marți, 14 septembrie 2021

Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead - Recenzie

Colecția: Raftul Denisei
Număr de pagini: 288
Rating: 4 din 5 steluțe
Anul apariției: 2020
Traducere: George Volceanov 
„Poți schimba legea, dar nu-i poți schimba pe oameni și modul în care se tratează unii pe ceilalți.”
Colson Whitehead, dublu laureat al prestigiosului Pulitzer Prize, asemenea lui Faulkner și Updike, este una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale. S-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University și a fost scriitor în rezidență la Vassar College, University of Richmond și University of Wyoming. Din 2015 deține o rubrică despre limbă în New York Times Magazine. Este autorul a șase romane și a două volume de nonficțiune. Romanul său de debut, din 1999, Intuiționista (The Intuitionist; Humanitas Fiction, 2019), a câștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award și Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/ Faulkner Award, și Zone One în 2011. Volumul de nonficțiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014. Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 40 de țări, a acumulat un număr impresionant de premii și distincții, printre care cele mai importante două premii literare ale Americii — National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017 —, precum și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. În 2019 a publicat romanul Băieții de la Nickel (The Nickel Boys), câștigător al Pulitzer Prize 2020 și Orwell Prize 2020 și nominalizat la National Book Award. Eseurile și proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s și Granta. În septembrie 2020, Whitehead devine cel mai tânăr scriitor căruia i se decernează Library of Congress Prize for American Fiction.
„Băieții creau necazuri chiar și după moarte.”
În tulburătorul său roman Băieții de la Nickel, Whitehead rescrie istoria unei jumătăți de veac pornind de la un fapt real: descoperirea, în anul 2014, a unui sinistru cimitir secret în care erau îngropați copiii negri uciși într-o școală de corecție din Florida. Personaje imaginare, plasate în situații imaginare, într-o școală de corecție imaginară, reconstituie segregația rasială, cu abuzurile și persecuțiile suferite de populația afro-americană din statele sudiste, dar și corupția generalizată din sistemul penitenciar american, inclusiv cel juvenil, într-o poveste copleșitoare, în care granița dintre ficțiune și realitate se estompează până la completa dispariție. Băieții de la Nickel este „o explorare cutremurătoare a abuzurilor dintr-o școală de corecție din Florida în anii segregării rasiale, în esență, o poveste impresionantă despre perseverență, demnitate și împăcare cu sine.“ – motivația juriului Pulitzer 2020
„Așa era Elwood - un băiat bun ca oricare altul (...). Elwood avea șase ani când părinții lui și-au luat zborul de-acasă și își spunea că și asta îl leagă de ea, fiindcă atunci s-a trezit el la realitatea lumii în care trăia.”
Am vrut să citesc această carte încă de când a apărut; și recunosc că n-am știut nimic despre ea, însă atenția mi-a crescut când văzut că a primit Premiul Pulitzer, un premiu deosebit de important. De asemenea, din acel moment, așteptările mele - cândva inexistente - au crescut, și-am vrut ca acest roman nu doar să-mi satureze așteptările de cititor, ba chiar să le depășească, să mă facă să exclam că, într-adevăr, a meritat Premiul Pulitzer. Deși, pe parcursul lecturii, m-am tot întrebat de ce romanul lui Ann Patchett, Casa olandeză (The Dutch House, apărută tot la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei; recenzia AICI) - un roman care mi-a plăcut extraordinar de mult și care, pentru mine, se înscrie în lista celor mai bune cărți citite în anul 2021 -, care de asemenea a figurat pe lista finaliștilor în anul 2020, nu a câștigat Premiul Pulitzer (incomparabil, mi-a plăcut mult mai mult Casa Olandeză), mi-am dat seama că romanul lui Whitehead „câștigă teren”, dacă pot spune așa, date fiind condițiile actuale prin care trece, din păcate, această lume; intensitatea scriiturii sale este mult mai actuală, romanul are mai multă voce și reprezintă, de fapt, un manuscris istoric, o dovadă, de-o sfâșietoare intensitate, confirmându-i talentul fenomenal al lui Whitehead, în această povestire fictivă documentată din realitatea istorică a Americii: segregarea rasială, această temă sensibilă, „livrată” de către Whitehead într-o manieră care sună ca un fel de wake-up call de care o națiune întreagă - o lume întreagă - are nevoie.
„- De voi depinde cât timp veți petrece cu noi, spuse Spencer. Aici nu ne pierdem timpul cu idioții. Dacă o dați în bară, avem un loc special pentru voi și n-o să vă placă. O să mă ocup eu personal de treaba asta.”
