Cine a ucis-o pe Heidi?, de Marc Voltenauer - Recenzie

Editur: Tritonic

Colecția: Thriller & Mistery

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 476

Anul apariției: 2020

Traducere: Claudia Dionise

Marc Voltenauer, născut în 1973 la Versoix, este un autor elvețian de romane mystery & thriller. Marc Voltenauer a crescut în Versoix (Elveția). Studiază teologia la Universitatea din Geneva. A obținut postul de secretar general al Uniunii Creștine de la Geneva. Apoi, a lucrat opt ani în sectorul resurselor umane la Banque Cantonale de Genève. După o călătorie de doi ani în întreaga lume cu partenerul său, el a preluat rolul de manager în distribuția farmaceutică din Galenica. În 2015, a publicat primul său roman Le Dragon du Muveran, care a avut un mare succes în Elveția de limbă franceză și a primit premiul literar SPG la Târgul de carte și presă de la Geneva din 20162. Romanul Cine a ucis-o pe Heidi? (publicat la Editura Tritonic, 2020, traducere de către Claudia Dionise) a luat premiul POCKET 2019 pentru roman polițist în limba franceză.

„Infernul, succesiunea zilelor, ancheta îmbârligată, ghemul de noduri pe care-l descâlcise prea târziu, acele morți inutile... și propria-i responsabilitate.”

Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față. Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.

„Ceea ce era făcut, nu putea fi desfăcut... Imposibil să dea timpul înapoi. Asta avea să-l bântuie pentru totdeauna. Dar trebuia să se concentreze asupra condusului. Să oprească muzica aceea tristă, să ajungă întreg la spital. Și să înfrunte realitate, oricare ar fi fost ea.

Totul începuse, însă, cu o zi atât de frumoasă...”

Cu siguranță știți cât de mult iubesc cărțile din genul thriller și, cu toate acestea, cât de puține cărți din acest gen reușesc să mă convingă de faptul că, într-adevăr, sunt bune și și-au meritat timpul investit în lectură. De altfel, partea bună, care reușește să amortizeze „frustrarea” de a fi citit un thriller care nu mi-a plăcut, este faptul că acest gen de cărți se citesc destul de repede, nu te solicită și, implicit, nu necesită să investești prea mult timp în lecturarea lor. Well, această situație descrie perfect și experiența pe care am avut-o cu această carte: ce a început ca ceva promițător, o aventură interesantă, cu o intrigă chiar autentică, s-a dovedit a fi, cel puțin după părerea mea, mult prea lungit. Scene care nu știu dacă își găseau o concretizare anume în ideea cărții, precum și personaje care tind să cred că, pe bune, chiar n-aveau ce să caute în carte, ci au fost puse doar să fie. În orice caz, mi-a plăcut misterul, asta trebuie să recunosc, precum și faptul că majoritatea capitolelor sunt scurte și, în esență, cartea se citește deosebit de rapid, deși are un număr mărișor de pagini. Totuși, chiar aș fi vrut să-mi placă mult mai mult, pentru că, să fiu sincer, coperta mă trimitea cu gândul la ceva de un suspans formidabil.

„Un suflu de melancolie îl invadă, un sentiment ambivalent: detesta să se afunde în regretele trecutului, insatisfacțiile prezentului, dar rupea paginile mentale ale amintirii complăcându-se în această dulce cruzime.”

Inspectorul Andreas Auer este un tip super fain - cu spirit justițiar, corect, serios, profund uman (chiar dacă, bineînțeles, și el are slăbiciunile & secretele sale). Panoramele montane ale spațiului în care are loc acțiunea, Gryon, chiar m-au convins, de altfel culoarea locală a cărții chiar a fost foarte bine pusă la punct. Viața la fermă, de asemenea, și acele concursuri locale chiar mi s-au părut interesante, evidențiind mediul rural elvețian, precum și tradițiile acestuia. Totuși, dacă e să fac referire strict la cum a decurs totul, dinamica romanului, pot spune că, pentru mine, a fost ceva destul de clișeic. Bineînțeles, trebuie să am în vedere faptul că am citit o mulțime de cărți din acest gen, iar în ultima perioadă foarte puține dintre ele s-au dovedit a fi memorabile. Da, există multe întorsături de situație, multe „piste posibile” pe care le-ai putea urma (asta dacă ești genul acela de cititor care vrea să-și pună mintea la contribuție pentru a descoperi răspunsul întrebării cine-i criminalul și de ce a făcut asta?), dar ideea finală, în fine, nu m-a convins. Marc Voltenauer reușește să facă un puzzle destul de interesant, dar au există acolo niște piese lipsă pe care, pe parcurs, n-am reușit să le identific - și nici sfârșitul, după cum am spus, nu a culminat în întreaga intrigă a romanului. Păcat, chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult.

