marți, 27 iulie 2021

Mâine eram veșnic leu. O călătorie în lumea schizofreniei, de Arnhild Lauveng - Recenzie

Editura: Trei
Anul apariției: 2021
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 208
Traducere: Ioana-Gabriela Nan

Arnhild Lauveng a studiat la Universitatea din Oslo și acum lucrează ca psiholog clinician. A fost premiată în 2004 pentru deschiderea ei de a-și prezenta lupta cu boala psihică. Timp de 10 ani Arnhild Lauveng a suferit de schizofrenie, fiind internată frecvent. Cartea de față oferă o rară ocazie de a intra în universul schizofreniei și a descoperi o lume suprarealistă, uneori plină de teroare, alteori plină de frumusețe, în care experiențele descrise sunt copleșitoare – pierderea identității, sentimentul de a fi controlată din exterior, relația cu vocile pe care le auzea și cu halucinațiile uneori terifiante. Când a fost diagnosticată cu schizofrenie, autoarei i s-a comunicat că va trebui să trăiască cu această boală toată viața. Azi se consideră „fostă schizofrenică", nu mai are nevoie de medicamente și lucrează ca psiholog clinician. Deși critică de multe ori sistemul medical, autoarea atribuie revenirea ei treptată la sănătate personalului dedicat care a fost disponibil pentru a vorbi cu ea și a o vedea ca pe o persoană diagnosticată cu o tulburare, și nu ca o întrupare a unei tulburări.
„Ceea ce, privind în urmă, consider a fi semnalul cel mai clar, a fost faptul că identitatea mea, siguranța că reprezint un «eu», a-nceput să se dezintegreze. Am început să mă-ndoiesc din ce în ce mai mult că exist cu adevărat și că nu sunt un personaj de carte sau subiectul imaginației cuiva.”
„Tânjeam cu disperare după sânge, foc și balauri, dar mă găseam într‑o ceață tot mai deasă, așa c‑am început să mă zgârii până la sânge ca să simt că trăiesc și ca să mă conving că încă‑mi mai curge sânge în vene. Comunicam tot mai des cu Căpitanul și cu ceilalți, iar simțurile mele erau tot mai puțin demne de încredere, așa că mergeam la toaleta fetelor și mă luptam cu Căpitanul și cu lupii. Mă loveam peste față, mă mușcam de mâini și mă dădeam cu capul de perete ca să oblig vocile să tacă. Deși alegeam cabina de toaletă cea mai evitată și mai izolată, tot am fost descoperită în cele din urmă. Eleva cea silitoare se țicnise de‑a binelea”. - Arnhild Lauveng 
„Nu mai eram sigură cine anume îmi controla gândurile și faptele, dacă eram eu - sau era altcineva - «autorul», poate? Am început să mă simt tot mai nesigură de faptul că trăiam într-adevăr, atât de gol și cenușiu părea totul. În jurnal, am înlocuit cuvântul «eu» cu «ea» și după aceea am început să gândesc în acești termeni (...).”
„Îmi era realmente dor de un prieten. De cineva care mă cunoștea și căruia îi păsa de mine pentru că îi plăcea ca, dintre toți, să fie cu mine, și de cineva care mă știa ca fiind Arnhild, și nu un diagnostic. Și mie îmi fusese dor de ea, ca om și ca personalitate, pentru că era exact așa cum era și nu putea fi înlocuită de nimeni alta și pentru că relația pe care o avuseserăm era a noastră și de aceea avea pentru noi o semnificație cu totul specială. Abia așteptasem să fim iar împreună. Însă tocmai de aceea era și mai greu s‑o întâlnesc, să fiu cu ea și, în același timp, să nu‑i fiu aproape. Faptul că eram împreună și, cu toate astea, nu ne regăseam, era mult prea greu de suportat”. - Arnhild Lauveng
„(...) Se putea întâmpla să stau de vorbă cu oamenii și să observ că mi-e greu să aud ce spun, fiindcă vocile le erau acoperite de sunetul tenișilor mei pe asfalt. Susurul din țevi putea deveni ascuțit și amenințător și-mi făcea rău fizic, iar uneori nu mai știam sigur ce reprezintă sunetul acela, dacă era doar un susur sau cineva care vorbea?”
Poate una dintre cele mai șocante și tulburătoare cărți de memorii citite vreodată, cartea Mâine eram veșnic leu este o călătorie reală, dureroasă, memorabilă în lumea înfiorătoare, care depășește granițele oricărei imaginații, care capătă dimensiuni în cazul oamenilor care suferă de această afecțiune tulburare obscură care poartă denumirea de „schizofrenie”. Este în care Arnhild Lauveng își spune povestea - cum au început primele simptome ale bolii, când și-a dat seama că suferă de schizofrenie și cum, în cele din urmă, cu ajutorul unui personal medical dedicat, avizat și bine pregătit, a reușit să se rupă din această lume a vocilor și a întunericului. Bineînțeles, vă dați seama că probabil nu a fost nimic atât de ușor, iar această călătorie spre vindecare a fost presărată cu extraordinar de multe întâmplări greu de imaginat, cu experiențe incredibile și extrem, extrem de dureroase, care au adus-o pe Arnhild Lauveng pe culmile disperării, crezând că nu va mai putea niciodată să se însănătoșească și să se integreze în societate. 
„Mergând pe stradă, se putea întâmpla ca uneori casele din jur să crească ajungând enorme și amenințătoare sau se putea să simt cum se prăbușesc peste mine. Normele obișnuite asupra perspectivei și orientării spațiale s-au deteriorat și era ca și cum aș fi umblat printr-un tablou de Picasso sau Salvador Dalí - epuizant și derutant.”
Este o carte care n-are cum să nu te atingă și n-are cum să nu te miște - o citeam și simțeam cum am un nod în gât pe care îmi este imposibil să îl înghit; citeam și, deseori, simțeam nevoia să mă opresc și să meditez asupra a ceea ce citeam. Într-adevăr, schizofrenia este o tulburare greu de înțeles și de definit, să spun așa, greu de încadrat chiar și în domeniul medical, de niște oameni specializați. Este o patologie în a cărei diagnostic se iau în calcul deosebit de multe variabile și ale cărei simptome pot fi ușor asociate altor tulburări psihice. Bineînțeles, științele psihiatriei au evoluat, iar acum este dispunem de numeroase tratamente și metode terapeutice și de profilaxie - totuși, este încă deosebit de șocant cât de multe persoane suferă, în ziua de azi, de diferite afecțiuni psihice, de la cele mai subliminale până la cele de o gravitate violentă. În cartea de față, Arnhild Lauveng face un fel de save-as acelei perioade din viața ei în care s-a simțit lipsită de speranță și extrem, extrem de singură, în care la capătul tunelului nu mai exista nicio lumință iar întreaga ei viață era scufundată într-un întuneric dens; nu vreau să vorbesc deloc despre ce înseamnă schizofrenia din punct de vedere medical și care sunt manifestările acestei tulburări, deoarece îmi este extrem de greu să o fac - dar Arnhild Lauveng livrează cititorului întocmai experiențele pe care le-a avut, astfel încât este ușor să-ți dai seama cât de intensă, de fapt, este această carte, și cât de mult a reușit să mă tulbure.
„(...) N-o mai văzusem până atunci, dar tot știam cine este. Era Singurătatea și era frumoasă. Cui îi pasă de vreun grup, când Singurătatea era atât de încântătoare? După aceea am văzut-o adesea. Vorbea puțin, dar avea un surâs minunat și un pic trist. Uneori dansa pentru mine, în rochia ei diafană, cu totul albă și cu totul albastru-marin. În același timp.”
După cum am spus deja, este una dintre cele mai emoționante cărți citite în ultimii ani. Arnhild Lauveng este reală și sinceră, nu ascunde nimic și scoate la iveală, bucățică cu bucățică, aspecte ale vieții ei de pacient schizofrenic - atât în ceea ce privește experiențele pe care le-a avut cu numeroasele abordări terapeutice, cu personalul medical, cât și detalii referitoare la manifestările acestei tulburări psihice. În cele din urmă, reușește să depășească această perioadă și să se însănătoșească, deși susține că probabil niciodată nu va reuși să scape în totalitate de acea sămânță bolnavă din corpul ei, dar în prezent reușește s-o țină sub control și să-i diminueze violența. Oricum, amintirile cu siguranță vor rămâne întotdeauna o parte integrantă a vieții ei, acele amintiri intense ale unei boli care, cu siguranță, i-a marcat tinerețea și i-a afectat calitatea acesteia. 
„Cuvântul schizofrenie înseamnă «spirit divizat» și mulți cercetători de-a lungul timpului au încercat să descopere în ce constă această divizare sau fracționare și care-i sunt cauzele. Multe dintre teorii au fost mai târziu abandonate, altele au fost modificate, iar oamenii au aderat la tabere diferite, în funcție de ceea ce cred și ceea ce li se pare semnificativ. (...) Atunci când mulțimea de gânduri, emoții, percepții și cunoștințe devine prea grea pentru ca individul să le mai poată face față, soluția e să transfere o parte din ele asupra altcuiva, cineva din afara sinelui său.”
Nici nu știu ce să mai spun - chiar vă recomand să citiți această carte, Mâine eram veșnic leu, este de o intensitate incredibilă și cu siguranță va fi, și pentru voi, o lectură la fel de memorabilă; mai mult decât atât, după ce s-a vindecat, Arnhild Lauveng a urmat studiile universitare în vederea pregătirii sale ca psiholog clinician - ceea ce nu poate decât să mă bucure enorm, știind că un astfel de om este cu siguranță mai mult decât avizat să ofere înțelegere și ajutor. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru exemplarul de față, îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi cu spor și așa cum vă doriți!

2 comentarii: