Drumul, de Cormac McCarthy - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariței: 2022 (prima ediție apărută în 2009)

Traducere: Irina Horea 

Cormac McCarthy s-a născut în Providence, Rhode Island, în 1933. Studiază, timp de doi ani, artele liberale la Universitatea din Tennessee, iar în 1953 se înrolează în aviația militară a SUA, petrecând doi ani în Alaska. Nu își termină studiile pentru că se mută la Chicago, unde scrie primul său roman, The Orchard Keeper, publicat în 1965 și recompensat cu William Faulkner Award. În 1966 primește o bursă Rockefeller și ajunge la Ibiza, în Spania, unde termină al doilea roman, Outer Dark. Urmează romanele: Child of God (1973); Suttree (1979); Blood Meridian, or the Evening Redness in the West (1985; în 2006, romanul ocupă locul trei într-un top al revistei New York Times Magazine); The Border Trilogy: All the Pretty Horses (1992; câștigător al National Book Award și National Books Critics Circle Award și ecranizat în 2000, în regia lui Billy Bob Thornton), The Crossing (1994) și Cities of the Plain (1998); No Country for Old Men (2005; ecranizarea din 2007 în regia fraților Coen a câștigat patru premii Oscar), Drumul (The Road, 2006; câștigător al Pulitzer Prize 2007 și James Tait Black Memorial Prize 2006, ecranizat în regia lui John Hillcoat în 2009). Cormac McCarthy a mai scris un scenariu de film, The Gardener’s Son (1976), și două piese de teatru, The Stonemason (1995) și The Sunset Limited (2006). În toamna anului 2022 apare dipticul romanesc alcătuit din Pasagerul (The Passenger; Humanitas Fiction, 2023) și Stella Maris (Humanitas Fiction, 2023), care întrețese povestea unei familii atinse de aripa geniului și frumuseții, dar și a nebuniei. Cormac McCarthy încetează din viață în 2023.

✘ PORTRETUL PĂMÂNTULUI LA SFÂRȘITUL UMANITĂȚII ✘

O iarnă atomică în care nu mai există animale sau plante, singura prezență constantă fiind foamea, și orice întâlnire între două ființe omenești poate sfârși într-un act de canibalism. Iată decorul postapocaliptic prin care călătoresc un bărbat fără nume și fiul lui, încercând să ajungă la mare. Au un pistol cu două gloanțe, ceva resturi de mâncare și niște pături vechi – și, foarte important, se au unul pe celălalt. Supraviețuirea înseamnă însă amoralitate, după cum învață copilul studiindu-și tatăl, a cărui dragoste pare a fi ultimul lucru rămas din lumea veche, ultima realitate confortabilă și ocrotitoare. ,,Suntem morții vii bântuind prin decorul unui film de groază“ – aceasta este starea de spirit în lumea lui McCarthy, pe care n-o colorează decât foarte rare detalii de un umor nostalgic: ultima sticlă de Coca-Cola sau singura inscripție ce a supraviețuit dezastrului nuclear – rămășițele unei civilizații semănând neliniștitor de mult cu a noastră, căreia i s-a promis o resurecție.

„Zăcea întins și asculta apa picurând în pădure. Fundamentul lumii. Frigul și tăcerea. Cenușile lumii pierite, purtate încolo și-ncoace de vânturile tăioase și vremelnice. Purtate, împrăștiate și din nou purtate departe. Totul desprins de orice liman. Rămas fără niciun reazem, în văzduhul plin de cenușă. Singurul sprijin, o respirație, scurtă și tremurătoare. De mi-ar fi inima de piatră.”

Fascinant roman. Pur și simplu fascinant. L-am citit într-o zi și, sincer să fiu, nu-mi amintesc carte a fost ultima carte care a reușit să mă țină acolo atât de acut. Mi-a plăcut enorm; și, deși i-am dat 4 steluțe, și nu 5, am făcut asta pentru simplul fapt că așteptările mele erau cu totul altele, în sensul în care credeam că această carte este una cu zombie (nu mă întrebați de ce!), dar se pare că n-a fost așa. Oricum, nu justifică în totalitate de ce i-am dat 4 și nu 5, pentru că alt motiv chiar n-am. Însă, dincolo de asta, în Drumul am descoperit nu doar o atmosferă de-a dreptul fascinantă, o tensiune atât de densă de parcă aș fi putut-o tăia cu cuțitul, ci și o poveste de viață, să-i zic așa, de-a dreptul tragică. Nu m-am gândit vreodată că un astfel de scenariu ar fi posibil - și, de altfel, de ce n-ar fi -, însă cartea asta chiar mi-a dat de gândit și m-a făcut să mă întreb: oare ce-aș face în astfel de circumstanțe? Oare cum aș reacționa? Oare în ce s-ar transforma „moralitatea” (oricum, din ce în ce în ce mai știrbită în ziua de astăzi)? Într-o oarecare măsură, Cormac McCarthy mi-a oferit răspunsuri - da, este exact răspunsul ăla la care cu toții, poate, ne gândim. Ce-am face pentru a avea grijă de cei dragi în condițiile în care, ei bine, oricum nu mai avem nimic de pierdut... în afară de propria viață?

„Se trezi în întunericul pădurii, printre frunze, tremurând violent. Se ridică în capul oaselor și bâjbâi după băiat. Atinse cu mâna coastele lui slăbănoage. Căldură și mișcare. Bătăile inimii.”

Totuși, printr-un personaj, și anume fiul, mi-am dat seama că McCarthy a încercat să scoată la lumină faptul că, chiar și într-o lume în care întunericul domnește, un strop de bunătate, un strop de lumină ar putea schimba cu totul coordonatele lumii. Într-o țară în care nu există decât rămășițe, în care singurul „motor al lumii” este reprezentat de încercarea de a supraviețui de pe o zi pe alta, de a mânca, nevoi pur și simplu biologice, pericolul pândește la orice colț. Pericolul care, în esență, ia forma omului, iar omul care ia forme din ce în ce mai necunoscute. Mai rele. Mai diabolice. Cu acțiunea parcă plasată într-un film de groază, Cormac McCarthy scrie un roman care rezistă testului timpului, iar motivele sunt evidente: nu doar că este un roman profund, un roman foarte bine scris, ci este un roman care foarte ușor se transformă într-o stare de spirit. Îți pune întrebări, dar în același timp nu te lasă să găsești un răspuns, pentru că ritmul alert & dinamica te fac să vrei să descoperi și mai multe, să vezi încotro se vor îndrepta toate. De foarte mult timp am vrut să pun mâna pe această carte și chiar mă bucur că, deși o aveam în bibliotecă de ceva vreme, simt că am citit-o la momentul-ăla-potrivit-când-a-trebuit-citită! 

„(...) Poate veniseră să-l avertizeze, își zise. În legătură cu ce? Că nu putea aprinde în inima băiatului ceea ce se prefăcuse în cenușă în inima sa. Chiar și-acum, o parte din el își dorea să nu fi găsit niciodată acest refugiu. O parte din el își dorea tot timpul ca totul să se termine.”

Nu aflăm numele personajelor, și asta probabil este un „artificiu” pe care McCarthy l-a folosit - într-o astfel de lume întunecată și diabolică, identitatea nu mai contează. Nu mai contează decât faptul că, în fine, oricând ai putea deveni felul principal de mâncare al altui om. Da, orice întâlnire între cel puțin doi oameni se poate transforma cu ușurință într-un act de canibalism. Să nu mai vorbim despre faptul că cei doi sunt (aproape) lipsiți de apărare, nevoiți să-mpingă în „drumul lor” un cărucior în care au reușit să mai strângă și ei cele necesare supraviețuirii. Însă, poate, cea mai importantă (și puternică) armă pe care o au este că sunt împreună: tatăl și fiul, încercând să răzbată într-o lume dominată de teamă, în care moartea poate fi ceva de doar o simplă secund. Un cuțit înfipt unde trebuie, un glonte care să atingă organul potrivit. După cum și autorul spune la un moment dat, „Suntem morții vii bântuind prin decorul unui film de groază” - și fix aceasta este starea de spirit pe care, de altfel, Drumul reușește să ți-o transmită: un film de groază în care ne-am putea, de ce nu, regăsi în orice moment... Lumea aceasta este de-a dreptul plină de hazard și atât, atât de fragedă...

„Ce-ar fi dacă ți-aș spune că e un zeu?

Bătrânul clătină din cap. Am trecut de faza asta. De ani de zile. E mai bine să fii singur. Așa că sper să nu fie adevărat ce-ai spus, pentru c-ar fi îngrozitor să fii pe drum cu ultimul zeu, chiar sper să nu fie adevărat. Lucrurile se vor îndrepta după ce toată lumea va fi dispărut.

Chiar așa?

Bineînțeles.

Se vor îndrepta pentru cine.

Pentru toată lumea.”

Enorm de mult mi-a plăcut această carte, și-n special felul în care Cormac McCarthy scrie. Pe alocuri ți s-ar putea părea anemic, cu fraze scurte și dialoguri seci, fără metafore și alte artificii stilistice. Dar, dacă te uiți mai atent, vei vedea că Cormac McCarthy inseră niște detalii de-a dreptul fascinante, care reușesc să reitereze și mai bine această „atmosferă” de-a dreptul înfiorătoare: un ultim semn înscris, o ultimă doză de Coca-Cola care parcă păstrează o urmă a umanității trecute. Un stil muzical, un stil care, pe alocuri, capătă și conotații profunde. Nu știu, mi se pare că autorul a reușit să livreze un fel de portret al lumii postapocaliptice care te bântuie și te urmărește. N-ai vrea să fii, de fapt, în această lume. N-ai vrea ca lucrurile pe care le-ai citit aici să se transforme vreodată în realitate. Nu-s vreun conspiraționist, dar știu că în această lume se întâmplă, din păcate, orori care nu-s scoase la lumină. Iar de la acestea, până la un eventual scenariu de genul, sunt la fel de sigur că nu este cale lungă. Însă, până atunci, prefer să citesc despre, și nu să trăiesc în. Cu cea mai mare încredere vă recomand această carte pentru că sunt absolut sigur că va fi o lectură cu adevărat memorabilă!

Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romance, de William Hansen - Recenzie

Editura: Humanitas

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2022

Traducere: Anca Bărbulescu

Cea mai cuprinzătoare antologie de narațiuni populare antice de până acum, Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane reunește aproape 400 de fragmente din texte ilustrând toate tipurile de teme, genuri și specii literare. O atenție specială este acordată formelor mai puțin convenționale, precum legendele – eroice, istorice, religioase, supranaturale și urbane –, novellele și poveștile milesiene, anecdotele, glumele, poveștile gogonate, fabulele, basmele, poveștile în lanț, poveștile cu clenci și aretalogia. Dincolo de miturile clasice cu zei și eroi, putem găsi în acest volum povestiri inspirate de existența cotidiană, cu protagoniști din toate straturile sociale – regi și atleți, filozofi și soldați, preoți și negustori, dramaturgi și războinici, prințese și curtezane, legiuitori și actori, taumaturgi și țărani –, care evoluează într-o lume populată de zei și spirite ale naturii (satiri, centauri, nimfe), fiinţe polimorfe (lamii, vârcolaci), fantome și strigoi. Aceste povești alcătuiesc ceea ce clasicistul și folcloristul William Hansen, editorul cărții, numește Cealaltă Mitologie, mai puțin cunoscută cititorilor de rând, ba chiar și specialiștilor.

🏺MITOLOGIE, NELINIȘTE, FANTASME, UMOR, PATIMI, POEZIE & ANTICARI 🏺

„Aceste povești spuse de greci și de romani în viaţa lor de zi cu zi ne deschid o perspectivă unică asupra fantasmelor, neliniștilor, umorului, patimilor și valorilor anticilor, fie ei tineri sau bătrâni, femei sau bărbaţi, liberi sau sclavi. Ele ne arată la ce cugetau oamenii din vechime, ce frici aveau și ce îi făcea să se cutremure de râs. Am ales să prezint aceste naraţiuni atât pentru felul în care sintetizează viaţa și gândirea Antichităţii, cât și pentru pura plăcere pe care o oferă ca povești, ca forme de exprimare ale unei arte vechi și rafinate. Toţi cititorii sunt invitaţi să-și închipuie că sunt oaspeţii Elenei, care, după cum spune Homer în a patra carte a Odiseei, toarnă nepenthés, minunata iarbă de leac, în olurile cu vin, pune să se umple pocalele, izgonind orice jale, furie sau gând nefericit, și-i îndeamnă pe cei adunaţi să-și petreacă timpul în desfătare și depănarea poveștilor.“ — WILLIAM HANSEN

Mereu am fost fan al mitologiei, și cred că totul a luat naștere citind cele două volume din Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru. De-atunci, am citit absolut orice a apărut la noi. Și nu puteam, bineînțeles, să trec peste acest volum. Mai mult decât oricare altul, cred că aici am găsit o perspectivă aproape exhaustivă asupra miturilor greco-romane, cu tot ce-nseamnă acestea: suprarealism, trădare, tradiție, morți bizare, învingeri victorioase și înfrângeri mai puțin victorioase, războaie iscate din absolut nimic, dar care au căpătat proporții colosale, zei & spirite ale naturii, filosofi și oratori, oratori și filosofi, pseudofisolofi, poeți și pseudopoeți... Absolut orice ți-ai dori. Deși este o carte care se-ntinde de-a lungul a mai bine de 500 de pagini, pur și simplu m-a ținut acolo și nu m-a plictisit deloc. Am râs, m-am amuzat copios la foarte multe povești, am recitit povești pe care le știam deja aproape pe de rost. Pe de altă parte, în acest volum William Hansen reunește și povești mai puțin cunoscute din mitologia greco-romană, și chiar m-a încântat să descopăr noi lucruri privitoare la miturile și legendele greco-romane. Ah, da, să nu uităm de povești - astea, de altfel, s-ar putea să fie mai puțin cunoscute de către cei pasionați de mitologie.

Foarte multe dintre povestirile și narațiunile din acest volum oferă o perspectivă chiar profundă asupra modului în care decurgea viața - și valorile gândirii - în perioada Antichității. Cred că, dincolo de faptul că mi-au plăcut ele nespus, prin valoarea lor intrinsecă, mi-a plăcut extrem de mult și modul în care William Hansen le-a prezentat - cu umor, cu sarcasm, cu ironie fină & delicioasă. Povești inspirate din viața cotidiană, cu protagoniști de din toate păturile sociale ale vremurilor respective - regi, cerșetori, filosofi, mai mari ai satelor, soldați, prințese, curtezane, actori și actrițe, țărani și țărăncuțe, oameni învățați și mai puțin învățați. Oricum ar fi, efervescența povestirilor & glumelor & basmelor & fabulelor și a orice întâlnești în această carte nu poate fi pusă la îndoială. Un volum pe care eu l-aș recomanda oricui este pasionat de mitologie și care vrea să descopere (și) mai multe despre acest frumos & impresionant „domeniu”. Am savurat fiecare povestire, m-am delectat cu lucruri pe care deja le cunoșteam și cu lucruri pe care le cunoșteam mai puțin; și, în cele din urmă, am apreciat enorm cât de bine arată cartea asta și că va arăta tare, tare frumos în biblioteca mea. Chiar este un volum căruia îi acord un loc de onoare, să zic așa, pe rafturile mele.

Este oarecum impropriu să spun că „fac o recenzie” acestei cărți, pentru că nu prea am ce recenza. Pot doar să scriu câteva rânduri despre ea aici, astfel încât, dacă în vreun fel sau altul dați peste ele, să-ncerc să vă conving de faptul că, într-adevăr, ar merita atenția voastră. E o carte scrisă foarte bine, atent documentată și totuși nu detaliată, să spun așa, astfel încât să te plictisească. Cartea este împărțită în mai multe părți, cum ar fi „Regi și prințese”, „Zei și duhuri”, cu subcapitolele „Revelații divine”, „Mitologia măruntă”, „Creaturi care își schimbă înfățișarea”, „Duhuri”, „Primii taumaturgi” și altele, capitolul „Legende pe teme diverse”, cu subcapitolele „Ciudățenii” (prinderea unui satir sau a unui centaur, spre exemplu), capitolul „Șarlatani și îndrăgostiți” și așa mai departe. Pe scurt, este o carte destul de complexă, cu povești extrem de variate care, astfel, n-are cum să vă plictisească. Ce mi-a mai plăcut a fost faptul că, într-o mare măsură, are și o oarecare tentă dintr-aia de „poveste cu tâlc”, întrucât din multe cele citite reușești să desprinzi ideea unei valori morale, a unui arhetip uman și tot așa. Evident, componenta aceasta mitologică (care, pentru foarte mulți, implică și partea ficțională) se face resimțită de cele mai multe ori de-a lungul cărții. 

Cam atât voi spune despre Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane, pentru că nu știu ce altceva ar mai fi de menționat. Chiar este un volum pe care vi-l recomand cu foarte mare încredere, mai ales dacă sunteți fani ai mitologiei greco-romane. De altfel, nu neapărat dacă sunteți fani, pentru că sunt de părere că volumul lui William Hansen este și o oportunitate foarte bună de a descoperi, în sine, tărâmul efervescent și ofertant al miturilor greco-romane, eroilor și eroinelor, zeilor și zeițelor, prinților și prințeselor. Nu cred că mă voi sătura vreodată să citesc cărți care abordează astfel de subiecte - și, cu atât mai mult cu cât îmi oferă noi perspective, noi povești. Eu i-am dat 5 steluțe, după cum se poate observa, și pot spune că le merită fără niciun dubiu. A reușit să îmi țină companie foarte multe zile - de obicei, citeam din această carte la sfârșitul zilei, până când mă fura somnul. Tare plăcut era să adorm între paginile acestei cărți, gândindu-mă la eroii mei preferați și descoperind noi povești care parcă mă antrenau în lumea respectivă. Dincolo de faptul că multe dintre ele pot fi citite chiar drept povești pline de acțiune, înțelepciunea lui William Hansen se face resimțită de-a lungul întregii lecturi! Să aveți parte de povești cât mai frumoase și pe placul vostru!

Vânătorii de zmeie, de Khaled Hosseini - Recenzie

Editura: NICULESCU

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2020

Traducere: Mihaela S. Oprea-Aron

Khaled Hosseini este unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori din lume, cu vânzări de peste 39 de milioane de cărți la nivel mondial. În 2013 i-a apărut al treilea roman, Și munții au ecou. Cele două romane publicate anterior – Vânătorii de zmeie și Splendida cetate a celor o mie de sori – au fost traduse în 57 de limbi și publicate în 70 de țări (de asemenea, au apărut și la Editura NICULESCU). În 2006, a fost numit Ambasador al Bunăvoinței din partea UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați. De asemenea, este fondatorul Fundației Khaled Hosseini. Mai multe informații puteți găsi pe site-urile: www.khaledhosseini.com și www.khaledhosseinifoundation.org.

🪁 POARTĂ-MI SUFLETUL PESTE MEMORIA TIMPULUI 🪁

„În Kabul, frica domnește peste tot, pe străzi, pe stadi­oane, în piețe, face parte din viața noastră de aici, Amir aga. Zilele trecute, am însoțit-o pe Farzana jan la bazar să cumpere niște cartofi și naan. L-a întrebat pe vân­zător cât costă cartofii, dar el n-a auzit-o, cred că era tare de o ureche. Așa că ea a întrebat mai tare și, din senin, un tânăr taliban s-a repezit și a lovit-o cu un băț peste picioare. A lovit-o atât de tare încât a căzut jos. Țipa la ea și o blestema, spunând că Ministerul Viciului și al Virtuții nu le permite femeilor să vorbească tare. Câteva zile bune a avut o vânătaie mare, roșie, pe piciorul lovit. Și eu ce altceva puteam să fac, decât să stau și să mă uit cum soția mea este bătută? Dacă m-aș fi luptat, câinele ăla ar fi băgat bucuros un glonț în mine, fără să clipească! Și atunci ce s-ar fi ales de Sohrab al meu?”

„- Bachem, adopția asta... Nu știu dacă e o soluție pentru noi, afganii.

Soraya mi-a aruncat o privire obosită și a oftat.

- În primul rând, când acești copii crescut, vor să știe cine sunt părinții lor biologici, a continuat el. Și nu poți să-i condamni. Uneori, părăsesc casa unde ai muncit din greu, ani de zile, ca să le asiguri traiul și pornesc în căutarea celor care le-au dat viață. Legătura de sânge e un lucru extrem de puternic, bachem, să nu uiți asta niciodată!”

Vânătorii de zmeie are tot ce îi trebuie pentru a deveni un monument literar. O carte care îți pătrunde, încet dar sigur, în suflet, care își „proclamă” un loc pe veci acolo. O carte pe care nu poți să o uiți, și pe care într-o oarecare măsură ai vrea să o uiți, fiindcă este o carte la care dacă te gândești... Te doare! Este o carte pe care o iubești și o urăști în același timp, pentru toate nedreptățile și toate durerile și toate lacrimile care descriu experiența acestei lecturi. Povestea lui Amir și Hassan este de-a dreptul impresionantă, o poveste care transcende granițele timpului și pe cele geografie, devenind poate una universală și oricând „valabilă”! Amir este fiul unui antreprenor înstărit, care crește într-o zonă privilegiată din Kabul, Afganistan, o țară în care sărăcia și războiul sunt omniprezente... Aflăm că, într-un fel, Amir îl trădează pe Hassan, prietenul său din copilărie, alături de care a crescut. Hassan este băiatul servitor al familiei lui Amir, simbolul inocenței și bunătății în cartea Vânătorii de zmeie. De-a lungul tuturor provocărilor la care îl supune viața, el își păstrează lumina interioară și nu își permite niciodată să fie corupt. Rămâne fidel bunătății și iubirii până la sfârșitul vieții sale...

„- Văd că ai preluat de la americani optimismul care i-a făcut celebri. Asta e foarte bine. Noi, afganii, suntem un popor melancolic, nu-i așa? Ne bălăcim prea des în prea multă ghamkhori și autocompătimire. Ne dăm bătuți în fața pierderii, a suferinței, le acceptăm ca pe lucruri normale, care fac parte din viață, uneori chiar necesare. Zendagi mizgara, zicem noi - viața merge mai departe. Numai că eu nu mă las înfrânt de soartă, caut să fiu pragmatic. Am fost la câțiva doctori buni de aici și toți mi-au spus același lucru. Am încredere în ce mi-au spus și îi cred. Se va face voia Domnului!”

Dacă ar fi să pot alege între cei doi, cu siguranță aș spune că Hassan mi-a ajuns mai bine la suflet. Poate o fi faptul că a reușit să mă emoționeze mai mult condiția sa - crescut doar de tatăl lui, Ali, cu mama plecată de îndată ce l-a născut, nevoit să îndure batjocura și hărțuirea celorlalți. De asemenea, nici Amir nu are mamă, dat fiind faptul că aceasta a murit atunci când și-a născut băiatul. Astfel, între Hassan și Amir se stabilește, în primul rând, o legătură de prietenie consolidată pe lipsa mamei și pe faptul că ambii sunt crescuți doar de către tații lor. Lui Amir îi place să scrie povești și, într-o măsură, știe că tatăl său este oarecum dezamăgit de el - în plus, este gelos atunci când tatăl său, Baba, își arată afecțiunea față de Hassan. Hassan este cel mai bun alergător la jocul cu zmeie: o competiție de proporții colosale (cel puțin pentru băieți) care are loc în fiecare an. Câștigătorul acestei competiții este considerat un „zeu al aerului”, și fiecare băiat va face orice pentru a primi această titulatură.

„(...) Luptele dintre fracțiuni erau cumplite și nimeni nu știa dacă are să trăiască până la sfârșitul zilei sau nu. Urechile ni se obișnuiseră cu șuieratul și căderea rachetelor, cu focul mitralierelor, iar ochii, cu imaginea oamenilor care dezgropau cadavre de sub grămezile de moloz. În zilele acelea, Amir jan, Kabulul semăna destul de bine cu iadul pe pământ.”

În 1975, Amir câștigă acest turneu și îl trimite pe Hassan să recupereze ultimul zmeu pe care acesta a reușit să îl doboare la pământ. Hassan, devotat și loial lui Amir, face acest lucru. Câștigând turneul, Amir are certitudinea că, în sfârșit, Baba va fi mândru de el. Când observă că Hassan nu se mai întoarce, Amir pleacă în căutarea lui - dar ajunge să fie martorul unui eveniment groaznic atunci când îl vede pe Hassan. Totuși, el alege să nu facă nimic. Alege să nu spună nimic. În acel moment, Amir își dă seama că poate este un laș. Poate nu merită să fie privilegiat. Nu merită prietenia lui Amir... Dar, în fine, nu voi spune mai multe despre acțiune, fiindcă nu este spre interesul nimănui. Au fost multe lucruri pe care le-am iubit la Vânătorii de zmeie - primul meu contact cu Khaled Hosseini, dar nicidecum ultimul -, și aș începe cu contextul istoric în care s-a desfășurat aceasta: acțiunea începe în anii '70, când Amir are aproximativ 12 ani, și continuă până în anul 2002 (în acest punct, privim oarecum retrospectiv ceea ce s-a întâmplat în trecut). Romanul dezvăluie simplitatea vieții lor înainte de războiul afgano-sovietic, care a durat 10 ani (1979-1989), cu tot ce a însemnat aceasta...

„(...) Undeva, dincolo de acei munți, spre vest, dormea orașul unde eu și fratele meu cu buză de iepure ridicaserăm zmeie. Undeva, acolo, bărbatul legat la ochi din visul meu murise de o moarte care nu folosea nimănui. Cândva, dincolo de acești munți făcusem o alegere. Iar acum, după un sfert de secol, această alegere mă adusese înapoi, chiar aici, pe pământul acesta.”

Khaled Hosseini a reușit să reitereze un fel de „latură umană” a Afganistanului de-atunci. Făurește un tablou parcă de vis, un tablou cu iarbă verde, terenuri de joacă, piețe pline, duzi și rodii, și parcă simți aroma picantă a condimentelor care se vând pe-acolo, parcă poți auzi copiii mici cum se joacă lipsiți de griji și cu sufletele pline de fericire. Într-o comunitate restrânsă, unită, în care sufletul se face resimțit. În egală măsură, urmărim și povestea lui Amir și Hassan, urmărim ce-a urmat după acel eveniment, frământările sufletești, conflictele interioare, drama... O poveste desfășurată pe fundalul unei țări a cărei cultură este pur și simplu fascinantă și la care mă bucur că, citind această carte, am reușit să am acces. În roman, evenimentele politice sunt doar o parte a povestii, dar au relevanță istorică aparte - reușesc să ne (re)amintească de faptul că, pentru ani întregi, oamenii din acea zonă au încercat să țină piept violenței și brutalității - care, din păcate, nu au luat sfârșit nici măcar în ziua de astăzi. Chiar nu știu ce aș mai putea spune, pentru că, iarăși, simt că am scris mult și nu am reușit să spun exact ceea ce voiam. Doar mai menționez că vă recomand cu tot sufletul această carte, deoarece sunt absolut sigur că o veți fi simțit (cel puțin) la fel de mult ca și mine. Să aveți lecturi cât mai pe sufletul vostru!

Când amintirile noastre vor veni să danseze, de Virgine Grimaldi - Recenzie

Editura: Univers

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2021

Traducere: Alex Vlad

Primele romane ale autoarei Virginie Grimaldi (născută în 1977) au fost toate bestselleruri (Prima zi din restul vieții mele, O să înțelegi când o să fii mai mare, Parfumul fericirii e mai puternic când plouă, Era și timpul să aprind iar stelele). În 2018, ocupa locul 6 în Top 10 al romancierilor francezi care au vândut cele mai multe cărți în Franța. Este laureată a premiului E-crire Auféminin în 2014. S-a născut în 1977. În 2020, ocupa locul 2 (cu peste 800.000 exemplare vândute) în Top 10 al romancierilor francezi care au vândut cele mai multe cărți în Franța. Cărțile ei au fost descrise ca făcând parte din curentul ”feel good”. La Editura Univers au mai apărut și romanele: Parfumul fericirii e mai puternic când plouă, O să înțelegi când o să fii mai mare, Era și timpul să aprind iar stelele, Doar clipa fericită să-mi rămână, Mâine începe o nouă viață, Totul este posibil.

„Ocupația mea preferată e somnul. Când intru în el, nu mai am vârstă. Nu mă mai doare nimic. Teama nu mai există. Se întâmplă să-mi întâlnesc acolo părinții, pe draga mea soră sau pe toate acele persoane care nu mai există decât în memoria mea. Pot alerga, pot dansa până-mi pierd răsuflarea, îmi pot strânge fiica în brațe. Pot chiar să zbor. Somnul este o plută de care mă agăț, într-un torent mult prea rapid.”

FABULOS! FABULOS! FABULOS! Ah, Dumnezeule, când am râs oare ultima oară atât de tare citind un roman? Când mi-am simțit ultima oară sufletul atât de plin de lumină? Când am fost oare atât de angajat în lectură & fericit & încercat de sentimente dintre cele mai pozitive? Când? Mi-a plăcut enorm Când amintirile noastre vor veni să danseze, primul meu contact literar cu Virgine Grimaldi - dar, cu siguranță, nu și ultimul. Pentru că, să fiu sincer, am auzit doar de bine de această autoare & celelalte cărți apărute la editură, și știu că orice aș lua în mână semnat de Grimaldi, aș merge „la sigur”. Doamne, ce surpriză literară aparte a fost această carte. Un volum plin de căldură, plin de emoție și, pe cât de inspirațional, pe atât de amuzant și... Nu știu, bucuros?! E ciudat să zic că o carte „este bucuroasă”? Pentru că fix așa am simțit-o. Plină de speranță și de lumină, o carte de care fiecare dintre noi are nevoie - și, cu toate acestea, este o carte care reușește să transmită atât de multe învățături, atât de multe sfaturi de viață, încât fără niciun dubiu ar merita (cel puțin) o recitire. Eu, după cum probabil bine știți, mai mult mizez pe romane care îmi transmit sentimente dintr-astea de tristețe, de amărăciune... Nu știu, astea-mi plac, fiindcă parcă mă ajută să privesc spre înlăuntrul meu și să mă înțeleg mai bine, să-mi cercetez propria-mi natură interioară. Cu toate acestea, același lucru l-am simțit și citind această carte - însă încercat în permanență de un sentiment de bucurie...

„- Nu casele noastre vor fi zdrobite, ci amintirile noastre. Viețile noastre. Promisiunile, durerile, nopțile noastre de dragoste, râsetele copiilor noștri...”

Am citit această carte cu zâmbetul până la urechi, și nu mint. Am trăit alături de Marceline, Anatole, Joséphine, alături de „octogenialii” care mi-au înseninat ziua și m-au făcut să-mi dau seama că vârsta chiar e doar un număr, atât timp cât ai spiritul tânăr, atât timp cât ești dispus să iei viața asta așa cum ar trebui să fie... Deși a fost o poveste destul de scurtă (chiar nu m-aș fi despărțit de acest grup superb & efervescent de prieteni), n-am simțit că ar mai fi lucruri de spus... Totul a fost atât de frumos conturat, încât din fiecare fragment părea să răsară un firicel de bunătate, iar aventurile „octogenialilor” au fost dintre cele mai diverse și neașteptate. Cred că ce ar descrie cel mai bine această carte este întocmai zâmbetul pe care, involuntar, l-am resimțit pe față pe întreg parcursul lecturii. Bucuria a luat naștere în pieptul meu și a sălășluit acolo chiar și după ce am terminat cartea. Autoarea își începe cartea cu un citat de-al lui Charles Aznavour: „Nu sunt bătrân, sunt în vârstă”... Și eroii noștri par să știe acest lucru mai bine decât oricine altcineva. Și nimic nu le va sta în cale când vine vorba de a proteja Intrarea Colibri - care printr-un proiect urmează a fi demolată -, locul unde cei șase „octogeniali” au locuit de zeci de ani... Într-un fel, dacă ar fi nevoiți să plece de aici, înseamnă că și-ar pierde trecutul. Iar pierzând trecutul, își pierd și prezentul. Nup! Lucrurile clar nu vor sta așa!

„Ne descoperim vecinii, aceste persoane care vor îmbătrâni împreună cu noi, aceste femei pline de visuri, acești bărbați plini de proiecte. Este emoționant să te gândești că am ales același loc ca să ne construim visurile. Vor trece primăverile peste Intrarea Colibri, apoi verile, apoi iernile. Ce ne rezervă viitorul? Mi-ar plăcea să scot uneori capul pe o fereastră deschisă spre viitor, să aflu dacă visurile noastre s-au realizat, dacă Joséphine are patru copii, dacă Rosalie umple săli de concert, dacă Didier are o viață frumoasă, dacă Marius și Blanche tot se mai țin de mână, dacă eu îl mai înveselesc pe Anatole al meu.”

Îți mulțumesc, Virgine Grimaldi, pentru râsete & lacrimi, pentru bucurii & tristeți, pentru acest superb dans literar în care am pătruns. Un roman plin de lumină și de bucurie, un roman din care eu chiar cred că avem ce învăța și din care vom fi plecat poate mult mai înțelepți. Poate mult mai buni. Mai plini de... De bucurie față de tot ce ne înconjoară, față de această frumoasă & splendidă viață. Chiar dacă orice poveste are un sfârșit, cel mai important este să încercăm să scriem o poveste frumoasă, o poveste în care fericirea și bunătatea și iubirea și recunoștința să domine, să fie omniprezente. O frumoasă și splendidă carte despre prietenie, despre legăturile dintre oameni, despre cum să vârsta este doar un număr și fiecare dintre noi ar trebui să se bucure de orice clipă care ne este oferită, până la sfârșitul vieții. Din păcate, acest lucru nu este posibil întotdeauna, însă atât timp cât este posibil, cel mai important este să profităm la maximum de fiecare secundă oferită... Când amintirile noastre vor veni să danseze este un roman pe care l-am recomandat absolut oricui de când l-am citit - și, fără să exagerez, fiecare persoană care l-a citit mi-a mulțumit și, într-adevăr, mi-a zis că s-a amuzat copios, dincolo de alte stări & emoții resimțite în timpul lecturii!

„- Viața ar avea aceeași valoare dacă ar fi veșnică?”

Marceline și Anatole te vor invita la dans, te vor ține de mână și vor râde alături de tine. Te vor face și să plângi, dar să plângi de bucurie, cu lacrimi dulci & prețioase, nu amare și dureroase. Ceilalți „octogeniali” vor fi, de asemenea, în cocârdășie cu tine... Te vor purta în aventuri pe care nu le vei uita. Un roman magnific, o surpriză literară, o dovadă a faptului că Virgine Grimaldi este o autoare talentată, care cunoaște puterea cuvintelor și știe cum să facă magie cu acestea... Un roman despre oameni obișnuiți, un roman despre oameni cu defecte și cu slăbiciuni și cu regrete, dar despre oameni care au o bogăție interioară aparte, care sunt înțelepți și devotați și nu se dau deoparte când vine vorba de a-și apăra identitatea și locul în care au crescut, locul în care s-au format. O să-mi fie atât de dor de locuitorii din Intrarea Colibri - dar cu toții păstrează un loc important în inima mea. Prin intermediul lor, Virgine Grimaldi a abordat subiecte puternice, emoționante... Dar întotdeauna a reușit să păstreze o urmă de umor, de sarcasm delicios. Și, după părerea mea, cred că acesta a fost punctul forte al cărții - iar forma în care totul a fost livrat a fost pur și simplu superbă. Un roman pe care îl recomand, fără niciun dubiu, din tot sufletul!

Patul Fridei, de Slavenka Drakulić - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2022

Traducere: Octavia Nedelcu

Slavenka Drakulić s-a născut în Croația (fosta Iugoslavie) în 1949. A publicat mai multe romane și cărți de eseuri. Este colaboratoare permanentă la The Nation, iar eseurile ei au apărut în The New Republic, The New York Times Magazine, The New York Review of Books, Süddeutsche Zeitung, Internazionale, Dagens Nyheter, The Guardian sau Eurozine. În 2005 a primit prestigiosul The Leipzig Book Award For European Understanding. În 2010, în cadrul Reuniunii Internaționale a Scriitorilor, care a avut loc la Praga, a fost caracterizată drept unul dintre cei mai influenți scriitori ai vremurilor noastre. În același an, S, roman despre balcani a fost adaptat pentru marele ecran într-o peliculă multiplu premiată, în regia Juanitei Wilson (As If I Am Not There). În prezent, își împarte viața între Suedia, Austria și Croația, alături de soțul ei, scriitorul și jurnalistul Richard Swartz.

🎨 DESPRE VIEȚILE ARTIȘTILOR & NATURA INSPIRAȚIEI 🎨

Cu câteva zile înainte de capătul vieții, în 1954, Frida Kahlo scria în jurnal: „Sper că sfârșitul e plin de bucurie și mai sper să nu mă întorc niciodată”. În Patul Fridei, Slavenka Drakulić explorează viața lăuntrică a uneia dintre cele mai excentrice artiste ale lumii, întrețesând cu pricepere amintirile Fridei în descrierea tablourilor ei și dând naștere unei meditații despre natura durerii și a creativității. Cu un personaj a cărui viață neobișnuită continuă să fascineze, această imagine a Fridei Kahlo va atrage cititorii de ficțiune și iubitorii de artă deopotrivă.

„Nu este adevărat că simți ceva când ai un accident. Nu există nicio senzație și niciun gând. Exiști și în același timp nu exiști, ca un fir de praf care plutește în aer. Vezi albastrul cerului și ai sentimentul că faci parte din aer, apă, verdele parcului din apropiere. Plutești într-o liniște deplină în care nu-ți auzi nici măcar bătăile propriei inimi. Nu pare a fi experiența neantului?”

Dincolo de faptul că această carte ne oferă o perspectivă amănunțită, chiar tragică și dramatică asupra marei artiste Frida Kahlo, reprezintă și un prilej excelent de a-i (re)descoperi cele mai importante (și apreciate) lucrări artistice. Recunosc, eu nu prea știam multe despre Frida Kahlo, dar îi cunoșteam stilul plastic și câteva dintre cele mai renumite picturi. Mi-a plăcut faptul că Slavenka Drakulić, de-a lungul cărții, reamintește de ele, și am tot căutat pe Google denumirile date tablourilor respective. Într-adevăr, Frida Kahlo „investea” ceva aparte în creațiile sale... În schimb, cartea mi-a transmis și mai multe, m-a făcut poate să înțeleg, de fapt, ce impact poate avea durerea & boala cronică asupra creației. Iar titlul, Patul Fridei, mi se pare extrem de relevant pentru a explora această idee a durerii și a artei care ia naștere din durere. La vârsta de 6 ani, Frida Kahlo a fost diagnosticată cu poliomielită. Boala a făcut ca piciorul ei drept să fie mai subțire decât cel stâng - drept urmare, și circulația i s-a redus semnificativ, ceea ce a lăsat-o cu vasculopatie periferică și dureri cronice pentru toată viața. Bineînțeles, boala a avut implicații mult mai semnificative asupra vieții viitoarei artiste.

„(...) Corpul era o povară dureroasă și obiectul multor intervenții medicale. Ulterior, obiectul artei ei. Un instrument al vanității. Un instrument al plăcerii, de asemenea, dar înainte de toate un obiect și un instrument.”

Pentru Frida Kahlo, durerea devenise o parte integrantă a vieții, devenise „un stil de viață” - i-a influențat orice variabilă a vieții, de la relațiile interumane, de prietenie, relațiile de familie, chiar până la propria-i sexualitate. Descrieri intime și detaliate ale durerii, care cred că ar fi putut fi făcute doar de către o persoană care, la rândul ei, a trecut prin așa ceva. Într-o mare măsură, am simțit că Slavenka Drakulić ne-o prezintă pe Frida Kahlo mai mult din perspectiva bolii - dar, după cum ne putem da seama, această boală i-a influențat întreaga viață. Să trăiești cu dureri cronice, omniprezente, să le simți în orice moment, dureri care nu mai dispar... Oare ai putea face vreodată abstracție de ea? Te-ai putea obișnui cu așa ceva? Pe de altă parte, există și detalii și povești privitoare la viața Fridei, care au fost introduse în carte într-un stil foarte liric, poetic. Oarecum, am simțit că „tabloul” Fridei nu a fost întocmai dus până la capăt - de altfel, poate nici nu ar fi fost posibil -, rămânând la un stadiu de contur, de schiță. Dar, după cum am spus, nu am fost neapărat interesat să aflu detalii din viața Fridei, pe cât am fost interesat mai mult să o cunosc, cât de cât, pe această artistă.

„(...) Știa să exagereze voit, îngroșând tușa autoportretului. Spunea: Privește-mă, sunt vie, mă doare. Simțea că prin acele tablouri lasă dovezi despre propria existență: una, două, trei, patru... Exhibiționism pur, se spunea despre autoportretele ei. Dar pentru ea, a picta autoportrete era un fel de ritual magic, ca o exorcizare.”

Romanul Patul Fridei are o tentă biografică, în sensul în care urmărește tipologia tipică - naștere, copilărie, adolescență, maturitate, moarte. Totuși, parcă aș fi vrut ca Slavenka Drakulić să elaboreze și să dezvolte și alte subiecte, cum ar fi însăși infidelitatea, căsătoria, boala... Poate și mai multe despre arta și procesul creator al Fridei Kahlo. Însă, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut: i-am dat patru steluțe, și asta pentru că mi-a plăcut extrem de mult cum scrie Slavenka Drakulić. Stilul ei liric, profund, parcă reușește să apropie cititorul foarte mult, îl convinge și îl emoționează. Mi s-a mai părut că Slavenka Drakulić reușește să o portretizeze foarte bine pe Frida Kahlo mai ales atunci când vorbește despre copilăria și boala acesteia; totuși, atunci când vorbește despre Frida Kahlo la vârsta maturității, a femeii adulte, parcă se distanțează puțin de artistă, parcă... Nu știu, parcă esența personajului se pierde, este pusă pe plan secund, iar Frida devine mai mult „un concept” decât o persoană în sine. Nu mă așteptam, oricum, ca Slavenka Drakulić să transmită întocmai complexitatea artistei, cultura mexicană, poate chiar mentalitatea influențată de această cultură. Dar, dincolo de toate, chiar a fost o carte pe care am citit-o cu multă emoție și cu mult interes!

„În relația noastră nu existase echilibru. Eu eram cea care avea o nevoie nemăsurată de el, mereu flămândă de dragoste, avidă de atenție, dornică să-mi confirme iubirea. În universul meu, lumina și căldura veneau de la el. Maestro era hrana mea, drogul meu, obsesia mea. De ce am permis să mi se întâmple asta și să devin atât de dependentă de el? Pentru că eram bolnavă și de aceea, vulnerabilă și neputincioasă.”

În cea mai mare parte a cărții, Frida este înfățișată ca o femeie permanent tristă, devotată soțului ei până în punctul asertivității, iar spre final pare totuși că această „imagine omniprezentă” se mai schimbă. Într-o măsură, m-am gândit că Slavenka Drakulić chiar nu a reușit să-și dea seama ce anume vrea să spună, în primul rând pentru că ar avea, de fapt, foarte multe lucruri interesante de spus despre Frida Kahlo. Cartea aceasta este presărată cu gânduri, experiențe interioare, fragmente care ne relevă, de cele mai multe ori, interiorul Fridei Kahlo, conflictele și zbuciumările acesteia. Frida a fost, într-adevăr, o artistă aparte, iar Slavenka Drakulić chiar dedică mai multe fragmente (chiar dacă de dimensiuni reduse) câtorva dintre cele mai importante picturi ale artistei. Poate aș fi vrut - chiar și la nivel ficțional - ca Slavenka Drakulić să descrie mult mai mult modul în care Frida pictează, cum pictează, cum se pregătește pentru a picta și cum își găsește timp. Poate am văzut această carte încă de la bun început ca a aduce în lumină întreaga viață a Fridei - cu tot ce înseamnă aceasta -, însă cred că este practic imposibil să faci acest lucru. Oricum, Slavenka Drakulić chiar mi-a stârnit foarte mult interesul în a descoperi mai multe despre Frida Kahlo și creațiile artistei. Iar asta înseamnă foarte mult!