Editura: Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 354
Colecția: Clasici Contemporani
„La război, moartea nu mai are niciun mister. A omorî înseamnă a apăsa pur și simplu pe trăgaci. Ni s-a vârât în cap că rămâne viu cel care trage primul. Asta este legea războiului. (...) Am fost învățat să trag unde mi se spune. Și trăgeam, n-aveam milă de nimeni. Puteam să omor și un copil. Pentru că acolo toți luptau împotriva noastră: bărbați, femei, copii, bătrâni.”
În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să calce unul dintre marile tabuuri ale imperiului sovietic: mitul Războiului din Afganistan, al soldatului „internaționalist”, care ajută un popor înapoiat să construiascp socialismul.
Între 1979 și 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriașe și rămânând ei înșiși marcați de experiența unui conflict nerecunoscut oficial. Morții erau trimiși înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorși în patrie, mare parte din supraviețuitori nu s-au putut reintegra și au devenit, în ochii altora, violatori și criminali.
Soldații de zinc prezintă mărturiile emoționante ale unor participanți la război – soldați, ofițeri, asistente medicale – și ale unor mame care și-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte șocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare și de neuitat a realității și absurdității războiului.
„Mă învăța cum să rămân în viață:
- După ce ai ras, dă-te imediat vreo doi metri mai încolo! Ascunde țeava puștii după gard sau după vreo stâncă, să nu se vadă flacăra, să nu se observe! Când mergi, nu cânta, că n-ajungi departe. Când stai planton nu adormi, zgârie-te pe față, mușcă-te de mână! Parașutistul mai întâi fuge cât poate și apoi cât trebuie.”
Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură
în anul 2015. Oh, da, m-am bucurat, chiar m-am bucurat, fiindcă știam ce
minuni ascunde jurnalista (și scriitoarea) Svetlana Aleksievici. Primul
contact cu această autoare a fost cartea Dezastrul de la Cernobîl, care
pur și simplu m-a ucis, mi-a dat de gândit, mi-a răscolit interiorul
și, drept să vă spun, încă nu îmi dă pace. Pur și simplu, asta înseamnă
Svetlana: zbucium, durere, speranță, lacrimi, cărțile ei sunt în așa fel
scrise, gândite, încât să atingă cititorul în suflet, să-l facă să-i
vibreze ființa. Poate folosesc cuvinte prea mari, dar altfel chiar nu
pot descrie ceea ce citesc în cărțile acestei autoare. Scrise sub formă
de mărturisiri, cărțile ei redau crunta realitatea a războiului, sunt
glasul istoriei, al oamenilor care n-au fost auziți în acele vremuri, al
copiilor care au trăit fără mamă, fără tată, fără jucării și fără
hrană, al femeilor ale căror soți au fost uciși sau trimiși la război.
Cărțile Svetlanei sunt glasul durerii și sarea din lacrima cititorului.
Pentru că ea vorbește despre viață. Chiar dacă nu vrem să acceptăm,
despre viață vorbește Svetlana în cărțile sale. Despre durere și
speranță.
De la Svetlana Aleksievici încoace, vă pot spune că nu am reușit să citesc ceva care să mă doboare așa de mult, din punct de vedere emoțional și psihic. Sincer, am mai citit Dezastrul de la Cernobîl, Ultimii martori, Războiul nu are chip de femeie și fiecare carte pur și simplu m-a doborât, mi-a smuls lacrimile și mi-a sfâșiat sufletul. Pentru că ceea ce scrie ea ascunde durere, suflete care nu-și găsesc pacea nici după zeci de ani de la război, pentru că ceea ce scrie Svetlana este întocmai istoria, dar nu neapărat istoria războiului, în stilul lui Tolstoi, nu, nu, ci istoria sufletului, a durerii pricinuită de boală, de masacru, de moarte. Doamne, nu știu cum să încep să fac recenzia aceasta, pentru că e de prisos să spun ceva despre o carte care, pur și simplu, trebuie citită. Și simțită.
„Aveam un prieten... (...) S-a întors din Afganistan și după un an s-a spânzurat. Nu știu... Și n-a spus nimănui, nimeni nu știe de ce s-a spânzurat: din cauza războiului sau pentru că se convinsese ce jigodie e omul. La război nu-și punea asemenea întrebări, dar după război a început să se gândească.”
Recunosc, cred că această carte a fost una dintre cele mai „impenetrabile”, să spun așa. Dacă toate celelalte cărți m-au regăsit cu lacrimi în ochii, această carte m-a lăsat oarecum rece, povestind întocmai istoria războiului, cu toate planurile, schimbările de tactică. A fost mai mult ca o privire aruncată în trecut, în zilele apuse, pline de durere și de groază, în care moartea era ceva de o secundă, era singurul adevărat static al soldaților de zinc. Acolo unde moartea devine aproape o liniște, omul își pierde din dorința de a mai trăi. În cele din urmă, poate moartea este singura salvare eternă. Singurul mod de a adormi liniștit.
Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană
socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici.
Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi.
Din natură mi-e să nu pot să nu fiu sensibilizat de asemenea lucruri.
Sunt om,
până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor
oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. Cum să le redăm
lumea de dinainte? Cum să le
redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc
veacul. Războiul nu doar că ucide oameni, ucide spirite, idelauri,
visuri și vise, ucide ceea ce are un om mai de preț: identitatea sa și
șansa de a trăi o viață frumoasă. Citind, suferi, suferi, suferi. Totul
este surprins într-un zbucium perpetuu, lacrimile personajelor redau
poveștile lor dureroase și amintirile pe care, poate, ar vrea să le
îngroape în trecutul negru și arzând de bombele și gloanțele nemților.
Pentru că Svetlana Aleksievici a scris pagină de istorie pe care a vrut
s-o înfățișeze, în acest mod, întregii lumi. Și, Doamne, câtă suflare
poate să însumeze această carte. Doamne! La un moment dat, chiar în
primul interviu, cineva spune: Și așa mi s-a întipărit în minte că război e atunci când nu e tata...
Sau când nu e mama. Sau când nu e hrană. Nu e căldură. Nu e zi fără
lacrimi vărsate, fără moarte, fără durere, boală, sete și strigăte de
ajutor. Război e atunci când viața dispare și când tot ce poți face este
să aștepți. Și să te rogi că totul are să treacă și, poate, a fost un
simplu coșmar. Un coșmar din care nu se vor mai trezi vreodată.
„Am tras! Bineînțeles că am tras! Luam omul în cătare și... apăsam pe trăgaci... Acum sper că n-am omorât rea mulți, așa mi-ar plăcea să cred, pentru că și ei... ei... își apărau patria!”
Soldații de zinc nu
este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți
străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este
manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi.
Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura,
unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică
și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe
și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că,
într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea
întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa
nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu
vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde
prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor
vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Prin simplitate. Eu,
drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea
emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva
și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o
autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte
de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l
asculte! Și să-l trăiască!
„Cât o să mai trăim? Cu durerea aceasta în suflet n-ai cum să supraviețuiești mult. Și cu atâtea supărări.”
Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Le mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru șansa de a citi așa ceva,
puteți cumpăra Soldații de zinc de pe site-ul lor de unde, de asemenea, găsiți numeroase cărți frumoase și la prețuri mici! :) Lecturi minunate să aveți!
De când vreau să o citesc pe Svetlana! Citatele extrase de tine sunt sfâşietoare. Doar citindu-ți recenzia m-am înfiorat.
RăspundețiȘtergereLecturi frumoase, Andrei! Pupici!
Pupici, Daria, sper s-o citești cât mai curând! :)
ȘtergereVaaii, vreau neapărat să citesc cărțile Svetlanei! Îmi plac mult subiectele pe care se axează cărțile ei și, nu știu de ce, am o oarecare siguranță că îmi și va plăcea modul ei de a scrie.
RăspundețiȘtergereMulțumim pentru recenzie și lecturi frumoase! >:D<
Trebuieeee să citești, Roxi! Mulțumeeesc, la fel! (hug)
ȘtergereCe frumos ai scris! Vreau și eu să citesc cărțile acestei scriitoare atât de apreciate - pe bună dreptate, cred eu - și care scrie niște cărți atât de realiste și de... nu știu... de dureroase! Mă gândesc la asta amintindu-mi de părerile altora, de ale tale, de fragmentele pe care le-am citit sau auzit din cărțile ei, îți dai seama că dacă le-aș și citi... aș simți pe pielea cum dor, cum te ating, cum ele NU te lovesc, ci, pur și simplu, îți arată realitatea. Și da, într-un fel, realitatea doare ca o lovitură puternică - și cred că a afla despre realitate din cărți, despre realitatea războiului, ne ajută să înțelegem cât de cât... Ceea ce cred eu despre cărțile Svetlanei în principal e că au multă realitate în ele, dar și multă simplitate. O simplitate care umple totul, de fapt.
RăspundețiȘtergereMulțumim pentru recenzie, scrii atât de frumos, cred că am mai spus asta! M-ai convins. :D
Mulțumesc pentru apreciere! Îți dai seama, dacă are Nobelul, clar este ceva de capul ei! Sunt niște cărți care te izbesc și nu îți dau drumul nici după ce le vei fi citit. Ai să vezi! :)
Ștergere