Lucia (Lucia, #1), de Bernard Minier - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2023

Traducere: Alunița Voiculescu

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulți ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Înghețat (Editura Trei, 2019), care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obținând Prix Polar la Festival de Cognac (2011), Découverte Polars Pourpres (2012) și Prix de l’Embouchure (2012). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. Lucia s-a vândut în peste 200 000 de exemplare în Franța. În zece ani, Bernard Minier a vândut peste 4,8 milioane de exemplare ale romanelor sale. În 2020, a intrat în Top 10 cei mai citiți autori francezi din Franța și a urcat pe locul 6 în 2021. Cărțile lui Bernard Minier sunt traduse în 25 de limbi. În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteți urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, la Editura Trei au mai apărut romanele Înghețat (2019), Cercul (2020, traducere de către Alunița Voiculescu) și Noaptea (2022, traducere de către Diana-Alina Ene).

„Cu brațele întinse pe cruce, Sergio își întoarse capul spre cerul negru, cu capul dat pe spate, parcă implorând îndurarea care nu sosise niciodată.”

La Universitatea din Salamanca, un grup de studenți la Criminologie descoperă existența unui ucigaș care era sub radar de câteva decenii și care își pune în scenă victimele inspirându-se din picturile renascentiste. La Madrid, anchetatoarea Lucia Guerrero își găsește partenerul răstignit pe un Calvar și pornește pe urmele bărbatului supranumit „ucigașul cu lipici”. Toți se vor confrunta cu propriul trecut, cu cele mai profunde frici și cu un adevăr mai abominabil decât toate legendele și miturile. Un festin literar pe care-l veți savura pe nerăsuflate și care are teama, misterul, teroarea și angoasa ca feluri principale. Pictura barocă este aperitivul incitant, iar mitologia - desertul opulent.

„Cineva - bărbat? femeie? - îi înfipse de mai multe ori o șurubelniță în inimă, cu o violență nemaivăzută, ca și cum încercase să îl facă să explodeze: între stern și mamelonul stâng se aflau mai multe răni profunde, iar dintr-una dintre ele se vedea ieșind mânerul șurubelniței.”

Nu este primul meu contact cu Bernard Minier, deoarece am citit și cărțile Înghețat și Cercul. Cu toate acestea, pot spune că mi-a plăcut mult mai mult de anchetatoarea Lucia Guerrero, decât de comandantul Martin Servaz. Pe de altă parte, și această lectură parcă mi s-a părut mai bine închegată, scrisă într-un mod ceva mai dinamic și tensionat. Chiar vorbeam cu cineva care mi-a spus că vrea neapărat să citească această carte, și i-am spus că, într-adevăr, are ceva de tipul old school în ea. Am spus asta făcând referire la stilul de scriere a lui Bernard Minier, care este unul relativ simplist, concretizat în fraze scurte, capitole lungi și fără a deborda de detalii care, uneori, știrbesc din dinamismul unei cărți. Citind această carte, totul mi s-a părut foarte rapid - pe lângă faptul că eu, unul, am citit cartea foarte rapid. Abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile și care-i toată treaba. La un moment dat, chiar ajunsesem să mă prind ce a încercat Minier să acopere atât de-a lungul lecturii, dar doar în proporție de 50% - celălalt aspect mi-a scăpat. Dar asta nu înseamnă că nu am apreciat lectura la adevăratul ei potențial: chiar mi-a plăcut mult, mult de tot.

„Schwartz închise ochii. Lucia îl scruta cu atenție. Fața lui nu mai trăda nicio expresie. O mască de ceară. Ca și când ar fi adormit. Deodată deschise din nou ochii, făcând-o să tresară. Lucia văzu năvălind în ei o fulgerare de furie atât de violentă, urmată de o strălucire atât de dură, atât de viscerală, la marginea incandescentă a privirii lui, încât îngheță instantaneu pe scaun.”

Pasionat fiind de cărți thriller, mereu mi-au plăcut cărțile care au ceva întunecat în ele, ceva bizar, obscur - iar aici, avem parte de niște crime ritualice destul de greu de digerat. Dar Minier nu ezită să aducă la lumină „motivele” acestor crime, și excelează când vine vorba despre toate protocoalele acestea specifice detectivilor și toate planurile de bătaie, speculațiile, pistele și restul - chiar am simțit că aș fi fost martor la o adevărată desfășurare de forțe, chiar în fața mea. Am simțit această acest roman ca fiind un roman polițist clasic, dinamic, cu un complot bine gândit, bine structurat și elaborat. De fapt, a parcă a urmat o dinamică specifică - introducerea, apoi o pantă ascendentă de tensiune & acțiune, cu mici inserții de cugetări profunde, poate pe alocuri emoționant. În unele pasaje, Minier este destul de dur și sângeros - în special în cel de început, când ne este prezentată cum a fost găsit colegul și prietenul Luciei, Sergio. Un psihopat cu o minte bolnavă ucide într-un mod cu totul brutal, lăsând în urma parcă niște „tablouri de groază”. 

„- Trebuie să îl ucid, Marta, spuse prin ușă vocea gravă și virilă din spatele său.

Desigur, amice, vezi-ți de nebunia ta...

Însă nu-și putu reține un fior.”

Este de datoria Luciei, înainte de toate, să răzbune moartea colegului ei - dar, în scurt timp, își va da seama că acest ucigaș nu se lasă ușor prins. Romanul este unul destul de elaborat, cu un număr relativ mărișor de personaje, dar nu îndeajuns de elaborat pentru a fi solicitant și obositor. Nu. De fapt, lectura decurge foarte rapid, și, cum ar spune unii, este „o poveste polițistă standard” - părerea mea este că o astfel de poveste nu va dezamăgi niciodată, ci va mulțumi orice iubitor al thrillerelor bine scrise, chiar dacă acestea nu aduc neapărat ceva nou, ceva original, și nu au acea componentă de „wow-nu-mă-așteptam-la-asta”. Minier urmează o rețetă a sa și se pare că e rețeta de succes. Revenind, mi-a plăcut mai mult de Lucia decât de Martin Servaz, probabil pentru că Lucia mi s-a părut ceva mai ieșită din comun, mai nonconformistă, mai specială, mai... efervescentă?! Deși nu prea am înțeles bine de unde își trage această valență pasiv-agresivă, sunt sigur că în romanele viitoare voi descoperi mai multe despre acest personaj care, deși am citit o carte care-i poartă numele, încă îmi rămâne inaccesibil.

„- Absolut. Mi-e teamă că va trebuie să facem drumul înapoi. Știm că totul a început acolo... Poate că tot acolo se va și sfârși totul...”

Așa cum am spus, m-am prins la un moment dat de o anumită chestie, asta pentru că - coincidență destul de bizară - citisem în urmă cu câteva zile descrierea unui documentar la care am vrut să mă uit. Când am ajuns la un anumit fragment din carte, în care se descria ceva ce se va dovedi a fi deosebit de relevant, în mintea mea s-a făcut conexiunea respectivă. Astfel, mi-am spus că „sigur despre asta este vorba” - și, da, așa s-a dovedit să fie. Dar, evident, Minier a mai reușit să adauge un element care să șocheze cititorului, și la acela chiar nu aveam cum să mă fi gândit. Nu-mi pasă că mi-am dat seama de acest lucru, pentru că am continuat să înaintez în lectură fără nicio problemă. Minier are un stil care nu te obosește, care te prinde și te ține acolo, purtându-te într-o aventură tipic polițistă, cu eroi și eroine, cu criminali și criminale, cu protocoale, dovezi, piste și toate-alea-cum-s-ar-spune. Mi-a mai plăcut și faptul că Minier mai bagă așa, din când în când, niște maxime dintr-alea profunde care, sincer, pare că se potrivesc de minune în tot decorul ăsta sumbru & tragic & nebun.

„I-ar fi plăcut să îl creadă. Însă văzuse deja avocați și politicieni arătând spre un perete roșu și convingându-i pe jurați - sau pe partizanii lor - că peretele acela este de fapt galben.”

Lucia chiar a fost un roman care mi-a plăcut, date fiind experiențele anterioare cu Minier, parcă nu m-aș fi așteptat să îmi placă chiar atât de mult. Or, sincer, cred că am să mai iau la răsfoit și celelalte două volume pe care le am, fiindcă, cine știe, poate mi-a scăpat ceva din ele. Vi-l recomand cu mare încredere, în special dacă sunteți fani ai cărților cu polițiști și detectivi, cu o figură centrală feminină puternică, care știe ce vrea și căreia, în final, nimic nu îi stă în cale. Abia aștept să descoperi și mai bine natura și psihologia Luciei în celelalte volume care vor urma - această carte se încheie într-un mod destul de intempestiv, semn că urmează și mai multe aventuri în care Lucia este protagonista. Cine știe încotro se mai îndreaptă? Oricum, știu că nu mi-a arătat adevărata-ei-culoare și că Minier ne pregătește ceva cu totul și cu totul special. Ascunde Lucia asta ceva, vă zic eu! O simt! Simt că ascunde niște secrete care, cine știe, mai bine ar rămâne secrete?! Neh! Abia aștept următorul volum al seriei, sunt sigur că o să-mi placă cel puțin la fel de mult. Să aveți parte doar de lecturi frumoase!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Bernard Minier, Lucia, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Bernard Minier, apărute și pe blog: 

| Înghețat | Cercul |

Bestia, de Carmen Mola - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2022

Traducere: Ana Maria Tamaș

Carmen Mola este pseudonimul ales în primăvara anului 2017, la Madrid, capitala Spaniei, de autorii Jorge Díaz, Agustín Martínez și Antonio Mercero când au decis să se lanseze într-o aventură de creație colectivă ce s-a cristalizat într-un prim roman, La novia gitana, urmat de La red púrpura și La nena. În paralel, cei trei autori și-au continuat proiectele personale. Jorge Díaz (Alicante, 1962) este autorul romanelor Cartas a Palacio și La justicia de los errantes, printre altele, precum și al unor seriale de televiziune precum Hospital Central. Agustín Martínez (Lorca, 1975) este creatorul unor seriale precum Feria, La luz más oscura sau La Caza (Monteperdido și Tramuntana) și autorul romanelor Monteperdido și La mala hierba. Antonio Mercero (Madrid, 1969) a continuat să scrie scenarii de film și televiziune (Felices 140, Hospital Central, Hache), în paralel cu publicarea de romane, printre care se numără Pleamaro, El final del hombre.

„(...) Pe cine poate interesa soarta acestor fete precum Berta, care trăiesc în cartierele cele mai mizere? Un loc în care moartea e o vizită constantă, fie invitată de foamete, de holeră ori de Bestie.”

Premiul Planeta 2021! Suntem în anul 1834, iar Madridul, un oraș care încearcă să se deschidă dincolo de zidurile ce îl înconjoară, este afectat de o teribilă epidemie de holeră. Dar nu numai boala îi îngrozește pe locuitorii săi: prin mahalale apar cadavrele dezmembrate ale unor fete cărora nimeni nu le duce dorul. Zvonurile vorbesc despre Bestia, o ființă pe care nimeni nu a văzut-o, dar de care toată lumea se teme. Când micuța Clara dispare, sora ei, Lucia, împreună cu Donoso, un polițist căruia îi lipsește un ochi, și Diego, un jurnalist care-și bagă nasul peste tot, încep o cursă frenetică pentru a o găsi pe fetiță în viață. Pe parcursul poveștii mai apar și Braulio, un călugăr războinic, și un misterios inel de aur cu două buzdugane încrucișate, pe care toată lumea îl caută și pentru care unii sunt dispuși să ucidă.

„- Un bărbat care dezmembrează fetițe. Mă cutremur doar când mă gândesc la asta. Holera, războiul carlist și acum crimele astea... E ca și cum sfârșitul lumii ar fi început și ar fi foarte diferit de ceea ce credeam noi, nici vorbă de care de foc ori îngeri. Doar bărbați care se căsăpesc între ei.

- Este posibil ca împotriva holerei să fim neputincioși, dar nu este același lucru cu războiul carlist sau Bestia. O putem opri.”

O voi mai spune încă o dată - pentru mine, spaniolii „sunt altceva”. Și când vine vorba de cărți, și când vine vorba de filme și seriale. De când am văzut această carte, mi-am dat seama că o să-mi placă la nebunie și abia am așteptat să pun mâna pe ea. Faptul că a fost laureată cu Premiul Planeta în anul 2021, un premiu deosebit de prestigios, nu a făcut decât să îmi potențeze și mai mult nerăbdarea de a o fi citit. Așadar, când am pus mâna pe ea, nu am mai amânat momentul și am trecut la treabă. Bineînțeles, știam că o să-mi placă, știam că o să mă surprindă și o să fie, evident, altceva, dar pe cuvânt că nu m-am așteptat la AȘA CEVA! Pentru mine, Bestia a fost poate unul dintre cele mai bune thrillere citite anul acesta; nu doar din prisma faptului că a fost ceva diferit, original & autentic, ci din prisma faptului că am avut parte de o intrigă atât de complexă, atât de bine fundamentată, de o acțiune atât de bine consolidată și explorată, încât totul, absolut totul mi-a plăcut, și m-a convins că, într-adevăr, cartea aceasta chiar și-a meritat prestigiosul premiu. De la început până la sfârșit, am fost prins într-un scenariu pe care nu l-aș fi putut intui, iar sfârșitul m-a dat peste cap, efectiv.

„Orașul pare liniștit și abia dacă mai există vreo urmă a luptelor crâncene din ziua precedentă. Doar pe măsură ce te apropii de biserică simți fumul focurilor și vezi băncile bisericilor spulberate, unele dintre ele transformate în cenușă, ori zărești statuia vreunui sfânt căzută în mijlocul drumului.”

Un roman care te mișcă, ce-i drept, din perspectiva numeroaselor descrieri bizare, a scenelor „fără perdea”, a morților explicite, a detaliilor pe care poate n-ar fi trebuit să le citești, să le știi. Cu toate acestea, autorii nu idealizează nicidecum aceste aspecte, ci și-au propus să le integreze doar pentru a reitera mult mai bine culoarea locală a romanului, perioada respectivă a Madridului - moarte, boală, mizerie, sărăcie lucie, infecție, mizerie. În această carte, nu trebuie să te atașezi de nimeni, de niciun personaj, fiindcă oricine este supus morții, pericolului, oricine este gata să fie ucis și tranșat. Bestia, cea care terorizează orașul, lasă în urmă morți dintre cele mai bizare, atacă pe oricine, dar cu predilecție o anumită categorie în vârstă. Lasă în urmă teroare, morți ieșite din comun, iar autorii nu se sfiesc să descrie întocmai felul în care arată cadavrele... Ah, și ce mai imagini! Scene teribile, violente, toate descrise cu detalii înfiorătoare și complexe. Eu, unul, nu am o problemă cu astfel de descrieri, însă v-aș recomanda să aveți în vedere și acest aspect dacă doriți să citiți cartea.

„Păpușa își afundă capul între sânii Luciei, în timp ce Juana râde. Lucia își ascunde rușinea; dacă vrea să lucreze în bordelul acela, frica nu o poate trăda.”

Dincolo de toate acestea, avem de-a face cu investigații, cu personaje care, lăsate în voie sorții, încearcă să facă față lumii în care trăiesc, sărăciei din jur. Aici, bineînțeles, chiar am fost emoționat de ceea ce s-a întâmplat, și m-am simțit neputincios în fața faptului că astfel de lucruri chiar s-au întâmplat, chiar se întâmplă și încă sunt reale. Bestia este un roman crud, un roman haotic, care ne livrează povești de viață dintre cele mai dramatice, dintre cele mai... greu de digerat. Valența fictivă a cărții se face resimțită, evident, dar nu am putut să nu-mi ridic întrebarea: oare astfel de lucruri chiar s-ar fi putut întâmpla? Într-un univers al posibilităților, linia despărțitoare dintre lucrurile pe care le vedem și cele de care ne temem este infimă, deosebit de mică. Mi-au plăcut enorm personajele, Lucia, Donoso, Diego, tot misterul acesta bizar care s-a învârtit în jurul unor obiecte simbolice, modul în care toate lucrurile au dus într-o anumită direcție, toate întorsăturile de situație și atmosfera atât de densă, atât de tensionată, încât ușor ai fi putut-o tăia cu cuțitul. Chiar a fost un thriller deosebit de bun, pe care l-am savurat de la început până la sfârșit și care mi-a oferit o porție zdravănă de mister!

„Un bătrân uscățiv e cel care a rostit numele: Berta. Diego simte un junghi în inimă privind capul acela cu pleoapele deschise în mijloc răzorului, cu urma mușcăturii de câine pe obraz și pletele negre și ondulate răzlețite în noroi. Pentru o clipă își amintește de una dintre fecioarele acelea de la biserică, cu privirea extaziată, pierdută în văzduh. Pe cerul acela întunecat care nu încetează să vomite apă. E oare posibil de imagina suferința Bertei?”

Nu știu ce aș mai putea spune, deci mă voi opri aici. Cei trei autori chiar au reușit să scrie un roman complex, un roman bine gândit și elaborat, pe care îl citești cu sufletul la gură și care te poartă într-o lume bizară, într-o lume întunecată, o lume a răului și a bolii și a suferinței și a sărăciei și a ucigașilor nemiloși. O lume în care moartea înseamnă ceva de o simplă secundă, o simplă alegere. Cu toate acestea, personajele noastre sunt nevoite să facă foarte multe alegeri - mai mult sau mai puțin corecte -, dar întotdeauna vor trace foloasele lor. Sunt sigur că v-ar plăcea acest roman, mai ales dacă sunteți fani ai genului. Știu că, înainte să-l citesc, vedeam foarte des postări pe story-ul unei prietene care citea carte, spunând că „trebuie să ai curaj” să-l citești. Într-adevăr, este un roman destul de explicit, și chiar ai nevoie de o doză oarecare de curaj pentru a pătrunde în acest univers. Dar, odată ce ai făcut-o, cu greu te vei mai putea desprinde de lectură. Chiar vi-l recomand cu mare încredere, sunt sigur că o să-l găsiți special, diferit și... Plin de lumină, în cele din urmă!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Carmen Mola, Bestia, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Cei iubiți nu mor niciodată, de Rosa Montero - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2021

Traducere: Lingua Connexion

Rosa Montero este o scriitoare și jurnalistă spaniolă. S-a născut pe 3 ianuarie 1951 în Madrid, Spania. Este o autoare talentată, recunoscută pentru proza ei îndrăzneață și inspirată. Rosa Montero este autoare a numeroase romane, printre care se numără: În inima infernului, Ziua inocenților, Stăpân iubit sau Povestea regelui străveziu. Romanele ei au fost adaptate pentru diferite forme de artă, inclusiv pentru piese de teatru, scurtmetraje, un lungmetraj, o operă și instalații de artă, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Munca Rosei Montero a avut un impact enorm asupra lumii vorbitoare de spaniolă. S-au scris zece cărți despre ea, iar studiile despre munca ei au apărut în mai mult de șaizeci de volume. Activitatea ei a fost examinată în aproximativ treizeci de teze de doctorat și în peste 120 de articole care au fost publicate în reviste academice. La Editura RAO au apărut volumele: Stăpân iubit, Povestea regelui străveziu, Instrucțiuni pentru salvarea lumii, Nebuni din iubire (traducere prin Lingua Connexion, 2018), Noroc chior (traducere de către Mioara Angheluță, 2022)

„Arta este o rană devenită lumină, a spus Georges Braque. Avem nevoie de acea lumină, nu doar noi, cei care scriem, pictăm sau compunem muzică, ci și cei care citesc, privesc tablouri și ascultă un concert. Cu toții avem nevoie de frumusețe, pentru ca viața să fie mai suportabilă. A exprimat foarte bine asta Fernando Pessoa: «Literatura, la fel ca arta, în general, este dovada că viața nu e de ajuns». Nu e suficientă, nu. Acesta este motivul pentru care scriu această carte. Acesta este motivul pentru care o citești tu.”

Acest volum ne permite să călătorim înapoi în timp pentru a descoperi viața uneia dintre acele femei geniale, care face parte din istoria științei: Marie Curie, câștigătoare a două premii Nobel. Ideea de a scrie o prefață pentru o carte care să cuprindă jurnalul lui Marie Curie a îndemnat-o pe autoare să istorisească, în felul său, viața omului de știință polonez. Luând ca punct de plecare jurnalul scris de Marie Curie după ce soțul ei moare întrun accident, autoarea construiește o relatare biografică a vieții cuplului, pe care o îmbină cu amintiri și experiențe personale, din viața trăită alături de propriul soț, relatate la trei ani după moartea acestuia, și se vede uneori reflectată în sentimentele pe care Marie le exprimă în jurnal.

„Copilăria este un loc unde nu te poți întoarce (și, în general, nici nu vrei să o faci: eu, bineînțeles, nu m-aș întoarce niciodată), dar pe care, în realitate, nu-l părăsești niciodată. «Copilul este tatăl omului», spunea Wordsworth într-un vers celebru, și avea dreptate: copilăria ne făurește, iar ceea ce suntem azi se datorează rădăcinilor noastre din trecut.”

Cu acest volum, Rosa Montero își câștigă binemeritatul loc pe lista autorilor mei favoriți. De la primul meu contact cu autoarea, Nebuni din iubire (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am simțit că este ceva special cu această autoare. Ulterior, a urmat Noroc chior (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o altă carte care mi-a plăcut deosebit de mult. Dar, gândindu-mă acum, cele două au fost de ficțiune. În schimb, cartea de față, Cei iubiți nu mor niciodată, o carte „care nu poate fi clasată în niciun gen literar”, scrisă în plin doliu - după moartea soțului ei - de către Rosa Montero, pentru mine a fost o carte care m-a ajutat să mă vindec. A fost o carte care „a mers dincolo” de a fi o carte superbă, care să mă emoționeze. A fost o carte de care am avut nevoie - așa cum mi s-a întâmplat și cu cărțile scrise de regretata Joan Didion -, o carte care a reușit, într-un fel, să mă ajute să trec (bizar spus „să trec”, poate mai bine spus „să înțeleg”) o anumită perioadă din viața mea... O perioadă deosebit de sensibilă prin care, în cele din urmă, vom trece cu toții. Mulțumită acestei cărți, o carte care cred că rămâne una dintre cele mai frumoase scrise de Rosa Montero, am reușit să înțeleg mai bine...

„Creativitatea tocmai asta este: o încercare alchimică de a transmuta suferința în frumusețe. Arta, în general, și literatura, în particular, sunt arme puternice împotriva Răului și a Durerii (...). Noi, oamenii, ne apărăm de durerea fără sens împodobind-o cu înțelepciunea frumuseții. Strivim cărbuni cu mâinile goale și, uneori, reușim să facem astfel încât aceștia să pară diamante.”

Acest volum m-a emoționat până la lacrimi, deoarece, intercalându-și povestea cu viața omului de știință Marie Curie, Rosa Montero își spune, de fapt, propria poveste de viață. Aș spune că este  un fel de roman autobiografic, aș spune că este un volum de memorii - dar, în esență, nici nu știu și nici nu îmi pasă, fiindcă nu asta contează. Ceea ce contează sunt emoția și profunzimea care pulsează din rândurile acestei cărți, care ți se așază în suflet și te fac să simți.... să simți intens! Să trăiești anumite lucruri! Este o carte care „îți este aproape”, pe care o simți, nu ai cum să n-o simți, care te ascultă și care îți dă sfaturi, care îți este alături și îți va fi mereu alături. După ce am terminat-o, am continuat să revin la anumite pasaje, la anumite fragmente și reflecții ale Rosei Montero. Pentru că, mă gândeam, nimeni parcă n-ar fi putut descrie mai bine anumite stări, anumite emoții, anumite perioade care te-ncearcă de-a lungul acestei stări numite „doliu”. Într-adevăr, titlul acestei cărți este atât de sugestiv încât nici nu mai are nevoie de descriere suplimentară - cei iubiți chiar nu mor niciodată! 

„«A muri face parte din viață, nu din moarte: moartea trebuie trăită», spune cu o simplitate năucitoare doamna doctor Iona Heath. Noi, oamenii, nu știm ce să facem cu moartea. Mare de neconceput cu neputință de înduplecat cruntă oribilă. Așa că, fiindcă nu știm ce să facem, am creat catafalcuri, dolmene, necropole magalitice, mastabe, piramide, sarcofage, panteonuri, morminte colective, morminte individuale, monumente memoriale, lespezi, cripte, firide, osuare, cimitire solemne.”

Nu știu ce v-aș mai putea spune, pentru că nu are niciun sens. Nu pot decât să vă recomand din tot sufletul acest volum - alături de alte cărți scrise de Rosa Montero - deoarece veți avea surpriza de a fi descoperit o autoare cu adevărat talentată. O autoare profundă, o autoare care cunoaște puterea cuvintelor și știe cum să le așeze pe hârtie, cum să livreze cititorului o proză profundă, actuală, o proză sensibilă și plină de emoție. Plină de viață. Plină de lumină & suflet & înțelepciune. Am iubit această carte, chiar dacă este despre un subiect sensibil, și am urât-o în același timp. Am urât-o pentru adevărul crunt, dar inevitabil, pe care îl conține. Am iubit-o pentru faptul că Rosa Montero a fost sinceră pe-ntreg parcursul ei. Am urât-o pentru faptul că, bineînțeles, citirea ei încă declanșa în mine anumite stări. Am iubit-o pentru că Rosa Montero m-a făcut să-mi înțeleg stările, să-mi dau seama că este normal să fie așa, să-mi dau seama că durerea, pe cât de cruntă poate fi, pe atât de necesară este. Acest volum, după părerea mea, poate fi unul dintre cele mai bune volume de memorii citite vreodată. Chiar dacă este de scurte dimensiuni, este de o forță emoțională aparte.

„Dar eu am simțit, pur și simplu, nevoia să folosesc drept intermediar povestea [referire la volumul de față] pentru a-mi exprima bucuriile și suferințele. Personajele de ficțiune sunt marionetele inconștientului.”

Ah, și să nu omit, Cei iubiți nu mor niciodată ne spune și povestea de viață a lui Marie Curie. Evident, foarte mult rezumată, întrucât Rosa Montero chiar se aseamănă, pe alocuri, cu omul de știință Marie Curie. Așadar, aflăm și lucruri interesante despre viața doamnei Curie, un pionier al științei. Însă, cel puțin pentru mine, acesta a fost doar un bonus, fiindcă interesul principal a fost reprezentat de „jurnalul de doliu” al Rosei Montero. Un jurnal emoționant, profund, care m-a făcut să lăcrimez și să îmi dau seama că anumite lucruri așa sunt menite să fie. Important este ce vom face cu timpul care ne-a mai rămas, fiindcă cei iubiți, cei la care am ținut și pe care i-am crezut eterni, chiar nu mor niciodată. Un volum pe care l-aș recomanda, fără să mă abțin, oricui, dar în special persoanelor care trec printr-o perioadă mai sensibilă a vieții, ca urmare a trecerii în neființă a cuiva drag. Mulțumesc, Rosa Montero, pentru faptul că mi-ai fost alături, pentru faptul că mi-ai oferit niște lecții pe care le voi purta cu mine întreaga viață. Mulțumesc!

Alte recenzii ale cărților scrise de Rosa Montero, apărute și pe blog: 

| Nebuni din iubire | Noroc chior |

Orășelul minciunilor, de Diane Chamberlain - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriela Ghircoiaș

Diane Chamberlain este autoarea a 27 de romane, bestseller al New York Times, USA Today și Sunday Times (Londra). Fiica unei directoare de școală care îi aducea aproape zilnic câte o carte nouă, Diane a învățat repede puterea emoțională a poveștilor. S-a născut și a crescut în Plainfield, New Jersey, și a locuit mulți ani în San Diego și în nordul Virginiei. Și-a obținut masteratul în asistență socială clinică la Universitatea de Stat din San Diego. Înainte de cariera de scriitoare, a fost asistentă socială în spitale, atât în San Diego, cât și în Washington, D.C., și a avut un cabinet de psihoterapie în Alexandria, Virginia, lucrând în principal cu adolescenți. Diane locuiește în Carolina de Nord împreună cu partenerul ei de viață, fotograful John Pagliuca, și cu ciudatul, dar adorabilul lor câine ciobănesc, Cole. Orășelul minciunilor este prima carte a autoarei apărută la Editura Litera. 

„- Vreau să aflu ce i s-a întâmplat, am spus. De ce a transformat Anna Dale o pictură perfect normală într-o casă a groazei? 

El mi-a aruncat o privire amuzantă.

- Și cum ai de gând să faci asta? a întrebat. Să afli ce a pățit de fapt?

- Nu știu, dar trebuie, am răspuns eu uitându-mă la toporul plin de sânge, la roșcovanul din oglindă, la picăturile de sânge și la motocicletă. Cred că Anna Dale începe să mă bântuie.”

Carolina de Nord, 2018: viața tinerei Morgan Christopher a luat o turnură catastrofală, dar o vizitatoare misterioasă îi face o ofertă în urma căreia i se promite eliberarea imediată din închisoare. În schimb, Morgan trebuie să restaureze o veche pictură murală din 1940, destinată decorării unui oficiu poștal dintr-un obscur orășel sudist. Tânăra nu știe nimic despre tehnicile de restaurare a picturilor, dar își dorește cu disperare să iasă din închisoare, așa că acceptă propunerea. Descoperă un tablou care spune o poveste despre nebunie și violență, precum și despre o conspirație a tăcerii care învăluie secretele murdare ale orășelului. Carolina de Nord, 1940: Anna Dale, o tânără pictoriță din New Jersey, câștigă un concurs național în urma căruia e desemnată să realizeze o pictură murală de mari dimensiuni, destinată oficiului poștal al orașului Edenton din Carolina de Nord. Singură pe lume și aflată în căutarea unei slujbe, acceptă slujba. Dar, spre marea ei surpriză, Anna descoperă că orășelul idilic pe care trebuie să-l imortalizeze în pictura murală e de fapt un loc în care prejudecățile sunt adânc înrădăcinate, iar oamenii își camuflează secretele în spatele ușilor închise și, uneori, prețul de a fi diferit e plătit cu propria viață.

„- Erau august și câmpu' din sud era plin de porumb. M-am dus 'colo și m-am așezat în mijlocul lanului, unde nu mă vedea nimenea în afară de viermi și de cărăbuși și m-am gândit la toate lucrurile pe care le făceam cu buna... cum mă trăgea de ureche când era supărată pe mine, a spus el, începând să râdă. Da' juca horseshoes cu mine și fuma pipă și-mi dădea și mie când nu se uita mama. Chestii d-astea.”

Voi încerca să fiu foarte scurt și am să rezum totul, chiar de la bun început, zicând: Dumnezeule mare, Diane Chamberlain chiar știe cum să spună o poveste! O poveste tare, tare bună! Un roman fantastic, o poveste în cea mai faină & bine conturată formă - două povești, de fapt, dar care se împletesc într-un mod convingător și deosebit de frumos. Mi-a plăcut deosebit de mult totul la această carte - de la poveștile în sine, separate în două planuri temporale, până la personaje, dialoguri, dar și partea profundă și sensibilă a cărții, Chamberlain abordând niște subiecte destul de sensibile. Sincer, a fost o surpriză foarte mare, deoarece nu știam nimic despre această carte și nu aveam în plan să o citesc. Dar, cum mi s-a năzărit ocazia, am zis să-i dau o șansă și să o încerc. Și nu doar că m-a surprins plăcut, dar mi-a depășit enorm așteptările și, de altfel, m-a făcut să vreau neapărat să mai citesc și alte cărți scrise de autoare. Orășelul minciunilor este primul meu contact cu Diane Chamberlain și, să sperăm, prietenii de la Editura Litera vor traduce și alte cărți ale autoarei (din fericire, chiar au de unde alege, dat fiind faptul că autoarea are la activ mai bine de 20 de cărți publicate).

„Și pe urmă Anna a văzut ciocanul pe jos, aproape de patul rupt. S-a uitat atent la ciocan. A uitat ce se petrecea. A uitat că Martin o masacra.

Avea de gând să-l masacreze ea pe el.”

Avem parte de două planuri temporale. 2018, Carolina de Nord, ne spune povestea lui Morgan, care se află la închisoare pentru o infracțiune pe care n-a comis-o. Când i se oferă oportunitatea de a ieși din închisoare, însă doar dacă este dispusă să restaureze o pictură murală veche de 70 de ani - ciudat faptul că fix ei i s-a cerut acest lucru, o anonimă, când probabil existau mulți alți experți în domeniu - aceasta o acceptă numaidecât. Singura problemă este că Morgan nu e prea sigură de abilitățile ei. Ah, și mai mult decât atât, restaurarea trebuie să aibă loc cât mai rapid. Misterul în sine constă în faptul că numirea ei drept persoana care să se ocupe de restaurare este stipulată în testamentul lui Jesse Jameson, un artist celebru, cu care, în aparență, Morgan nu a avut nicio legătură. Mi-a plăcut mult misterul care a fost creat în jurul acestei idei, precum și tensiunea pe care am resimțit-o: oare va termina Morgan să restaureze pictura sau va avea numeroase dificultăți pe parcurs? 

„S-a târât și s-a trântit în pat îmbrăcată, fără să se spele pe față sau pe dinți. S-a luat singură în brațe. O dureau toate cele. Aveau vânătăi pe brațe, pe umeri, pe gât. Partea interioară a coapselor i se înnegrise. Avea o durere sfâșietoare între picioare. Era sfârtecată. Știa că trupul urma să se vindece. Cât despre minte, inima și suflet..., nu era atât de sigură.”

Al doilea plan temporar ne-o înfățișează pe Anna Dale, o tânără artistă care încearcă să-și câștige traiul. Când câștigă un concurs pentru o pictură murală care să fie atașată pe un oficiu poștal, ea se mută temporar în Carolina de Nord. Însă, odată ajunsă aici, este întâmpinată cu reținere și rezistență din partea comunității, de rasismul și de misoginismul de care are parte. Pictura murală nu a fost nicicând terminată, iar zvonurile care circulă spun că Anna ar fi înnebunit și ar fi fugit cu aceasta... Însă, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel! Totul se împletește într-o poveste uimitoare, misterioasă, plină de substrat și de multă profunzime. De la început până la sfârșit, este o carte emoționantă, deoarece stilul autoarei este unul aparte. Secrete, enigme captivante, adevăruri care ies la iveală, minciuni și conflicte - toate acestea te mențin captiv pe întreg parcursul lecturii, și nu te lasă să iei măcar o pauză: abia aștepți să vezi ce va mai urma și încotro se îndreaptă totul. Diane Chamberlain chiar a scris o carte foarte faină, și sunt sigur că se potrivește oricui, fiindcă are efectiv de toate!

„- De ce zâmbiți? a întrebat-o doctorul, răspunzându-i la zâmbet cu unul cât se poate de călduros.

- Nu știu, a recunoscut ea. Cred că sunt fericită.

A așteptat ca doctorul să iasă din cameră, iar apoi a izbucnit în lacrimi.”

O poveste rafinată, care a fost dezvoltată cu talent și cu atenție la detalii, cu două personaje uimitoare ale căror povești se întrepătrund într-un mod aproape poetic. O experiență literară intrigantă, care îți oferă tot felul de emoții și trăiri, care te surprinde și îți dă de gândit. După cum am spus, în Orășelul minciunilor Chamberlain abordează și subiecte sensibile, readucând în lumină faptul că, din păcate, uneori istoria se repetă. Am ascultat cu atenție fiecare poveste, atât a lui Morgan, cât și a Annei, și amândouă mi s-au părut inspiraționale și relevante pentru timpurile actuale. Nu vreau să vă spun mai multe despre carte, fiindcă n-are niciun sens. Este o lectură emoțională, profundă, este o lectură care abordează numeroase teme sensibile - de la rasism, drepturile femeilor, până la abuz -, pentru a releva, în cele din urmă, întrebări legate de familie, de dragoste și de adevăratul sens al vieții. Pentru mine, chiar a fost o lectură deosebit de puternică și memorabilă, care m-a surprins plăcut! Nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere, pentru că sunt sigur că o să vă placă!

Viața mea în librăria Morisaki, de Satoshi Yagisawa - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Folio

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2023

Traducere: Iolanda Prodan

Satoshi Yagisawa (China, Japonia) locuiește în Tōkyō. Romanul său de debut, Viața mea în librăria Morisaki, apărută la Editura Litera, în traducerea Iolandei Prodan, 2023, a câștigat premiul literar Chiyoda și a fost ecranizat. În prezent, este în curs de publicare în 22 de țări. 

Jimbōchō, Tōkyō. Cartierul librăriilor și al anticariatelor, un veritabil paradis pentru cititorii pasionaţi. Un colț de lume liniștit și atemporal, aflat la numai câțiva pași de metrou și de marile clădiri moderne ale capitalei. Şiruri întregi de vitrine pline de cărți, noi sau la mâna a doua. Nu toată lumea cunoaște cartierul, oamenii fiind atrași mai cu seamă de Ginza sau de miile de lumini din Shibuya. Deși locuiește de ani buni în Tōkyō, Tatako – o fată de douăzeci și cinci de ani, cu o viață destul de monotonă – nu a frecventat niciodată acea parte a orașului. Totuși, aici este situată librăria Morisaki, care se află în familia ei de trei generații. O prăvălioară cu cărți, într-o clădire veche din lemn, cu o cameră la etaj, folosită ca depozit. Este regatul lui Satoru, unchiul excentric al lui Tatako. Entuziast și cam zăpăcit, el își dedică viața cărților și librăriei Morisaki, mai cu seamă după ce soția lui l-a părăsit. Spre deosebire de unchiul ei, Tatako s-a lăsat pradă depresiei și nu a mai ieșit din casă de când iubitul ei i-a spus că vrea să se însoare cu o altă femeie. Satoru este cel care îi aruncă un colac de salvare, propunându-i să se mute la primul etaj al librăriei. Tatako, o tânără câtuși de puțin interesată de lectură, se trezește brusc trăind printre munți de cărți gata oricând să se prăbușească și printre clienți enervanți, care o iau tot timpul la întrebări și îi citează scriitori necunoscuți. Printre discuțiile din ce în ce mai pătimașe despre literatura japoneză modernă, întâlnirea întâmplătoare, într-o cafenea, cu un necunoscut timid și secretele poveștii de dragoste a lui Satoru, Tatako va descoperi treptat un mod de a comunica și de a relaționa care pleacă de la cărți și ajunge la inimă și un stil de viață mai intim și mai autentic, fără teama de a spune ce gândești și de a lăsa în urmă trecutul.

„(...) Orice-ar fi, te rog să nu uiți asta. Inima omului nu poate uita niciodată că a iubit cândva. Amintirea unei iubiri nu poate fi ștearsă din suflet. Dragostea aceea va rămâne pentru totdeauna întipărită acolo.”

Cum să-ncep, oare? Nu m-a dezamăgit această carte, înainte de toate, și asta pentru că nu am avut așteptări. Eu și autorii asiatici nu prea facem casă bună împreună, în special pentru că nu prea obișnuiesc să-i citesc. Am avut câteva experiențe deosebit de plăcute în trecut, și îmi amintesc că un roman scris de un autor asiatic chiar a fost în topul celor mai bune cărți citite în 2021. Cu toate acestea, de atunci, deși am mai încercat, nu am avut experiențe chiar atât de plăcute, ci doar obișnuite. Drept urmare, de la acest roman n-am avut așteptări, dar în același timp nici n-a fost chiar atât de dezamăgitor. A fost o lectură obișnuită, OK, o lectură relaxantă - cum, de altfel, ar trebui să avem după ce am citit mai multe cărți solicitante -, interesantă pe alocuri, dar puțin cam seacă și lipsită de substrat. Mi-au plăcut oarecum personajele și intriga legată de mătușa lui Tatako, faptul că aceasta pleacă pentru o perioadă lungă de vreme și, intempestiv, decide să se reîntoarcă. De fapt, fiind pasionat de ideea aceasta de mister, n-avea cum să nu-mi placă acest artificiu destul de interesant.

„- Da, unchiule, îți promit. Am învățat multe aici, în librăria dumitale. Te rog să nu îți faci griji pentru mine.

- Dacă e așa, cum îmi spui, atunci oriunde te va purta viața, am încredere că totul va fi bine cu tine.

- Mulțumesc, unchiule.”

Tatako este o tânără care nu prea are treabă cu literatura & cărțile, dar care, după mai multe rateuri în dragoste, găsește momentul oportun de a merge la unchiul ei, Saturo, care o invită la librăria sa, pentru a-și mai oferi timp de a se odihni în tihnă. Încetul cu încetul, Tatako descoperă o lume nouă, descoperă noi șanse și posibilități, și acțiunea cărții se-nvârte în jurul acestei idei - Tatako care la început nu are o treabă cu cărțile, dar care decide să-l ajute pe unchiul ei, Tatako care lucrează la librărie, cunoaște diferite tipuri de tipologii umane, intră în contact cu oameni mai mult sau mai puțin interesați, ba chiar, la orizont, se-arată și o potențială nouă dragoste. Și... Cam atât! În rest, nimic care să ridice interes, ci doar descrieri (și acestea fragmentate) ale vieții zilnice, ale spațiilor care fundamentează culoarea locală a cărții... Aceasta este prima parte a cărții. A doua, în esență, începe în momentul în care Tatako și Satoru se trezesc la ușă cu mătușa Momoko - iar misterul din spatele plecării acesteia este încă unul proaspăt, deși aceasta a fost pentru o perioadă foarte lungă plecată.

„Mi-am amintit de prima zi când am intrat în librărie. Strâmbasem din nas că mirosea a mucegai și unchiul începuse să râdă. Acum însă, în mod ciudat, mirosul stătut al cărților vechi mi se părea cel mai plăcut din lume.”

În esență, este un roman plăcut, relaxant, un roman care se citește rapid și nu te solicită. Nu știu care-i faza cu tot hype-ul din jurul său, dar știu că, pe mine unul, chiar nu m-a convins. A fost o lectură oarecare, care nu mi-a stârnit niciun fel de emoție și nici nu m-a mișcat. Poate aș fi vrut să-mi placă mai mult, să fiu sincer, deoarece chiar auzisem multe lucruri despre carte. În schimb, nu e genul meu de lectură, asta-i clar, pentru că eu prefer cărțile ceva mai solicitante, la care, după ce le-am citit, să mă gândesc mult timp, care să mă miște și să mă facă să meditez, să mă învețe lucruri... Viața mea în librăria Morisaki este o lectură de vară, o lectură pe care ar trebui s-o ai dacă ești în căutare de un roman liniștit, un roman care să nu facă apel la atenția și concentrarea ta. Cu alte cuvinte, este un roman care se adresează majorității cititorilor, motiv pentru care, de altfel, probabil și de asta este atât de apreciat. Faptul că mie nu mi-a plăcut (dar nici displăcut) nu înseamnă că nu-i un roman bun, ci că, pur și simplu, nu este un roman pentru mine. 

„- Când m-a văzut acolo, s-a prăbușit la pământ și a început să plângă ca un copil. În clipa aceea, am simțit o iubire profundă pentru ea. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Și atunci am înțeles ceea ce nu voisem niciodată să accept, ceea ce evitasem atâția ani să recunosc.”

Aș fi vrut să fie un roman ceva mai profund, nu chiar atât de sec, atât de fad... Aș fi vrut să stârnească emoție în sufletul meu, să... Nu știu. Până la urmă, este un roman cu și despre cărți, pentru iubitorii de cărți, dar execuția nu a fost chiar ce-aș fi vrut să fie. Prin urmare, chiar cred că trei steluțe (din cinci, ceea ce înseamnă mai mult de jumătate) sunt îndeajuns. Cu toate acestea, experiența m-a făcut, încă o dată, să cred că autorii asiatici chiar nu sunt pentru mine. Repet, dacă mie nu mi-a plăcut nu înseamnă că această carte chiar nu este bună, poate chiar mult mai profundă și emoționantă decât am perceput-o eu. Știu persoane care au citit-o și cărora chiar le-a plăcut. Nu mă îndoiesc! Până la urmă, literatura este și va fi subiectivă, iar experiența fiecăruia cu o carte este definită de foarte multe variabile - printre altele, de propriile valori, propriile interese, pasiuni și așteptări. Nu? Poate tocmai de asta literatura este atât de frumoasă, de splendidă: pentru că putem găsi frumusețea chiar și în cele mai neașteptate lucruri!