Pierderea judecății, de Ariana Harwicz - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: EndorFction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 120

Anul apariției: 2024

Traducere: Cornelia Rădulescu

Comparată adesea cu Nathalie Sarraute, Virginia Woolf și Sylvia Plath, Ariana Harwicz este starul rock al literaturii argentiene de astăzi. Proza ei profund originală, caracterizată prin violență, erotism, dar și un lirism desăvârșit, își propune să dinamiteze clișeele ce înconjoară noțiunile de familie, cuplu și maternitate. Născută la Buenos Aires în 1977, scriitoarea a studiat scenaristică de film și dramaturgie în Argentina și și-a completat studiile cu o licență în artele spectacolului de la Universitatea Paris VIII și un masterat în literatură comparată la Sorbona. Romanul ei de debut Matate, amor (2012) (Mori, iubitule!, Vellant, 2019) s-a bucurat de un imens succes de public și de critică, fiind desemnat cartea anului de către cotidianul argentinian La Nacíon. Traducerea în limba engleză, Die, My Love (2018), a fost nominalizată la premiile Republic of Consciousness și Booker International. Romanul a fost adaptat pentru scenă în diverse țări latino-americane și europene și este în curs de ecranizare, în regia lui Lynne Ramsay, cu Jennifer Lawrence în rolul principal. De altfel, Martin Scorsese a achiziționat drepturile de ecranizare pentru întreaga „Trilogie a pasiunii” pe care Mori, iubitule! o alcătuiește alături de romanele La débil mental (2015) și Precoz (2016). În 2019 a publicat Degenerado (Degenerat, Vellant, 2021), un roman cutremurător, șocant, dar și extrem de curajos, care explorează abisurile minții unui pedofil. A predat scenaristică și a scris piese de teatru, care au fost puse cu succes în scenă. Povestirile sale au fost publicate în Harper's, Granta, Paris Review, The New Yorker, La Quinzaine littéraire și The Guardian, precum și în numeroase antologii. Cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi. În 2024 i-a fost decernat prestigiosul Premio Konex de Letras la categoria roman. Din anul 2007 trăiește în Franța.

🥀 ÎN CĂUTAREA ÎNTREGIRII, CU PREȚUL UNEI PIERDERI ȘI MAI PROFUNDE 🥀

Dragostea și violența indirectă sunt sinonime în intriga dură, lipsită de nuanțe a celui mai recent roman al Arianei Harwicz a cărui protagonistă, o mamă rămasă fără custodia copiilor, își răpește gemenii după ce dă foc apartamentului fostului soț. Ostracizată în satul francez unde locuiește alături de acesta, umilită de rudele prin alianță și, în fine, trădată de avocata din oficiu, naratoarea recurge la o serie întreagă de gesturi disperate, teza cu care operează romanciera fiind aceea că suntem toți la un singur viraj greșit distanță de a deveni infractori. Răpirea celor mici atrage după sine o urmărire amețitoare, prilej de introspecție și de rememorare a pasiunii dezlănțuite care a unit odinioară cuplul, rezultatul fiind o construcție de tip road movie extrem de palpitantă, dar și o critică dură la adresa sistemului judiciar. Bazat pe experiențele personale ale autoarei, precum și pe o serie de cazuri de violență domestică, Pierderea judecății explorează teme de maximă actualitate precum problema imigranților, politica internațională, identitatea religioasă, dar și un subiect extrem de spinos, cel al divorțului marcat de acuzații de abuz.

„(...) Să înghițim nisipul ca să nu fim bănuiți, să înălțăm grinzi de susținere din bețișoare de surimi și oase, să suportăm electrocutările atunci când plouă. După care săpăm alte tuneluri cu mâinile bășicate, ne izbim cu ceafa de bârne. Dar va merita efortul, iar pe urmă o baie în râu sau o plimbare cu balonul. O viață întreagă trăită milimetric cu gândul la evadare.”

Ariana Harwicz scrie în felul următor, după cum cred că la un moment dat pot găsi și expresia în această carte: precum o „mlaștină mentală”. Adică, este ca și cum ai călca într-o mocirlă din care vrei să ieși, dar zbătându-te nu faci decât să te adâncești și mai tare. Pentru a supraviețui, tot ce trebuie să faci este să stai cât mai nemișcat cu putință și să aștepți, chipurile, să vină cineva și să-ți întindă o mână de ajutor. Cam așa se resimte când citești o carte scrisă de ea - eu sunt la a treia, deci știu despre ce vorbesc. Harwicz e de-a dreptul autentică, originală. Eu n-am mai întâlnit o scriitură de o asemenea forță, atât de incisivă, atât de directă & tranșantă & incisivă & sulfurică. Și-mi place la nebunie cum scrie. Am verificat recent pe Goodreads ce rating au cărțile semnate de ea - un rating infim. După părerea mea, nu este unul justificat, dar acum depinde în mâna cui cade vreo carte scrisă de Harwicz. Da, este foarte ușor să ți se pară „prea mult”, „prea violent”, „prea bolnav”. Se prea poate. În schimb, cred că tocmai acest „prea” dă valoare atât de mare cărților semnate de Ariana Harwicz - pe care am avut ocazia s-o întâlnesc la FILIT anul trecut, și zău că nu-mi dau seama cum este posibil ca femeia asta să aibă 47 de ani... Dar nu despre asta-i vorba - aflând de fapt ce vârstă are, mi-am dat seama că autoarea vine la pachet și cu o anumită experiență de viață.

„Tot ce se spune despre dragoste e greșit. Tot ce se înțelege sau se crede a se înțelege e greșit. Dragostea e o compensație, o răzbunare. Dragostea e o sută de maimuțe agresive care jefuiesc credincioșii la ușa unui templu budist. Orice mamă ai cărei copii ar fi fost ciungiți sau duși dincolo de zid ar fi făcut asta, ba chiar și mai mult. Și când spun mamă nu e o dovadă de dragoste. Legea nu înțelege, judecătorii nu înțeleg sau se prefac că au probleme cognitive.”

Experiență de viață pe care o redă și în Pierderea judecății - un roman care, deși are doar 120 de pagini, este de o formidabilă intensitate. Avem de-a face cu o mamă care ajunge să-și răpească, efectiv, cei doi copii, avem de-a face cu o relație ratată și cu multe mâhniri la mijloc, cu violență și răzbunare, cu discriminare, cu religie, cu politică, cu abuzurile... Esențele tari se țin în sticluțe mici, așa-i? Și atunci când te-apuci să citești o carte scrisă de Ariana Harwicz - și aici mă refer la oricare dintre cele trei apărute la noi -, nu faci decât să intri ca într-o transă. Știi doar când începi cartea, dar nu știi când ajungi la ultima pagină. Pentru că ajungi pur și simplu să te pierzi între paginile acesteia. Faci corp comun cu acțiunea, cu personajele, cu scrisul ăsta care te vrăjește, care îți dă pumni și îți reiterează o realitate nu absurdă, ci reală prin absurditatea ei. O realitate reală - ce ciudat, nu? Dar într-un fel simt că descrie foarte bine ce livrează Ariana Harwicz în cărțile ei. Eu le-am citit și pe celelalte două, dar cred că, dintre toate, acesta mi-a plăcut cel mai mult. O lectură obsedantă, puternică, intensă, relatată într-un stil aparte - și, când am aflat că de fapt este inspirată și din niște experiențe personale, lucrurile au devenit și mai intense, și mai puternice. Dincolo de asta, coperta mi se pare absolut genială și chiar reușește să reitereze foarte bine ideea cărți - un element paratextual folosit „cu cap”, în cazul de față.

„(...) Vine un moment în dragoste când nici măcar sfârșitul nu îl mai dorești. Și nu e vorba doar că s-a dus dragostea, dar se duce și începutul ei, repetiția, gelozia, sarcasmul dragostei.”

Nu mă voi mai lungi, pentru că nu-s prea multe de spus. Nu pot decât să v-o recomand cu încredere, dar doar dacă ați mai citit ceva scris de Ariana Harwicz și v-a plăcut. Aș avea o oarecare reținere din a o recomanda absolut tuturor, fiindcă îmi dau seama că nu-i o carte pentru oricine. Și nu vreau să sune ciudat ce tocmai am spus, dar depinde foarte mult de gusturi. Mie-mi plac cărțile acestea tranșante, pe alocuri de o absurditate bizară, cărțile violente, care te pun față în față cu o potențială realitate, care abordează subiecte mai incomode, într-un stil cel puțin, pe alocuri, la fel de incomod. Ariana Harwicz chiar a reușit să-și creeze o voce literară aparte, a reușit să iasă din mulțime cu ceva doar al ei, ceva ce eu n-am mai găsit la alți autori. Așadar, o voi citi în continuare cu același interes, surescitat de orice altă viitoare apariție - din câte văd, are destul de multe cărți publicate, așadar nu pot decât să aștept ca prietenii de la Vellant să se pună pe tradus. Sunt curios, voi ați citit vreo ceva scris de Ariana Harwicz? Pentru că nu știu prea multe persoane care s-o fi citit, iar cu cele pe care le știu împărtășesc aceeași opinie - Ariana Harwicz chiar e o autoare aparte, cu o voce literară distinctă, care foarte ușor ar putea fi diferențiată de altele. Chiar sunt curios dacă ați citit vreo carte scrisă de ea. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ariana Harwicz, apărute și pe blog:

 | Mori, iubitule! | Degenerat |

Ultima crimă de la sfârșitul lumii, de Stuart Turton - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 392

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihnea Arion

Stuart Turton este un scriitor și jurnalist englez. A absolvit Universitatea din Liverpool, cu o diplomă în limbă engleză și filosofie. Timp de un an a fost profesor în Shanghai, apoi a început să fie jurnalist specializat în tehnologie la Londra. S-a mutat trei ani în Dubai ca să devină jurnalist de călătorie. Romanele lui Stuart Turton au fost traduse în patruzeci de limbi și s-au vândut în peste un milion de exemplare în toată lumea. După cum declară singur, îi plac cărțile, îi plac oamenii care scriu cărți și îi plac oamenii care citesc cărți.

꩜ REZOLVĂ CRIMA CA SĂ SALVEZI CE A MAI RĂMAS DIN LUME. UN ROMAN POSTAPOCALIPTIC, LA GRANIȚA DINTRE THRILLER & SF ꩜

În afara insulei nu mai e nimic. Lumea a fost distrusă de o ceață care a măturat planeta, ucigând orice atingea. Pe insulă, atmosfera e idilică. O sută douăzeci și doi de săteni și trei oameni de știință trăiesc în armonie. Sătenii se mulțumesc să se ocupe de pescuit, agricultură și ospețe, să se supună orei de stingere din fiecare noapte și în general să facă tot ce le spun oamenii de știință. Asta până când, spre oroarea tuturor, unul dintre oamenii de știință e găsit înjunghiat mortal. Ce e mai rău, asasinarea femeii a declanșat căderea sistemului de securitate din jurul insulei, iar ceața începe să se apropie. Întreprinzătoarea Emory și fiica ei Clara au la dispoziție 107 ore să dezlege misterul ca să-i salveze pe toți. Însă căderea sistemului de securitate a însemnat și că toată lumea și-a pierdut orice amintire din noaptea fatidică, ceea ce înseamnă că asasinul ar putea fi oricine – chiar fără ca el însuși să știe ce a făcut.

„Emory a auzit povestea asta atât de des încât ar putea s-o recite cu inflexiunile exacte ale tatălui ei. Cu nouăzeci de ani în urmă, pe toate continentele au apărut gropi imense care au înghițit orașe întregi. O ceață neagră și ciudată se revărsa din ele, plină de insecte strălucitoare care sfâșiau tot ce atingeau. Indiferent ce încercau națiunile lumii, ceața continua să se răspândească. 

A fost nevoie de un an ca să acopere pământul, societățile prăbușindu-se în lupte interne și barbarie cu mult înainte să fie distruse. Singurul semn de speranță a fost o transmisiune de la Niema, care chema toți supraviețuitorii pe o mică insulă din Grecia.”

Opriți planeta, pentru că Stuart Turton a mai publicat o carte. Opriți-o de două ori, pentru că această carte a fost tradusă și la noi, de către Mihnea Arion. Mulțam fain, Mihnea, și mulțumim Crime Scene Press pentru toate fainele apariții pe care ni le oferiți. Dap, eu sunt mare fan Stuart Turton, asta după ce am citit și celelalte două cărți care au fost traduse la noi. Observ cât de versatil e tipu' ăsta - 3 romane foarte diferite între ele (deși păstrează reminescențe ale unei teme ușor SF, paranormale), toate thrillere, de-o efervescență deosebită. Cartea de față, Ultima crimă de la sfârșitul lumii, m-a ținut acolo fără să-mi dau seama cum au trecut aproape 400 de pagini. Pur și simplu citeam și citeam și citeam și nu mă mai opream, pentru că voiam neapărat să aflu care-i faza și ce se va întâmpla în continuare. Recunosc, eu nu-s mare fan science-fiction, nu știu de ce, pur și simplu nu m-au atras vreodată cărțile de genul, însă în romanul acesta avem și o componentă SF semnificativă - să fie ceața aia bizară care distruge totul în calea ei, să fie „vocea” pe care fiecare o aude și care vorbește fiecăruia dintre săteni, să fie ce vom fi aflat la un moment dat... Sau să fie ideea asta de lume postapocaliptică, sau toate la un loc? Cred că toate la un loc, de fapt. Oricum, dincolo de asta, aș spune că romanul acesta are și o componentă umană & profundă deosebită.

„Ea nu înțelege că satul e o mașinărie, că fiecare viață e o rotiță și un angrenaj. Atât timp cât rezistă, la fel o să reziste și omenirea. În seara asta o să moară oameni, dar pot fi înlocuiți. Am mai făcut-o până acum.

Singurul lucru care contează este mașinăria.”

Povestea urmărește mai multe personaje - avem 3 oameni de știință, „mai marii orașelor și ai satelor”, așa-zișii „Bătrâni” de neatins, care într-un fel sunt văzuți ca niște conducători ai satului bizar de pe insula bizară unde s-au întâmplat & se întâmplă chestii bizare. Pe scurt, toată omenirea a dispărut când o ceață s-a ridicat și a început să facă prăpăd în calea ei. Cei de pe insulă, undeva în jur de 160 de oameni, dacă bine țin minte, sunt protejați de niște câmpuri magnetice sau electrice sau electromagnetice, irelevant de ce anume, așa-zisul „sistem de securitate”. Dar, la un moment dat, se-ntâmplă ceva destul de ciudat - un personaj important este găsit mort, se presupune că a fost ucis, există dovezi care indică faptul că a fost ucis, iar ceața începe să înainteze... Încet și sigur, sigur și încet. Emory este unul dintre personajele principale - în cârca ei, într-un fel, este pusă toată treaba asta de a rezolva ce s-a întâmplat, de a afla cine a comis crima, astfel încât ceața să se oprească din a înainta. Bineînțeles, nu-i va fi ușor, pentru că la mijloc este vorba despre un plan bine pus la punct, întortocheat, în care nimic nu-i ceea ce pare. Pe măsură ce încearcă să descopere ce s-a întâmplat, va afla o mulțime de lucruri care o vor face să pună la îndoială tot ceea ce știa despre această insulă în aparență liniștită, care „are grijă de ei”!

„Atâta timp cât e în viață, există o șansă ca ea să găsească o cale să distrugă ceața și să-și salveze sora, ceva ce nimeni altcineva de pe planeta asta nu o poate face. Pentru binele tuturor, trebuie să împiedice descoperirea adevărului.

Ce înseamnă câteva vieți în comparație cu asta?”

Enorm mi-a plăcut această carte, nu i-aș putea găsi vreun cusur. Mi-au plăcut mult personajele, realitatea lor, cât de umane sunt, conflictele interioare, mi-au plăcut mult pasajele profunde privitoare la umanitate și ce înseamnă aceasta, sau poate ce-nseamnă să o pierzi, pe care Stuart Turton le-a inserat. De acțiune nici nu mai zic, fiindcă totul mi s-a părut atât de bine dozat și atât de bine construit încât, așa cum am și menționat, n-am mai putut să mă desprind de carte. Să ne înțelegem, are aproape 400 de pagini și, cuantificând timpul petrecut în compania ei, am citit-o în doar câteva ore (deși am început-o undeva miercuri seara și am terminat-o joi). Efectiv citeam, apoi luam o mică pauză, și iarăși reveneam la ea - prea curios am fost de tot ce are să urmeze. Îmi place la nebunie cum scrie Stuart Turton - atât de mult îmi place încât, după ce am terminat cartea, am început să citesc și „Mulțumirile” autorului. Pentru mine, Stuart Turton e un autor versatil, original, autentic, care reușește foarte bine să speculeze anumite teme, să le valorifice cu succes. De altfel, este și bine documentat, pentru că tind să cred că este necesar să stăpânești anumite lucruri înainte de a scrie despre ele, cel puțin la un nivel tehnic. Sau, în fine, știi să le speculezi în așa fel încât să convingi cititorul. Pe mine m-a convins!

„- (...) Pentru control se poate conta întotdeauna pe speranțele false.”

Ultima crimă de la sfârșitul lumii este o carte pe care aș recomanda-o oricui, chiar și unui cititor care nu-i fan SF. Nici eu nu sunt, dar mi-a plăcut la nebunie cartea. Reușește să îmbine armonios mai multe teme, mai multe „registre” - e și thriller, e și science-fiction, dar este și o carte destul de dramatică, o carte care poate fi emoționantă și profundă prin prisma abordării anumitor subiecte. De ce există o astfel de insulă? Cât de departe ești dispus să mergi pentru a asigura supraviețuirea? Care este prețul pe care îl plătești pentru minciunile spuse? Sunt minciunile o justificare atunci când „scopul este nobil”? Ce înseamnă, de fapt, „scop nobil”? Multe, multe întrebări. Or, pe de altă parte, cred că-i o carte care pur și simplu te antrenează și te ține acolo - și, până la urmă, asta vrem de la un thriller bun, nu? Eu chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, pentru că nu cred că are cum să dea greș. Stuart Turton este un maestru al genului, cel puțin pentru mine, și abia aștept să scoată o nouă carte. Așa cum ne-a promis și în secțiunea de „Mulțumiri”, următoarea va fi „(...) un thriller mai contemporan”. Nu știu, boss, că eu ți-aș citi și lista de cumpărături, tu doar scrie și de restul avem noi grijă. Așadar, dacă aveți ocazia, nu ezitați să puneți mâna pe ea, sigur o să vă placă. Lecturi cât mai faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Stuart Turton, Ultima crimă de la sfârșitul lumii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stuart Turton, apărute și pe blog: 

| Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle | Diavolul și apa întunecată |

Pânda de noapte, de Tracy Sierra - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Negrilă

Tracy Sierra s-a născut și a copilărit în munții din Colorado. Este avocat și locuiește în New England, într-o veche casă colonială, unde are propria cameră secretă. Când nu scrie, își petrece timpul cu soțul ei și cei doi copii. Pânda de noapte (Editura Trei, colecția Fiction Connection Crime, 2024, traducere de către Mihaela Negrilă) este romanul său de debut și a fost selectat pentru Fallon Book Club, inițiat de moderatorul TV Jimmy Fallon (comedian, actor, cântăreț, scriitor, producător și prezentator de televiziune american, cunoscut pentru interpretarea de roluri comice în cadrul emisiunii Saturday Night Live și pentru prezentarea talk-show-urilor Late Night with Jimmy Fallon și The Tonight Show Starring Jimmy Fallon).

🌒 CÂT DE PRIETEN ÎȚI ESTE ÎNTUNERICUL? 🌒

Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi. Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul zgomote. Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre. Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a casei, într-o cămăruță secretă. Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește. Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.

„Pe urmă, un răget, o furie guturală.

Pentru că dormitorul fetiței era gol. Pentru că patul ei încă era cald.

- Treceți înăuntru chiar acum, șuieră ea.

De data asta, copiii nu mai șovăiră.”

Ei bine, să zicem că a fost un thriller okay-ish. Partea mai puțin plăcută este că, deși a început chiar rapid (te bagă direct în acțiune, într-o atmosferă apăsătoare, tensionată, atât de densă încât picură), încetul cu încetul totul a devenit, cel puțin pentru mine, mult prea greoi. Mult prea agasant, pe alocuri. Mult prea greu de crezut și, implicit, asta mi-a cam știrbit din plăcerea lecturii. Sincer, am citit această carte acum destul de mult timp, și vag reușesc să-mi amintesc ce anume s-a întâmplat - știu doar că nu cunosc numele personajelor (sau le-am uitat), că mi s-a părut că la un moment dat nu prea se mai întâmpla nimic și nici nu bănuiam, de fapt, ce s-ar mai putea întâmpla, și că m-am bucurat când în sfârșit am ajuns la sfârșit și am putut s-o las deoparte. De altfel, îmi amintesc și faptul că sfârșitul mi s-a părut a fi „doar ca să fie”, și într-un fel am putut să-mi dau seama că vorbim despre un roman de debut, fiindcă pe alocuri este destul de abundent în lacune și ar putea fi îmbunătățit. Ciudat să zic eu, care nu am scris cartea, c-ar fi putut fi îmbunătățit, nu? Dar, în sfârșit, Tracy Sierra cred că mai mult a reușit să dea lovitura în ceea ce privește atmosfera cărții care, într-adevăr, este obsedantă & de-a dreptul ciudată pe alocuri. Acesta cred că a fost, de fapt, punctul forte al cărții de față. În rest, din păcate lucrurile n-au fost la fel de roz...

„- Mami, ai zis că nu există monștri.

Își lăsă în jos capul, simțind cum asupra ei se coboră o greutate imensă.

- Îmi pare rău, șopti. Am mințit.”

Pânda de noapte spune povestea unei femei cu doi copii care, deodată, se trezește cu un intrus în casă. Din acest punct, începe o luptă contracronometru pentru supraviețuire, și se tot ascunde în diferite locuri (sau doar într-unul, și îl consideră cel mai potrivit - nu mai țin minte) pentru a evita să dea ochii cu acesta. Mai ciudate devin lucrurile în momentul în care tipu' începe să-i solicite anumite lucruri, ceea ce înseamnă că o cunoaște și că, cel mai probabil, e cineva din cercul apropiat. Noi asta știm, de fapt, pentru că însăși ea îl recunoaște pe el, dar nu ne spune cine este. Doar trăim alături de ea toate momentele alea de teamă & angoasă care o încearcă, pentru că se vede neputincioasă de a reacționa fizic - așadar, nu-i rămâne decât să se ascundă și să aștepte cel mai potrivit moment pentru a reacționa - fugind din casă. Într-adevăr, atmosfera devine foarte sufocantă și tensionată în această carte, pentru că Tracy Sierra chiar mi se pare că a reușit să creeze cu atenție această valență a cărții. Mai nepotrivit mi s-a părut faptul că, în toiul unei spargeri, când un posibil criminal (așa-zis „Ungherul”) umblă deasupra, la etaj, tipa asta să vorbească cu copiii ei și să le spună povești, chiar și în șoaptă. Nu știu, poate chiar așa reacționează, de fapt, copiii. Aș fi mizat mai mult pe tăcere absolută, sincer să fi! 

„Acolo, în prag, durerile cumplite pe care le putea provoca Ungherul îi explodară în cap, infinite. Ce era aia în comparație cu ce se afla afară, dincolo de această ușă?

Inspiră, expiră și, în sfârșit, acceptă. Păși afară din casă. În timp ce închidea ușa în urma ei, ochii i se fixară pe grilajul din scară până când ușile se închiseră și micul drug căzu înapoi la locul său, încuind-o pe dinafară.

Punctul de la care nu mai exista întoarcere.”

Nu știu ce-aș mai putea spune despre carte, decât că pentru mine atmosfera chiar a fost una reușită, dar în ceea ce privește restul... Cam nu prea. Ah, da, și trebuie să mai menționez că planurile narative alternează între momentul de față - situația în care se găsește tipa cu cei doi copii - și momente din trecut, care vizează în primul rând relația ei cu soțul și familia acestuia. În primă instanță nu prea îți poți da seama ce relevanță ar avea și cel de-al doilea plan narativ, dar încetul cu încetul se construiește „concluzia acestei cărți”. Mi-ar fi plăcut, spre exemplu, ca personajele să aibă nume, să le pot identifica nu neapărat mai ușor, dar să le dau o oarecare valență „umană” (să zic așa). Altfel, nu m-am prea putut apropia de ele, și nu am făcut decât să privesc din exterior ce se întâmplă și, în fine, încotro se îndreaptă lucrurile. La un moment dat, lectura devenise și greoaie, pentru că mi se părea că nu se mai întâmplă nimic și autoarea nu face decât să bată pasul pe loc. N-a fost cazul să mă facă să o las deoparte, pentru că, repet, chiar mi s-a părut că atmosfera și tensiunea au fost foarte frumos create, încât să devină aproape palpabile. Însă, dacă ar fi reușit să dea o formă mult mai dezvoltată și acțiunii, cu siguranță ar fi ieșit un thriller demențial. 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Tracy Sierra, Pânda de noapte, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

El & ea, de Alice Feeney - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2024

Traducere: Ruxandra Tudoran

Alice Feeney a fost jurnalistă BBC timp de cincisprezece ani, iar acum locuiește în Devon cu familia ei. Romanele sale au fost vândute în milioane de exemplare și traduse în peste 35 de limbi. Piatră, hârtie, foarfecă urmează să fie adaptat într-o miniserie Netflix de către producătorul serialului de succes The Crown. La Editura Storia Books au mai apărut și romanele: Daisy Darker (traducere de către Oana Dușmănescu), Buna fată rea (traducere de către Alina Marc Ciulacu) și Piatră, hârtie, foarfecă (traducere de către Roxana Brînceanu).

🔐 Fiecare poveste are două versiuni: a ta și a mea, a noastră și a lor, a lui și a ei. Concluzia? Cineva mereu minte. 🔐

Când o femeie este ucisă în Blackdown, un sat tipic englezesc, prezentatoarea de știri Anna Andrews acceptă cu reticență să se ocupe de caz. Detectivul Jack Harper are motive întemeiate să nu vadă cu ochi buni implicarea ei, până când devine suspect în propria anchetă de crimă. Cineva nu spune adevărul, iar pentru unele secrete merită să ucizi. El & ea este un thriller psihologic enigmatic și ingenios, narat de două personaje pricepute în arta manipulării, care îi vor ține pe cititori în suspans până la final.

„Poate că și eu sunt o mincinoasă.”

Nu este primul meu contact literar cu Alice Feeney - de la ea am mai citit și Daisy Darker și Piatră, hârtie, foarfecă, însă din păcate nu am ajuns (încă) și la Buna fată rea. Urmează, totuși, cât de curând! Spun asta pentru că este necesar să menționez că deja pot avea o părere destul de avizată privitoare la stilul autoarei, dacă-mi place sau nu... Și, sincer, încă nu am un răspuns bine fundamentat, dar tind să cred că Alice Feeney chiar e o autoare bună. Spre exemplu, cartea de față mi-a plăcut la nebunie, și același lucru este valabil și în cazul cărții Piatră, hârtie, foarfecă. Însă, Daisy Darker nu mi-a plăcut mai deloc, deși știu persoane cărora le-a plăcut la nebunie. Oricum, cred că voi avea o părere mult mai clară după ce voi fi citit și cealaltă carte scrisă de Alice Feeney pe care o am. Așa, revenind... Volumul de față m-a surprins foarte tare - pentru că, sincer, nu mă așteptam neapărat să-mi placă -, și mi-a depășit toate așteptările. De altfel, nici nu îmi amintesc ultima oară când am devorat o carte într-o zi - vă spun, m-a prins de la început și n-am mai putut s-o las din mână, am fost mult prea curios încotro se îndreaptă toate... Și, pe bune, în ce direcție s-a duuuus lucrurile, nici n-aveți idee.

„- Faptul că ești căsătorit cu o persoană nu înseamnă că știi totul despre ea, Jack.”

Îi avem pe Anna Andrews, prezentatoare, și pe Jack Harper, un detectiv. Toate bune și frumoase, apare o crimă bizară, și de-aici încep să se spargă toate secretele și toate minciunile și toate conflictele și tot trecutul, încet & sigur, își face loc în prezent. Pentru că Anna Andrews și Jack Harper nu sunt chiar ceea ce ar părea să fie. Dintre toți, Anna este cel mai intens implicată în profunzimile acestor crime - dap, pentru că evident că o crimă se va fi transformat în mai multe. Adevărul? Ei bine, avem de-a face cu „mincinoși patologici”, așadar nu prea ai în cine să ai încredere. Manipulatori, cei doi își prezintă poveștile de viață și, încetul cu încetul, îți dai seama că știu mult mai multe decât scot la iveală. Mi-a plăcut mult felul în care, în cele din urmă, toate s-au legat și au dat un sens întâmplărilor din carte. Niște lucruri destul de ciudate au ieșit la iveală la un moment dat, și mi-am spus că, în fine, are și o componentă destul de sick, și recunosc că mie-mi plac thrillerele astea care au ceva de-a dreptul bizar în ele. El & ea a fost un thriller de acest gen, și a reușit să mă captiveze de la început până la sfârșit, pentru ca în cele din urmă să-mi dea fatality prin deznodământul ăla și plot twist-ul ușor neconvingător, dar chiar satisfăcător. 

„Zidurile emoționale pe care le ridicăm au menirea de a ne ține pe noi, cei reali, în interior și pe ceilalți, la distanță. Eu îl fac pe al meu mai zdravăn, o cărămidă de răzbunare după alta.

Toți ne ascundem în spatele versiunii noastre pe care permitem restului lumii să o vadă.”

Pe lângă asta, o oarecare „problemă” pe care am avut-o au fost detaliile ușor prea multe la un moment dat, prea multe & prea fără vreo relevanță pentru acțiune. OK, poate ar trebui să încep să agreez faptul că detaliile de genul sunt necesare pentru a umple pagini și a da cărții un anumit volum - dar, pe bune, chiar nu mă interesează să cunosc de-a fir a păr toată traiectoria pe care Anna a avut-o de când s-a ridicat de pe canapea pănâ când a ajuns în bucătărie și așa mai departe. Unii cititori spun că astfel de detalii sunt OK, reușesc să te „introducă” și mai mult în poveste, în atmosfera ei. Dimpotrivă, mie mi se pare că detaliile și descrierile exagerate nu fac decât să șubrezească din dinamică, din intensitate și starea aceea „alertă” pe care vreau s-o resimt în timp ce citesc un thriller (bun). Dar, OK, am zis că pot trece cu vederea lucrurile acestea și, întrucât chiar mi-au plăcut intriga și modul în care s-a desfășurat totul, nu au prea contat și lacunele acestea date de descrierile excesive. Ah, și să mai menționez, pentru a mai salva situația Feeney mai introduce și pasaje dintr-alea profunde, ceea ce pentru mine chiar e un lucru binevenit în cărțile thriller care deseori sunt destul de austere când vine vorba de partea asta mai emoționantă a lecturii...

„E imposibil să știu în cine să am încredere.”

În sfârșit, El & ea chiar a fost un thriller reușit, care m-a surprins plăcut. A avut personaje faine, bine dezvoltate, a avut un punct de plecare interesant și, una peste alta, acțiunea a fost alertă și a reușit să mă țină acolo. Repetându-mă, deznodământul mi s-a părut puțin cam prea forțat, ușor neconvingător, dar nu m-a deranjat atât de tare încât să-mi știrbească din plăcerea lecturii. De fapt, chiar nu mă așteptam deloc la asta, dar nu cred că s-ar fi așteptat vreodată cineva la așa ceva. Poate tocmai asta a și încercat, de fapt, Alice Feeney să facă. Recunosc, pe de altă parte, că a fost foarte interesant modul în care autoarea „a justificat” de fapt toată situația în sine. Dacă pui cap la cap indiciile și informațiile pe care le afli, chiar îți dai seama că, ei bine, până la urmă nu-i chiar așa de necrezut ceea ce de fapt s-a întâmplat. Chiar e un thriller pe care îl recomand cu mare încredere, și multe persoane au fost curioase cum mi se pare atunci când am postat la story, pe Instagram, faptul că o citesc. Am revenit cu păreri după ce am terminat-o - e un volum care își merită timpul și, dacă stau bine și mă gândesc, s-ar putea să fie volumul scris de Alice Feeney care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Dar mă mai gândesc...

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Alice Feeney, El & ea, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Alice Feeney, apărute și pe blog: 

| Daisy Darker | Piatră, hârtie, foarfecă |

Istoria celor cuminți, de Titus Radu - Recenzie

Editura: Junimea

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 230

Anul apariției: 2024

Titus Radu (născut în 1970, Orăștie) a studiat istoria în cadrul Universității din București, cu licență și master în domeniu. Activează ca profesor în învățământul preuniversitar bucureștean. A debutat în 2015 cu romanul Emigration Blues la Editura Alfa din Iași, carte care a obținut premiul pentru cel mai bun debut în cadrul Zilelor Recoltei Editoriale, ediția 2015. Doi ani mai târziu, publică la Editura Paralela 45 romanul Hornuri de argint, iar în 2018 va publica, la Editura Alfa, romanul Sclipitorii. Istoria celor cuminți, volumul de față, este cel mai recent roman al său, apărut în anul 2024 la Editura Junimea.

🌿DESPRE OAMENI & POVEȘTILE PE CARE LE AU DE SPUS & LECȚIILE PE CARE LE AVEM DE ÎNVĂȚAT & DESPRE ISTORIE ÎN FORME DINTRE CELE MAI SURPRINZĂTOARE🌿

Eu încă am încredere în autorii noștri, încă am încredere că pot reuși „să scape” de nevoia (să-i spun așa?) de a scrie despre comunism, cu tot ce a însemnat acesta. Într-adevăr, este necesar să citim despre respectiva perioadă - dar, vedeți, cam ți se ia la un moment dat. Înțeleg de ce mulți dintre cititorii actuali strâmbă puțin din nas și se gândesc de două ori (trei, patru, cinci...) înainte de a cumpăra o carte scrisă de un autor român. La rândul meu, fac exact la fel, doar dacă nu vorbim despre autori precum Dora Pavel sau Cosmin Perța, ale căror cărți le cumpăr fără ca măcar să știu despre ce sunt. În schimb, odată cu lecturarea romanului Istoria celor cuminți, am mai adăugat pe lista scurtă un autor ale cărui viitoare apariții le voi citi fără nicio reținere - Titus Radu. De ce? Pentru că romanul de față nu doar că m-a surprins prin sinceritate, prin emoție și profunzime, prin realitatea pe care a reușit să o reitereze, ci m-a surprins și prin construcția pe care a avut-o, prin talentul autorului de livra lecții de viață, scene amuzante, dialoguri credibile, personaje memorabile și, în cele din urmă, o poveste pe care n-ai cum să n-o așezi lângă sufletul tău. Cât de dragi mi-au fost toți și cât de mult am trăit alături de ei! Atât de mult încât, când am ajuns spre sfârșit, n-am putut decât să mă întristez că-mi voi părăsi prietenii și-i voi lăsa să-și ducă în continuare viețile pe alocuri nefericite, dar împlinite în simplitatea după care atât de mulți tânjim și de care atât de mulți dintre noi avem nevoie.

„(...) Îl cunoșteam pe Ovidiu de ceva timp, încă dinainte să înceapă să o curteze pe Irina, sora mea. De multe ori îmi părea nesuferit nu numai pentru că era cam fanfaron, dar și pentru că spunea adevărurile cu o satisfacție vecină cu răutatea. Îi plăcea adevărul care-i strivea pe alții. Acum era clar că voia să demonstreze că mă arunc cu capul înainte într-o acțiune negândită. Așa și era, dar impulsul meu de a lua lumea în piept, cu orice risc, nu putea fi stăvilit.”

În Istoria celor cuminți n-aș spune că Titus Radu mizează neapărat pe componenta istorică a timpului respectiv, în sensul în care n-aș crede că face „subiectul central”. Totuși, reușește să livreze o bucată de istorie care, de obicei, se strecoară tăcută printre paginile manualelor, dar care, sub lumina talentului și scriiturii de-a dreptul fascinante, reușește să devină vie, să devină colorată și, culmea, incredibil de captivantă. Autorul nu doar povestește, ci reușește să reînvie o lume - cea a satului românesc post-comunist - unde ceva cândva banal se transformă în ceva acum extraordinar, iar cotidianul fie capătă accente absurde, fie melancolice sau profund amuzante. Or, toate la un loc! Deoarece nu-mi place să vorbesc despre acțiunea cărții, voi fi relativ vag în cele ce urmează: romanul urmărește povestea lui Ștefan, un „orășean” ușor dezrădăcinat care, dintr-un impuls mai degrabă romantic decât practic, decide să-și schimbe viața și să se mute în satul Suienii de Sus, un loc pe care bunica lui îl descria cu drag și patos, dar pe care îl va descoperi, treptat, într-un mod cu totul și cu totul diferit. Hotărât să devină fermier, Ștefan va porni într-o aventură ce va scoate la lumină toate absurditățile fermecătoare ale vieții rurale, dar va descoperi și foarte multe lucruri privitoare la trecutul familial. În Suienii de Sus, te pregătești ca pe fiecare uliță să fii nevoit să mai poposești puțin, pentru că fiecare personaj are de spus câte ceva - mai mult sau mai puțin adevărat, că, până la urmă, orice poveste bună merită înflorită puțin.

„Gropile comune ale Transnistriei sunt pline de oasele oamenilor cuminți care, exact ca Anița, au crezut că morțile lor teribile au fost vegheate, cuminte, de Dumnezeu.”

Acțiunea se desfășoară la scurt timp după Revoluția din 1989. În satul în care se mută, Ștefan o întâlnește pe Călina, colega sa de la primărie (dada, este nevoit într-o primă instanță să se angajeze la primăria din sat). Evident, Cătălina devine în scurt timp interesul romantic al lui Ștefan. Dialogurile dintre cei doi sunt condimentate cu umor și profunzime, trecând de la discuții filosofice la tachinări amuzante, fără a cădea în clișeele romantice obișnuite (dar, uneori, atât de necesare). Personajele lui Titus Radu sunt atât de bine dezvoltate și atât de credibile, verosimile, încât ai impresia că, dacă te-ai plimba printr-un sat similar, i-ai recunoaște imediat pe la vreo poartă. Și ai fi oricând invitat la ei în casă, la un ceai sau o cafea sau un pahar de ceva tare, să ți se răspundă la întrebări pe care nu le-ai pus vreodată sau să asculți lecții de viață de care nu știai că ai nevoie. Dincolo de toate, ceea ce face ca acest volum să fie de-a dreptul memorabil este, fără îndoială, stilul narativ al autorului. Mi s-a părut absolut genial modul în care autorul a reușit să transforme evenimente și întâmplări aparent banale - o discuție la birt, o întâlnire cu un vecin, o ședință la primărie sau la un târg săptămânal - într-o scenă plină de umor, ironie fină, dar și profunzime, uneori emoționantă, cu observații sociale surprinzător de actuale. Dialogurile sunt, cum deja probabil am spus, savuroase, personajele vorbesc exact așa cum te-ai aștepta să vorbească oamenii unui sat autentic, iar contrastele dintre idealismul protagonistului și realitatea rurală post-decembristă sunt ilustrate într-un mod aparte.

„- Tu ești doar văcar-arhivar sau vacă de-a dreptul? s-a supărat Călina. Nu înțelegi că e o societate de întrajutorare? O chestie de solidaritate. Omul ăsta va scoate România din sărăcie. Vom fi ca o mare societate pe acțiuni, în care acționarii primesc de opt ori mai mult decât investesc. E capitalism, nu pricepi? Ăsta-i capitalismul. În sfârșit avem și noi capitalism și tu te uiți strâmb! Comunistule!

- Poftim? m-am înfuriat de-a binelea. Ia ascultă, tu cu cine ai votat anul ăsta? Pun pariu că ai votat cu Iliescu, comunisto!”

Istoria celor cuminți, pe lângă faptul că explorează și redă viața satului, valorifică și subiecte mai ample: tranziția socială și economică din România anilor '90, efectele regimului comunist, reminescențele mai mult decât „reminescente” ale acestui regim, dar și nevoia umană, intrinsecă, de a găsi un loc căruia să-i aparții. Romanul lui Titus Radu este un roman al identității, al memoriei - atât individuale, cât și colective. Și totuși, în mijlocul acestor subiecte destul de serioase, Titus Radu își păstrează tonul lejer, aproape ludic. Într-un moment citești despre întâmplările aproape mistice prin care unii au trecut, iar realitatea altora pur și simplu te izbește, iar mai apoi te trezești zâmbind la replicile acestora, la „perlele” pe care le spun. Romanul combină foarte frumos umorul cu introspecția și, în egală măsură, eu chiar cred că își păstrează valoarea de document istoric. Tocmai din acest motiv, pe de altă parte, cred că, în mâinile altcuiva, această poveste ar fi putut rămâne cenușie, seacă, poate doar cu valoare „informațională”, să zic așa. Totuși, talentul autorului a făcut ca povestea să strălucească prin autenticitate și prin efervescența aceasta narativă. Este genul de carte care te face să înțelegi istoria nu neapărat ca pe o succesiune de date și fapte, ci ca pe un spațiu viu, populat de oameni adevărați, oameni cu defecte, cu visuri, oameni reali. Poate istoria aceasta a României, scrisă de „oamenii cuminți”, dar deloc plictisitori, ar trebui cunoscută de către mai mulți dintre noi. 

„(...) Începusem să înțeleg câte ceva, dar destul de nedeslușit, nu din cronologia vieții lui, pe care o știam destul de bine, era scurtă și înregistra doar evenimente folositoare unei arhive, de mai multe ori ea însăși inutilă, ci din felul lui de a trăi în echilibru cu semnele naturii, cu cilul zilei și al nopții ori cu cel al anotimpurilor, cu toanele oamenilor din jurul lui sau ale calului său (...). El trebuia să simtă noaptea - a bruscat-o cel mult cu lampa de gaz, dar i-a lăsat și ei loc în cămăruța lui, ceea ce un bec nu ar fi văzut -, să vadă stelele din pat și zorii de pe prispă, albiți în fumul țigării, să se scalde în lumina zilei și să primească răbdător ploaia, oriunde l-ar fi găsit. Machena era atent la semnele din jurul lui - indiferent că veneau de la cer, de la soare, de la șoaptele frunzișului, de la prima iarbă a primăverii sau de la oricare dintre miile de fețe ale naturii, încât părea un om foarte singur între oameni.”

În sfârșit, pentru că simt c-am spus multe fără să spun mare lucru, nu rămân decât cu dorința ca această carte să ajungă la cât mai multă lume. Chiar merită toată atenția cititorilor. Eu, la sfârșitul anului, obișnuiesc să-mi fac un top cu cel mult 10 cărți pe care le-am citit în anul respectiv și care mi-au plăcut. Iar cartea lui Titus Radu nu doar că mi-a plăcut și este inclusă în acest top, dar a fost o adevărată surpriză și mi-a întrecut toate așteptările. Chiar vorbeam cu o prietenă înainte de a citi cartea și îi spuneam că „voi încerca un nou autor român”, la care ea, deloc surprinzător, „(...) o carte despre comunism, cel mai probabil”. Dap, o carte și despre comunism (sau mai degrabă urmările acestuia), dar nu doar despre asta: este o carte despre viață, o carte amuzantă, o carte profundă, cu de toate. Armonios dozate, rezultatul final a fost de-a dreptul delicios. Tocmai din acest motiv, aștept cu nerăbdare să descopăr și celelalte cărți ale autorului pe care, sunt sigur, le voi devora. Chiar mi-ar plăcea să văd ecranizată această carte, nu știu de ce. Cred că are tot ce îi trebuie pentru a fi o adevărată reușită - pe planul acesta romanesc, chiar este. Dar nu cred că s-ar lăsa mai prejos nici pe plan cinematografic... Așadar, chiar recomand cartea aceasta tuturor celor care vor să descopere, să zic așa, o altă față a istoriei recente a României, a celor care vor să aibă parte de o lectură efervescentă, antrenantă, care-ți provoacă mintea și, în același timp, curge de la sine. O carte care să ne mai descrețească frunțile în timpurile acestea bizare pe care le trăim...