joi, 24 septembrie 2020

Hai să furăm pepeni, de Nora Iuga - Recenzie

Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2015
„(...) Nu-mi explic de ce, cu cît visele noastre se golesc de imagini, mai ales de întâmplări, încep să ne arate texte... fie că le vedem scrise, fie că ne trezim spunându-le cu glas tare; uneori vin cuvinte vechi, sunete sudate de oamenii altor vremuri, cuvinte rădăcini din care au ieșit rosturile - de acolo vin și rosturile (...)”
Nora Iuga, poetă, prozatoare și traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Autoare a mai multor volume de poezie - Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Scrisori neexpediate (1978), Opinii despre durere (1980; Premiul USR), Inima ca un pumn de boxeur (ed. I, 1982; ed. a II-a, 2000), Piața cerului (1986), Cîntece (1989), Dactilografia de noapte (1996; Premiul USR), Autobuzul cu cocoșați (2002), Cîinele ud e o salcie (Cartea Românească, 2013) - și de proză - Săpunul lui Leopold Bloom (ed. I, 1993; ed. a II-a, Polirom, 2007; Premiul USR), Sexagenara și tînărul (ed. I, 2000; ed. a II-a, Polirom 2004, 2012; Premiul USR; Premiul Revistei Cuvîntul), Lebăda cu două intrări (2004), Berlinul meu e un monolog (Cartea Românească, 2010), Harald și luna verde (Polirom, 2014) etc. În 2007 a primit premiul Friedrich-Gundolf, o distincție care se acordă celor care aduc servicii speciale în promovarea literaturii germane în lume. A tradus din August Strindberg, E.T.A. Hoffman, Nietzsche, Knut Hamsun, Barbara Bronnen, Elfriede Jelinek, Oskar Pastior, Aglaja Veteranyi, Paul Celan. I-au apărut în străinătate numeroae cărți de proză și poezie. A beneficiat de cea mai mare bursă DAAD, oferită de statul german unui scriitor străin. I s-a acordat, la propunerea președintelui Germaniei, Jachim Gauck, ordinul Crucea de Merit pentru promovarea culturii germane în lume. În mai 2014 a lansat filmul documentar Aici Nora Iuga, în regia lui Vlad Rotaru, scenariul și producția fiind semnate de Cristian Cosma. Documentarul a obținut în același an Premiul pentru imagine în cadrul Festivalului de Film Documentar Românesc Docuart. 
„În ultima vreme, Nora A. a luat-o razna rău de tot, vorbește de una singură Nora B. Cînd o aud mereu oricum nu mai am nimic de pierdut, începe să mi se facă frică: tot ce dai se întoarce la tine ca un bumerang și te poate lovi. Nu-mi iau o clipă ochii de la ea, îi citesc rîndurile peste umăr, scrie ore în șir neîntrerupt, gînduri nesăbuite, scrie și când nu scrie.”
Nu este primul meu contact cu doamna scriitoare Nora Iuga. Am mai citit, în trecut, pe lângă voumul de proză Lebăda cu două intrări, și alte cărți de poezie semnate de aceeași autoare. Nu știu ce să spun, de fapt, pentru că, înainte de toate, trebuie să-ncep prin a vă spune că, după a mea părere, Nora Iuga chiar nu este pentru orișicine. De fapt, când am văzut că o prietenă și-a cumpărat cartea după ce m-a văzut citind-o, chiar m-am gândit, mi-am zis, văleu, și-acum ce fac, dacă nu-i place, dacă o găsește vulgară și violentă și, lipsită de substrat și moralitate? De ce spun asta? Pentru că e foarte ușor, drept să vă spun, ca încă de la începutul lecturii s-o iei pe una dintre cele două căi: ori îți place cum scrie Nora Iuga, ori nu îți place cum scrie Nora Iuga. Mie-mi place, îmi place mult, pentru că, de-a lungul tuturor lecturilor pe care le-am avut, semnate de Nora Iuga, mi-am dat seama că această autoare are o profunzime aparte, precum și un stil aparte, un stil real, dur, lipsit de prea multe efervescențe. Cu o incisivitate debordantă, chiar în acest roman, Hai să furăm pepeni, dictonul călăuzitor al copilăriei, acest hai să furăm pepeni, cu zeama ca de sânge între dinți, Nora Iuga pune-o întrebare care i-ar lăsa, de fapt, pe mulți dintre noi, cu gura căscată, oare nu este violul cea mai „veche și autentică formă de normalitate sexuală”?
„Îngrozitor unde am ajuns: cînd îi faci pe plac naturii, îi faci rău lumii... doamne, chiar ai murit sau te-ai dus să furi pepeni în altă galaxie?”
De ce spun asta? Ideea este că, în scrierea romanului, se pare că Nora Iuga pleacă de la o idee din realitate (citez „la mine e totdeauna un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte metiatizat. E vorba de o fetiță romă, de zece ani, cum spun ăștia cu political correctness-ul lor, violată, chipurile, de unchi-su, un băiat de șaptesprezece ani. A ajutat-o o româncă bogată, emigrată la Londra, să facă avort acolo la sfârșitul lunii a șasea de sarcină... nu vreau să lungesc vorba, dar văd că noțiunea de viol începe să se extindă îngrijorător; nu mai știu unde începe un viol și cît de departe poate ajunge”), realizând, în cele din urmă, o oscilație în scriere, captivată între dezbaterea din jurul unei fetițe de 11 ani, însărcinată în luna a șasea, și poveștile autobiografice ale însăși autoarei, a cărei identitate se dedublează, sub mantra „străinul sunt chiar eu”; în roman, sunt narate întâmplări savuroase, cutremurătoare, sub un limbaj neconvențional, lipsit de pudoare, sub un limbaj clar, „lipsit de ascunzișuri”, întâmpări ce reprezintă un pretext al unor reflecții uneori amare, uneori dulce, uneori triste, uneori fericite, alteori apologetice, memorialistica îmbinându-se, astfel, cu ficțiunea. „Fluxul conștiinței”, deși prezent, nu înlocuiește intriga, iar romanul nu este unul „intelectualizant”, al conștiinței, ci este unul în care filonul autentic prozator, vocea originală a acestei autoare transpare la fiecare pagină, sub fiecare rând. Opera Norei Iuga este, astfel, rezultatul unei voluptăți insațiabile a limbajului. Este un limbaj liric-simplu-rece-cald-alb-negru. După cum Stuttgarter Zeitung afirmă, „limbajul și trupul se dedunță permanent în universul Norei Iuga ca și cînd ar fi unul și același lucru.”
„(...) Am avut timp destul să văd că nimic nu-mi trezește mai mult interes decît ceea ce nu încape în baremul general: anormalitatea, rebeliunea - întunericul în care sclipirea cuțitelor urmărește jugulara logicii. Poate asta se întîmplă, pe traseele crepusculare ale creierului rulează Marele Mut, filmul care se rupe mereu și întotdeauna alb-negru, ca amintirea din uter, ca propozițiunea din vis.”
Nu mai vorbesc de felul în care se simte acest roman atunci când e citit. Eu, unul, am simțit un fel de apropiere față de autoare, pe care n-am regăsit-o în celelalte cărți citite - o fi vina și a numeroaselor fragmente în care, parcă, Nora Iuga îți vorbește direct, adresându-se chiar ție, cititorului: „(...) Uneori spun lucrurile exact cum s-au petrecut, asta mă plictisește îngrozitor, pe voi nu? Parcă văd că vă-ntrebați derutați, Care voi? Păi, voi!” Registrul stilistic folosit, cuvintele, cugetările, meditațiile, amintirile, corporalitatea, sexualitatea, fluxul continuu al amintirilor - toate acestea fac ca Hai să furăm pepeni să fie o lectură profundă, autentică, și, cu riscul de a mă repeta, nu o lectură pentru oricine. 
„(...) cîte idioții le-am debitat eu poeților tineri prin cafenele erotice și cluburi despre miracolul celui de-al doilea erotism și nu cred să fi rîs eu mai mult decât rîdeam eu însămi de mine, dar de afirmația că ochiul e cel mai nestăvilit organ sexual n-am să mă dezic niciodată, nici că parșivenia cuvintelor întrece parșivenia atingerilor cînd ți se strecoare în creier și proliferează acolo fac rădăcini și nu le poți smulge nicicum, ești prins pe vecie în gușa toxică a unei plate carnivore care, de fapt, nici nu-ți vrea carnea, îți vrea ideea de carne și asta înseamnă că nici nu primești, nici nu dai nimic, e ca o intenție în stare de imponderabilitate...”
Nu știu ce să mai spun. Cred că ar fi multe de spus, dar, credeți-mă, nu e un roman pe care-l poți povesti. Nu, doar îl citești, îl simți, te bucuri (sau nu) de el, îl recomanzi (sau nu) mai departe, îl amintești (sau nu) cu drag de el. Eu, cu siguranță, nu-l voi recomanda mai departe; nu, pentru că, după părerea mea, Nora Iuga nu e un autor care se recomandă, deoarece nu e pe placul oricui, nu e accesibil oricui. Eu mă bucur că am reușit să-i descopăr profunzimea scrierii, cum mă bucur că, într-adevăr, România încă mai are autori atât de talentați. Voi ați citit ceva semnat de Nora Iuga? Dacă da, sunt curios ce și cum vi s-a părut. S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

2 comentarii:

  1. O plăcere să îți citesc recenziile! Nu am apucat să îmi cumpăr cărți de ale ei, dar sigur o voi face cu prima ocazie. Dar în schimb, am citit de pe internet poezii, care mi-au plăcut mult, mai ales că am și găsit clipuri pe youtube când recita din poeziile sale. Pur și simplu am început să o ador fără să am o carte de a dânsei în mână, știu despre ce vorbești!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Irinaaaa! Mulțumesc mult de comentariu și de apreciere. Plăcerea este și a mea, când le scriu, și când le citește lumea. :) Pe internet, da, găseti multe poezii; Nora Iuga într-adevăr e o distinsă doamnă. Te pup!

      Ștergere