Nimeni nu vorbește despre asta, de Patricia Lockwood - Recenzie

Editura: Pandora M 

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Traducere: Domnica Drumea

Patricia Lockwood (născută în anul 1982) este poetă, eseistă și romancieră. Volumul ei de memorii din 2017, Priestdaddy, a câștigat Thurber Prize for American Humor. Printre cele mai cunoscute volume de poezie ale sale se numără Motherland Fatherland Homelandsexuals, din 2014, declarat de The New York Times una dintre cele mai bune cărți ale anului. Scrie eseuri și publică în mod constant în London Review of Books. Nimeni nu vorbește despre asta (Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction, 2022, traducere de către Dominica Drumea) este primul ei roman, despre care, din 2021, vorbește toată lumea. Trăiește în Savannah, Georgia.

„Văzuse cum secolul se învolburase către propria-i concluzie și știa cum se desfășuraseră lucrurile. Sentința o dăduse un cer în robe lungi, negre, de judecător, și ea plutea deasupra și vedea totul, totul, și mult în urmă, și a întors spatele, înfricoșată, zilei sale senine și luminoase.”

Roman câștigător al Dylan Thomas Prize. Finalist al Booker Prize 2021. Finalist al Women’s Prize for Fiction 2021. Tânăra naratoare a acestui roman a cunoscut recent celebritatea datorită postărilor sale de pe internet, iar în prezent călătorește în toată lumea pentru a-și întâlni fanii. Pe fundalul unei astfel de existențe sclipitoare revine însă gândul obsedant că un cor de voci anonime îi dictează gândurile în timp ce navighează și-și întreține imaginea în ceea ce ea numește „Portalul". Însă când un eveniment tragic din lumea reală îi solicită cu totul prezența, tânăra va fi izbită de bunătatea, empatia și dreptatea ce există în lume din abundență, dar și de avalanșa de dovezi contrare acestora. Fragmentar și omniscient, incisiv și onest, Nimeni nu vorbește despre asta constituie o meditație profundă asupra iubirii, limbajului și relațiilor interumane. Patricia Lockwood este, fără îndoială, o voce unică în literatura americană contemporană.

„«Fluxul conștiinței!», a strigat ea pe scenă în Jamaica, unde apa avea cea mai pură nuanță de turcoaz. Deși poate nu pentru multă vreme, s-a gândit ea în secret. «Cu multă vreme în urmă, fluxul conștiinței a fost dobândit de un bărbat care voia ca soția lui să tragă vânturi pe el. Dar cum rămâne cu fluxul conștiinței care nu este în întregime al tău?»”

Booker Prize 2021? Hmm... Nu știu ce să spun, poate știi alții s-o spună mai bine, dar pe mine nu m-a convins mai deloc faptul că acest roman chiar ar merita laureat cu Booker Prize. Evident, spun asta bazându-mă pe experiența literară pe care am avut-o cu Patricia Lockwood, una care m-a dezamăgit în primul rând pentru că aveam așteptări mari. În primul rând, cartea chiar are premisele și potențialul de a fi profund emoționantă - cu toate acestea, n-am avut parte decât de o lectură fragmentată, plină de fragmente și fraze pe care le-am considerat inutile & irelevante, chestii gratuite, fără sens, despre această „eră” digitală în care ne-am pierdut și ne pierdem cu toți capetele, în care identitățile se vând pe internet sub un status și un avatar, femeile devin bărbați, bărbații devin femei, copii devin adulți, adulții devin copii; pe scurt, o lume a posibilităților în care nimicul are sens în tandem cu un tot unitar la fel de plin de sens. Romanul este împărțit în două, și trebuie să recunosc că a doua parte mi-a plăcut mult, mult mai mult, mi s-a părut mult mai personală și profundă, chiar emoționantă. Naratorul este, de fapt, o tânără „obsedată” de internet („portalul”), și decide să ne prezinte o pledoarie lungă de postări și chestii ciudate de pe Twitter, cum percepe ea faza asta cu internetul, și cum internetul duce comunicarea digitală la o „comunicare umană” mult deficitară, disfuncțională. Și așa mai departe.

„Încă există o viață reală care să fie trăită, încă sunt lucruri reale care să fie făcute, s-a gândit ea într-o noapte, în timp ce-și ajuta o prietenă să-și curețe mâinile, fața și părul de sânge de oposum. Încă sunt chestii gata stabilite, încă sunt chestii în alb și negru.”

În esență, calitatea și efectele media și digitalului, internetului, depind de competențele fiecărui utilizator, nu? La o adică, dacă obișnuiești să te uiți la televizor nu ești neapărat mai prost, dacă citești ziare nu te face neapărat mai deștept și tot așa. Legat de perspectiva autoarei asupra acestora, nu știu ce să spun... M-a lăsat rece și nu m-am putut conecta cu tot ce se-ntâmplă (dacă se întâmplă!), cu tot ce spune, face, povestește, monologhează. Nu. Nu am văzut nimic amuzant în carte, ci doar pe alocuri, și cam încep să mă îndoiesc de ce spune exegeza, fiindcă de obicei chiar obișnuiesc să citesc ceea ce spun alți autori sau reviste de renume. În fine. Prima parte, așadar, nu mi-a plăcut mai deloc, și partea ceva mai interesantă este faptul că, într-adevăr, sunt unele lucruri care îți dau de gândit - și doar atât, că îți iei gândul destul de rapid de la ele -, și că romanul se citește fără a te solicita (l-am citit cap-coadă într-o singură repriză de lectură). Sau, de fapt, ar fi trebuit să mă solicite? Asta-i buba, faptul că nu l-am citit cum ar fi trebuit să fie citit? Nu știu și, în orice caz, nu-mi pasă. Eu cred că Patricia Lockwood ne poate oferi ceva cu adevărat emoționa, precum și o perspectivă mult mai profundă asupra acestei idei. 

„O să fii atât de înțeleaptă! O să înțelegi totul despre vremurile noastre! Și n-o să știi nimic despre noi!”

De altfel, această perspectivă profundă despre care vorbesc am regăsit-o în partea a doua, în care ni se livrează o poveste emoționantă despre familia naratoarei lovită de durere din cauza unei situații nu doar imprevizibile, ci și inevitabile, neschimbabile. Dar faptul că prima parte este atât de lungă, atât de superficială - cu asta nu m-am putut obișnui și m-a enervat extrem de tare. Am simțit un efort inegal din partea lui Lockwood, irosindu-și jumătate din carte vorbind despre aceste platitudini twitteriene, când ar fi putut să provoace emoțional și să atingă, să miște mult mai mult cititorii - așa cum o face în a doua parte, de exemplu. Un roman care s-a vrut a fi satiric, tăios, incisiv, acid și sulfuric, prin observațiile pe care Lockwood le face. Un roman direct și real, autentic în special datorită temei abordare - un roman despre Twitter, emoji, reclame perverse, oameni care se vând pe internet, într-o parodie a realității pe care o trăim. Mai degrabă decât parodie, un roman care-ți lasă un gust amar și care reușește să trateze - deși cu superficialitate, după părerea mea - importante subiecte ale societății actuale: conștiința comună a societății care „hiperuzează” internetul, chiar fără să-i știe adevăratul potențial. Trump („dictatorul”), social media, „spălarea liberală a creierului” - totul pare să aibă sens, dar în același timp pare să nu aibă.

„Când a părăsit portalul, Firul a tras-o înapoi. N-a putut să nu-l urmeze. Poate că asta lega totul laolaltă, contopind-o într-o coerență indestructibilă.”

Cartea pare a fi despre identitatea socială, într-o „comunitate online” care estompează rapid și sigur granițele realității - care te face să fii părtaș, care te face să fii activ, să participi la discuții, să postezi pe social media și să rămâi în permanență la curent cu ce se vehiculează în acest mediu. Chiar dacă scriitura este fragmentată - în stilul unor tweet-uri -, Lockwood tot reușește oarecum să surprindă ceea ce și-a propus. Dar, și probabil am să repet anumite lucruri, schimbarea dramatică, violentă, între cele două registre - partea I și partea a II-a - mi s-a părut mult prea stridentă, deși ne-am putea gândi că întocmai asta a vrut și autoarea să reitereze în Nimeni nu vorbește despre asta: diferența exacerbată dintre „viața din online” și „viața din realitate”, șocul brusc care zdruncină, te-aduce la realitate. Ar putea fi un truc destul de inteligent, ce-i drept, subliniind un șoc emoțional al protagonistei, în tandem cu un șoc emoțional pentru cititor. În concluzie, romanul Patriciei Lockwood, aflat pe lista scurtă pentru Booker Prize 2021, cu siguranță este un roman care ar fi putut fi mult mai bun, având tot potențialul necesar. Totuși, pentru mine n-a fost să fie, și a fost doar o lectură care pe alocuri a scârțâit, dar în cele din urmă a fost îndeajuns de interesantă pentru a o citi până la sfârșit.