să mă las apoi spre tine,
în genunchi, privind în sus,
către clipa ce s-a dus,
într-un alt pierdut apus,
peste mine.
ca să-mi scot din taină timpul,
să privesc spre cer, atent,
să ridic în mână zidul,
care între noi s-a pus,
când s-a consumat cuvântul.
ca o bornă între timpuri,
uneori te mai trezești,
ticăind ca ceasul clipei,
fără ca să știi tu, totuși,
că ești toamna dintre visuri.
întinzând un braț uscat,
cu o frunză peste buze,
cu-n copac spre cer culcat,
să te-nchid în podul palmei,
într-un vânt ce n-a suflat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu