Casa îngerilor, de Pascal Bruckner - Recenzie

Editura: Trei

Traducere din franceză și note: Doru Mareș

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Antonin Dampierre, în vârstă de treizeci de ani, foarte preocupat de înfăţişarea sa, este un bărbat ca oricare altul. Sau, cel puţin, aşa pare. Lucrează într-o agenţie imobiliară de lux până în ziua în care, ratând o tranzacţie din pricina a doi beţivi, se repede la unul dintre ei şi îl omoară în bătaie.

Antonin are un moment de iluminare: vrea să purifice lumea de cerşetori. Aşa că îşi începe căutarea halucinantă prin Parisul epavelor umane, unde o cunoaşte pe Isolde de Hauteluce, un fel de mamă a răniţilor. Va reuşi această eroină dedicată întru totul umanităţii să-l salveze pe Antonin de el însuşi?

„Pentru a descoperi Parisul nu trebuie să ridici ochii, ci să îi cobori spre pământ”, zice însuși autorul romanului, Pascal Bruckner.

Parisul nu înseamnă numai clădiri impozante, magazine de lux şi vitrine strălucitoare. Parisul înseamnă şi oameni fără adăpost, cocioabe din carton, mizerie şi suferinţă.
„Celălalt Paris” e un oraş murdar, departe de capitala pudrată şi lustruită – imaginea stilizată ce le este oferită turiştilor. Pascal Bruckner reflectează asupra decăderii umane şi a contrastului izbitor dintre viaţa „civilizată" şi cei aflaţi pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale. Oare cerşetorii sunt reversul fatal al societăţii noastre ultraigienizate? Că, până la urmă, nu și-au dorit ei să ajungă astfel, ci împrejurimile vieții neprielnice i-au adus acolo unde sunt. Dar, totuși, cu ce-ai greșit ei de l-au stârnit așa de tare pe eroul nostru - aproape eros de comic - Antonin?

Vă zic eu cu ce: cu nimic. Deci, după cum bine ați citit, romanul de față ne spune povestea lui Antonin Dampierre, un tip obsedat de curățenie - pe bune, încă de când era copil, cel mai probabil din motive ereditare de la mama sa - și de felul în care, bineînțeles, arată. Cu o relație nu prea reușită alături, agățându-se de iubire fără vreo anume finalitate, Antonin trece printr-o transformare a propriului său alter ego, are o revelație briliantă, mânat în subconștient și de dorința de a vedea lumea cât mai curată: astfel, se hotărăște să scape Parisul de toți cerșetorii care, precum viermii, colcăie pe străzile Parisului, prin canale, pe la margini de străzi și prin gări, într-un Paris al marginalizării, al jegului, al șobolanilor și al epavelor eșuate și lipsite de sens. Iar totul pornește din momentul în care, într-un accident și de o furie nebună, Antonin ucide un bețiv. Putem spune că acest incident, de altfel, reaprind în Antonin niște energii subterane deja existente. Și astfel, avid de această dorință, personajul nostru tragic ajunge să trăiască doar pentru a curăța lumea de aceste pleve ale societății.

Acum puteți să vi-l imaginați pe Antonin ca un fel de „serial-killer”, doar că puțin mai discret și nu așa de primitiv. Pierduți în lumea lor, cerșetorii nu realizează, la început, că încetul cu încetul încep să se împuțineze. Antonin îi urmărește noaptea, încearcă să le descopere rutina, să pătrundă în lumea lor, totul pentru a ochi momentul oportun în care poate să-și facă treaba fără să lase urme. Unul câte unul, de la femei la bărbați, de la tineri la bătrâni dispar din peisajul Parisului înainte idolatrizat de toți scriitorii, iar însuși Antonin pare a fi condus de propriul său dicton călăuzitor: „unele vieți valorează mai mult decât altele”. Și, concluzionând faptele sale, unele vieți nu valorează nimic.

Cam acesta ar fi punctul principal al romanului. Dincolo de asta, ceea ce iarăși este de luat în vedere reprezintă relația dintre Antonin și Isolde, o femeie ascunsă, misterioasă care conduce un cămin pentru cerșetorii de pe străzi numit „Casa îngerilor”, de unde și titlul romanului. Sacrificându-și viața pentru a salva oamenii străzi și pentru a le asigura un trai cât de cât decent, Isolde pare să fie, la început, genul acela de personaj care aduce o rază de lumină într-un roman „murdar”, aproape grotesc și „bolnav”. În maniera în care Bruckner obișnuiește s-o facă, se va dovedi că nici măcar acest personaj, Isolde, nu scapă de încadrarea într-o anumită tipologie umană, deși la început prezența ei părea a se fi constituit într-o aparentă salvare a lui Antonin.

„În fiecare dimineață la ora nouă, o femeie mărunțică, îmbrăcată într-o fustă multicoloră și un pulover gros de lână, cu părul acoperit de un șal, apărea cu o valijoară găurită. O deschidea discret și scotea din ea un bebeluș înfășat, nu neapărat același, și se așeza cu mâna întinsă. Sugarul, inert, dormea la sânul ei și nimeni nu ar fi putut spune dacă e mort ori viu. Vasăzică, presupusa mamă își aducea obiectul muncii în valiză, instrumentul care-i asigura pâinea cea de toate zilele, iar seara îl ambala la loc, după ce își număra banii câștigați. Într-o bună zi a fost ridicată de poliție și înlocuită de o bătrână care tremura abia vizibil, apoi de un paralitic.”

Lumea pe care Bruckner o conturează este o lume închisă într-un cerc. Cerșetorii vin și pleacă, pledoaria lor este neîntreruptă, ineluctabilă. Lumea reiterată este o lume în care boala mocnește la orice colț, dezagregarea umană reprezintă condiția străzilor, a mahalalelor, a băncilor din parc și a degradării morale. Personajele lui Bruckner au tendința de a se estompa la un loc cu celelalte - unele vor fi făcut, deja, asta -, însă Antonin vrea să lupte, vrea să dea din coate și să se ridice din aceste nisipuri mișcătoare care împrejmuiesc Orașul Luminilor. Dorind să iasă din noianul de săraci, de nevoiași, să scape din murdărie, Antonin investigează, pe principiul că igiena este „decența pe care o datorăm nouă înșine și celorlalți”, ajungând astfel la o cunoaștere profundă a populațiilor marginale, colocviale. 

„Din adâncuri ţâşnise un alt oraş, păduchios, abject, departe de capitala pudrată, lăcuită, care se vinde turiştilor. Parisul nu mai era o sărbătoare, Parisul era un rahat. Poate că da, aici bătea inima lumii, însă o inimă plină de murdărie. La picioarele imobilelor, fiinţe distruse colcăiau pe nişte cartoane, răspândind în toate vânturile umorile corpurilor lor epuizate. De jumătate de veac, Parisul încetase să mai fie un oraș al tuturor. Cum de fusese atât de orb?”

Într-un oraș murdar, infect, Antonin nu-și poate găsi liniștea. Nu se poate identifica în tot ce sălășluiește în drumul său, în jurul său, de unde și drama romanului. De fapt, nu neapărat drama, pentru că Antonin nu este acel personaj cu care să empatizezi, alături de care să suferi. Sincer, chiar mi s-a părut puțin superficial, oleacă dus de-acasă, nu în deplinătatea tuturor facultăților mintale, puțin frustrat și destul de sadic, dar asta-i altă parte. Nu cred că Bruckner a vrut neapărat să creeze un personaj de geniu, complex, rotund și toate cele, pe cât a vrut ca prin intermediul personajului să transmită anumite idei (și alea, la o adică, puțin bolnave) și sentimente, principii. Oricum, mi-a plăcut maniera în care a tratat această problematică actuală a societății și felul în care, de altfel, a reușit să pună totul în scenă, valorificând chiar propria-i contemporaneitate și, de ce nu, experiență.

„- Știi de ce am numit azilul ăsta astfel? Fiindcă pe mutrele umflate ale indivizilor acestora se întrezăresc în filigran chipul unor îngeri. Zdrențele cerșetorilor nu trebuie disprețuite, zice Ioan Gură de Aur. Și cei al căror aspect ne scârbește sunt tot copiii Domnului, făcuți din același pământ ca și noi. Țin la ruinele astea, le iau ca atare și încerc să le fac o viață mai bună.”

Enunță, exaltată și mândră, Isolde de Hauteluce, însetată de nenorocire, fiindu-i, astfel, mai dragă mizeria în sine decât mizerabilii care o trăiau. Citând-o, de altfel, neobosit pe Maica Teresa („Sărmanii sunt veseli, sărmanii sunt stăpânii noștri”), această „Madonă a Rătăciților”, după cum ironic Bruckner o supranumește, pare a fi călăuzită de următoarele cuvinte de ordine: „a iubi, a asculta, a avea încredere”. Amuzant e că, cu atât mai mult, Antonin se gândea și mai tare la cotonogeală, pumni în gură și toate cele. Așadar, cele două personaje, încă de la început, se află în opoziție: iar ceea ce-mi place la Bruckner este faptul că nu te lasă să optezi pentru unul singur, ci te face să oscilezi în funcțiile de episoadele la care, ca cititor, iei parte.

Legat de stilul autorului, nu vă pot spune prea multe. Mi-a plăcut, frazele au curs lin, au fost flexibile, nemascate în metafore și figuri stilistice complexe. Bruckner își scutură podoabele, se oferă pe tavă și nu se ascunde după forme, culori și reflexe. Este un autor care spune tot ce vrea să zică, impudic, dar manierat și fără să exagereze, dând în caraghios. În stilul său caracteristic, ironizează societăți, caractere, oameni și moravuri, principii și, uneori, neagă adevăruri. Este de urmărit modul în care reușește să le combine, pentru că știe să le dozeze în scrierea sa.

Le mulțumesc prietenilor dragi de la Târgul Cărții pentru ACEST roman. Puteți achiziționa „Casa îngerilor” de AICI, cu o reducere 37%. Vă recomand cu mare drag să aveți în vedere site-ul lor, dacă doriți să cumpărați cărți ieftine și noi, de calitate. Lecturi plăcute și numai bine! :)