duminică, 14 iulie 2024

Drumul, de Cormac McCarthy - Recenzie

Colecția: Raftul Denisei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 224
Anul apariței: 2022 (prima ediție apărută în 2009)
Traducere: Irina Horea 

Cormac McCarthy s-a născut în Providence, Rhode Island, în 1933. Studiază, timp de doi ani, artele liberale la Universitatea din Tennessee, iar în 1953 se înrolează în aviația militară a SUA, petrecând doi ani în Alaska. Nu își termină studiile pentru că se mută la Chicago, unde scrie primul său roman, The Orchard Keeper, publicat în 1965 și recompensat cu William Faulkner Award. În 1966 primește o bursă Rockefeller și ajunge la Ibiza, în Spania, unde termină al doilea roman, Outer Dark. Urmează romanele: Child of God (1973); Suttree (1979); Blood Meridian, or the Evening Redness in the West (1985; în 2006, romanul ocupă locul trei într-un top al revistei New York Times Magazine); The Border Trilogy: All the Pretty Horses (1992; câștigător al National Book Award și National Books Critics Circle Award și ecranizat în 2000, în regia lui Billy Bob Thornton), The Crossing (1994) și Cities of the Plain (1998); No Country for Old Men (2005; ecranizarea din 2007 în regia fraților Coen a câștigat patru premii Oscar), Drumul (The Road, 2006; câștigător al Pulitzer Prize 2007 și James Tait Black Memorial Prize 2006, ecranizat în regia lui John Hillcoat în 2009). Cormac McCarthy a mai scris un scenariu de film, The Gardener’s Son (1976), și două piese de teatru, The Stonemason (1995) și The Sunset Limited (2006). În toamna anului 2022 apare dipticul romanesc alcătuit din Pasagerul (The Passenger; Humanitas Fiction, 2023) și Stella Maris (Humanitas Fiction, 2023), care întrețese povestea unei familii atinse de aripa geniului și frumuseții, dar și a nebuniei. Cormac McCarthy încetează din viață în 2023.

✘ PORTRETUL PĂMÂNTULUI LA SFÂRȘITUL UMANITĂȚII ✘

O iarnă atomică în care nu mai există animale sau plante, singura prezență constantă fiind foamea, și orice întâlnire între două ființe omenești poate sfârși într-un act de canibalism. Iată decorul postapocaliptic prin care călătoresc un bărbat fără nume și fiul lui, încercând să ajungă la mare. Au un pistol cu două gloanțe, ceva resturi de mâncare și niște pături vechi – și, foarte important, se au unul pe celălalt. Supraviețuirea înseamnă însă amoralitate, după cum învață copilul studiindu-și tatăl, a cărui dragoste pare a fi ultimul lucru rămas din lumea veche, ultima realitate confortabilă și ocrotitoare. ,,Suntem morții vii bântuind prin decorul unui film de groază“ – aceasta este starea de spirit în lumea lui McCarthy, pe care n-o colorează decât foarte rare detalii de un umor nostalgic: ultima sticlă de Coca-Cola sau singura inscripție ce a supraviețuit dezastrului nuclear – rămășițele unei civilizații semănând neliniștitor de mult cu a noastră, căreia i s-a promis o resurecție.
„Zăcea întins și asculta apa picurând în pădure. Fundamentul lumii. Frigul și tăcerea. Cenușile lumii pierite, purtate încolo și-ncoace de vânturile tăioase și vremelnice. Purtate, împrăștiate și din nou purtate departe. Totul desprins de orice liman. Rămas fără niciun reazem, în văzduhul plin de cenușă. Singurul sprijin, o respirație, scurtă și tremurătoare. De mi-ar fi inima de piatră.”
Fascinant roman. Pur și simplu fascinant. L-am citit într-o zi și, sincer să fiu, nu-mi amintesc carte a fost ultima carte care a reușit să mă țină acolo atât de acut. Mi-a plăcut enorm; și, deși i-am dat 4 steluțe, și nu 5, am făcut asta pentru simplul fapt că așteptările mele erau cu totul altele, în sensul în care credeam că această carte este una cu zombie (nu mă întrebați de ce!), dar se pare că n-a fost așa. Oricum, nu justifică în totalitate de ce i-am dat 4 și nu 5, pentru că alt motiv chiar n-am. Însă, dincolo de asta, în Drumul am descoperit nu doar o atmosferă de-a dreptul fascinantă, o tensiune atât de densă de parcă aș fi putut-o tăia cu cuțitul, ci și o poveste de viață, să-i zic așa, de-a dreptul tragică. Nu m-am gândit vreodată că un astfel de scenariu ar fi posibil - și, de altfel, de ce n-ar fi -, însă cartea asta chiar mi-a dat de gândit și m-a făcut să mă întreb: oare ce-aș face în astfel de circumstanțe? Oare cum aș reacționa? Oare în ce s-ar transforma „moralitatea” (oricum, din ce în ce în ce mai știrbită în ziua de astăzi)? Într-o oarecare măsură, Cormac McCarthy mi-a oferit răspunsuri - da, este exact răspunsul ăla la care cu toții, poate, ne gândim. Ce-am face pentru a avea grijă de cei dragi în condițiile în care, ei bine, oricum nu mai avem nimic de pierdut... în afară de propria viață?
„Se trezi în întunericul pădurii, printre frunze, tremurând violent. Se ridică în capul oaselor și bâjbâi după băiat. Atinse cu mâna coastele lui slăbănoage. Căldură și mișcare. Bătăile inimii.”
Totuși, printr-un personaj, și anume fiul, mi-am dat seama că McCarthy a încercat să scoată la lumină faptul că, chiar și într-o lume în care întunericul domnește, un strop de bunătate, un strop de lumină ar putea schimba cu totul coordonatele lumii. Într-o țară în care nu există decât rămășițe, în care singurul „motor al lumii” este reprezentat de încercarea de a supraviețui de pe o zi pe alta, de a mânca, nevoi pur și simplu biologice, pericolul pândește la orice colț. Pericolul care, în esență, ia forma omului, iar omul care ia forme din ce în ce mai necunoscute. Mai rele. Mai diabolice. Cu acțiunea parcă plasată într-un film de groază, Cormac McCarthy scrie un roman care rezistă testului timpului, iar motivele sunt evidente: nu doar că este un roman profund, un roman foarte bine scris, ci este un roman care foarte ușor se transformă într-o stare de spirit. Îți pune întrebări, dar în același timp nu te lasă să găsești un răspuns, pentru că ritmul alert & dinamica te fac să vrei să descoperi și mai multe, să vezi încotro se vor îndrepta toate. De foarte mult timp am vrut să pun mâna pe această carte și chiar mă bucur că, deși o aveam în bibliotecă de ceva vreme, simt că am citit-o la momentul-ăla-potrivit-când-a-trebuit-citită! 
„(...) Poate veniseră să-l avertizeze, își zise. În legătură cu ce? Că nu putea aprinde în inima băiatului ceea ce se prefăcuse în cenușă în inima sa. Chiar și-acum, o parte din el își dorea să nu fi găsit niciodată acest refugiu. O parte din el își dorea tot timpul ca totul să se termine.”
Nu aflăm numele personajelor, și asta probabil este un „artificiu” pe care McCarthy l-a folosit - într-o astfel de lume întunecată și diabolică, identitatea nu mai contează. Nu mai contează decât faptul că, în fine, oricând ai putea deveni felul principal de mâncare al altui om. Da, orice întâlnire între cel puțin doi oameni se poate transforma cu ușurință într-un act de canibalism. Să nu mai vorbim despre faptul că cei doi sunt (aproape) lipsiți de apărare, nevoiți să-mpingă în „drumul lor” un cărucior în care au reușit să mai strângă și ei cele necesare supraviețuirii. Însă, poate, cea mai importantă (și puternică) armă pe care o au este că sunt împreună: tatăl și fiul, încercând să răzbată într-o lume dominată de teamă, în care moartea poate fi ceva de doar o simplă secund. Un cuțit înfipt unde trebuie, un glonte care să atingă organul potrivit. După cum și autorul spune la un moment dat, „Suntem morții vii bântuind prin decorul unui film de groază” - și fix aceasta este starea de spirit pe care, de altfel, Drumul reușește să ți-o transmită: un film de groază în care ne-am putea, de ce nu, regăsi în orice moment... Lumea aceasta este de-a dreptul plină de hazard și atât, atât de fragedă...
„Ce-ar fi dacă ți-aș spune că e un zeu?
Bătrânul clătină din cap. Am trecut de faza asta. De ani de zile. E mai bine să fii singur. Așa că sper să nu fie adevărat ce-ai spus, pentru c-ar fi îngrozitor să fii pe drum cu ultimul zeu, chiar sper să nu fie adevărat. Lucrurile se vor îndrepta după ce toată lumea va fi dispărut.
Chiar așa?
Bineînțeles.
Se vor îndrepta pentru cine.
Pentru toată lumea.”
Enorm de mult mi-a plăcut această carte, și-n special felul în care Cormac McCarthy scrie. Pe alocuri ți s-ar putea părea anemic, cu fraze scurte și dialoguri seci, fără metafore și alte artificii stilistice. Dar, dacă te uiți mai atent, vei vedea că Cormac McCarthy inseră niște detalii de-a dreptul fascinante, care reușesc să reitereze și mai bine această „atmosferă” de-a dreptul înfiorătoare: un ultim semn înscris, o ultimă doză de Coca-Cola care parcă păstrează o urmă a umanității trecute. Un stil muzical, un stil care, pe alocuri, capătă și conotații profunde. Nu știu, mi se pare că autorul a reușit să livreze un fel de portret al lumii postapocaliptice care te bântuie și te urmărește. N-ai vrea să fii, de fapt, în această lume. N-ai vrea ca lucrurile pe care le-ai citit aici să se transforme vreodată în realitate. Nu-s vreun conspiraționist, dar știu că în această lume se întâmplă, din păcate, orori care nu-s scoase la lumină. Iar de la acestea, până la un eventual scenariu de genul, sunt la fel de sigur că nu este cale lungă. Însă, până atunci, prefer să citesc despre, și nu să trăiesc în. Cu cea mai mare încredere vă recomand această carte pentru că sunt absolut sigur că va fi o lectură cu adevărat memorabilă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu