Blestem curgerea timpului, de Per Petterson - Recenzie

Nu m-am îndoit niciodată de perfecțiunea timpului... Și a cifrelor. Ireversibil, cu pas egal și nepăsător, timpul trece pe lângă noi, lăsând în urmă clipe, secunde, minute, zile, săptămâni, luni, ani și vieți. Uităm cât de mult avem nevoie de tandrețe și iubire, în această goană după bunăstare materială și prosperitate, în această cursă nebună în jurul „valorilor fără valoare.”

Scriitorul norvegian Per Petterson (născut în 1952) a debutat în 1987 cu volumul de povestiri „Aske i munnen, sand i skoa” („Cenușă în gură și nisip în pantofi”). De atunci a publicat mai multe romane, între care„ Jeg nekter” și „Det er greit for meg” (în curs de apariție la Editura Univers) și un volum de eseuri, ajungând printre cei mai traduși scriitori norvegieni. Publicat în 2003, romanul „Ut og stjæle hester” („La furat de cai”) a ajuns imediat best‑seller în Norvegia, unde a avut un tiraj de peste 140.000 de exemplare și a rămas mai bine de un an pe lista celor mai bine vândute cărți. În Marea Britanie, romanul a fost distins cu Independent Foreign Fiction Prize, iar în Norvegia a primit premiul criticii și premiul pentru cea mai bine vândută carte, fiind desemnat cel mai bun roman al anului și tradus în mai mult de 45 de limbi. La sfârșitul anului 2007, când a fost tradusă în SUA, cartea lui Petterson a fost inclusă în topul celor mai bune zece cărți ale anului, realizat de New York Times Book Review. Romanul „La furat de cai” a apărut la Editura Univers în 2007 și s‑a vândut în peste 30.000 de exemplare. 

„Blestem curgerea timpului”, cartea lui Per Petterson, surprinde această „curgere a timpului”, curgere fără posibilitate de întoarcere a unei vieți chinuite de durere, de dezamăgire, de cotidianul zilnic și fără esență. Arvid, personajul principal, protagonistul romanului, trăiește într-o lume ce pare a se nărui din ce în ce mai mult, până la colaps: divorțul iminent, aflarea veștii cum că mama sa suferă de o boală gravă, situațiile și relațiile sociale, toate par să-l tragă pe Arvid într-o mocirlă fără scăpare. Însă, cu toate acestea, personajul pare să se agațe de amintiri ca de o vestă de salvare, reușind, prin intermediul lor, să trăiască, să găsească un sens asupra a ceea ce se întâmplă în jurul său. Să evadeze dintr-o lume efemeră și să se camufleze în profanul minții.

Un roman ce te scufundă în nostalgie, în singurătate și în sufletul lui Arvid, care-și retrăiește amintirile, retrăiește clipele din familia sa complicată, toate prezentate de către Per Petterson cu un talent uimitor al formei și al naturalului. Titlul este pur și simplu uimitor, prefigurând conținutul cărții, ce prezintă numeroase pasaje introspective.

Am selectat și niște pasaje, fragmente, care mi s-au părut destul de interesante:

„Apoi mama a desfăcut dopul sticlei cu o mişcare bruscă şi a umplut pe jumătate paharul, l‑a golit din două înghiţituri şi asta a usturat‑o atât de tare în gură şi în gât, că a trebuit să tuşească mult şi să plângă în acelaşi timp, pentru că o durea deja. Apoi a pus sticla înapoi între haine, în valiză, ca şi cum ar fi fost marfă de contrabandă ce avea ea acolo, iar vameşii ar fi stat în uşă cu răngi şi cătuşe, şi‑a spălat lacrimile în faţa oglinzii de deasupra chiuvetei şi s‑a şters bine, şi‑a tras puţin hainele în faţă, cum fac întotdeauna toate femeile grăsuţe, înainte de a urca să mănânce la cafeneaua care era una modestă din toate punctele de vedere, iar meniul era modest din toate punctele de vedere, aşa cum îi plăcea, şi de aceea Holger Danske era vaporul perfect pentru ea.” 

„Așa era mama. Și ea a fost fumătoare, așa cum am fost eu întreaga viață de adult. Cunosc bine starea aceea câns tai noaptea sub plapumă, cu ochii uscați și dureroși, holbându-te în întuneric, simțind viața ca un gust de cenușă în gră, chiar dacă eram mult mai îngrijorat petnru propria mea viață decât de faptul că ar putea rămâne copiii mei fără tată.”

În ceea ce privește exegeții, Stacey D'Erasmo, în New York Times Book Review, afirmă: „Petterson, într-un scris fără pretenții, dar cu o abilitate extraordinară, face ca statul pe marginea acestui abis personal și mut să pară eroic. Există o calitate pe care o pot numi doar farmec, sau ceva asemănător farmecului, în sensibilitatea esențialmente întunecată și singuratică a autorului. Arvid nu e un personaj special. Nu e nici fiul favorit, nici oaia neagră a familiei, ci copilul mijlociu universal, care tot timpul e trecut cu vederea. Și totuși, Arvid exercită un fel de atracție gravitațională asupra cititorului, păstrându-și echilibrul în situația plină de contradicții, lipsită de dragoste în care s-a trezit pe neașteptate. Poate că nu pare a fi mare lucru, dar e chiar foarte mult.“

Le mulțumesc mult celor de la Editura Univers pentru volumul acesta minunat. Cartea poate fi comandată de AICI, la un preț foarte bun.

Editura Univers

Traducere din norvegiană de Karmen Bålko

208 pagini

„Kyra” de Carol Gilligan- Recenzie

Umbra face parte din lumină. Dezamăgirile fac parte din viața tuturor. Suntem suma tuturor aspirațiilor noastre, suma tuturor alegerilor noastre, avem ceva ce ne diferențiază de toți ceilalți (și nu mă refer la amprente): liberul arbitru. Dar, după cum bine știm, viața este imprevizibilă. O alegere bună făcută acum, se poate dovedi o alegere greșită pe termen lung. Trebuie să învățăm să ne avântăm în necunoscut, în surprinzător și... în dezamăgire. În iubire sau eșec- trebuie să învățăm să învățăm din greșeli. Și să nu mai greșim și a doua oară.

Noi alegem ce vrem să facem cu viața noastră și dacă dorim să facem parte din mulțime sau să ne individualizăm. Însă, cu toate astea, există momente în viață când te simți mult prea legat de cineva anume, dar nu ești pregătit să accepți această legătură și, de altfel, să o întreții.

„Kyra”, scrisă de autoarea Gilligan, surprinde povestea de iubire dintre Kyra, personajul principal, care dă și titlul cărții și Andreas, un personaj surprinzător și delicat. Cei doi îndrăgostiți nu au un trecut simplu, Kyra fiind văduvă și încă iubindu-și soțul, iar Andreas cu un copil dintr-o căsnicie anterioară. Cu toate acestea, încă din momentul în care cei doi se întâlnesc, se conturează o poveste de iubire psihologică, o iubire a sufletului și a minții, nu fizică, telurică. Cele două personaje prezintă un suflet aristic, Kyra fiind atrasă de arhitectură, de forme și culori, iar Andreas de muzică și interpretare. Din aceste motive, în decursul paginilor, cei doi sunt nevoiți să facă sacrificii, se fac neînțeleși, caută răspunsuri, neștiind că, de fapt, își pun întrebări.

Carol Gilligan surprinde prin psihologia cu care reușește să surprindă aspirațiile celor doi, în dezacord cu permanentizarea iubirii pământene, fizice, cum reușește să readucă, după mult timp, personajele împreună, cu aceleași sentimente de iubire și aceeași dorință și capabilitate de sacrificiu. Kyra este un personaj inițiat, care încearcă să înțeleagă mecanismele lumii artistice, un personaj care dorește să atigă iubirea lui Andreas, în dezacord cu ființa sa limitată.

O poveste de iubire cu care m-am delectat zilele astea si care merita citita si descoperita, deoarece este ceva nou si bun. Vă recomand cartea, deoarece prezentarea mea nu atinge nici măcar jumătate din acțiunea ei și nu pronunță numele tuturor personajelor ale căror caracter este important în viața celor două spirite- Andreas și Kyra.

Am selectat, bineînțeles, niște pasaje care mi s-au părut interesante:

„Cândva fusese un străin, dar apoi devenise ceva, ceva intim, iubitul meu, mai degrabă ca un soț, însoțindu-mă în spațiul pe care-l aleseserăm pentru noi doi, sus, în luminiș, unde creșteau gardenii sălbatice, flori mici și delicate cu pete albe ca o piele transparentă, atât erau de subțiri și un pic de roz în jurul gâtului. Cum se numește patea aceea a florii în care se află pistilul și stainele? Întinde-te lângă mine, îmi spusese, brațele și picioarele noastre ni se împletiseră, până când trupurile noastre... Nu veau să mă întind.”

„(...) Când două inimi se unesc în dragoste sau prietenie, sufletele lor se unesc și ele.”

„În spatele ferestrei, cerul era de un albastru inocent, culoarea îngerilor, culoarea virginelor.”

În ceea ce privește exegeții, se spun următoarele:

„Punctul forte al romanului este vocea Kyrei, pe care Carol Gilligan o redă într-un mod convingător și poetic. Rezultatul este un portret fascinant al unui personaj complex.”- Publishers Weekly

„Kyra este un personaj prea bun, iar misiunea ei de a găsi un strop de armonie într-o lume haotică este prea importantă pentru a fi trecută cu vederea.”- The New York Times

„Un adevărat triumf. Carol Gilligan ne-a uimit și ne-a emoționat întotdeauna prin mintea ei strălucită, inteligența vizionară și capacitatea ei de empatie. Acum ne oferă și un roman irezistibil despre cât de mult ne poate răni trecutul, dar și despre cum iubirea vindecă aceste răni, salvându-ne de noi înșine.”- Catharine R. Stimpson, Universitatea din New York

Le mulțumesc foarte mult celor de la Cărți Anticariat pentru posibilitatea de a citi această carte interesantă și surprinzătoare, vă invit să profitați de reducerile și ofertele lor, dat fiind faptul că pe site au apărut noi cărți „în vogă”, John Green și mulți alții, cu reduceri chiar și de 50%. De asemenea, dați o fugă pe la Surprizele Moșului.

Editura Polirom

Traducere din limba engleză de Ioana-Miruna Voiculescu

352 pagini

Scrisoare către Moș Crăciun

A mai trecut un an, da, dar de mult simt că nu mai sunt acel copil care-și dorea să vadă bradul cât mai împodobit și luminițele de la casă strălucind.
Ce s-a întâmplat, Moșule, ai îmbătrânit așa de mult? Nu, nu, nu vreau să cred asta. Este lumea atât de rea? Te-ai plictisit? Te-ai plictisit, este lumea rea și ai îmbătrânit?
Te rog, spune-mi că nu. Nu vreau să se scurgă și ultimul firicel de nisip din această clepsidră inegală, vreau să-ți scriu și anul aeasta, plin de dorință și de speranță, Moșule!

Plin de speranță, Moșule, plin de speranță că răul are să se schimbe și să se transforme, ca în basme, plin de speranță că ziua de mâine are să aducă mai multe raze de soare pe chipurile îmbătrânite și mai puține lacrimi pe obrazul mamei care își așteaptă copiii plecați în lume.

Îți amintești de jocul acela cu cărți? Le-am împărțit în mod egal, apoi jocul a început. Am jucat cartea „clipei”, aruncând-o leneș pe masă și fără chef, iar tu mi-ai răspuns cu „o zi”. Și, vezi, am pierdut o carte. Apoi ai scos dintre cărțile pătrate și uzate, „amintirea”. Dar am pus repede cartea „uitării”, și tu ai pierdut o carte. Apoi te atac cu „întrebarea”, însă tu reușești să mă înfrângi jucând „tăcerea”. Și iarăși ai câștigat. Printre cărți, găsesc asul „te iubesc”, însă, din priviri, mi-ai aruncat asul tău, „te-am iubit”. Trist, tăcut, m-am ridicat și am plecat, pentru că AM PIERDUT.
... Prostii, Moșule, mai am încă o carte de jucat, și anume „speranța”. De aceea, te implor să aduci această carte veche, uzată, învechită, cum o fi ea, celor care au pierdut-o și să-i rogi pe cei care o au să țină de ea cât mai cu putere, pentru că este cel mai de preț cadou și cel mai frumos.

Oricum, îmi pare rău că m-am luat cu treaba de a crește mare și am uitat să-ți scriu, deși, cândva- știi prea bine, erai cel mai bun prieten al meu. Și, de asemenea, să știi că n-am uitat că la Crăciunul acela nu mi-ai adus guma de mestecat și ciocolata ungurească cu biscuite, drept care mi-ai rămas dator. Dar nu-i nimic. Să ieșim sărbătorile astea neninse la un capuccino cu spumă muuultă, încât s-o dai jos cu lingurița, ce zici? Nu contează, știu că ai probleme cu greutatea și tot ții la cure de slăbire, dar, na, mai renunță și tu la bere, nu la cafea. Și tu știi că berea dă burtică, iar dulciurile rotunjesc copasele.

Oricum, bătrâne, să nu uit scopul cu care îți scriu: să-ți spun ce-mi doresc. Dacă am fost cuminte? Păi, bineînțeles, când am fost eu un copil rău? Cel mai cuminte copil din cartier, înconjurat de cele mai frumoase și docile babe! Ce vreau? Moșule, n-am să-ți cer nemurirea- deja o am, n-am să-ți cer bunăstarea, când există atâția oameni fără case și fără bucate pe masă în seara de Crăciun, dar aș vrea să fiu, măcar pentru o zi, înger. Ca tot ce ating să se transforme instantaneu în mai bine, mai mult, mai curat, mai plin de dragoste adevărată, mai plăcut, mai lipsit de lăcomie, intenții ascunse, gânduri rele și zgârcenie. Vreau o casă plină de prieteni adunați în jurul mesei, voioși, plini de viață și puși pe povești. Și încă ceva, dragul meu bătrân: vreau să iubesc și mai mult și să știu să o arăt mai bine. Și dacă nu cer prea mult, pune sub bradul meu, în iarna asta, niște cărți de povești și o un fular cu imprimeuri de Crăciun. Atât, Moșule!

Nu vreau viață lungă, nu mi-o doresc. Însă îmi doresc o viață mai altfel, mai vie. Nu cer oameni mai buni. Vreau să devin eu un om mai bun și să generez aceeași dorință și în ceilalți. Nu vreau să schimb lumea. Vreau să pot construi o lume a mea, cu oameni, dar o lume mai bună, mai confortabilă, mai plăcută și mai bogată- atât în valori morale, cât și în bucatele de pe mese.

Și te mai rog ceva... Dacă, totuși, voi ajunge să îmbătrânesc, vreau să îmbătrânesc frumos, păstrând pe chip lumina acelei nopți în care voi fi fost înger.

Câștigă un voucher pentru o reducere de 40%

Salutare,

Iată, revin cu un nou concurs, sponsorizat de către cei de la Curtea Veche. În cadrul acestui concurs, aveți posibilitatea de a câștiga un voucher de 40% reducere, pentru orice achiziție de pe Curtea Veche, voucher de poate fi folosit o singură dată, la o singură comandă. Ca o micuță precizare, pe site puteți găsi numeroase cărți în limbi străine, cărți de dezvoltare personală, de dezvoltare a culturii generale, gastronomice, artistice, de literatură universală, cât și cartea lui Klaus Iohannis, președintele ales al României.

Pentru a putea câștiga voucherul de reducere, îndepliniți pașii următori:
1. Like paginii Curtea Veche;
2. Like paginii Unwritten words;
3. Urmărește blogul prin GFC și lasă-mi GFC-ul;
4. Distribuie orice poză de pe pagina celor de la Curtea Veche.

Câștigătorul va fi ales prin random.org, iar concursul durează până la sfârșitul lunii.

Mulțumesc mult celor care susțin acest concurs, vă aștept cu drag să participați!
Andrei

„Viața nemuritoare a Henriettei Lacks” de Rebecca Skloot- Recenzie

Femeia care a revoluat medicina și evoluția sa fără ca măcar... să știe. Sau, mai bine zis, să permită acest lucru. O femeie bolnavă, un singur verdict mortal: cancer cervical. Zilele trec, durerea persistă și, în cele din urmă, aduce moartea. Între timp, celule sunt prelevate din corpul femeii: din cervix. Se pun celulele în condiții precoce pentru înmulțire. Da, bine, s-a mai făcut asta și înainte, însă, de fiecare data, celulele mureau. A doua zi, ca prin minune, celulele Henriettei Lacks- femeia de la care au fost preluate celulele cancerigene- nu erau în același număr ca în seara precedentă: se înmulțise, se multiplicau de zeci de mii de ori, sute de mii, ca nicio celulă de până atunci- „ceea ce au descoperit oamenii de știință a fost tulburător: la fiecare misiune în spațiu se observa că celulele necanceroase cresc normal, pe când celulele Hela deveneau tot mai puternice, divizându-se rapid cu ficare călătorie.”

Și, de aici, începe povestea celulelor HeLa, celule ce au ajutat la pregătirea numeroaselor tratamente pentru diferite boli, care au ajutat la identificarea agenților patogeni și aducători de diferite boli, care sunt supuse testelor de verificare a anumitor factori asupra evoluției anumitor boli. Celule folosite pentru a descoperi vaccinuri împotriva bolilor, într-o perioadă de ascendență a descoperirilor științifice.

Rebecca Skloot, scriitoarea cărții și jurnalist de profesie, urmărește viața crudă, învechită, provincială, a femeii Henrietta Lacks- care a revoluționet genetica secolului al XX-lea, scotocind atât în istoria ei medicală, cât și în istoria familiei ei. Carte anu este una de ficțiune, deși titlul ar sugera acest lucru, deoarece nu numai povestea unei femei chinuite de boală, care a murit fără să știe că va deveni o eroină de talie mondială, este emoționantă, ci și povestea familiei ei, a tuturor persoanelor dragi care o iubesc, care au iubit-o și care, din păcate, nici nu știau că o parte din sângele lor se află în tot ce este viu: celulele HeLa. Jurnalista pornește în căutarea identității femeii care a produs această minune, într-un mod absolut involuntar, urmând să treacă printr-o cursă plină de obstacole, de personaje cheie, de mizerie și dorință de cunoaștere; deși Henrietta Lacks a murit cu mult timp înainte ca ea să se nască: „cu toții au fost nevoiți să se descurce fără mine pentru o foarte lungă perioadă de timp din pricina acestei cărți” (afirmă scriitoarea) și, de asemenea, nu uită (ca un adevărat scriitor) să mulțumească, la sfârșitul cărții, tuturor celor care i-au fost alături și care au sprijinit-o să ducă la capăt acest proiect- de la copiii femeii Henrietta, până la doctori, alți jurnaliști și și regizori de documentare.

Aspectele legate de rasă, deoarece Henrietta Lacks a fost o femeie de culoare, din spatele poveştii HeLa nu trec neobservate. Henrietta era o negresă cu ani de muncă în spinare, fiind nevoită să își întrețină familia, muncind până la epuizare. Migrase spre nord împreună cu soţul ei pentru a găsi o viață mai bună, sfârșind moartă și fără celule, fiind luate de către nişte savanţi albi, care se folosiseră de capacitatea lor de diviziune infinită (ele se înmulțesc, vedeți voi, și în acest moment), fără ca familia ei să afle ceva sau, într-un mod teoretic, să dispună măcar de o parte din banii obținuți în urma utilizării celulelor. O carte despre albi care-i vând pe negri, despre culturi diferite, culturi care le-au contaminat pe cele albe, prin intermediul unei singure celule şi asta într-o epocă în care o persoană cu o picătură de sânge negru abia îşi câștigase dreptul de a se căsători cu o persoană albă. Este, de asemenea, povestea celulelor care, provenind de la o femeie necunoscută, deveneau unul dintre cele mai importante instrumente din medicină. Asta era cu adevărat o ştire importantă pe care Skloot nu putea s-o rateze.

Nu știu dacă ați citit această carte, însă este una dintre cele mai bune cărți științifice apărute în anul 2010: nu este, neapărat, o carte grea, însă cine nu deține măcar minimul de biologie și ceva termeni, gen „mitoză”, „histologie”, „maligne”, „meioză”, „diviziune celulară”, „cervix”, „cultură de celule”, ar considera cartea drept una „ok, voi zice pas”, sau, în partea cealaltă, „o carte plină de cultură, de magie și mister.”. Dacă doriți să aflați mai multe despre din ce este formată viața, cum este formată și cum evoluează (sau regresează) lucrurile, o puteți face citind despre celulele HeLa și despre trecutul și viitorul lor. 

Am selectat, de-a lungul lecturii, niște fragmente care mi s-au părut foarte bune pentru conturarea unei imagini asupra cărții:

„Îți zic un lucru- povestea nu s-a terminat. Tre' să-ți scurtezi munca, fata mea. Chestia asta-i suficientă pentru trei cărți!”

„(...) Apoi, privirea lui Mary a căzut pe labele picioarelor și a rămas fără aer: unghiile erau date cu ojă de un roșu-aprins.

- Când am văzut acele unghii, mi-a spus Mary ani după aceea, aproape că am leșinat. Mi-am zis: O, Doamne, e o ființă reală. Am început să mi-o imaginez stând în baie, dându-se cu ojă și m-a izbit, pentru prima oară, gândul că acele celule cu care noi lucraserăm în tot acest timp și le trimiseserăm în întreaga lume proveneau de la o femeie vine. Niciodată nu gândisem lucrurile în felul ăsta.”

„- Toată lumea din Lacks e rudă cu Henrietta, dar ea a murit de-atâtea vreme, că până și amintirea ei a cam murit, a spus el. Totul a murit, mai puțin celulele alea.”

Le mulțumesc din suflet celor de la Cărți Anticariat pentru posibilitatea de a citi această carte din care am putut afla foarte multe lucrurile legat de cariera pe care doresc să o îmbrățișez. Am citit cartea cu mare drag și cu o imensă dorință de cunoaștere a mecanismelor biologice ale corpului uman și ale geneticii.

Editura Pandora M (face parte din grupul editorial TREI)

Traducere din engleză de Silvia Dumitrache

536 pagini