Întreabă de Andrea (Întreabă de Andrea, #1), de Noelle W. Ihli - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books

Rating:⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2025

Traducere: Laura Ciobanu

Noelle W. Ihli locuiește în Idaho cu soțul ei, fiii lor și două pisici. Când nu lucrează la următorul thriller, se uită la documentare despre crime reale (care o înfricoșează foarte mult) sau se plimbă pe traseele montane (cu sprayul ei cu piper de încredere). Este autoarea bestsellerelor Întreabă de Andrea, Gray After Dark și Such Quiet Girls. Întreabă de Andrea este un thriller psihologic tulburător, unic, captivant și extrem de intens, perfect pentru fanii autorilor Freida McFadden, Jason Rekulak, Clémence Michallon și Robyn Harding.

😱 BÂNTUIREA A ÎNCEPUT 😱

„Meghan, Brecia și Skye au un singur lucru în comun. Toate au fost ucise de același bărbat. Le-a vânat online – mai întâi, a fost burlacul eligibil, apoi a jucat rolul gentlemanului perfect. Fermecător și înarmat cu un zâmbet orbitor, a ascuns faptul că primele lui întâlniri se termină în morminte de mică adâncime. Până acum, a scăpat nepedepsit de trei ori pentru crimă. Cine l-ar putea împiedica să ucidă din nou? Femeile pe care le-a ucis. Meghan, Brecia și Skye au murit, dar nu au dispărut. Și nu se vor odihni până când nu vor găsi o cale să-l oprească.”

„Voiam să-l găsească.

Voiam să mă găsească.

Dar să descopere ceea ce se întâmplase nu avea să le aducă nicio ușurare.”

Am devorat romanul acesta, cum s-ar zice, dintr-un foc. De ce? Pentru că este un thriller paranormal destul de intens, cu o premisă care mie, cel puțin, mi s-a părut destul de interesantă și ofertantă, într-o mare de scriitori de thrillere care mi se pare că pistonează pe același subiect sau variațiuni (destul de similare) ale aceluiași subiect. Punctul de plecare al cărții este deja unul cutremurător – trei femei tinere, Meghan, Brecia și Skye, sunt ucise, fiecare în circumstanțe diferite și în perioade diferite, de același prădător. Știm de la bun început cine-i vinovatul, un anume James (Jim), un tip banal, fermecător, tată și soț aparent respectabil, dar care duce o viață dublă și se folosește de aplicații de dating pentru a prinde în plasă victime. Que bolnav, nu-i așa? Este sinistră „normalitatea”, să zic așa, cu care James  își omoară victimele: o întâlnire aparent inofensivă, un drum spre casă, o conversație cu un bărbat carismatic deschide scena pentru o astfel de întâmplare... Mă sperie cel mai mult faptul că, în lumea aceasta din ce în ce mai haotică & bizară, astfel de lucruri chiar se întâmplă, din păcate.

„Existau vulpi și vulpoi – și existau câini de vânătoare.

Și mai existau animale care nu se potriveau deloc în ordinea naturală a lucrurilor. Care făceau intenționat rău de fiecare dată.”

Povestea este spusă din perspectiva celor trei victime care, după moartea lor, devin fantome. Fiecare capitol spune povestea celor trei fete, pe rând, de la momentul în care realizează că acestea sunt moarte, până la descoperirea treptată a „puterilor” lor de fantome. Într-un fel, nu vorbim despre o investigație clasică, chiar dacă avem și partea de detectivi & așa mai departe, ci mai mult vedem o luptă a celor trei fete de a-și găsi dreptatea și, în egală măsură, de a preveni alte astfel de tragedii. Schimbarea aceasta de perspective – plus capitolele relativ scurte – menține tensiunea constantă și dă o notă de profunzime unui roman care, în esență, este thriller. Îmi plac thrillerele care au și această parte emoționantă, hai să îi zic „sensibilă”. Fiecare fată are propria-i viață, propriul trecut și, cel puțin părerea mea, o personalitate diferită, iar modul în care ele se raportează la propria moarte este fascinant. Totuși, atunci când mizezi pe mai multe perspective narative, eu unul îmi doresc să pot face o distincție foarte clară între voci, și chiar m-am gândit la asta: dacă autoarea n-ar fi „etichetat” fiecare început de capitol cu numele personajului, atunci mi-aș fi dat seama destul de greu despre cine este vorba (să spunem, de asemenea, că nu i-aș fi cunoscut anterior contextul și perioada în care se desfășoară acțiunea).

„(...) Pentru că s-a uitat direct la mine și a șoptit:

– Ești moartă?”

Ritmul este foarte alert, ceea ce a fost foarte pe placul meu, un motiv pentru care am și dat cartea gata dintr-un foc. Capitolele sunt scurte, de doar câteva pagini, ceea ce transformă romanul într-un binge, cum s-ar zice. E un artificiu pe care mizează în general autorii de thrillere și care, cel puțin pentru mine, funcționează de minute. Îți tot spui „încă un capitol, încă un capitol”, până când îți dai seama că deja ai terminat toată cartea. Un aspect tulburător al cărții este modul în care aceasta scoate în evidență fragilitatea femeilor în fața urii și violenței masculine, mai ales în contextul dating-ului „modern”. Mesajul pe care cartea poate vrea să îl transmită este destul de clar – pericolul nu ia întotdeauna forma unui „străin dubios”, ci forma „băiatului perfect” de pe aplicație, aparent liniștit, serios, ia forma clientului zâmbitor din cafenea, a băiatului politicos și aparent grijuliu. Dincolo de tensiunea pe care un thriller per se o livrează, mie mi-a plăcut extraordinar de mult și substratul emoționant privitor la relațiile fetelor cu familiile lor, disperarea părinților care le caută, sentimentul de neputință pe care fetele îl au știind că nu pot face nimic pentru a-i alina. Fantomele celor trei fete sunt conștiente de suferința pe care uciderea lor a lăsat-o în urmă, și să citești despre asta se simte într-un fel anume...

„(...) Nu ne-am uitat în urmă. Ne luase destule, în viață, dar și în moarte.

Orice urma să se petreacă n-ar fi fost plăcut. Ci numai drept.”

Ce ar fi putut fi mai bine? Nu știu, pentru mine lucrurile chiar au mers cât se poate de bine. Totuși, la un moment dat mi s-a părut că nu prea se mai întâmplă lucruri, iar altele au fost puțin cam lungite (cum ar fi, de exemplu, descoperirea „condiției” de fantomă a fiecăreia dintre fete). Dar, dincolo de toate acestea, mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar a reușit să mă scoată dintr-un reading slump în care intrasem fără voia mea – well, așa se întâmplă de obicei, nu? – și să-mi redea cheful de citit. Un mare plus a fost faptul că Noelle W. Ihli aduce în lumină nu doar misoginia, ci și modul în care autoritățile tind să trateze disparițiile femeilor, periculoasa și greșita predilecție de a-da-vina-pe-victimă. Citind, nu poți să nu-ți imaginezi că astfel de situații sunt posibile și chiar s-au întâmplat și, implicit, nu poți să nu-ți mai spui încă o dată cât de fragilă este linia dintre normalitate și tragedie. Întreabă de Andrea este un thriller paranormal destul de bun, care se citește rapid și te ține acolo, îți hrănește progresiv curiozitatea și, la sfârșit, te regăsești satisfăcut de ceea ce ai citit. Este un thriller captivant și, în același timp, profund uman. Chiar vi-l recomand cu mare încredere, mai ales dacă sunteți în căutarea unei cărți de dimensiuni nu prea mari, dar destul de intense. 

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Noelle W. Ihli, Întreabă de Andrea (Întreabă de Andrea, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Dispărut într-o clipă (Kat & Lock, #1), de Jo Callaghan - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 424

Anul apariției: 2025

Traducere: Luciana Crăciun

Jo Callaghan este strateg senior în cercetarea privind impactul viitor al inteligenței artificiale și al genomicii asupra forței de muncă. A urmat Writers’ Academy Course și a participat la concursuri de scriere creativă. După ce și-a pierdut soțul din cauza cancerului în 2019, a început să scrie Dispărut într-o clipă, romanul său polițist de debut. Acesta a fost foarte bine primit de public și critică, fiind laureat al premiilor Theakston Old Peculier 2024 și CWA Crime Dagger 2024. Locuiește cu cei doi copii în Midlands, unde își petrece mult prea mult timp pe X ca @JoCallaghanKat și lucrează la noi romane din serie.

🤖 CE-AR PUTEA IEȘI DINTR-UN DUO DETECTIVIST ATIPIC? RĂSPUNSUL: O ANCHETĂ DE-A DREPTUL GROZAVĂ 🕵️‍♀️

„În Marea Britanie, o persoană este dată dispărută la fiecare 90 de secunde. Pur și simplu! Într-o clipă! Mamă singură, văduvă, Kat este o polițistă care are încredere în instinctele ei. Aleasă să conducă un program-pilot în care trebuie să lucreze alături de Lock, care este EDIA (entitate detectiv cu inteligență artificială), instinctele lui Kat intră în conflict cu logica „partenerului“. Dar când două cazuri nerezolvate de dispariție pe care le examinează devin brusc active, Lock este singurul care o poate ajuta pe Kat, după ce ancheta devine prea personală pentru ea. Inteligența artificială versus experiența umană. Logică versus instinct.”

„– Înregistrările constituie dovezi. Orice altceva nu înseamnă decât speculație. Treaba cu oamenii, Lock, este că nu trebuie să te iei după ce spun, ci după ce fac.”

AVEAM NEVOIE DE O ASTFEL DE CARTE! Și prin „astfel” fac referire la o carte care să mă țină acolo, pe care să n-o mai pot lăsa din mână, o carte cu un punct de plecare foarte fain & original, original & fain, cu o anchetă (două, de fapt) care se derulează într-un ritm ce îți taie respirația... și multe altele de acest gen. Mi-a plăcut atât de mult încât nu am mai putut să o las din mână și am dat-o gata în aceeași zi în care am început-o. My God, aveam nevoie de o carte de genul ca de aer, pentru că în ultima perioadă pur și simplu nu am mai putut să citesc nimic, nu mai înaintam cu niciuna din cele inșpe mii de cărți începute. Dar romanul de față a fost ce trebuie și, mai mult decât atât, mi-a redat cheful și energia de citi. Un debut care anunță o serie cel puțin interesantă, dar care tind să cred că setează niște „așteptări” destul de mari pentru volumele care urmează. În orice caz, chiar dacă nu mi-ar fi plăcut acțiunea din carte sau „deznodământul” – ceea ce nu este cazul, pentru că totul mi-a plăcut la superlativ –, le-aș fi citit doar de dragul duo-ului ingenios pe care Callaghan l-a creat: comisara-șefă Kat Frank și Lock, o „hologramă” dotată cu inteligență artificială, parte a unui proiect pilot care are drept scop încercarea de a determina cât de eficientă este inteligența artificială în derularea unei anchete. Pe bune, mi s-a părut un punct de plecare de-a dreptul interesant, pe care autoarea a reușit să îl fructifice într-un aparte fel.

„În secunda în care ușa se închide, lasă să-i scape un suspin care se simte, mai degrabă, ca și cum îi vine să vomite. Celălalt a murit. Și nu e primul: «am mai pierdut încă unul».

Trage de legătura de la ochi, luptându-se cu efectele drogurilor. Dacă nu iese de aici cât de repede, el o să fie următorul.”

Romanul de față te prinde încă de la primele pagini și, foarte rapid, te face să te întrebi unde se termină de fapt romanul polițist clasic și unde începe ficțiunea speculativă despre viitorul (care deja îi aici, right?) tehnologiei. Premisa este atât de originală încât, pe bune, ar putea fi desprinsă din știrile de la ora 19:00: o echipă de detectivi investighează cazuri de persoane dispărute, cazuri nerezolvate, dar de data aceasta ajustată de un partener care... este nimic altceva decât un soft de inteligență artificială. Romanul pornește, în esență, de la un „experiment” îndrăzneț: ar putea un algoritm să rezolve crime sau dispariții mai bine decât un detectiv cu experiență? Și, poate cel puțin la fel de important, ar putea oamenii să aibă încredere într-un astfel de soft, într-o astfel de tehnologie, care are acces nelimitat la date, dar... nu are e-m-o-ț-i-i? Nu poți să nu citești și să nu îți pui astfel de întrebări, mai ales privitoare la rolul (tot mai mare) pe care inteligența artificială îl joacă în viața noastră. Dar o inteligență artificială lipsită de emoții, anume artificială, ar putea-o „gafa” din această perspectivă? Callaghan reușește să îmbine foarte fain stilul polițienesc procedural clasic cu această parte pe care am s-o numesc „filosofică”, dar incisivă, a rolului pe care AI-ul îl joacă în viața noastră.

„Kat nu-și putea controla pe deplin degetele când își accesă contul, dar mintea îi era limpede și concentrată. Cazurile nerezolvate de la început, în aparență fără legătură, se transformaseră într-o posibilă urmărire a unui răpitor în serie, poate chiar a unui criminal. Șopti repede o rugăciune pentru familii, apoi începu să completeze formularele necesare pentru a declanșa două căutări pe ape.”

Într-un fel, rezultatul este un roman care poate fi încadrat în genul thriller, dar care, în același timp, îți dă de gândit, te face să îți pui întrebări privitoare la etică, intimitate, decizii luate într-o cheie emoțională, și nu neapărat pripite sau greșite. În centrul poveștii o avem pe detectiva Frank, care revine la serviciu după pierderea soțului. Doliul, singurătatea și responsabilitatea față de fiul ei, Cam, o transformă într-un personaj incredibil de uman, cu care empatizezi ușor și de care te atașezi. Kat e competentă, inteligentă, poartă o „armură” dură, dar la interior este foarte vulnerabilă. Rezultatul? Exact eroina pe care vrei s-o vezi cum crește, cum se dezvoltă și cum își înfrânge demonii interior. Partenerul ei este unul neobișnuit, Lock, o brățară pe care Kat o poartă ca parte a unui program pilot în care se urmărește eficiența AI-ului în rezolvarea cazurilor... nerezolvate. Lock e foarte fain portretizat, de altfel, nu departe de ceea ce, per se, înseamnă inteligență artificială: rațional, direct, lipsit de inteligență emoțională, dar capabil să analizeze volume uriașe de date în doar câteva secunde. Relația lui cu Kat este nucleul emoțional al acestui roman: doi „parteneri” complet diferiți, dar puși să colaboreze. Ceea ce iese din acest duo este deseori comic, alteriori tensionat, dar întotdeauna captivant. Echipa este completată de Rayan Hassan și de Debbie Browne, fiecare cu propria-i personalitate și propria poveste care merită urmărită.

„(...) Le făcuse o promisiune celor două mame și avea de gând să și-o țină.”

Intriga pornește de la două cazuri de dispariție rămase nerezolvate: un student conștiincios și un tânăr actor aspirant. Pe măsură ce Kat și Lock investighează, disparițiile se transformă rapid în adevărate anchete criminalistice, iar concluzia este una destul de neașteptată: se pare că aceste cazuri ar putea fi legate între ele, cumva. Mi-a plăcut foarte mult că  Jo Callaghan nu a transformat cartea într-un „pretext” pentru a vorbi despre inteligența artificială neapărat, ci a reușit să integreze această componentă în ideea consolidării unui puzzle polițist veritabil, cu piste false, cu detalii subtile, cu întorsături de situație și cu un deznodământ satisfăcător. Romanul are o notă de realism tulburător (less or more, de fapt), pentru că ne putem închipui fără a face un prea mare efort de imaginație că acest lucru ar putea fi posibil și, de fapt, inteligența artificială chiar este folosită în astfel de domenii, chiar dacă nu sub forma unei holograme care poate lua înfățișarea oricui. Pentru un roman de debut, e surprinzător cât de bine a fost gândit și executat: complex, emoționant, amuzant pe alocuri și plin de suspans. Kat & Lock formează o pereche memorabilă, iar dinamica dintre ei promite să devină poate chiar unul dintre elementele cele mai atractive ale unei serii cu mare potențial. Chiar vi-l recomand cu cea mai mare încredere; după un asemenea început, abia aștept (și am mari așteptări, de altfel) următorul volum.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Callaghan, Dispărut într-o clipă (Kat & Lock, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Acoperiți-i fața (Adam Dalgliesh, #1), de P.D. James - Recenzie (Crime Club)

Editura: Paladin

Colecția: Paladin CRIME Masters

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2025

Traducere: Roxana Brînceanu

„În casa familiei Maxie, tânăra menajeră și mamă necăsătorită Sally Jupp este ucisă, iar detectivul Adam Dalgliesh de la Scotland Yard este însărcinat cu anchetarea cazului. Descoperirile sale aruncă o lumină nouă asupra relaţiilor interpersonale dintre locuitorii unei mici aşezări britanice, încă afectaţi de recentul Război Mondial şi de transformările din societate, sfârşind prin relevarea unui criminal neaşteptat. Nimeni dintre cei de față nu avea motive s-o placă pe Sally şi unii aveau chiar motive s-o urască. Dar ar însemna să fim extrem de creduli ca să considerăm că doi oameni aleg aceeaşi noapte pentru a încerca s-o omoare.”

🍃O CASĂ PLINĂ DE OAMENI CARE NU SE ÎNGHIT AJUNGE SĂ FIE EXPLOZIVĂ🍃

Din câte am citit, Acoperiți-i fața este romanul de debut al autoarei P.D. James și volumul care a dat naștere, de altfel, unuia dintre cei mai subtili și mai longevivi detectivi din literatura polițistă britanică: Adam Dalgliesh. După o discuție cu partenerii de lectură, încep să cred și eu că, într-adevăr, romanul de față este un clasic, în tradiția Agathei Christia, dar poate cu un plus de densitate psihologică, un ton ceva mai serios și, pe alocuri, o „microfrescă socială” care duce cartea de față într-un alt registru. Mi-a amintit, de asemenea, și de cărțile lui Louise Penny, cu inspectorul Armand Gamache. O piesă clasică de tipul country house mystery, care te vrăjește rapid prin culoarea personajelor și prin specificul atmosferei, dar care, pe parcurs, parcă devine destul de greoaie. Una peste alta, am citit cartea dintr-un foc, într-o singură zi, mai mult pentru că m-a atras stilul de scriere și mi-au plăcut descrierile, chiar dacă, în esență, „misterul” n-a fost neapărat pe placul meu (sau, mai degrabă, modul în care s-a ajuns la rezolvarea cazului). În general, mizez pe mai multă dinamică, mai multe întorsături de situație, iar poveștile detectiviste clasice nu-s neapărat my cup of tea; însă, când sunt bine scrise (cum a fost cea de față), merită tot timpul investit.

„Pe pernă, părul lui Sally se întindea ca o pânză de păianjen aurie. Avea ochii închiși, dar nu dormea. La colțul încleștat al gurii, un fir subțire de sânge se uscase, părând o tăietură neagră. Pe fiecare parte a gâtului erau vânătăi, acolo unde mâinile ucigașului o sugrumaseră până la moarte.”

Acțiunea se desfășoară în Martingale, reședința familiei Maxie, un conac cândva impunător care acum poartă urmele decăderii, dar o decădere subtilă – care încă transmite ideea acelui „respect-de-clasă-superioară” care, deși nu mai are resursele pentru a-și susține statutul, reușește totuși să păstreze iluziile statutului (cu tot ce ar implica acesta). Totul începe într-un cadru definit de politețe și formalitate, dar în spatele căruia se pot ghici cu ușurință tensiuni, frustrări și dorințe reprimate. O avem pe Sally Jupp, cea care va sfârși tragic, o tânără mamă necăsătorită, angajată ca menajeră în casa Maxie. Sally, pe cât pare a fi de nevinovată, pe atât de mult parcă este adevăratul „catalizator” al tuturor conflictelor din roman. Mai mult, pare că reușește să-și revendice un loc într-o lume care mai degrabă ar prefera s-o marginalizeze și, prin această revendicare, îndrăznește să tulbure ierarhia socială – flirtează cu Stephen Maxie, fiul celor la care lucrează, și insinuează posibilitatea unei ascensiuni rapide. Cum altfel, dacă nu prin căsătoria cu acesta. Această „îndrăzneală”, după cum vă puteți da seama, o transformă într-o țintă foarte ușor de atins: aproape fiecare dintre celelalte personaje are un motiv să o urască. Nu e de mirare, atunci, că Sally sfârșește moartă, strangulată în dormitorul său.

„«Așadar crede că unul dintre ei e vinovatul», gândi Dalgliesh. «Poate să vadă destul de limpede în ce direcție se îndreaptă lucrurile și nu-i place. Nu-i de condamnat. Știe bine că în interiorul casei Martingale s-a comis o crimă. Întrebarea e, știe sigur? Și dacă da, știe cine a făcut-o?».”

În acest punct, intră în lumina reflectoarelor detectivul Adam Dalgliesh, un tip destul de cerebral, rezervat, un bărbat cultivat care, evideeeeent, trebuia să poarte o traumă după el, nu-i așa. Cu toate acestea, nu l-am găsit drept un detectiv tipic, datorită metodelor pe care le-a folosit pentru a rezolva acest caz de crimă – nu tu demonstrații teatrale, revelații „wow” care să te șocheze, ci mai mult prin sondarea psihologiei fiecăruia dintre personaje (observând ticuri, cadența vorbirii, citind „printre rânduri”). N-am putut să nu simt, totuși, că vorbim despre un roman de debut – artificiul convențional fiind acela al celebrei scene de final în care detectivul adună toți suspecții într-o cameră și, pas cu pas, dezvăluie adevărul (ceea ce este destul de ciudat, întrucât nu mi s-a părut că i se potrivește perfect personalității lui Adam Dalgliesh, dar în fine). Recunosc, nu mi s-a părut șocant finalul – da, a fost destul de neașteptat, dar sub nicio formă n-ai parte de acel knock-out pe care ți l-ar livra alte thrillere. Dar, repet, Acoperiți-i fața este mai degrabă ceva clasic – de altfel, ar trebui să am în vedere și anul în care a fost publicată cartea. Personajele mi-au plăcut, mi s-au părut umane, fiecare cu propriile-i prejudecăți & (re)sentimente & speranțe și conflicte. Mi s-a părut, de altfel, că toate au fost tratate pe picior de egalitate, mai ales că la un moment dat ajungi să crezi că, într-adevăr, oricine ar fi avut motive s-o ucidă pe Sally.

„Iar în inima misterului, indiciul care ar fi făcut ca totul să fie clar, era personalitatea complexă a lui Sally Jupp.”

All in one, a fost un roman care-și merită cele 4 steluțe. Mi-a plăcut, într-o mare măsură, aerul cărții – atmosfera subtilă a Angliei de la începutul anilor ’60, o Anglie prinsă între moștenirea rigidă (bleah!) a claselor sociale și începuturilor modernității. P.D. Avem în carte descrieri minuțioase, un limbaj destul de elevat, parcă pe alocuri chiar rigid (recunosc, mi-ar fi plăcut niște glumițe), cu ajutorul căruia autoarea reușește să te provoace să gândești, să observi și să simți mult mai bine tensiunile subtile dintre personaje. În cele din urmă, aș zice că Acoperiți-i fața reușește să demonstreze că, de ce nu, genul polițist poate fi folosit cu brio pentru a sonda teme precum psihologia, moralitatea, relațiile dintre oameni. Dacă la început povestea pare o „variațiune-pe-o-temă-dată” (conacul englezesc & servitoarea care sfârșește tragic), P.D. James reușește să o transforme în ceva mai mult decât atât, adăugând elemente de mortalitate, partea cu reminescențele epocii victoriene, fragilitatea ordinii sociale. Da, OK, romanul are imperfecțiuni, chiar se simte ca un debut, dar aș zice că este ușor să treci cu vederea toate aceste lucruri, mai ales când totul îți este servit într-o proză atentă, inteligentă. Chiar îl recomand, mai ales celor care iubesc cărțile detectiviste clasice, le-aș zice chiar „rafinate”. Eu nu-s neapărat fan, dar cartea de față chiar a fost o experiență plăcută.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui P.D. James, Acoperiți-i fața (Adam Dalgliesh, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Fiul omului, de Jean-Baptiste Del Amo - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Anansi. World Fiction – Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Traducere: Liviu Ornea

Scriitorul francez Jean-Baptiste Del Amo s-a născut în 1981, la Toulouse. Fiul omului (2021) e al cincilea său roman, după O educație libertină (2008; Prix Goncourt du premier roman), Le sel (2010), Pornographia (2013; Prix Sade) și Regne animal (2016; Prix du Livre Inter 2017, finalist la Prix Goncourt, Prix Femina, Prix Médicis și Prix Wepler).

🩸SÂNGELE CARE NE LEAGĂ & NE DEZLEAGĂ🩸

„După mai mulți ani de absență, un bărbat își face din nou apariția în viața partenerei sale și a fiului lor, de vârstă școlară. Îi duce la Roches, o casă veche, izolată în munții unde crescuse el însuși alături de un părinte nemilos. Înconjurați de natura sălbatică, mama și fiul îl văd pe bărbat punând stăpânire pe ei și dictând legile misterioase ale noii lor existențe. Bântuit de propriul trecut, ros de gelozie, bărbatul alunecă treptat în nebunie. Curând, nu mai există cale de întoarcere.”

„Oare inima lui nu i-ar putea sfâșia acum pieptul ca să țâșnească în liniștea luminoasă a bucătăriei, lăsând în urmă un corp inutil și pustiu?”

În toate romanele scrise de Jean-Baptiste Del Amo pe care le-am citit, am putut identifica interesul său pentru violență – în diferite forme & cu ceea ce implică. În cartea de față, care m-a convins că, într-adevăr, Del Amo este un geniu măreț, autorul scormonește adânc în trauma de familie – taie în aceasta, îndepărtează țesuturi, sfâșie membrana subțire dintre barbarie și siguranță, dintre familie și prăpastia lăuntrică a sângelui care leagă & desparte, parcă în același timp. Romanul nu impresionează printr-o poveste complexă și complicată sau prin întorsături narative spectaculoase – de altfel, acestea nu sunt prezente nici în celelalte cărți pe care le-am citit – ci își consolidează anvergura pe o intensitate emoțională aparte, latentă, care „fierbe”, pe un fir narativ aparent simplu, dar în realitate profund & dens precum straturile unui trunchi de copac bătrân, un trunchi noduros, bine închegat. O carte care vorbește despre traume moștenite, despre bărbați care nu știu să nu devină tații lor, despre băieți care cresc în umbra acestor tați și, implicit, a tuturor celor dinaintea lor. 

„Când ajunge la liziera pădurii, bărbatul face un popas. Întoarce privirea către hambarul care deja nu se mai vede. Totul pare neclintit, nicio boare nu unduiește pajiștea. În liniștea asta aparentă, pe copil îl izbește deodată conștiința singurătății și, în același timp, a prezenței sale în lume, a naturii ce se desfășoară în jurul lui, a imensității și multitudinii în care existența lui a luat formă și se află în acest moment precis.”

Romanul se deschide cu un prolog foarte interesant, cu o componentă arhaică – plasat într-o preistorie nu mitică, ci reală, într-un trib de vânători-culegători, unde a pătrunde în viață presupune un ritual crud de inițiere, sânge, violență. Această introducere – care poate părea, într-adevăr, stranie sau chiar deconectată de restul poveștii – devine cheia în care cred că ar trebui citită această carte-simbol. Ea conturează esența tematică a romanului: brutalitatea ca instinct sui generis, și nu instinctul de conservare, de supraviețuire. Brutalitatea perpetuată pe linie filogenetică, de la o generație la alta, care infectează aproape orice tentativă de a fi diferit, de a te opera de ea. Del Amo, pe de altă parte, pare să nu caute în cartea sa să judece această violență, nici să o justifice, ci să o dezvăluie cu o luciditate aproape nebunească, împachetând-o într-un lirism sumbru, transformând romanul într-o meditație pe marginea (și parcă niciodată în profunzimea) masculinității disfuncționale și a memoriei corporale a durerii. Am citit această carte ca într-o transă și, sincer să fiu, la început mi s-a părut ușor diferită de celelalte cărți scrise de Del Amo pe care le-am citit. Însă, pe parcurs, i-am putut regăsi aceeași voce originală și specifică – o voce pe care, fără doar și poate, aș putea-o recunoaște dintr-o mie. Are acel ceva pe care nu l-am putut găsi la alți autori, dar care pentru mine funcționează și reușește să mă convingă.

„Pentru că oamenii, mai mult decât orice alt animal de pe pământul ăsta nenorocit, se nasc cu golul ăsta în ei, prăpastie amețitoare pe care se zbat fără încetare s-o umple în răstimpul scurt cât durează jalnica lor trecere prin lume, paralizați cum sunt de propria lor vremelnicie, absurditate, de propria lor vanitate, de parcă ceva le-a vârât în cap ideea stupidă că ar putea găsi într-unul dintre semenii lor cu ce să umple golul, lipsa asta care există în ei încă de dinainte de început.”

Povestea propriu-zisă are o dinamică foarte lentă, în esență pentru că nu asta face interesul autorului. În schimb, este extrem, extrem de intensă. Avem un băiat care trăiește împreună cu mama sa într-un oraș mic, într-un apartament modest, unde cotidianul este tern, dar măcar este previzibil Tatăl – un om care a plecat când băiatul era prea mic pentru a-și aminti clar chipul său – revine brusc după o absență de șase ani. Intempestiv. Fără explicații. Fără a cere permisiunea. Fără a se scuza. Tatăl apare. Tatăl impune. Îi ia pe amândoi, mamă și fiu, și îi duce într-o cabană părăginită, pierdută în munți – Les Roches – unde intenționează „să refacă” familia. Acolo, în mijlocul naturii reci & necunoscute, izolarea capătă sensuri multiple – o izolare nu doar fizică, ci și una emoțională, care permite scenarii inimaginabile. În acest spațiu auster, pe care tatăl îl percepe drept un fel de fortăreață a masculinității primordiale, tensiunea începe să se închege, picătură cu picătură cu picătură, țigară fumată după țigară fumată după țigară fumată. Atmosfera devine, deopotrivă, hipnotică și sufocantă. Narativ, romanul pendulează între prezentul acestei conviețuiri forțate, niciodată permise ci mai mult impuse, și trecutul tatălui – care, treptat, se dezvăluie la rândul său ca fiind unul traumatizant. Într-un fel, întocmai această structură narativă creează un efect „de ecou”: între tată și fiu nu există neapărat o legătură biologică, ci există mai degrabă o moștenire dureroasă, o spirală a repetiției care devine inevitabilă. 

„– Ce-ți spun acum e pentru cel care vei fi mai târziu: ferește-te să iubești, n-o să-ți aducă nimic bun.”

În acest cadru natural – care cântărește foarte mult în roman – tatăl impune reguli, impune o disciplină aproape militară și, mai ales, o viziune rigidă a masculinității: bărbatul ca vânător, bărbatul ca stăpân, bărbatul ca un ultim bastion al ordinii și puterii în fața haosului. Însă, în spatele acestei figuri autoritare în care tatăl se postează, există de fapt o fragilitate profundă, o frică nespusă de eșec, de emasculare, de lipsă a sensului. În tăcerile sale lungi, în țigările fumate una după alta, în gesturile brutale, în refuzul de a oferi explicații, de a oferi tandrețe și protecție, poți citi o disperare ajunsă la limită. Încercarea lui de a reconstrui familia nu este sub nicio formă una care are la bază dorința de a face ca lucrurile să fie mai bune, ci are la bază o obsesie patologică, o obsesie dirijată de o logică neaoșă a controlului și a refacerii unei ordini care, de altfel, oricum n-a existat vreodată. Întreg romanul este dominat de o violență pasivă, căreia nu-i ia foarte mult pentru a deveni activă, pur și simplu palpabilă. Iar mama, prinsă parcă între două lumi – trecutul abandonului și prezentul dominației – este un personaj foarte important, chiar dacă „rolul” ei este adesea redus de perspectiva fiului. Însărcinată cu copilul altuia (un detaliu foarte important, care amplifică și mai mult tensiunea și dramatismul), ea se transformă treptat într-o figură aproape spectrală, înspăimântată și nu înspăimântătoare, dar mânată de dorința de a-și proteja fiul.

„– Atunci de ce-ai venit cu mine?

– De ce-am venit cu tine? Tu chiar îți pui întrebarea asta? Am venit cu tine de frică. Am venit cu tine pentru că mi-e frică de tine. Până și propriului tău fiu îi e frică de tine.”

În mijlocul acestui conflict cognitiv, având cele două modele parentale diametral opuse, băiatul nu dispune de coordonate clare. El este martor de cele mai multe ori, dar și participând, într-un ritual straniu și forțat de maturizare. Atracția și repulsia față de tată se bat cap în cap, iar dinamica în care acestea interacționează amintește, fără niciun dubiu, de aceeași dinamică a abuzului emoțional. Băiatul nu înțelege tot ce se întâmplă, dar cu siguranță simte & interpretează tot ce se întâmplă. Și exact această perspectivă – parțial inocentă, parțial contaminată – face ca romanul să capete o putere viscerală. Proza lui Del Amo se remarcă prin densitatea frazelor, prin textura senzorială a descrierilor, prin lentoarea calculată a ritmului. Fiul omului nu este o lectură „ușoară”, ci este una densă, una solicitantă, și poate tocmai de asta una cu sens, cu rost. Pădurile, stâncile, animalele, cabana în ruină – toate acestea „vorbesc” despre o lume în care echilibrul este iluzoriu, iar violența nu este opțională, la mâna liberului arbitru, ci este o constantă a existenței umane. Spațiul domestic se transformă într-un câmp de luptă, iar familia devine scena unei tragedii care se desfășoară lent, dar inevitabil. Totuși, cartea nu este lipsită de compasiune sau de momente de grație umană – în schimb, acestea pălesc rapid. Într-o „epocă literară” saturată de formule și structuri repetitive, eu chiar cred că Del Amo reușește să transforme fiecare carte într-o experiență literară aparte – povești care te ating, care îți dau de gândit, te fac să simți, te fac să-ți amintești. Un roman despre oameni care nu știu cum să fie oameni – în exact această luptă, în exact această căutare stângace și mai ales violentă, stă frumusețea „întunecată” a cărții de față. V-o recomand fără să stau pe gânduri!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jean-Baptiste Del Amo, apărute și pe blog:

 | O educație libertină | Pornographia | 

Incidentul Rachel, de Caroline O'Donoghue - Recenzie

Editura: Librex Publishing

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2025

Traducere: Ioana Bena

Caroline O'Donoghue este autoare de bestsellere New York Times și gazda podcastului premiat Sentimental Garbage. A scris două romane pentru adulți, Promising Young Women, care a fost pe lista scurtă pentru An Post Irish Book Awards – Sunday Independ Newcomer of the Year, și Scenes of a Graphic Nature, care a fost pe lista lungă pentru Premiul Ondaatje, precum și seria supranaturală pentru adolescenți, Darurile noastre ascunse. S-a născut în Irlanda și locuiește în prezent la Londra.

✨NOMINALIZATĂ LA TIKTOK BOOKS AWARDS – CARTEA ANULUI (UK & IRLANDA)✨

„Incidentul Rachel este o poveste de dragoste care te consumă. Dar nu este una la care te aștepți. Este neconvențională și complicată. Este tinerească și nebunească. Este despre pierdere și regăsire. Dar este întotdeauna despre dragoste. Când Rachel se îndrăgostește de profesorul ei căsătorit, Dr. Byrne, prietenul ei cel mai bun, James, o ajută să facă un plan pentru a-l cuceri. Dar ceea ce începe ca o pasiune nevinovată, va ajunge să le împingă prietenia dincolo de limite. Pe parcursul unui an, viețile lor vor fi din ce in ce mai legate de Byrne și vor fi nevoiți să facă alegeri imposibile și să treacă peste o minciuni care nu mai poate fi ascunsă.”

„(...) Era pentru prima oară când făceam sex cu un străin și era primul orgasm real pe care îl aveam cu o altă persoană în cameră. Viața mi s-a părut dintr-odată foarte plină și foarte amuzantă. Era o viață întreagă de prime dăți de avut, prime dăți pe care nici măcar nu mi le imaginasem încă!”

După cum bine știți, eu și romanele de dragoste nu-prea-ne-avem-la-suflet. De obicei, mai citesc câte o astfel de carte doar după ce, anterior, am citit ceva care m-a solicitat mai mult și simt nevoia de o pauză, de ceva mai light. Așa am făcut și în cazul cărții lui Caroline O'Donoghue, Incidentul Rachel – am citit-o după ce lectura precedentă mă storsese puțin de energie & îmi dăduse de gândit. Însă, de la bun început mi-am dat seama că nu voi avea parte de un roman de dragoste în sensul clasic. Pentru că, de fapt, în cartea aceasta Caroline O'Donoghue a făcut o radiografie sinceră, vie, nuanțată (dar nu într-un sens romantic) și plină de onestitate a ceea ce înseamnă să fii tânăr & confuz & impulsiv & profund uman într-o lume care nu se potrivește întotdeauna cu ceea ce ai fost crescut să crezi & să aștepți de la ea. Da, este și o poveste despre iubire, dar mai ales o poveste despre prietenie, despre identitate – căutarea & consolidarea acesteia –, despre greșeli, rușine și loialitate: pe scurt, este despre acea tumultoasă & efervescentă a vieții în care faci pașii spre perioada tânărului adult, dar nu ești nici pe departe pregătit să faci acești pași. 

„Am spus... că lucrurile nu mai pot continua așa. I-am spus că eu tot încerc, iar el nu face nimic și că, la un moment dat, trebuie să fim amândoi de acord în privința unor chestiuni. Și... el nu are să încerce. Și știu că nu are să încerce. Și asta îmi frânge inima, pentru că... îl iubesc.

Îl iubesc și chiar am vrut ca lucrurile să meargă, dar nu pot să încerc dacă sunt acolo tot încercând și încercând, și încercând de unul singur.”

Acțiunea se desfășoară în Corkul anilor 2010, un oraș universitar în plină criză economică, în care Rachel, o tânără studentă la engleză, lucrează într-o librărie și încearcă, cumva, să-și găsească locul în această lume a cărei dinamică nu ține pasul cu ea. Acolo îl cunoaște pe James Devlin – noul ei coleg, carismatic, cu un sarcasm & o ironie aparte, un pic misterios, și foarte probabil, gay, deși nu-și recunoaște clar sexualitatea. Între Rachel și James ia naștere rapid o prietenie de tipul „tu & cu mine împotriva lumii”, o prietenie intensă care, dacă ai norocul s-o trăiești în studenție, fii sigur că te va marca pentru totdeauna. James și Rachel se mută împreună, își creează un spațiu doar al lor – inside jokes, ironii fine și confidențe târzii în bucătărie – și trăiesc cu impresia că sunt invincibili, că tot ce e mai important se întâmplă doar în micul lor univers. Până intră în scenă Dr. Fred Byrne, profesorul de literatură care, pentru Rachel, reprezintă sinergia perfectă între admirație intelectuală, fascinație erotică și (încă) visul adolescentin. Rachel își propune să-i câștige atenția (și poate și mai mult decât atenția), organizând un eveniment literar la librărie, iar ceea ce urmează după este, ei bine... întocmai incidentul Rachel.

„Aveam și eu poveștile mele, desigur. Povești despre pasiunea și mizeria tinereții, pe care oamenii de 30 de ani le găsesc atât de pline de prospețime. Atenționări amuzante că nu e nimic de regretat la tinerețe.”

Nu voi vorbi despre acțiune, fiindcă n-are niciun sens, dar vă spun doar că de aici încolo totul se complică, într-un mod care e pe cât de realist, pe atât de intens & devastator. Ce m-a surprins (și, de altfel, m-a cucerit cel mai tare) a fost modul în care cartea lectura reușește să fie atât de profundă și emoționantă, fără a-i compromite, însă, veridicitatea, caracterul real, ideea că așa ceva se poate întâmpla în viața reală, oricând. Personajele nu sunt romantizate & idealizate, ci, dimpotrivă, sunt imperfecte, sunt contradictorii, uneori chiar enervante. Exact, adică r-e-a-l-e! Rachel, mai ales, face niște alegeri care n-au cum să nu te frustreze. Dar apoi îți amintești că, well, ai avut și tu douăj' de ani și n-ai fost prea copt, ai făcut lucruri lipsite de sens, ai iubit oamenii nepotriviți, ai spus lucruri greșite și ai trăit cu intensitate acele greșeli, ca și cum erau singurele adevăruri posibile, care contau. Rachel este o tânără care pur și simplu își caută sensul și identitatea într-o lume atât de plină de posibilități, dar totuși parcă atât de restrânsă și limitată. Planurile narative oscilează între trecut și prezent: o avem pe Rachel de douăzeci și ceva de ani și Rachel matură, care ne povestește totul cu un amestec de luciditate, nostalgie și, pe alocuri, regret. Astfel, Caroline O'Donoghue reușește să adauge o dimensiune mai profundă cărții și, în egală măsură, să ne ofere un context mult mai specific a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă.

„– Și eu te iubesc și pe tine. Când iubești pe cineva, te angajezi să ai grijă de persoana aia. Chiar dacă e morocănoasă sau ciudată, sau bolnavă, sau (....). Nu contează cu câte lucruri ești deja împovărat. Iubești persoana ai cu totul.”

Când Rachel din trecut greșește, Rachel nu neapărat că o iartă, dar o înțelege. Această „onestitate brutală” face ca romanul să strălucească, să se apropie mult mai mult de inima ta. James Devlin, care ar merita un roman doar al lui, este genul de prieten pe care ți-ai fi dorit să-l ai în adolescență. Deenie Byrne, soția profesorului, mi s-a părut pe întreg parcursul romanului o prezență enigmatică, de o realitate aparte, care cu ușurință și-ar găsi un exponent în realitatea imediată a fiecăruia dintre noi. James Carey, iubitul lui Rachel, e un personaj care, deși s-ar putea să nu aibă același magnetism exacerbat în majoritatea cărților romance, aduce o doză de realism amar care, cel puțin pentru mine, lipsește în multe alte povești de iubire. În sens mai larg, Incidentul Rachel este și o cronică voalată a Irlandei de după criza economică, o țară în care tinerii se confruntă cu lipsa de perspectivă pentru viitor, cu presiunea culturală & religioasă, cu interdicții (avortul este un subiect important, dar tratat cu finețe) și cu nevoia evidentă de a-și croi un drum în circumstanțe morale & sociale & economice tot mai ambigue. Finalul mi s-a părut perfect – nu este necesar să împachetăm totul frumos, cu o fundiță pe deasupra, ci haide să lăsăm lucrurile puțin la mintea cititorului, după dorințele sale. Unii s-ar putea să nu fie mulțumiți de această abordare, și chiar pot înțelege de ce. Însă, cel puțin pentru mine, un final mai potrivit nu se putea. Sincer, vă recomand cu încredere cartea lui Caroline O'Donoghue, pentru mine a fost o surpriză extraordinar de plăcută – chiar dacă, sau mai ales dacă – nu sunteți genul care citește cărți romance.