatica, și personajele, și povestea, și paginarea, și coperta, și totul sunt cît mai bune posibil, să nu mai grăbească procesul de publicare. Am citit prea multe cărți care efectiv nu erau gata. Și mi-aș dori ca editurile să caute să atragă cît mai mulți tineri spre lectură. Editura ALL, de exemplu, a organizat recent două campanii, Citește Povești și Cartea în așteptare, care se axau pe promovarea literaturii, prima pe determinarea copiilor să citească, a doua avînd o componentă socială. De asemenea, publicarea tinerilor atrage după sine și un public tînăr, așa cum o face și susținerea bloggerilor tineri. Dar unde nu se mobilizează editurile observ că o fac tinerii în sine, sunt din ce în ce mai deschiși spre literatură, spre cultură, spre povești.

Î: Există vreo diferență între Ana Mănescu omul și Ana Mănescu scriitoarea?

R: Nu în interior. Uneori mă întreb care a venit prima, scriitoarea sau omul. Ca ființă vie, sigur că omul precede scriitorul, însă la 16 ani, cînd știam că vreau să fiu scriitoare, nu știam ce vreau să fiu rest. Scrisul m-a format mai mult decît orice altceva, pentru că a tras din tot, din fericire și nefericire, din tinerețe și din boală, din vise și din coșmaruri, din obsesii și din fobii. M-a ajutat să mă construiesc, să mă definesc și încă o face, deși la un nivel ceva mai mic momentan.

În rest există o diferență mică, firească, pentru că nu sunt doar scriitoare, ci sunt implicată în diverse proiecte care, deși au legătură destul de mare cu lumea literelor, nu depind deloc de faptul că eu scriu și cărți.

Î: Așteptăm alte noutăți literare din partea scriitoarei Ana Mănescu?

R: Da, chiar în toamna aceasta va fi publicată a treia mea carte, „Stresul dintre orgasme”. Este un microroman despre ceea ce ne facem nouă înșine cînd alergăm constant după culmi – profesionale, amoroase, personale, financiare, imaginare, nu contează. Am vrut să vorbesc despre omul care ține la cultură, dar este „forțat” de împrejurări să lucreze și într-o corporație. Cum îl roade asta în interior? Cum îl înnebunește imposibilitatea aceasta de a fi tot ce este în el? Robert, personajul principal, este surprins în Stres în timpul său liber, în triunghiul său amoros atipic, în insomniile sale, în discuțiile din baie cu prietenul lui cel mai bun, în momentele de cugetare, în frînturi de viață. Și toate se leagă într-o poveste despre identitate, anxietate și ispite.

Î: La sfârșit, mi-ar plăcea să ne spui care sunt sfaturile tale atât pentru cititori, când vine vorba de literatura românească, cât și pentru viitoarele persoane care se văd romancieri.

R: Cred că un cititor are multe de cîștigat dacă abordează literatura cu deschidere. Nu contează din ce țară sau perioadă este, uneori pînă și un gen sau autor pe care îl detestăm poate adăuga ceva experienței noastre. Diversitatea ne schimbă realmente perspectiva. Nu neapărat cantitatea sau calitatea lecturilor contează, ci dispoziția noastră de a citi diferit și de a ne tot cizela credințele și principiile. Așa că în privința literaturii noastre spun un singur lucru: nu o subestimați. Fie că vorbim despre clasici sau contemporani. Uite, eu vreau să reiau cărțile pe care le-am citit în liceu, pentru bac, și să le citesc fără să mă gîndesc la ce a vrut autorul să spună. Vreau să văd ce vrea autorul să îmi spună mie, într-un dialog intim între noi doi. Școala rar stârnește dragoste de lectură acolo unde nu există deja o sămînță. Și asta pentru că la vîrsta la care se consideră eterni și liberi, tinerii sunt constrînși să citească ceva demodat. Și la vîrsta aia puțini știu că oamenii nu se schimbă de fapt, că suntem la fel, doar contextele sunt diferite, și că acele povești vechi spun poveștile pe care le trăim și noi acum. Și puțini profesori pot sau vor să le arate că literatura clasică poate fi actuală, iar literatura contemporană are valoare.

Celor care vor să scrie le spun lecțiile cele mai importante pe care le-am învățat eu: fiți sinceri. Cu ceea ce simțiți, cu ceea ce credeți, cu ceea ce scrieți și mai ales cu ceea ce rescrieți. E la fel de greu să accepți că o frază este perfectă cum este să recunoști că mai trebuie lucrată. Fiți sinceri cu voi, cu povestea, cu editorii, cu cititorii. De aici pornește totul.

Că frumos le-a mai zis! :) Ana Mănescu este, într-adevăr, o scriitoare inteligentă și rafinată. Găsiți cărțile ei pe site-ul editurii Herg Benet. De asemenea, pe Ana Mănescu o puteți găsi și pe site-ul ei, anamanescu.ro.

Lecturi frumoase și numai bine!