„A te confrunta cu mințile criminale la fel de întunecate lăsa cu siguranță urme și o întrebare revenea fără oprire: cum o ființă umană depășea pragul invizibil care o conducea să ucidă? Fiecare avea zonele sale de întuneric, era o realitate. Își aduse aminte de ucigașul din ultima anchetă, umbra îi luase locul.

Lui Andreas îi era greu să accepte ideea că întunericul duce o existență proprie, câteodată independentă. Imposibil să-l dirijezi și să-l controlezi complet. Riscul, dacă nu căutăm a-l înțelege sau a-l îmblânzi, era că își răspândește clandestin vălul în inconștient.”

Deși la suprafață multe aspecte ale cărții și decizii ale personajelor pot părea superficiale, în profunzime lucrurile sunt destul de sensibile, să zic așa. O parte care mi-a plăcut foarte mult (și, de altfel, m-a făcut să înaintez mult mai ușor în lectură), a fost și faptul că, pe alocuri, scriitura este destul de profundă (ador cărțile din genul mistery & thriller care reușesc să livreze cititorului și un substrat, deoarece cred că este destul de greu să introduci astfel de fragmente într-un roman care, în esență, se vrea a fi bizar și ciudat și misterios, motiv pentru care nu este loc, teoretic, de astfel de scene). Cu alte cuvinte, deseori profunzimea se potrivește „ca nuca în perete” cu astfel de cărți, dar există și autori care o fac să pară „naturală”, o îmbină echilibrat și dozează corespunzător astfel încât să nu îl obosească pe cititor. Cine a ucis-o pe Heidi? este, într-adevăr, o carte care depășește oarecum încadrarea riguroasă și clasică în genul thriller. Este, cum să zic, multilateral, și potrivit în special persoanelor care nu prea citesc cărți din acest gen - cu siguranță ați fi mult mai convinși de acțiune, dinamică și concluzia oferită de către autor.

„De ce păsări? În general, vedea persoane, chiar dacă nu le putea identifica. Până atunci, reușea să facă legătura dintre ceea ce trăise și fiecare dintre visele morbide, dar de data aceea, nu. Și asta îl consuma. Și avea nevoie să înțeleagă.”

Nu știu ce aș mai putea spune în afară de faptul că, evident, această recenzie este strict personală, iar cele trei steluțe date romanului (puține, după părerea mea) sunt justificate de faptul că eu citesc, de obicei, cărți din acest gen, așadar am grade de comparație și „etaloane”, tinzând să compar cărțile între ele: intriga, povestea, punctul de plecare, personajele și evoluția acestora, dar în special „motivele” din spatele a tot ce s-a întâmplat. Acestea sunt cele după care, vreau să cred, autorul se ghidează atunci când construiește un roman thriller: trebuie ca motivele din spatele întregii cărți să fie convingătoare, nicidecum puse acolo așa, doar ca să fie și să poată încheia cartea. Dacă nu mă conving motivele, dacă nu reușesc să justifice în totalitate toată nebunia oferită de o carte, atunci cu siguranță nu este un thriller bun, cel puțin nu pentru mine. Nu știu dacă acest roman face parte dintr-o serie, dar cel mai probabil așa este. Sunt câteva chestii legate de inspectorul Andreas Auer care încă au nevoie de răspuns, ceea ce înseamnă o undă verde pentru alte volume care să dezvolte toate aceste aspecte. Așadar, pot spune că recomand această carte doar cititorilor care vor să citească un thriller ușurel, rapid, și nu neapărat celor care au o experiență literară vastă și complexă cu romanele thriller. Să aveți lecturi frumoase!