sâmbătă, 21 aprilie 2018

A trăi pentru a-ți povesti viața, de Gabriel García Márquez - Recenzie


Editura: RAO 
Anul apariției: 2014
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 610
Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți  

Acest volum de memorii vine să consfinţească faptul că aproape tot ce se ştie despre Gabriel García Márquez provine din interviurile şi din opera sa şi să aducă mărturii emoţionante despre „viaţa secretă” a autorului căci, aşa cum acesta se destăinuie, „omul are trei vieţi: viaţa publică, viaţa particulară şi viaţa secretă, cea pe care o povestim cel mai adesea noi, scriitorii; toată viaţa mea este încifrată în romanele mele”. Iar cartea de faţă oferă cu generozitate cifrul prin care cititorului îi este îngăduit să pătrundă în universul fascinant al creaţiei marqueziene, ea putând să poarte cu îndreptăţire subtitlul Cum am devenit scriitor, fiindcă în cele şase sute de pagini ale sale sunt incrustaţi pentru eternitate anii copilăriei în casa bunicilor dinspre mamă, adolescenţa cu anii de liceu, tinereţea cu studiile universitare, întrerupte, atunci când vocaţia scrisului, manifestată de timpuriu, începe să-i orienteze major existenţa. Nu sunt uitaţi mai cu seamă anii de căutări febrile, avatarurile vieţii de ziarist sărac, care crede însă orbeşte în steaua sa, precum şi plăsmuirea primelor povestiri şi a celui dintâi roman, până la împlinirea vârstei de douăzeci şi şapte de ani, când pleacă în Europa în calitate de corespondent al ziarului El Espectador.

Cine mă cunoaște, știe că  Gabriel García Márquez este unul dintre autorii mei de suflet, puși la rang înalt, acolo, în biblioteca mea, la care mereu revin cu drag, cu sentimente, care pentru mine mereu vor fi o referință în ale literaturii, care mereu vor manifesta un interes aparte pentru mine. Și n-o spun doar pentru că scrie bine, de fapt, e puțin spus „scrie bine”, ci scrie extrem de bine:  Gabriel García Márquez face literatură de calitate din viață, din istorie, reușește să integreze totul într-o manieră stilistică incomparabilă, manifestată în realismul său magic cum n-am mai întâlnit la alți autori. De altfel, stilul acesta, să îmbini realismul, veridicul, cu magia, cu fantezia, mi se pare un curaj lăudabil, precum și un angajament, să spun așa, demn de apreciat. Scriitorul columbian, Laureat al premiului Nobel în 1982, reflectă, în scrierile sale, acea parte a vieții care, în aparență, este banală, dar pe care, cu talentul său scriitoricesc, o transformă în ceva demn, în ceva sfânt și unic. Nu vreau să vorbesc în această recenzie despre cartea A trăi pentru a-ți povesti viața, de altfel, și titlul spune despre ce este această carte: viața domnului  Gabriel García Márquez. Dar să nu credeți că este o biografie monotonă, cum poate ar fi de așteptat, nu, ci este o carte la care râzi, plângi, te bucuri, o carte la care te încearcă sentimente de tristețe, de dezamăgire și durere. Deși are un număr colosal de pagini și destul de puțin dialog, nici nu am simțit cum au trecut paginile pe lângă mine, lăsându-mă captiv în lumea deosebită marqueziană; asta, drept să vă spun, este dovada unui stil orator deosebit de bun. 

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 

Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordine propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu. Capodopere ale literaturii, sinteze ale frumuseții hispanice, ale lumii în care se desfășoară întregul curs nezbucimat, nepăsător și egal al timpului sub care, încet dar sigur, se subjugă o civilizație și se determină capacitățile acestora de a se conforma atât nevoilor fizice, cât și sufletului bântuit și încercat de anumite trăiri. Romanele lui Gabriel García Márquez pot îmbrăca aspectele mai multor teme: sunt, deopotrivă, o meditație asupra condiției umane limitate și efemere, în dezacord cu aspirațiile sale, dar și o meditație asupra timpului liniștit, care curge ca un râu de țară și lasă în urmă pietrele degradării. Gabriel García Márquez îmbină realul cu fantasticul, într-un așa mod în care nici nu îți dai seama unde începe, de fapt, magicul, și unde se termină apoi acesta. Este un echilibru perfect, simetric între acestea două, iar meditația filosofică și narațiunea captivantă se întrepătrund într-o combinație unică, vie, tulburătoare și plină de veridicitatea momentului și a spațiului. În maniera cuvintelor criticului de artă german Franz Roh, cel care a inventat, în 1925, termenul de „realism magic”, autorul columbian își constituie stilul într-un condei în care supranaturalul este prezent ca făcând parte din lumea comună, iar lumea comună, deși deseori tragică și limitată, este descrisă ca fiind supranaturală, uneori chiar extraordinară, în toate încercările ei de a căuta fericirea și de a deprinde învățăturile lumești.
 
Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu. Iubesc stilul acestui autor, iar dacă până acum citisem cărți bune de la el, pot spune că, citind acest roman, am citit un dintre cele mai frumoase capodopere ale lumii. Și aici îmi amintesc de cealaltă carte scrisă de el pe care am citit-o pe nerăsuflate, Un veac de singurătate, o carte care trebuie citită de toată lumea, neapărat, și de ceea ce s-a afirmat la un moment dat despre ea: „Macondo este un spațiu sacru, cu toate fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile și disperările, speranțele oamenilor care-și duc „veacul de singurătate” pe acele plaiuri crude și abia îmblânzite, este spațiul mitic, teitoriul predigios unde fantasticul, irealul se îmbină cu realitatea, relevându-se în viața de zi cu zi a personajelor și în întâmplările acestora (ne)firești. Totuși, „întregul demers narativ sugerează idea că Macondo nu se mărginește la o arie concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenței umane, căci, așa cum arată naratorul, «mai curând decât un loc pe lume, Macondo este o stare de spirit».”
 
Gabriel García Márquez este genial, da, am să mă manifest impresionist și am să spun asta. Este genial pentru că scrie genial, și orice ar fi scris, eu am să citesc cu drag și cu patos. Pentru că aleg literatura lui de calitate, sinceră, plină de viață. Și, după părerea mea, pulsația vieții contează în literatură, nu frumosul, o născocire subiectivă. Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile. Lecturi plăcute să aveți și cu spor! 

2 comentarii: