Mă numesc Salma, de Fadia Faqir - Recenzie

Editura: Leda

Colecția: love & life Leda

Anul apariției: 2008

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Traducere: Ilinca-Smărăndița Șchiopu

„(...) M-aș fi arestat, dacă aș fi fost în locul lui.”

Fadia Faqir s-a născut în 1956 la Amman, în Iordania, într-o familie musulmană. A făcut studiile universitare și postuniversitare în Marea Birtanie, unde locuiește și în prezent, la Durham, alături de soțul și de copiii ei. Și-a dedicat viața și cariera susținerii drepturilor femeii musulmane și încercării de a găsi o cale de reconciliere între cele două lumi. Romanul ei de debut, Nisanit, a fost publicat în 1990, fiind tradus și în limba arabă. În 1995, i s-a acordat premiul New Venture Award, pentru contribuția însemnată pe care a avut-o la redactarea volumului colectiv: In the House of Silence: Autobiographical Essays by Arab Women Writers Series. Cel de-al doilea roman al său, Pillars of Salt, a fost tradus în mai multe limbi, versiunea daneză fiind nominalizată la ALOA Literary Award, în 2001. A scris, de asemenea, nuvele - The Separation Wall și Purple Heart (ambele publicate în 2004) - și piese de teatru - Turn Your Head (2004). Mă numesc Salma, cel de-al treilea roman al scriitoarei britanico-iordaniene, a fost publicat în 2007 în Marea Britanie și a apărut în paisprezece țări, tradus în unsprezece limbi. Ca jurnalist, Fadia Faqir colaborează și în prezent la editarea ziarului feminist Al-Raida, publicat de Universitatea Americano-Libaneză din Beirut. 

„(...) Sunt singură în țara asta nouă și mă întreb care e destinația finală a păsărilor migratoare. Mă întreb ce se întâmplă cu noi, de ce suntem aici și despre ce e vorba în toate astea. (...) De ce sunt încă în viață și ce m-a adus aici?”

„Scriu ca să depun mărturie și să fac dreptate. Scriu ca să exorcizez temerile oamenilor. Scriu în încercarea zadarnică de a-mi insufla mie însămi curaj. Drumul a fost și mai este încă lung, cu multe opreliști, dar fără opriri, însă, totodată, plin de recompense și surprize plăcute.” - Fadia Faqir

„- Ne-ai târât numele în noroi. Fratele tău o să-ți tragă un glonț între ochi.”

Într-un sat de munte din ținutul Levantului, Salma, o tânără păstoriță beduină, încalcă legile sacre ale tribului ei, rămânând însărcinată în afara căsniciei. Pentru ca familia să-și recâștige onoarea pierdută, tradiția musulmană îi cere să o ucidă pe cea care a păcătuit. Fugind din calea unei morți sigure, Salma alege refugiul în închisoare, unde dă naștere unei fetițe care îi va fi însă imediat luată de către statul iordanian și dusă într-un orfelinat pentru copii nelegitimi. Adoptată apoi de o călugăriță misionară, Salma imigrează în Anglia, unde începe o nouă viață, în poate cel mai britanic oraș dintre toate, Exeter. Aici, tânăra musulmană încearcă din răsputeri să se adapteze, să-și învingă complexele și prejudecățile, dar teama obsesivă, durerea exilului și dorul de copilul care i-a fost răpit o împiedică în fiecare clipă.

„(...) Când mi-a dat drumul în sfârșit, eram atât de tristă că mai sunt în viață. Meritam să fiu batjocorită, bătută și chiar ucisă.”

Recunosc că am această carte în bibliotecă de ceva ani, și mereu, dar mereu îmi aduceam aminte că, uite, am în bibliotecă o carte care știu că se numește Mă numesc Salma (știu că mai am - cred - și Stâlpi de sare, asta dacă nu am împrumutat-o sau dat-o cuiva), dar de care nu m-am atins până când, ei bine, mi-am zis că-i cazul s-o trec și pe aceasta, în sfârșit, pe lista cărților citite în 2021. Și se pare că alegerea a fost una înțeleaptă, pentru că am devorat-o, mi-a plăcut enorm și m-a emoționat până la lacrimi (mai ales sfârșitul, o, da, sfârșitul acestei cărți, atât de brusc, atât de neașteptat, atât de oribil, dar parcă totuși atât de potrivit, atât de echilibrat - nu aș fi văzut, parcă, o altă încheiere a acestui roman). Într-o măsură, înțeleg de ce această carte are totuși un rating micuț pe Goodreads - poate fi considerată puțin plictisitoare, puțin poate prea light pentru subiectul abordat (unul de actualitate, din păcate, unul violent, privitor la religia musulmană și credințele și principiile acesteia, adevărurile absolute în care se crede și se încrede), dar eu am simțit extrem de puternic această poveste, răscolindu-mă în întregime. Bun, poate scriitura nu e tocmai cea mai plăcută, nu e una care te face să exclami că, într-adevăr, Fadia Faqir chiar scrie bine - dimpotrivă, am regăsit un stil de scriere oarecum simplu, superficial, fad, deși a avut și fragmente profunde, care au făcut apel la emoțiile mele. Oricum, eu nu prea am citit cărți de acest gen (doar câteva cărți scrise de Shafak, Lapidarea lui Soraya M., și cred că doar atât), deci această carte chiar m-a sensibilizat nu neapărat prin scriitură, ci prin tematica abordată. 

„(...) Erau expuse la orice. Și noi eram expuși la orice, ca niște răni deschise. Ne băgau în închisori, ne luau copiii, ne omorau și noi trebuia să spunem că Dumnezeu îi încearcă pe cei mai credincioși. Dar inima asta, inima asta roșie ca sângele, prea înfometată pentru a mai bate regulat, inima aceasta era a mea, căci eu eram cea care o înfometa.”

În romanul de față - n-am să vorbesc, nicidecum, despre ce se întâmplă în el -, Fadia Faqir ne spune povestea lui Salma, abordând cu mult curaj tema condiției vulnerabile a femeii musulmane într-o societate dominată de bărbați (iarăși, nu vreau să intru în discuții de acest gen, nu vreau să creez polemici, însă cred că știm cu toții, câtuși de puțin, câte ceva despre religia musulmană și „rolul” pe care-l îndeplinește femeia într-o astfel de societate îndoctrinată, care se ghidează după niște principii pe care ușor le-am putea considera imorale, nepotrivite, violente; asta, mai ales, în prezența unui cadru, a unui registru socialo-politico-religios, pe care-l avem, noi, occidentalii, drept etalon), într-o societate în care practicile inumane încă se practică. O poveste (aș spune chiar remarcabilă) despre tradițiile represive, din păcate încă active ale lumii arabe. Salma, ruptă între dorul față de mama și copila ei, în același timp nevoită să se infiltreze (chiar după cum ea se simte - o infiltrată, o străină, o ciudățenie cu piele neagră) într-o societate în care îi pare imposibil să se acomodeze, în care i se pare imposibil să treacă neobservată, învățând o nouă limbă, cunoscând noi oameni, fiind exploatată fizic (prin muncă), înstrăinată și pierdută; Salma trece printr-o dramă existențială, iar singura ei speranță este aceea că poate, cândva, își va revedea fiica, își va revedea mama care obișnuia să-i pieptene părul cu ulei de măsline - însă, bineînțeles, nu se poate întoarce în satul său natal, deoarece moartea n-ar însemna, în acel loc, decât ceva de-o singură clipă: inevitabilă, intempestivă, violentă. Așadar, în această lume a străinilor, Salma încearcă să-și regăsească curajul de a reveni la viață, puterea de a da din coate când ceea ce i-a mai rămas nu este decât speranța, neputința.

„Numele meu este Salma Ibrahim El-Musa, am fost închisă în închisoarea Islah timp de cinci ani. În primul an, am dat naștere unei fetițe care mi-a fost luată imediat și dusă la casa de copii neligitimi. Mă întreb dacă m-ați putea ajuta s-o găsesc. Adresa mea este...

Apoi am rupt scrisoarea imaginară. Cum să-mi dezvălui adevărata identitate și adresa reală? Riscam să fiu găsită și ucisă.”

Chiar mi-a plăcut cartea. Am trăit alături de Salma toate aventurile prin care a trecut, m-au emoționat gândurile ei, această duritate romanistă pe care Fadia Faqir a reiterat-o în eroina noastră tragică numită Salma (sau Sally, sau Sal). Poate aș fi vrut mai mult, totuși, de la carte; aș fi vrut să se insiste mai mult pe valorificarea (dacă pot spune așa) tradițiilor musulmane, aș fi vrut să știu mai multe și din perspectiva mamei lui Salma, a fratelui ei (cel care trebuia să spele onoarea familiei, ucigându-și propria soră); dar, în mare, chiar am avut parte de o poveste emoționantă, profundă, care mi-a reiterat o parte a lumii arabe, cu tradițiile ei pe care nu le-aș putea vreodată înțelege, îndoctrinările religioase, credințele, toate aceste încadrări sociale care n-ar putea vreodată să-mi fie accesibile spre a le înțelege (de fapt, nici nu cred că aș vrea). De asemenea, citind cartea lui Fadia Faqir, mi s-a deschis apetitul spre a citi și mai multe cărți din această sferă literară. Și mi-am amintit că am în bibliotecă destul de multe cărți scrise de Elif Shafak, una dintre autoarele care îmi plac foarte mult. 

„- Nu capabilă să iubesc. Prea obosită, prea mult trecut, am spus eu.”

Probabil, curând, am să citesc și Stâlpi de sare (dacă, bineînțeles, o voi mai găsi), și voi reciti și Lapidarea lui Soraya M. Nu știu ce să mai spun despre Mă numesc Salma, cred că este o carte despre care, de fapt, nu ai putea spune prea multe; cred că trebuie s-o citești și s-o înțelegi, subiectiv, tu însuți (sau însăți). Eu chiar am rămas impresionat de poveste, deși eu sunt destul de ușor de impresionat, dar m-a mișcat deosebit prin emoția pe care mi-a transmis-o și prin profunzimea gândurilor lui Salma; m-a emoționat drama prin care a trecut, zbuciumul interior pe care l-a avut, curajul și puterea de care a dat dovadă în încercarea de a se adapta într-o lume pe care, de la bun început, n-a înțeles-o. Stoicismul, perseverența, ambiția și devotamentul, toate acestea au făcut din Salma un personaj de care m-am atașat, un personaj care mi-a transmis și m-a făcut să simt acel ceva. Iar sfârșitu, o, Doamne, sfârșitul a fost pur și simplu izbitor. Nu m-am așteptat chiar deloc; dar, după cum am spus, cred că a fost un sfârșit care parcă s-a potrivit, care parcă, încă o dată, a reiterat ceea ce vrea Fadia Faqir să demonstreze și să susțină în cărțile sale: scriu ca să depun mărturie și să fac dreptate”. Într-adevăr, un roman pe care mă bucur că, în sfârșit, l-am citit. Deoarece a fost o lectură care mi-a plăcut și m-a ținut acolo. Voi ați citit cărți de acest gen? Dacă da, aș fi tare curios ce recomandări aveți pentru mine. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!