Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 80
Anul apariției: 2022
Traducere: Irinel Antoniu
Memoria aerului începe cu un vis. Naratoarea privește o femeie moartă: este chiar ea, însă cu mai mult de douăzeci de ani înainte, „ca şi cum aş fi petrecut tot acest timp murind“. Visul deschide o fantă spre trecut și amintirile se dezvăluie în forma unui monolog: relația de șapte ani cu un bărbat depresiv, cruzimea jocurilor amoroase pe care le-a trăit împreună cu el și, în cele din urmă, povestea despre momentul când a auzit un alt bărbat spunându-i: „Dacă țipi, te omor“. Caroline Lamarche (Liège, 1955) este romancieră, poetă, scenaristă și autoare de dramaturgie radiofonică. În 2019, a primit prestigiosul Prix Goncourt pentru colecția sa de povestiri Nous sommes à la lisière (Gallimard, 2019).
„Tristețea bărbaților este o boală de care mă molipsesc destul de ușor, nu sunt nici de marmură, nici de cauciuc, nici de săpun sau de nor, descurajarea lor nu alunecă peste mine, ci pătrunde, pielea mea este un burete. Semnalez în trecere că anumite persoane mă iau drept martoră ca și cum aș fi complet lipsită de viață personală (...). Preferă să stau tăcută și liniștită ca o moartă zâmbitoare.”
Am subestimat totul la această carte, și nu mă simt decât rușinat! Iar acest „tot” începe cu faptul că nu aș fi crezut în viața mea că „o poveste” de doar 80 de pagini m-ar putea distruge atât de tare. M-ar putea lovi precum un tren. Ar mătura pe jos cu mine. Mi-ar rupe sufletul și ar lăsa pierdute bucățele, pe care nici acum, la câteva luni după ce am terminat de citit cartea, nu le-am găsit. Când mă gândesc la povestea lui Caroline Lamarche, mă încearcă un cronic sentiment de tristețe. Mi se strecoară printre viscere, sălășluiește în inimă și-mi dă de înțeles că viața este atât de imprevizibilă, și totuși atât de așezată. Că este atât de hazardată, și totuși atât de plină de voință. Într-un monolog hipnotic, adoptând un stil de scriere care îmi amintește de laureata Premiului Nobel pentru Literatură de anul trecut, Annie Ernaux (simplu, oarecum auster, dar totuși atât de direct, atât de plin de forță și expresie), Lamarche a reușit să spună povestea unui strigăt, povestea unei dureri palpabile, dar învelită într-o formă parcă greșit atât de frumoasă! Vă pot spune că este una dintre cele mai mari surprize literare ale anului trecut, și chiar nu m-aș fi putut aștepta la așa ceva: a avut asupra mea impactul unui tsunami devastator, tradus printr-o forță literară nebănuită, printr-o expresivitate cum rar mi-a fost dat să descopăr.
„Nimeni nu va ști, nici eu, fără îndoială, dacă povestirea mea se referă la o entitate androgină - două ființe în mine - sau temporală - două ființe care au existat cu adevărat împreună într-un moment din viața lor (...). Povestirea mea va decide asta. Pe de altă parte, păianjenii au opt picioare, vom vedea că acest lucru nu este lipsit de legătura cu Dinainte, despre care vorbesc fără să știu dacă, făcând asta, îl inventez sau mă inventez.”
O carte despre traumă. O carte absolut hipnotizantă, povestea unei femei care povestește despre viața petrecută alături de un partener violent, pe care alege să-l numească simbolic „Dinainte” („mâinile lui Dinainte erau grele”) și cu care lucrurile nu prea au mers - nici n-aveau cum. De altfel, însăși femeia își asumă vina comportamentului partenerului, reacția disproporționată, totul datorându-se faptului că nu a putut vreodată să treacă peste ce i s-a întâmplat în urmă cu aproximativ douăzeci de ani. De aici, povestea capătă o tentă tragică, dar totuși Lamarche reușește să-i ofere atât de multă profunzime și atât de multă emoție. Pur și simplu m-a mișcat totul la această carte, și după ce am terminat-o, după ce am citit ultima propoziție, m-a regăsit cu lacrimi în ochi - în primul rând, gândindu-mă cât de real ar putea fi ceea ce a povestit și, de fapt, cât de reală este trauma, ce impact patologic are asupra calității vieții și cât de rapid, intempestiv, o întâmplare poate să-ți dea peste cap toată viața, obligându-te să-ți reconsideri coordonatele pe care cândva le credeai obișnuite. Iar asta i s-a întâmplat și personajului principal al cărui nume nu-l știm, dar care cu siguranță nu rămâne anonim în tot acest demers ficțional. Dimpotrivă, întocmai faptul că nu are nume face ca povestea să aibă potențialul de a deveni universală.
„Aerul a primit această frază. Aerul îi păstrează memoria. Memoria aerului păstrează toate gesturile noastre, toate cuvintele noastre și chiar gesturile și cuvintele la care până la urmă renunțăm.”
Am citit cartea cap-coadă fără să mă pot opri. Nu pentru că ar fi vorba despre o poveste în sine, ci pentru că este mai mult vorba despre o profundă & emoționantă radiografie a unei vieți - a unei vieți care a trecut printr-o inimaginabilă traumă, cu flashback-uri intense, zvâcninde, coșmarești, cum numai parcă proza franceză este capabilă s-o livreze. În ciuda faptului că este o carte de mici dimensiuni - 80 de pagini -, este mai tulburătoare decât nenumărate alte cărți pe care le-am citit. Toată suferința provocată de respectiva experiență traumatizantă se poate simți în cuvintele personajului principal - nevoia de a expurga, de a elimina, de a vindeca o rană ce nu se va vindeca niciodată; de fapt, necesitatea vitală de a face acest lucru - toate acestea ține „închegată” și totuși în mișcare o narațiune care altfel ar fi ușor haotică, dezrădăcinată, fără vreun scop precis, o narațiune fragmentară care se transformă într-o narațiune capabilă să incite la reflecție. Narațiunea este împărțită în flashback-uri, cu un limbaj pe cât de profund, pe atât de incisiv pe alocuri (și mai ales spre propria-i persoană), și în conversații halucinante cu propriul cadavru, jocuri riscante ale seducției în care joacă atât rolul unui călău, cât și rolul celui ce urmează a fi decapitat. O lectură curajoasă, dar și dificilă, o lectură care chiar are puterea de a stârni anumite trăiri & stări în sufletul cititorului. Nu m-aș fi așteptat vreodată la asta, după cum am mai spus, dar știu că este o carte pe care nu o voi uita vreodată.
„Restul mai trebuie povestit? Poate sunt prea obosită sau în starea pe care am avut-o câteva săptămâni după viol. Nu mă mai mișcă nimic, nici zâmbetele copiilor mei, nici plânsetele lor, nici atențiile tatălui lor, cum nu mă mai mișcă astăzi amintirea bărbatului de dinainte.Se spune că trupul supus unei mari dureri își produce propria morfină, cred că și mintea la fel.”
Din lupta împotriva memoriei, împotriva traumei, am găsit-o pe Caroline Lamarche ieșind triumfătoare. Nu știu, chiar sper și îmi doresc ca această carte să nu aibă conotațiile personale pe care le-ar putea avea (referindu-mă la anumite experiențe de viață ale lui Caroline Lamarche), dar știu că astfel de lucruri, din păcate, se întâmplă. Și s-au întâmplat dintotdeauna. Farmecul cărții este de necontestat - nu o fi o carte excepțională pentru alții, și nici revoluționară (de altfel, cred că nici nu-și propune asta); de fapt, cred că farmecul cărții constă mai degrabă în fatalitatea absolut sfâșietoare a vocii narative, în care forța epică este presărată cu sensibilitatea lirică, poetică pe care o putem regăsi în povestea din Memoria aerului. Am fost încercat de momente de amărăciune, de tristețe, de noduri în gât, în măsura în care, așa cum am spus, sfârșitul cărții m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Însă am fost încercat și de momente de bucurie și speranță, optimism și lumină. Traumele din trecut nu mor niciodată - noi înaintăm, iar trecutul înaintează alături de noi. Fără a cădea în sentimentalism, fără a se victimiza, Caroline Lamarche își înzestrează personajul cu tărie de caracter, dar nu se poate lepăda de suferința cronicizată din cauza experiențelor din trecut. Mereu acolo, mereu prezente, niciodată complet depășite. O carte pe care o voi păstra în suflet și cu siguranță o voi reciti - cu siguranță!
Ce recenzie frumoasa! Suna foarte bine cartea!
RăspundețiȘtergereMulțumesc - să știi că este o lectură foarte puternică!
ȘtergereNeaparat vreau sa o citesc... Pare o carte foarte trista. Citatele alese sunt perfecte!
RăspundețiȘtergereE o carte superbă, chiar dacă de mici dimensiuni!
Ștergere