Femei care cumpără flori, de Vanessa Montfort - Recenzie

Editura: Univers

Categoria: Ficțiune

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 398

Anul apariției: 2021

Traducere: Elena-Anca Coman

Vanessa Montfort (n. Barcelona, 1975) scrie romane și pese de teatru și este considerată una dintre vocile feminine cele mai interesante ale literaturii spaniole contemporane. Cărțile sale (Ingredientul secret, Legenda insulei fără voce, Visul crisalidei, Femeia fără nume, între altele) au fost premiate și s-au bucurat de mare succes la public. Drepturile pentru Femei care cumpără flori (apărută la Editura Univers, 2021, în traducerea Elenei-Anca Coman), devenită un bestseller internațional, au fost vândute în 10 țări, inclusiv în SUA.

„- Draga mea, stai liniștită, viața-i grea, dar nu urâtă, dimpotrivă, a urmat în șoaptă în timp ce mă lua de braț.”

Marina, o femeie încă tânără care a suferit o mare pierdere și nu se poate desprinde de trecut, se mută în Cartierul Literelor din Madrid și, printr-o întâmplare, ajunge să lucreze la florăria Grădina Îngerului pentru enigmatica Olivia. Acolo se împrietenește cu patru femei care vin să cumpere flori. Poveștile, visele, zbuciumul și dorințele prietenelor ei o vor face să-și schimbe viața și să înțeleagă că e înzestrată cu o forță vitală și însușiri de care niciodată n-a fost conștientă. O replică din acest roman sună astfel: „Marina, să nu uiți niciodată asta: dacă noi, femeile, ne-am cunoaște adevărata capacitate pentru schimbare, instinctul brutal de supraviețuire și de refacere, ne-am simți aproape indestructibile“.

„Știu însă că a nu lua decizii înseamnă să iei una foarte importantă. Și să te alături vieții celorlalți. Este o investiție riscantă. Înseamnă să mizezi pe o singură carte. A cui este responsabilitatea? Am dreptul să mă plâng? Să-ți reproșez că eu însămi am hotărât să dau prioritate vieții tale mai presus de a mea? Să-ți port ranchiună pentru că ai dispărut, luând cu tine viața mea și lăsându-mă fără nimic? E normal să o fi luat. Era a ta. Viața ta.”

Într-un cartier mic și central din inima Madridului, un cartier locuit  de actori, de tot felul de oameni moderni, de cupluri fără copii, deputați; într-un loc cu teatre și mici galerii, cu manifestațiile sale zilnice, cu frazele unor scriitori celebri peste care calcă turiștii, bătrânii locuiori, cicliștii militanți, muzicienii de jazz și arheologii care caută, conștiincioși, rămășițele lui Cervantes... în acel cartier există și cinci femei care cumpără flori. La început, ce-i drept, niciuna nu o face pentru sine: un acumpără flori pentru iubirea ei secretă, alta pentru biroul ei, a treia pentru a le picta, alta pentru clientele sale, iar ultima... Ultima le cumpără pentru un mort. Din perspectiva ei ne este spusă povestea aceasta; iar Femei care cumpără flori este povestea Marinei, cea care „încearcă” să treacă peste o mare pierdere, însă este legată de trecut printr-un cordon ombilical de-a dreptul patogen, dureros, care odată ce-are să se rupă o va trimite pe Marina într-o cu totul altă lume. Întrebarea este: va reuși Marina „să se rupă în siguranță” de trecutul care nu-i dă pace și de toate durerile și angoasele care-și găsesc epicentrul în amintirile acesteia? Ei bine, din punctul acesta de vedere - o carte și o călătorie a purificării - romanul lui Vanessa Montfort mi s-a părut incredibil de bun. Însă, din păcate, a scârțâit în ceea ce privește anumite aspecte (ce-i drept, nu tocmai magistrale și importante, dar aș fi vrut să-mi placă și într-acolo, astfel încât romanul să fie unul bun, bun, așa cum chiar este pentru unii și are potențialul de a fi pentru alții).

„(...) în aceeași seară a zilei în care ne-am cunoscut toate cinci: un grup de femei care aveau doar un factor comun, singurul de care era nevoie pentru a crea un lanț.”

Înainte de toate, cred că acest roman este un roman „pentru oameni mari”, dacă pot spune așa. Și de ce zic asta? Pentru că tind să cred că această carte poate fi simțită doar după anumite experiențe de viață, după o anumită „etapă”, după o anumită „maturizare” socială și psihică. Eu, unul, nefiind încă „inițiat”, pot spune că n-am simțit anumite lucruri la adevărata lor intensitate; n-am putut să simt durerea divorțului, n-am putut să simt durerea morții pierderii partenerului de viață, n-am putut să simt acea idee de „fată bătrână” și multe alte situații de acest gen. Evident, pot empatiza, dar imaginația mea bineînțeles că se oprește într-un punct și nu-mi pot imagina întocmai cum te simți în astfel de circumstanțe. Eu nu sunt femeie; nu obișnuiesc să-mi cumpăr flori, ci obișnuiesc ca eu să fiu cel care le oferă - cu toate acestea, am simțit că, de fapt, eu aș rosti multe idei ale acestui roman. Și de ce spun asta? Pentru că, într-un fel, m-am regăsit în frica de schimbare pe care o simțea Marina, frica pe care o simțea în fața acestei prăpăstii necunoscute și care se întindea înainta sa ca o gură enormă. M-am regăsit în perfecționismul aproape patologic al Cassandrei, am recunoscut toate „consecințele” pe care acesta le are în viața ei. În acel yo puedo con todo lo que me echen al Victoriei (un personaj absolut delicios). Dar cred că „blocajul emoțional” al Aurorei a fost cel care m-a mișcat, dincolo de povestea Marinei, cel mai puternic. 

„- Uneori cred că noi, ființele umane, suntem invizibile unele pentru celelalte, a zis Olivia. Există tot atât de multe versiuni ale unei ființe umane câte persoane o privesc, nu crezi?”

Pe de altă parte, nu prea am înțeles intervenția Oliviei, dar nu e tocmai relevant. Pentru gustul meu, deci, Femei care cumpără flori nu este tocmai o carte memorabilă, dar este o carte care cu siguranță m-ar fi „lovit” mai intens dacă aș fi citit-o la o vârstă înaintată și dacă aș fi fost, ei bine, femeie: nu vreau să fiu înțeles greșit, nu este vorba despre vreo discriminare sau ceva de acest gen, dar cred că Vanessa Montfort chiar a vrut să transmită și chiar să susțină de fapt anumite „idei polarizante” în acest roman, dincolo de dramele trăite de protagoniste și toate simțămintele și trăirile acestora. Dar, evident, lectura presupune și un exercițiu de empatie, iar eu pot spune că chiar așa am simțit lectura cărții lui Montfort. A, da, și mi-a mai plăcut mult și faptul că, pe la sfârșit, Marina are o întâlnire cu autoarea Rosa Montero, o autoare care-mi place deosebit de mult; mă gândesc, deci, că și lui Vanessa Montfort îi plac cărțile scrise de ea; și chiar pot spune că am simțit niște oareșce influențe în proza acesteia, influențe provenite din cărțile Rosei Montero. Și da, mi-au plăcut!

„Și cred că știam motivul. 

Nu suport durerea mea.”

Cinci femei se întâlnesc în același loc, o florărie. Nu, nu este vreun club secret, nu vor să pună țara la cale sau să jefuiască o bancă. Fiecare are propria sa istorie. Fiecare are propriile sale frici. Propriile sale motivații, crize și transformări, propriile dureri și traume. Tind să cred că, de fapt, este ușor să te regăsești măcar în una dintre aceste femeie, să te identifici, câtuși de puțin, cu reflecțiile lor care „incită” cititorul la introspecție. Dar, totuși, cred că în anumite privințe lectura a fost puțin cam obositoare, debordând de „gânduri și fraze” care duc în direcția judecării, în direcția trecerii sub lupă a anumitor situații și întâmplări (mă refer strict la Marina, cea din perspectiva căreia este spusă povestea și care are niște monologuri foarte prolifice). Și „dinamica” romanului este oarecum absentă, sau dacă există, este atât de înceată încât... parcă nici nu există?! Oricum, nu asta face interesul autoarei, bineînțeles, ci introspecția sufletească și încercarea doliului... Din acest punct de vedere, chiar a fost un roman matur și bun, tare bun. Păcat că nu l-am simțit cum trebuie!

„- Ah, Marina... dacă bărbații ar ști că nu-și pierd masculinitatea dacă-și recunosc sentimentele în public sau în privat, ci dimpotrivă, și-o capătă (...). Că asta le oferă măreție, nu-i minimalizează. Că-i face puternici, nu vulnerabili. Oricine a trăit cu naturalețe un astfel de sentiment știe că te face să scrii mai bine decât oricând, să fii mai luminos decât oricând, mai fericit, mai puternic, indestructibil. Cel care a știut să iubească așa știe că nu devine sclav, ci liber, că asta nu-l face slab, ci puternic. Adaugă, nu scade. Cel care nu știe să iubească așa ar trebui să numească altfel acel sentiment.” 

Cu siguranță ar mai fi multe de spus, dar mă voi opri aici. Să nu mă înțelegeți greșit, nu-i un roman slab, ba dimpotrivă, este deosebit de bun și profund; însă, la vârsta mea, nu-i un roman pe care să-l las „să-mi intre în suflet și sub piele”, pentru că nu pot, n-am pregătirea necesară, n-am „experiența de viață” - sunt, cum s-ar zice, un novice, neinițiat. Dar cu siguranță îl voi reciti, sunt absolut sigur. Și poate am să i-l dau mamei, am să-i cer părere și atunci voi fi avut, poate, certitudinea că ceea ce am scris aici este într-adevăr viabil: acest roman este un roman al oamenilor mari, un roman al femeilor care nu își cumpără flori, nu pentru ele, și care poate ar trebui să-nceapă s-o facă. Un roman de factură feministă, scris cu forță și curaj. Scris cu inimă și putere! Chiar vi-l recomand dacă, bineînțeles, vă place acest gen de lectură. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor!