marți, 9 august 2022

Culorile despărțirii, de Bernhard Schlink - Recenzie

Editura: Polirom 
Colecția: Actual 
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2022 
Traducere: Mariana Bărbulescu

Scriitorul german Bernhard Schlink s-a născut în 1944 la Bielefeld. A studiat ştiinţele juridice şi din 1992 a fost profesor la Universitatea Humboldt din Berlin. Din 2006 a hotărât să se dedice în întregime scrisului. A debutat ca autor de ficţiune cu romanul Dreptatea lui Selb (1987), primul volum dintr-o trilogie poliţistă care s-a bucurat de un mare succes la public şi care cuprinde de asemenea volumele Înşelăciunea lui Selb (1992) şi Crima lui Selb (2001; Polirom, 2005). Afirmarea internaţională o datorează însă romanului Cititorul (1995; Polirom, 2002, 2009, 2011, 2018), tradus în peste patruzeci de limbi, distins cu numeroase premii şi ecranizat în 2008. La Editura Polirom au mai apărut romanele Întoarcerea acasă (2007), Weekendul (2010), Femeia de pe scări (2015), Olga (2019) şi volumele de proză Minciuni de vară (2011) şi Evadări din iubire (2003, 2014).
„- Îl iubești?
- Atât cât sunt în stare. Mi-am ratat iubirea din tinerețe și, dacă nu înveți să iubești când ești tânăr, nu mai înveți niciodată. Tu trebuia să fii iubirea mea din tinerețe.”
Poveşti despre despărţirile care ne strivesc, despre cele care ne eliberează, despre izbânzile şi eşecurile în dragoste, despre încredere şi trădare, despre amintiri ameninţătoare şi copleşitoare, despre felul cum lucrul potrivit survine într-o viaţă greşită şi lucrul nepotrivit, într-o viaţă corectă. Poveşti despre oameni aflaţi în diferite faze ale vieţii, despre speranţele şi complicaţiile lor sentimentale. „Iubeşte şi fă ce vrei” nu este o reţetă pentru happy-end, ci răspunsul atunci când toate celelalte răspunsuri dau greş. Sunt poveşti care ne surprind, care ne tulbură, care ne încântă. Povești care ne inspiră, ne sunt lecții, ne pot sta drept dicton călăuzitor. Bun cunoscător al firii umane, al naturii interioare - uneori atât de ascunsă, atât de obscură, atât de fictivă -, Bernhard Schlink reușește să livreze o proză care este foarte aproape de a atinge perfecțiunea stilistică.
„- Să mă culc cu tine - pe atunci nici măcar nu visam așa ceva. Voiam să te îmbrățișez, să te sărut, să-ți simt sânii pe pieptul meu, să stau lungit lângă tine, în piscină, pe canapeaua ta, în patul meu - și uneori mă trezeam dimineața și patul era ud și te visasem, nu că m-aș fi culcat cu tine, ci pe tine, pur și simplu. Se gândea la ce spusese ea. Te-ai culcat cu mulți bărbați?”
De la Bernhard Schlink cred că am mai citit și Evadări din iubire, dacă nu mă îndoiesc (am un vag sentiment că am citit acel volum), dar am certitudinea că am citit Cititorul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiindcă este și va fi întotdeauna una dintre cărțile mele de suflet. Așadar, m-am bucurat că am putut avea din nou contact cu proza sa, deoarece știam, oricum, că o să-mi placă. Nici nu exista loc de alt scenariu, din moment ce știu cum scrie Schlink: cizelat, „curat” și totuși de-o profunzime evidentă, păstrând fluxul realității drept sursă de inspirație. În volumul de față, Schlink vorbește despre despărțire, despre amintirea iubirii, despre „formele” modului în care ne luăm adio: fie că vorbim despre un divorț, fie că vorbim despre o ceartă care capătă proporții dezastruoase, fie că vorbim despre moarte. În această carte, „despărțirea” devine un lait motiv - ceea ce este sfârșitul unei povești, poate însemna începutul alteia. De multe ori, poate mult mai frumoasă. Poate, de fapt, adevărata poveste.
„Tandrețea mamei, atingerile fetelor, soarele care îl încingea pe băiat și fericirea care îl inunda - acea vară a simțurilor nu i-a rămas decât ca o amintire, ci a hrănit un dor purtat în fiecare iubire pentru vreo femeie. Iubirea trebuia să fie ce fuseseră pentru el simțurile acelei veri.”
Volumul cuprinde nouă povestiri, fiind un volum de proză scurtă. Recunosc, eu iubesc proza scurtă, asta de când am descoperit-o pe Alice Munro, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2013. Când vine vorba de proză scurtă, ea și Clarice Lispector reprezintă „puncte de referință”, etaloane pentru mine. Astfel, chiar sunt de părere că Schlink nu se ridică la măreția celor două, însă asta nu-i știrbește din calitate (este, ce-i drept, o chestie pur subiectivă, de gusturi). În schimb, dincolo de calitatea poveștilor, am apreciat extraordinar modul în care autorul a reușit să-și creioneze personajele, să le facă reale, convingătoare. În esență, poveștile sale ar putea fi, la fel de bine, poveștile oricăruia dintre noi - cu regrete, resentimente, dureri refulate, conflicte interioare, oameni care trăiesc doar din amintiri, care sunt ținuți în viață, de fapt, doar de scenariile a „ce-ar fi fost dacă”. Oameni care visează și care, la un moment dat, ajung să fie loviți din plin de absurditatea realității, de toxicitatea acesteia. Culorile despărțirii este un volum care îți dă de gândit și care, implicit, incită la meditație: este o carte plină de înțelepciune, despre cât de fragilă este de fapt natura umană și cât de limitați suntem noi pe acest pământ, blestemați de alegerile pe care le facem... De cuvintele pe care, la timpul potrivit, nu le spunem...
„- Ce vrei de la mine?
- Să știu cum îți amintești vara noastră. Că n-am fost pentru tine doar egoist și lipsit de scrupule. Că mă ierți dacă am fost așa. Că ai fost fericită, la fel de fericită ca și mine. Că mă ierți că am distrus fericirea, deși asta nu se poate ierta. Că te gândești cu îngăduință la întâlnirea noastră, câțiva ani mai târziu. Că ți-am pricinuit doar durere, dar că nu te-am și vătămat. A tras adânc aer în piept. De ce n-am reușit s-o fac atunci? Fiindcă mi s-ar fi desfăcut viața în bucăți? Oare ce am mai ascuns față de mine ca să-mi țin viața sub control?”
Aș putea spune și alte lucruri despre această carte, începând să vă prezint fiecare povestioară în parte, însă n-are niciun sens, nu? N-am să fac rezumate, n-am să spun ce și cum, fiindcă nu-i spre interesul nimănui. De fapt, nu-ncerc să vă spun să citiți această carte, dar dacă rezonați cu ceea ce citesc eu, dacă sunteți de părere că această recenzie a reușit să vă transmită (măcar) o mică parte din experiența pe care am avut-o eu lecturând volumul lui Schlink, atunci chiar trebuie să-i dați o șansă. De altfel, este și o carte care se citește rapid - simplă în limbaj, fără efervescențe stilistice ieșite din comun. Totuși, pentru a putea fi „înțeleasă”, trecută puțin prin filtrul rațiunii, deci simțită mult mai puternic, cred că ar trebui citită în reprize. Pentru ca personajele, poveștile, acțiunile lor să sedimenteze și, implicit, „să fie înțelese”. De altfel, poate fi citită doar din simplă pasiune - eu cred că, uneori, o scriitură de calitate face bine doar prin forma pe care o are, nu neapărat prin ceea ce transmite. După părerea mea, Schlink se pricepe atât la formă, cât și la a livra cititorului emoții dintre cele mai palpabile. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

2 comentarii:

  1. Ooo, chiar nu stiam ca a aparut aceasta carte. Imi place mult cum scrie Schlink, am adorat Cititorul :)

    RăspundețiȘtergere