După ce am terminat cartea, n-am mai putut face nimic: pur și simplu am simțit nevoia să stau într-o stare de vegetație, pierdut, confuz, agitat, pierdut în lumea mea, fără cuvinte, deoarece m-a mișcat din toată inima; am simțit o palpabilă părere de rău pentru personaje, pentru toată suferința pe care aceștia au trebuit să o îndure. Cel mai rău lucru - dacă pot spune așa -, cel mai zbuciumant, a fost faptul că, deși am citit o operă de ficțiune, am citit totuși ceva bazat pe întâmplări reale, pe descoperiri documentate; iar Colson Whitehead a avut talentul de a crea o poveste profundă, dureroasă și mișcătoare, o poveste care amintește de cea mai întunecată, cea mai „rușinoasă” perioadă a istoriei americane. Băieții de la Nickel ne spune povestea lui Elwood, un băiat inteligent căruia îi plac benzele desenate, muncitor și cu perspective de viitor, care pleacă la universitate. Printr-o conjunctură nefastă și neașteptată, acesta este acuzat pe nedrept de hoție și trimit sla Nickel Academy, o „școală” separată, în care rasismul, brutalitatea, corupția, abuzul, minciuna și însuși iadul sunt „perspective” omniprezente. Încă naiv, Elwood încă mai crede că poate lupta împotriva nedreptății, rasismului și corupției din acea școală. De îndată ce se întâlnește cu cinicul, inteligentul Turner, practic Elwood își găsește acel partner in crime pentru a supraviețui în această jungă. De-aici, Whitehead ne poartă prin „aventura” devenirii lui Elwood, reiterând, încă o dată, perioada îngrozitoare pe care Băieții de la Nickel au trăit-o de-a lungul a mai mulți ani - brutalitate, agresivitate, întâmplări crude, fioroase; printre paginile cărții există multe adevăruri ascunse, făcând din acest roman o „modalitate” excelentă de a înfrunta și de a da piept cu acea înspăimântătoare „filă de istorie”, deschizându-ți, încă o dată, ochii care poate prea mult timp au fost închiși.
„Acum își elabora o nouă teorie: Nu există un sistem superior care să ghideze brutalitatea la Nickel, ci doar o râcă generalizată, ce n-are nimic de-a face cu oamenii. Îl frapă un crâmpei din materia de clasa a zecea la științe: un perpetuum mobile al suferinței ce funcționează de sine stătător, neacționat de oameni. La fel și Arhimede, una din primele lui descoperiri din enciclopedie. Violența este singura pârghie suficient de mare ca să pună în mișcare lumea.”
Whitehead scrie o proză subtil nuanțată, puternică, deși austeră, lipsită de metafore - o proză verosimilă care conturează realitatea spațială și temporală a romanului, făcând totul și mai palpabil, și mai real. Încă încerc să-mi găsesc cuvintele după ce am citit un roman de o asemenea intensitate, un roman memorabil, care mi-a stârnit atât de multe emoții și m-a regăsit, la sfârșit, cu lacrimi în ochi, ca într-o transă. Trebuie să recunosc că poate nu e pentru oricine, deși nu are neapărat prea multe scene care într-adevăr să tulbure cititorul - și poate nici nu este nevoie de acestea, pe cât este vorba de faptul că Colson Whitehead a reușit extrem de bine să scoată la lumină diferite întâmplări - viabile din punct de vedere a analizei medico-legale - care poate chiar așa s-au desfășurat. Brutalitatea vicioasă, abuzul sexual, tortura inimaginabilă, represiunea, corupția, băieții care dispar și a căror dispariție trece cu vederea, minciuni: pe fondul acestor întâmplări, Elwood se luptă cu sine însuși să-și păstreze credința privitoare la idealurile de dragoste, încredere și libertate ale lui King. Deși Turner are o imagine mai cinică, mai incisivă asupra lumii pe care o vede, crezându-l pe Elwood naiv, cocârdășia celor doi devine una intimă, intensă, care-i va ajuta pe cei doi să supraviețuiască școlii Nickel. Iar sfârșitul romanului - tulburător, distrugător, magnific. 
„Majoritatea celor care cunosc povestea inelelor înfipte în copaci sunt de-acum morți. Fiarele sunt tot acolo. Ruginite. Adânc înfipte în miezul trunchiurilor. Dezvăluind cele întâmplate oricui ar dori să le asculte.”
Romanul lui Colson Whitehead nu este doar o „acuzare dură” a școlii Nickel, ci și o a abuzului social întreprins de societatea americană care a permis existența acestor școli „reformatoare”, a politicii și structurilor sociale care au legitimat astfel de orori, acceptându-le; rasismul, discriminarea - Whitehead aruncă o lumină sublimă și rece asupra istoriei americane, ale cărei umbre nu au dispărut și probabil nu vor dispărea niciodată, și sunt incontestabil prezente în lumea noastră contemporană. Un roman într-adevăr superb, care trebuie citit, un roman al dreptății și nedreptății - pentru mine cel puțin, destinat să devină, în viitor, un clasic, un roman care va fi citit și recitit, un roman de referință, peste care nu se va așeza praful, care va fi citat și păstrat mult timp în inimile cititorilor. Vreau să citesc în viitorul apropiat și Ruta subterană, sunt tare curios dacă îmi va plăcea la fel de mult. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, de-o zi de marți liniștită și de multă pace!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu