duminică, 25 iulie 2021

De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii, de Fan Shen - Recenzie


Editura: Humanitas
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 344
Anul apariției: 2021
Traducere: Mugur Zlotea

Fan Shen s-a născut în 1955, în China. După ce a cunoscut în adolescență ororile Revoluției Culturale, ca membru în Gărzile Roșii, a fost trimis într-un sat îndepărtat, pentru reeducare alături de alți „Copii din Beijing”, apoi într-o fabrică de avioane, ca muncitor la banda de montaj și electrician. Luptându-se tenace cu absurditatea și cruzimea regimului comunist, a reușit să devină student la Universitatea din Lanzhou (Departamentul de limbă engleză), pe care a absolvit-o în 1982; după alți doi ani de purgatoriu, la Tanggu și Tianjin (unde a fost lector la Institutul de Industrie Ușoară), a ajuns în ianuarie 1985 în Statele Unite, cu o bursă de studii postuniversitare, iar studiile lui au decurs apoi în mod firesc: masterat la University of Nebraska (1986), doctorat la Marquette University (1982), studii postdoctorale la Yale University (1983). Devenit între timp cetățean american, Fan Shen a fost profesor la Rochester Community and Technical College din Minnesota. Este cunoscut de asemenea pentru traducerile sale, printre care Michael Ende, Momo (1988), precum și pentru articolele publicate în antologii și reviste ca Paideuma, Asian Theater Journal, China Journal și Beijing Journal of Science. Gang of One: Memoirs of a Red Guard (De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii), cartea autobiografică publicată în 2004, reprezintă documentul uimitor al drumului perseverent spre libertate și al ieșirii din infern. 
„(...) Fără îndoială că cititorii vor considera unele fapte nemiloase și detestabile; chiar așa și sunt, deși pe multe le-am făcut când eram încă un revoluționar naiv, învățat că nici o faptă îndreptată împotriva unui dușman nu e prea crudă. Va rămâne un capitol dureros din viața mea.”
În 1966, Fan Shen, în vârstă de 12 ani, devine membru al Gărzilor Roșii, fiind antrenat astfel în tăvălugul Revoluției Culturale din China. Entuziasmul inițial este urmat foarte curând de dezamăgire, dezgust și teamă, când înțelege că devine complice la torturarea și uciderea dușmanilor politici. De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii nu este doar relatarea experiențelor unui tânăr care se maturizează într-o epocă a terorii, ci și o neașteptată poveste picarescă: Shen reușește, prin curaj, viclenie, istețime, tenacitate și inventivitate, urmând un drum presărat cu pericole și capcane, să evadeze dintr-un regim opresiv și să iasă învingător în lupta cu sistemul.
„Președintele Mao, Marele Cârmaci, a lansat oficial Revoluția Culturală prin proclamația din 17 mai, apărută în Cotidianul Poporului, făcând apel la mase să distrugă cultura chineză veche de cinci mii de ani și să elibereze țara de orice influență străină, ca să poată construi o cultură comunistă nou-nouță. «Puterea aparține Gărzilor Roșii!» a declarat Marele Cârmaci. «Demascați și distrugeți dușmanii ascunși în rândurile voastre» a comandat Marele Cârmaci.”
Memorialistica a fost întotdeauna un domeniu literar pe care l-am abordat cu sensibilitate, știind că fiecare poveste de viață pe care urmează să o descopăr va fi una emoționantă și, poate, inspirațională. Fie că este vorba de (auto)biografia unui actor, a unui cântăreț, a unei personalități de referință (să zicem, Obama, Oprah Winfrey sau Regina Maria), sau a unui dependent, sau a unui criminal, sau, nu știu, a unui mare scriitor, mereu am citit acest gen literar cu o deosebită plăcere și, de multe ori, chiar surescitat și îngrozit de ceea ce citeam. Același lucru mi s-a întâmplat citit și autobiografia lui Fan Shen, un om de o uimitoare și formidabilă putere, cu un simț acut al realității, dominat de dorința de a se rupe de regimul politic atât de perfid, atât de mincinos, atât de patologic în care s-a născut și pentru care, mult timp, a trebuit să militeze - atât din cauza părinților, revoluționari convinși, cât și, poate, din cauza necunoștiinței (mai ales în copilărie, când era încă necopt și făcând ceea ce i se spunea să facă, se simțea ca un adevărat erou). Crescând, Fan Shen își dă seama că regimul politic care le promitea iubirea, protecția, bunăstarea, nu era altceva decât o fantomă socială, un suprapersonaj negativ care le controla tuturor viața, iar Marele Cârmaci, Mao Zedong, pentru care se ridicau lozinci comuniste, patetice, convingătoare, pentru care se scriau poezii și se fredonau cântece, nu era altceva decât un ahtiat al puterii, un subjugat al voracității acesteia. 
„(...) Revoluția devenise de neînțeles și nu pricepeam cine erau cei buni. Nu mai știam nici dacă eu mai eram un revoluționar adevărat. A fost momentul în care am început să mă îndoiesc că Marele Cârmaci era atât de mare pe cât îmi închipuiam. Așa a început probabil răzbrătirea mea împotriva Marelui Sfânt pe care îl venerasem toată viața.”
Pot spune că este printre primele cărți de acest gen pe care le-am citit ca și cum ar fi fost un roman. Talentul scriitoricesc al lui Fan Shen este formidabil, vocea sa narativă m-a purtat de-a lungul cărții cu un interes din ce în ce mai intens, voiam să descopăr și mai mult din viața acestuia, și mai mult din aventurile prin care a trecut (zic „aventuri”, dar mă refer la multe, multe orori cărora le-a fost martor, multe greutăți pe care a reușit să le depășească, chiar și atunci când părea că nimic nu mai este posibil, iar destinul îi era deja scris de către contextul politic în care a trăit), oamenii pe care i-a cunoscut și care au jucat un rol extrem de important în devenirea și evoluția sa - oameni buni sau răi, oameni care au revenit în viața lui în momente extrem de neașteptate. Oameni pe care i-a iubit, prieteni dragi care, fără nicio explicație, s-au sinucis în circumstanțe bizare, au dispărut din viața lui fără nicio explicație. În astfel de momente, Fan Shen începe să își pună întrebări, dar răspunsurile par a fi imposibil de dat. Dar, încetul cu încetul, începe să își dea seama că toate promisiunile, toate laudele, toate îndoctrinările livrate de către Marele Cârmaci nu sunt decât cuvinte fără substanță, nu sunt decât minciuni și încercări de a promova, și mai intens, un regim care nu promite decât limitare și instaurarea terorii. Într-adevăr, o carte care îți dă de gândit și care reiterează o perioadă istorică, cel puțin pentru mine, șocantă și greu de imaginat.
„(...) Semințele ambiției pe care le-au sădit în mine au prins rădăcini și au înflorit în anii următori, aruncându-mă într-o luptă lungă și dură împotriva sorții decise de Marele Cârmaci, o soartă pe care puțini au avut îndrăzneala să o schimbe.”
Fan Shen, în drumul său spre libertate și independență, dă dovadă de un curaj incredibil, de o stăpânire de sine ieșită din comun și de o perseverență cum rar mi-a fost dat să descopăr. Sub dictonul călăuzitor al ruperii de acest regim, Fan Shen își asigur singur educația de care are nevoie pentru a-și lărgi orizonturile (ceea ce n-a fost deloc ușor, dat fiind faptul că majoritatea cărților „burgheziei” erau interzise și fuseseră arse, iar cele rămase erau subliminale în informații și, de altfel, nimic altceva decât propagande politice), începe să învețe cum să disimuleze și cum, la nevoie, să joace teatru în fața „unchilor”, adică celor din partid, cărora trebuia să le dea informații „dinăuntru”; se împrietenește cu oameni care îl vor ajuta să evolueze și să crească, și va da dovadă de o inteligență remarcabilă atunci când va reuși să scape din China pentru a studia în America. Fan Shen începe să cunoască efervescenta natură umană, reușind să intre chiar și sub pielea celor împotriva cărora „luptă”. Citind autobiografia lui Fan Shen, nu puține au fost momentele în care, efectiv, m-am prăpădit de râs, dar am avut parte și de fragmente care m-au cutremurat și m-au mișcat enorm: este o carte care face apel la emoțiile tale, despre un om atât de puternic care a reușit să înoate împotriva curentului, într-un cadru cultural și politic atât de opresiv și violent. Sunt sigur că îmi va rămâne în minte pentru mult timp, și o voi recomanda cu drag oricui vrea să citească ceva nu scris doar bine, nu șocant, dar și tulburător de real și emoțional.
„- Noi, țăranii revoluționari, nu ne vom preda niciodată în fața dezastrelor naturale. Dușmanii revoluției sunt cu ochii pe noi, așteaptă să ne târâm la ei să le cerșim de mâncare. N-o să le facem niciodată bucuria să râdă de noi. Atât timp cât perseverăm în spiritul revoluționar, o să găsim o cale să cucerim și setea și foamea. Așa cum a spus Marele Cârmaci: «Spiritul revoluționar va cuceri cerul».”
După cum am mai spus, De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii poate fi perceput chiar ca un roman „de ficțiune”, să spun așa, deși este o carte în care autorul își povestește viața, deci o carte reală. Însă spun asta deoarece este extraordinar de bine scrisă, Fan Shen are un adevărat talent expeditiv, scrie plastic, are o voce narativă originală și reușește să-și livreze povestea fără să te plictisească, fără să ai impresia că intră în detalii inutile, peste care ar fi putut cu ușurință să treacă. Nu, nicidecum, Fan Shen știe întocmai cum să i se destăinuie cititorului - dovadă și faptul că am citit această carte extrem de rapid; și, dincolo de asta, chiar cred că este o carte care poate fi citită ca un roman de ficțiune, în care poți face abstracție de realitatea-i și poți lua totul ca fiind fictiv: personaje bine conturate, o aventură memorabilă, secvențe care te vor mișca și cugetări care stârnesc emoția cititorului; apoi, Fan Shen, un adevărat erou care a reușit să devină, care a reușit, dând dovadă de perseverență și chiar și de-un strop de nebunie, să își urmeze visul, să lase în urmă toate ororile comunismului și ale regimului dictatorial în care a trăit. O poveste reală fascinantă, care mi-a demonstrat, încă o dată, de ce ar trebui să mă bucur că trăiesc aceste timpuri, nu altele, și cât de mulțumit ar trebui să fiu de tot ce am și de tot ce mi-a fost oferit! 
„- Gândire tipic chineză, care i-a ținut pe oameni înapoiați timp de secole. Nu m-am mai putut abține. Curajul prostesc vine adesea pe neașteptate. Noi, chinezii, nu ne punem niciodată întrebarea altfel: cum câștigăm, dacă nu luptăm? Timpurile s-au schimbat. Partidul se schimbă și el. Nu vezi? E viața noastră. Nu suntem doar rotițe într-o mașinărie.”
În cele din urmă, aceasta este o carte care vorbește despre viață. Nu aș mai putea spune multe, nu vă rămâne decât să îi dați o șansă și să vă lăsați convinși, la rândul vostru, de povestea fascinantă a acestui om, un om atât de cald, sensibil și frumos, dar de sufletul căruia stau cusute, cu firul memoriei, numeroase tragedii și orori pe care nu le-ar putea uita vreodată. Ah, și încă o remarcă - Fan Shen este reușește să contureze extrem de bine perioada în care și-a trăit copilăria și adolescența, și câțiva ani ca adult, încât această carte nu doar că rămâne drept un document istoric al unui anumit regim dictatorial, ci și o micuță frescă a unei perioade pe care mulți dintre noi nu au trăit-o, dar pe care o pot accesa prin intermediul acestei cărți. Bineînțeles, România a cunoscut o altă realitate, dar o cultură istorică multilaterală și cunoașterea altor țări cu regimuri dictatoriale, în esență, la fel, pot contura în cele din urmă identitatea reală a unui anumit context politic. Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii, scrisă de Fan Shen, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de o duminică liniștită!

duminică, 18 iulie 2021

Regatul, de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 704
Anul apariției: 2021
Traducere: Andrei Covaciu

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, precum și primele cinci volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis și Steaua diavolului.
„- Suntem o familie. Ne avem unii pe alții și pe nimeni altcineva. Prieteni, iubite, vecini, localnici, satul. Toate acestea sunt o iluzie, nu fac nici cât o ceapă degerată când ai nevoie de ajutor. Atunci suntem noi împotriva lor, Roy. Noi împotriva tuturor celorlalți. OK?”
Doi frați. Un orășel de munte. Secrete adânc îngropate. Roy n-a părăsit niciodată orășelul pașnic de munte unde a crescut, spre deosebire de Carl, fratele său mai mic, care a fost nerăbdător să plece și să lase în urmă trecutul dureros. Ca toată lumea, și Roy a crezut că fratele lui a plecat pentru totdeauna. Dar Carl are planuri mari pentru orașul său natal. Iar atunci când se întoarce împreună cu soția lui misterioasă și o idee strălucită de afaceri, tensiuni mocnite și rivalități vechi tulbură liniștea locului. Roy își dă seama că se simte în mod inexplicabil atras de Shannon, soția lui Carl, atracție care va avea consecințe devastatoare. În scurt timp, ceea ce părea o întoarcere acasă triumfală se va transforma într-un șir de evenimente nefaste, care amenință să distrugă tot ce prețuiește Roy, pe măsură ce secrete de familie de mult îngropate încep să iasă la iveală.
„(...) În întunericul casei noastre, întunericul care ne aparținea nouă, mie și lui Carl - și nimănui altcuiva.”
Cred că fiecare dintre noi are autori pe care vrea să-i citească, dar din motive pur și simplu inexplicabile, nejustificate, se ferește de autorul respectiv, îl amână, zice că-l citește data viitoare și așa mai departe. Totul doar pentru a nu avea contac imediat cu el - motivele, după cum am spus, chiar nu știu care ar fi (poate pur și simplu ideea că anumită carte - implicit, un anumitor autor - trebuie citit doar când simți, efectiv, că-i este timpul; poate hype-ul prea mare îți dă bătăi de cap și te face să ai așteptări mult prea mari de la autorul respectiv; sau, pur și simplu, ai atâtea cărți în așteptare încât chiar nu vrei să-ți bați capul). Ei, bine, cam așa s-a întâmplat cu mine și cu Jo Nesbø - dincolo de faptul că am vrut de-atât de mult timp să-l citesc, mi-a fost greu să mă apuc de el întrucât majoritatea cărților semnate de el fac parte dintr-o serie (plus că, de asemenea, am tot urmărit păreri ale altor cititori legate de Jo Nesbø - sunt mulți care au avut experiențe plăcute cu el, dar și câteva persoane - de încredere, pentru mine, atunci când vine vorba de lecturi de acest gen - nu s-au declarat prea mulțumite). Și n-am vrut să fac parte din tagma acelor persoane pentru care Jo Nesbø a fost oarecum o dezamăgire, așa că, în cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să citesc acest monstru de carte, de plus șapte sute și ceva de pagini, dar care, măcar, e de sine stătătoare, cum s-ar spune. Și n-a fost deloc o alegere nepotrivită, fiindcă Regatul a fost pur și simplu o carte colosală, care mi-a plăcut la nebunie.
„Iar eu am știut că de data aceasta anunța un pericol. Nu unul imediat, ci o soartă care aștepta, care stătea undeva la pândă. Care deja așteptase prea multă vreme. Răbdătoare. Fără să uite nici măcar o clipă. O belea.”
Trebuie să recunosc, înainte de toate, că m-a speriat puțin numărul de pagini. Nu-i bai, pentru mine, deoarece obișnuiesc oarecum să citesc cărți cu un număr mare de pagini, însă am plecat în lectură cu gândul că stai să vezi, domle, ce are să se mai lungească și să bată pasul pe loc - cum, altfel, scoți +700 de pagini, nu? Ei, iarăși, speculațiile mele n-au fost altceva decât greșite - am citit romanul nu doar că extrem de rapid, în doar 2-3 zile, dar n-am simțit nici măcar o secundă că Jo Nesbø a scris ceva de umplutură, doar ca să fie. Nu. Fiecare capitol mi s-a părut că are rolul de a contura mult mai bine personajele, de a introduce cititorul mult mai bine în acțiune și, în cele din urmă, de a-l ține captiv și prins, oferindu-i, la intervale regulate, niște knockout-uri total neașteptate - da, eu sunt un ahtiat al acestui gen de cărți, și dacă un thriller îmi oferă situații neașteptate (dar total neașteptate - deoarece, citind atât de multe cărți din acest gen, am început într-o măsură să cobesc mersul firesc al unui anumit subiect abordat de autor), atunci cu siguranță e un thriller demn de luat în considerare și extrem de bine scris. Iar Regatul lui Jo Nesbø nu este doar un thriller memorabil, este ca un fel de saga de familie, o carte despre legăturile de sânge dintre oameni, care rareori pot fi dezlegate, înăbușite, negate, o carte despre puterea eredității și a familiei, despre sacrificiile pe care suntem (sau nu) capabili să le facem pentru a-i proteja pe cei dragi nouă, mergând chiar dincolo de nerespectarea unor legi ale societății, dincolo de rațiune și emoție. Faptul că Nesbø a scris un roman care are la bază un subiect atât de sensibil, dar l-a scris cu atâta putere și atâta forță romanistă, chiar îmi dă de înțeles că într-adevăr acest autor este unul bun - motiv pentru care, pe viitor, abia aștept să citesc și celelalte cărți scrise de el.
„- (...) Îi iubesc pe cei pe care-i iubesc și aș face orice să-i protejez. Chiar dacă asta înseamnă uneori să fac niște lucruri rele.”
Regatul este un roman cu o acțiune palpitantă, extrem de complexă, în care te pierzi extrem de ușor, cu o scriitură convingătoare, pe alocuri profundă și emoționantă, dar dură și incisivă, clară, alertă și dinamică. Chiar nu mă așteptam, sincer, să mă prindă atât de rapid și în cele din urmă s-o citesc de fapt atât de rapid - la început m-a speriat, după cum am zis, numărul de pagini, deoarece credeam că voi avea parte de-o pledoarie dintr-aia nesfârșită, de o polologhie plictisitoare, care nu va fi deloc relevantă pentru un astfel de roman. Nu. Totul este extrem de bine măsurat și cântărit, fragmentele sunt echilibrate și, repetându-mă, ușor de urmărit. Trebuie să recunosc că, la început, alternanța între planurile temporale narative (trecut, prezent - la un moment dat chiar aveam impresia greșită că există și o viziune „de viitor”) m-a făcut puțin confuz. Dar, în cele din urmă, totul, încetul cu încetul, a căpătat formă și culoare în fața ochilor mei, și-atunci când mi-am dat seama ce și cum, dar, mai ales, de ce, am știut că Nesbø chiar s-a jucat cu mintea și cu suflețelul meu. Sfârșitul mi s-a părut memorabil, un sfârșit într-adevăr culminant și puternic, care parcă lasă totul liber, în bătaia caldă a vântului din Regatul celor doi frați, o moștenire de sânge, într-un fel, care are să fie mereu omniprezentă în viețile lor atât de zbuciumate. 
„(...) Nu bănuisem că era în stare de gânduri așa rafinate, dar așa se întâmplă: îți imaginezi că cunoști pe cineva ca pe tine însuți, pentru ca deodată să descoperi că îți dezvăluie niște laturi despre care habar n-aveai că există. Adevărul este că buzunarele pantalonilor - chiar dacă sunt ai tăi - sunt întotdeauna niște locuri întunecate prin care nu poți decât să bâjbâi.”
În Regatul găsești, efectiv, tot ce îți poate oferi un roman bun (încerc să scap de încadrarea riguroasă într-un anumit gen literar, dar aș spune că e un fel de thriller cu nuanțe de dramă, un fel de dark story de familie) - tensiuni întunecate, violență, comploturi și personaje arhetipale, care întruchipează un fel de tipologii. Personaje extrem de puternice, construite într-o suită perfectă de trăsături care parcă se echilibrează, oferindu-i cititorului posibilitatea de înțelege anumite lucruri pe care le poate extrapola în propria-i viață. Nesbø vorbește despre pierderea identității unui cămin, despre familiile a căror nefericire este unică, totul într-o construcție narativă impresionantă, al cărei ritm crește în intensitate și devine din ce în ce mai obsedant, puternic, întunecat. Atmosfera apăsătoare se insinuează în fiecare pagină a cărții, iar cititorul ajunge să simtă toate profunzimile și nuanțele romanului - un roman care reiterează omul în toată splendoarea și capacitatea sa de a fi fictiv, dominat, întotdeauna, de dorința de a își găsi liniștea și pacea. Dar într-un univers în care Regatul nu (mai) este (doar) un loc, ci un suprapersonaj, capabil să influențeze extraordinar celelalte personaje și să le dirijeze viețile, liniștea nu va fi niciodată ușor de dobândit, nici măcar cu prețul sângelui, nici măcar cu puterea de a da uitării anumite situații, nici măcar atunci când totul pare să se fi așezat așa cum trebuie să fie. Nu - o moștenire nu este întotdeauna o binecuvântare, ci poate fi și un blestem în același timp. Iar cei doi frați vor afla pe propria lor piele ce înseamnă toate acestea. 
„«Tu și cu mine, Roy, doar pe noi ne avem», obișnuia să-mi spună Carl. «Toți ceilalți oameni pe care credem că-i iubim, despre care credem că ne iubesc, sunt doar niște miraje în deșert. Însă noi doi suntem una. Suntem frați. Doi frați în deșert. Dacă unul dintre noi dă colțul, dă colțul și celălalt.»
Da. Pe noi moartea nu ne desparte. Pe noi ne unește.”
Chiar mi s-a părut un roman formidabil, pe care l-aș recomanda cu drag oricui vrea să aibă parte de o lectură puternică și complexă, alertă și dinamică, plină de întorsături de situații și de personaje extrem de convingătoare. Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale lui Nesbø, deoarece romanul de față mi-a demonstrat că Nesbø, un geniu nordic al cărților thriller, chiar știe ce face, și o face extrem de bine. Voi ați citit ceva scris de acest autor? Dacă da, sunt curios cum vi s-a părut. Vreau să le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Trei pentru această carte, Regatul, scrisă de Jo Nesbø, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte de lecturi doar pe placul vostru și de un sfârșit de săptămână liniștit!

luni, 12 iulie 2021

Geneza: originea profundă a societății, de Edward O. Wilson - Recenzie

Editura: Humanitas
Anul apariției: 2021
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Traducere: Carmen Strungaru

Edward O. Wilson este profesor la Universitatea Harvard şi autor a peste douăzeci de cărţi. A primit mai bine de o sută de premii în domeniul ştiinţei şi literelor şi a fost recompensat cu două premii Pulitzer şi cu National Medal of Science. Cucerirea socială a pămantului figurează în lista New York Times Book Review Notable Book of the Year în 2013.

„Istoria reală a creației s-a dovedit a fi foarte diferită de ceea ce credeau nu numai teologii, dar și cei mai mulți oameni de știință și filozofi. Ea se potrivește cu istoriile evolutive ale celorlalte genealogii non-umane, dintre care șaptesprezece, după cum s-a stabilit până în prezent, posedă societăți avansate, bazate pe altruism și cooperare.”
„În cea mai mare parte a istoriei, religiile bine constituite și-au proclamat suveranitatea asupra semnificației existenței umane. Pentru fondatorii și conducătorii lor, enigma a fost relativ ușor de rezolvat. Zeii ne-au pus pe Pământ și apoi ne-au spus cum să ne comportăm.  Din ce cauză ar continua să creadă oamenii de pe tot Pământul o fantezie după alta, de mai bine de patru mii de ani încoace? Răspunsul este tribalismul și, după cum voi arăta, tribalismul este una dintre consecințele felului în care a apărut omenirea. Fiecare dintre religiile organizate sau publice, precum și multele ideologii de tip religios definesc un trib, un grup strâns unit de oameni, care sunt ținuți laolaltă prin câte o poveste specială.“ — Edward O. Wilson
„Selecția naturală, forța conducătoare a evoluției biologice atât la nivelul selecției individuale, cât și a celei de grup, este concentrată într-o singură propoziție: mutația propune, mediul dispune.”
Poate ce suntem, majoritar, capabili să înțelegem în legătură cu ideea de „evoluție” este faptul că aceasta a avut de-a face, mai ales, cu actul competiției, a duelului 1:1 sau în alte forme, indiferent dacă este vorba de o luptă fizică sau de o luptă care are loc mai mult la un nivel de intimidare. Însă ce nu a fost chiar atât de ușor de explicat, chiar și pentru marele Darwin, a fost ideea altruismului - cu alte cuvinte, cum a fost posibil ca, într-o luptă continuă pentru perpetuarea propriei specii, într-o luptă continuă în care propria supraviețuire primează și este necesară, altruismul să evolueze și chiar să pună bazele unor adevărate societăți profunde? Care este câștigul unei furnici muncitoare care nu se reproduce? Cum de există, de fapt, aceste furnici lucrătoare? Încercând să răspundă acestor întrebări - aducând răspunsuri care, de fapt, se extrapolează explicând bazele societății actuale în care trăim - Edward Osborne (E.O.) Wilson scrie cartea de față, Geneza: originea profundă a societății, încercând să explice ceea ce el denumește (unanim acceptat, de fapt, în lumea științifică) ca fiind eusocialism (ceea ce majoritatea am putea cunoaște drept „insecte sociale”). 
„Cercetătorii nu mai consideră evoluția o teorie, ci un fapt dovedit, iar selecția naturală a mutațiilor întâmplătoare s-a demonstrat că e Marele Maestru al evoluției în mod convingător, prin observații de teren și experimente.”
Eusocialitatea (etiologia cuvântului este una grecească, însemnând, literalmente, „bun social”) reprezintă cel mai înalt nivel de organizare al unei societăți, fiind definită de mai multe caracteristici specifice, printre care îngrijirea cooperativă a descendenților (inclusiv îngrijirea descendenților altor persoane), suprapunerea mai multor generații de adulți și o împărțire a muncii, strictă, în grupuri de reproducere și grupuri de non-reproducere, dacă aș putea spune așa (grupuri muncitorești, de îngrijitori, păzitori etc). Diviziunea muncii creează astfel grupuri comportamentale specializate în cadrul unei societăți de animale - acestea, deseori, poartă denumirea de „caste”. Eusocialitatea se distinge în genere de toate celelalte sisteme sociale, deoarece indivizii din cel puțin o castă își pierd, de obicei, capacitatea de a efectua cel puțin un comportament caracteristic indivizilor dintr-o altă castă (castele muncitoare, spre exemplu, nu se pot reproduce, capacitatea aceasta fiind definitorie doar „reginei”). Eusocialitatea există la anumite specii de insecte, crustacee și chiar mamifere, însă cel mai intens studiată a fost la himenoptere (furnici, albine și viespi), dar și la termite. După cum am spus, într-o colonie, toate castele au deprinderi specifice și sunt responsabile, în general, de bunăstarea reginei - cea care este capabilă să se reproducă asigurând astfel perpetuarea speciei, și nimic nu este mai important decât asigurarea longevității și a diseminării geografice. 
„Vastul număr de specii care manifestă diferite tipuri și grade de comportament social permite cercetătorilor să reconstruiască pașii probabili care au condus la societățile umane și ale altor specii avansate.”
În cartea de față, Edward O. Wilson începe prin a povesti modul în care a apărit viața pe Pământ, o întrebare care are drept răspuns o multitudine de teorii. Pasul 2 a fost apariția celulelor complexe - așa-numitele „eucariote” (spre deosebire de „procariotele” arhaice, care au dominat, la început, Pământul), acum aproximativ 1,5 miliarde de ani. Împărțirea muncii, să zic așa, în interiorul celulelor, a reprezentat un grad de structuralitate mult mai mare (organite specializate în îndeplinirea diferitelor „subfuncții” - generarea de energie, eliberarea enzimelor responsabile de „digestie” și hidroliză, încorporarea substanțelor de rezervă etc), ceea ce a permis dezvoltarea unor organisme mult mai complexe, mult mai bine dezvoltate. Pasul 3 a fost ideea reproducerii sexuate, ceea ce a dus la un sistem controlat de schimb de ADN și, astfel, la multiplicarea speciilor și diversificarea genetică a acestora. Următorul pas a fost reprezentat de crearea organelor specializate, până s-a ajuns la organismul ca tot unitar și, în cele din urmă, la om. Pas cu pas, într-o ordine firească. Oamenii, în cele din urmă, au ajuns să creeze ceea ce autorul numește „grupuri eusociale”. Aici, începe să se facă simțit altruismul - care a pus baza originii societăților de astăzi. Termitele au fost primele despre care știm că au pus bazele unui astfel de grup, apoi furnicile și, în cele din urmă, hominizii (nu toți, dar începând cu Homo habilis), acum aproximativ 2 milioane de ani. 
„Eusocialitatea - organizarea unui grup în caste reproducătoare și non-reproducătoare - a apărut numai la un procentaj infim din linii evolutive, relativ târziu și în timp geologic și aproape în exclusivitate în mediul terestru. Și totuși aceste puține specii care au condus la furnici, termite și oameni au ajuns să domine lumea animală terestră.”
Privind modul în care noi (Homo sapiens), am evoluat pentru a fi ceea ce suntem astăzi, este extrem de corect și chiar viabil să ne uităm la alte creaturi pentru a vedea și, de fapt, pentru a ne putea explica modul în care am evoluat. Pentru a ne răspunde la întrebarea referitoare la cum am reușit să ajungem aici. Prin definiție, entitățile biologice care nu se reproduc nu vor fi capabile să își perpetueze genele, să transmită o parte din ADN-ul lor urmașilor. Deci, cum de există, în continuare, furnicile lucrătoare și muncitoare, din moment ce acestea nu-și transmit „gena de lucrător” mai deaprte? O fi vorba de o unitate mecanică de reproducere care există la un nivel mai înalt decât cel individual - la un nivel, să zicem, „de grup”? Wilson susține că, într-adevăr, așa este. Nu toate creaturile „sociale” sunt și „eusociale”. Ideea în sine este că trebuie să existe un grup de gene suficient de mare într-un grup pentru a oferi o bază suficientă de transmitere a ADN-ului, pentru ca trăsăturile necesare (în acest caz, altruismul) să apară, chiar dacă furnicile lucrătoare nu sunt capabile să se reproducă în vederea generării mai multor furnici lucrătoare. În general, dacă grupul, luat ca unitate, are succes, genele „pentru altruism” favorizate vor continua să genereze furnici lucrătoare, dar dacă grupul produce, de exemplu, furnici „leneșe” care nici nu lucrează și se hrănesc din urma muncii celorlalți, grupul în ansamblu va fi mult mai puțin capabil de supraviețuire. Și aici intervine, bineînțeles, „selecția darwiniană” - selecția naturală care va îndepărta indivizii care nu sunt capabili să se adapteze condițiilor de mediu, lăsându-i doar pe ceilalți, apți, capabili de reproducere și de asigurarea continuității ereditare.
„Umanitatea a apărut în savana africană dintr-o linie de australopiteci, pe aceeași cale, în esență, pe care au apărut și celelalte animale eusociale cunoscute. O forță directoare majoră în evoluția socială a reprezentat-o competiția, adesea violentă, dintre grupuri. Pasul final către nivelul lui Homo a fost activat de combinația dintre un creier inițial mare, păstrarea și controlul focului produs în mod frecvent de trăsnetele dintr-o savană și avantajele grupurilor strâns legate de membri cooperanți.”
Ar fi multe de spus, mi s-a părut mai mult decât o carte de popularizare a științei - o carte care aduce ceva nou și din lectura căreia am plecat mult mai învățat, mult mai bine pus la punct cu multe aspecte care îmi erau absolut necunoscute. Am citit-o ca pe un curs, dar fără să mă plictisesc, fără să fie redundantă sau prea greu de înțeles; mi-a fost accesibilă, fiindcă am avut contact cu un subiect care îmi stârnește interesul și mă captivează. Sunt sigur că mai sunt extrem de multe de spus, extrem de multe de elucidat și de cercetat, dar această carte cred că reprezintă un pilon bun de plecare în studierea originilor profunde ale societăților actuale în care trăim, cu tot ce înseamnă acestea. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Geneza: originea profundă a societății, scrisă de Edward O. Wilson, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți lectur cu spor și pline de învățături! 

duminică, 11 iulie 2021

Noi, copiii din Bahnhof Zoo, de Christiane F. - Recenzie

Editura: Humanitas
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 360
Traducere: Alexandru Suter
Anul apariției: 2021
„(...) La un moment dat, el trebuie să fi ajuns la concluzia că mama și cu mine suntem cauza mizeriei și suferinței pe care le îndura acum.”
Christiane F. este un copil inteligent şi plin de personalitate care creşte într-un cartier nou construit din Berlinul de Vest. Detestă betonul din jur, suferă din cauza atmosferei tensionate din familie. Dar vrea să-şi trăiască viaţa din plin şi, cu timpul, se refugiază tot mai mult în mijlocul găştii. Cu cei de vârsta ei, Christiane se simte liberă. Se îndrăgosteşte de muzica lui David Bowie, încearcă haşiş şi LSD. La treisprezece ani, ia pentru prima dată heroină. La paisprezece ani, face deja trotuarul ca să aibă bani de droguri. Începe o viaţă nebună, într-o permanentă hăituială. Dar, deşi suferinţa cotropeşte prematur ingenuitatea copilărească, n-o poate risipi cu totul. Când a ajuns să depună mărturie la tribunal, Christiane F. a fost abordată de jurnalistul Horst Rieck, care s-a arătat interesat să afle mai multe despre ea. Timp de două luni, adolescenta şi-a spus, cu totală sinceritate, vibranta poveste de viaţă. La transcrierea înregistrărilor, Rieck şi colegul său, Kai Hermann, au înţeles să păstreze nealterată vocea Christianei, întregind perspectiva ei asupra evenimentelor cu relatările mamei şi ale altor persoane care i-au cunoscut pe tinerii „davişti“ din Berlinul anilor ’70. A ieşit o carte îndrăzneaţă, tristă, fascinantă, care respiră vitalitate prin toţi porii.
„Așa învățam, vrând-nevrând, că tot ce era permis era îngrozitor de plicticos, iar ce era interzis nu putea să nu-ți placă la nebunie.”
Știam că voi fi șocat de această carte, iar intuiția nu a dat greș (nici de data aceasta, din fericire): am citit una dintre cele mai dureroase cărți citite vreodată, una dintre cele mai reale, emoționante, izbitoare și copleșitoare lecturi pe care le-am avut până acum - și, credeți-mă, am citit destul de multe până acum, atât de ficțiune, cât și de memorialistică, (auto)biografii și eseistică. Și spun asta cu toată sinceritatea din lume, deoarece am citit această carte simțind un gol în stomac și realizând cât de prețioasă este, în cele din urmă, viața, dar cât de ușor poți să decazi și să te pierzi în lumea aceasta globalizată, plină de răutate, de oameni care ar face orice pentru bani, chiar și să livreze moartea prin substanțe ilegale, nocive, și mai ales unor copii care s-au pierdut, unul câte unul, într-o lume atât de întunecată, atât de neprimitoare și inadecvată. Noi, copiii din Bahnof Zoo, este o carte pe care nu o pot recomanda oricărei vârste, dar care, la un moment dat, ar trebui citită de absolut orice persoană, pentru că este o carte care te face să vezi lumea cu, efectiv, alți ochi. 
„Învățasem deja destul de multe despre muzica lor preferată. Și, pe lângă asta, începusem să mă familiarizez cu felul lor de a vorbi. Foloseau cuvinte pe care nu le auzisem până atunci. M-am străduit să prind toate expresiile astea noi. Era ceva mult mai important pentru mine decât să-mi îmbogățesc cunoștințele de limba engleză sau să învăț niște formule matematice în clasă.”
Christiane F. crește într-un mediu deloc propice dezvoltării sale emoționale, fiind victima violenței domestice - se pun astfel bazele unui viitor care, după cum vom vedea în carte, este cel al „puștilor cool”, întrucât vrea să intre în acele găști și să se învârtă în aceleași cercuri ca și „cei mari”, să asculte același tip de muzică și să se îmbrace ca ei. Încetul cu încetul, Christiane ajunge să adopte aceleași obiceiuri nesănătoase - fumatul, alcoolul, chiulitul de la școală și, în cele din urmă, la apogeul degradării și pierderii sale, Christiane ajunge să-și „bage în venă”, devenind în totalitate dependentă de substanțele de care, după cum ea spune, „este atât de ușor să renunți”. Nu, este total patologic și greșit, bineînțeles - ca ființe umane, ceva nou ne aduce un aflux de dopamină, pe care-l tot primim în urma unor „tabieturi” similare (ca în cazul lui Christiane, de la început - fumatul, alcoolul, LSD și alte droguri), dar, cu timpul, acestea devenind evenimente regulate, noutatea lor (deci, implicit, plăcerea lor), pălește, ceea ce se întâmplă și cu afluxul de dopamină: intervine plictiseala, deci ceva nou, altceva nou trebuie să-i ia locul - așa că Christiane ajunge, după cum am spus, să-și injecteze în venă (din acest moment, am simțit cum totul începe să devină din ce în ce mai greu de digerat, pentru mine, ca cititor). Dependența apare din cultivarea chimică a unei anumite dorințe. Astfel, sentimentul de dorință devine copleșitor, greu de suportat și de gestionat, ba chiar imposibil, devine complet detașat de faptul că obiceiul acestei dorințe este benefic pentru noi sau, dimpotrivă, ar putea chiar să ne ucidă. Poate multă lume ar putea-o judeca pe Christiane F., i-ar putea judeca alegerile, ar putea-o considera slabă, extrem de slabă, superficială, mânată doar de dorințe de plăcere, întrucât a avut atât de multe recidive, atât de multe încercări eșuate colosal de a se lăsa și de a renunța la droguri. Dar nu. Dependența nu este, nicidecum, semnul unui caracter slab, și cu atât mai mult al lipsei de voință. Dependența este absolut normală, explicabilă fiziologic și biochimic - aceasta apare când circuitele dorinței sunt aduse într-o stare patologică prin stimulare exacerbată, excesivă.
M-am întrebat de multe ori cum de nu am observat mai din timp ce se petrece cu Christiane. Răspunsul e simplu, dar nu am putut să îl accept decât după ce am stat de vorbă cu alți părinți, ai căror copii treceau și ei prin situații asemănătoare. Pur și simplu, am refuzat să cred că fiica mea este dependentă de droguri. M-am mințit până când n-am mai putut nega faptele.
Astfel, copleșită de dependență, Christiane ajunge să se piardă într-o lume în care o doză întodeauna o va cere pe cealalta, iar cealalta poate însemna, mereu, ultima. Din lipsă de bani, aceasta ajunge să se prostitueze, iar totul devine un cerc patologic: doză - nevoia de bani pentru altă doză - doză - nevoia de bani pentru altă doză și așa mai departe („Duceam aceeași viață de rahat: client, doză, client, doză”).  Pur și simplu, viața nu mai înseamnă altceva, ci se concentrează în jurul dorințelor de a-și „satisface” dependențele, și asta prin orice mijloace. Nu știu, recunosc că mi-a venit incredibil de greu să cred tot ce-am citit, întocmai pentru că parcă era mult prea real, atât de real încât voiam să neg că, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat, că a existat o perioadă în care, pur și simplu, copiii și adolescențeii mureau de supradoză, se închideau în toaletele publice, în condiții pur și simplu insalubre, și își injectau moarte în vene. Cartea mi-a relevat o perioadă a societății care, într-adevăr, a fost reală, care s-a întâmplat, dar pe care n-aș fi vrut, poate, s-o cunosc vreodată. Deoarece m-a lovit ca un tren de mare viteză, m-a făcut să realizez foarte mult lucruri, legate chiar de dependențele din ziua de astăzi și modul în care acestea ajung să pună stăpânire, atât de nemilos, pe viața cuiva, făcându-l să-și reconsidere toate idealurile, visurile și planurile de viitor. O dependență te poate aduce oricând în genunchi, făcându-te neputincios și, pur și simplu, irațional: viața nu ajunge să însemne decât nevoia de satisfacere a acesteia - consumul care îți aduce, pentru puțin timp, pacea interioară. Și cel mai mult m-a șocat cât de ușor poți să te lași păcălit, cât de ușor poți fi manipulat într-o astfel de lume, și cât de ușor și rapid, extrem de rapid, ajungi să te degradezi și să-ți pierzi toți pilonii de susținere ai propriei vieți. Pe cuvânt, aceasta este una dintre cele mai reale cărți citite vreodată, pentru că Christiane F. își spune povestea fără efervescențe stilistice, fără a o intermedia, o spune exact așa cum a fost, fără perdea și fără a ascunde ceva - iar în spatele tuturor cuvintelor sale, se poate simți o durere pur și simplu tulburătoare. 
„(...) Până la urmă, nu contează dacă îți umfli vena sau tragi pe nas, tot aia e. Numai că, dacă trăgeai pe nas și nu te înțepai, nu erai socotit un adevărat davist. Erai doar unul care se mai prostea din când în când.”
Chiar și atunci când, într-adevăr, începe să aibă certitudinea unei morți inevitabile prin supradozaj, Christiane F. pare să-și fi pierdut, de fapt, orice speranță de recuperare („În după-amiaza aceea, crezusem la un moment dat că se termină totul. [...] Corpul meu nu mai făcea față. Mă lăsa baltă. Știam asta de la alții, care erau acum morți. Și eu au căzut lați de câteva ori după ce s-au înțepat, până când, într-o zi, nu s-au mai sculat. Nu mai înțelegeam de ce îmi fusese atât de frică de moarte. De fapt, mă îngrozise ideea că o să mor singură. Dar daviștii mor singuri. De cele mai multe ori, într-un WC împuțit. Și eu chiar voiam să mor.”) și, în cele din urmă, chiar și dorința de a mai trăi și de a încerca să își redreseze drumul, nevrând să mai fie o povară pentru cei dragi ei, pentru familie și pentru sora sa deoarece, după cum afirmă, un dependent nu face altceva decât să aducă durere și teroare în viața celorlalți diferiți de el („Nici nu mai așteptam altceva. Nu mai știam de ce sunt pe lume. [...] Dar pentru ce să trăiască un davist? Numai ca să-i nenorocească pe alții? În după-amiaza aceea, m-am gândit că era datoria mea să mor, măcar de dragul mamei. Oricum, nu știam dacă-s vie sau moartă”). Atunci când îți pierzi chiar și voința de a mai trăi, nu mai găsești motivele necesare pentru a încerca să-ți revii, un proces de dezintoxicare, de a deveni clean devine cu atât mai greu de suportat și de gestionat. Pentru că, într-adevăr, nu este deloc ușor să renunți la dependențele care, cel puțin impropriu spus, te țin în viață și îți dau „motive ca să trăiești”. Sevrajul este incredibil de brutal, iar mulți nu reușesc să treacă prin așa ceva cu bine, neavând tăria necesară și, e fapt, având dependență prea puternic „încărnată”. Deci Christiane F. nu este deloc un om slab, ci, dimpotrivă, având în vedere și vârsta la care s-au întâmplat toate acestea, este într-adevăr, o copilă încercată de viață și atât de matură. 
„Aproape în fiecare zi spuneam că o să ne lăsăm, iar eu îi povesteam lui Detlef cât de ușor e să renunți.”
Oamenii care sunt dependenți știu că își fac rău. Că își distrug sănătatea, cariera, bunăstarea socială, că pierd familii și prietenii, însă deseori nu reușesc să vadă cât de dăunător și real este comportamentul lor adictiv. Adicția este, printre alte lucruri, un fel de formă radicală de egoism. Una dintre problemele tratării persoanelor dependente probabil este încercarea grea de le face să-și lărgească perspectiva, dincolo de interesul devorator și principal față de satisfacția propriei adicții, comportament care, în cele din urmă, ajunge să le definească identitatea și să le organizeze zilele („Duceam aceeași viață de rahat: client, doză, client, doză”). Nu știu ce-aș mai putea spune, sincer. Nu poți recenzia un volum de memorii, este greu s-o faci - dar această carte, sincer, poate fi citită și ca un roman, deoarece este plină de „aventuri” (să spun așa) extrem de șocante, tulburătoare dar memorabile, care te mișcă și, după cum am mai spus, te lovesc ca un tren de mare, mare viteză. După ce am terminat-o, am simțit nevoia să mă adun și să-mi fac ordine în gânduri dar, ca să fiu sincer, nici până acum n-am reușit. 
„Am priceput că nu pot deveni un alt om peste noapte. Ultimii ani lăsaseră urme adânci în corpul și în mintea mea. Ficatul meu paradit îmi amintea permanent că îmi bătusem joc de el. Și nici nu reușisem să mă acomodez așa, cu una, cu două, la viața pe care o duceam la mătușa mea. Îmi sărea țandăra din nimic. Tot timpul ieșeau scandaluri. Nu mai rezistam la stres, nu mai suportam nici un fel de agitație. Și, când picam în butoiul cu melancolie, mă gândeam că aș fi putut să ies foarte ușor din starea aia trăgându-mi o doză.”
Este una dintre cele mai puternice cărți citite vreodată; am vrut să mă apuc și de serial dar, pe cuvânt, chiar îmi este frică să o fac. Simt nevoia să mai las timp să treacă, să-mi mai revin și să mă adun, deoarece mă gândesc că, înainte de toate, dacă o carte m-a făcut să mă simt așa și mi-a stârnit atât de multe trăiri, atunci o imagine „clară”, „brută” (deși din perspectiva unui regizor), sunt sigur c-ar da, pur și simplu, cu mine de pământ. Deci, din aceste motive, cred că am să mai las timp să treacă, dar cu siguranță am să abordez și serialul. Culmea a fost că am citit această carte în timp ce mai citeam o carte, tot de non-ficțiune, legată de droguri și psihedelice, și parcă s-au împletit într-un anumit fel - mi-a fost mult mai ușor să înțeleg nevoia de droguri ale lui Christiane, să-i înțeleg dependența și mecanismele prin care aceasta „lucrează” și o controlează pe biata fată. Bineînțeles, asta n-a făcut cu nimic mai ușor de rumegat cartea. Repet, am simțit-o până în profunzimile sufletului, deoarece m-a mișcat teribil, teribil de tare. Le mulțumesc nespus prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Noi, copiii din Bahnhof Zoo, de Christiane F., pe care o puteți găsi AICI. Să aveți lecturi așa cum vă doriți și pe placul vostru, alături de o zi liniștită și o săptămână ce urmează cât mai cu spor!

joi, 8 iulie 2021

Doamna Nobel, de Lisa Strømme - Recenzie

Colecția: Raftul Denisei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2020
Traducere: Carmen Pațac
„- (...) Moartea nu face nici o deosebire între milionar și sărac, între geniu și om simplu. La sfârșitul zilei suntem toți egali. În moarte ca și în religie, doar sufletul contează.”
Născută în Yorkshire în anul 1973, dar crescută la Leeds, Teheran și Glasgow, Lisa Strømme a studiat la Universitatea Strathclyde din Glasgow, fiind licențiată în marketing. De-a lungul timpului a avut mai multe slujbe, lucrând pe rând ca traducătoare, redactoare, profesoară de limba engleză, pentru ca în cele din urmă sa-și asume rolul de organizatoare a unor ateliere de dezvoltare a creativității. În prezent locuiește în Norvegia împreună cu soțul ei și cei doi copii ai lor, în apropiere de Åsgårdstrand, și predă cursuri de creativity coach. E fascinată de istorie și pasiunea ei constă în a scrie roman istoric. Fata cu fragi (The Strawberry Girl; Humanitas Fiction, 2017), romanul ei de debut publicat în Marea Britanie în aprilie 2016, avându-l ca personaj central pe pictorul norvegian Edvard Munch, s-a bucurat de mare succes, fiind tradus în peste zece limbi. Humanitas Fiction publică în 2020, în premieră mondială, traducerea celui de-al doilea roman al Lisei Strømme, Doamna Nobel (Madame Nobel).
„(...) Destinul lui Sofie nu diferă cu nimic de ce a fost întotdeauna: să frece podele și să curețe, să fie tâmpita care nu e bună de nimic decât de servitoare. E doar o vânzătoare de flori și cu asta, basta. E invizibilă, o servitoare cu o pată pe jupon.”
Autoarea bestsellerului Fata cu fragi revine cu un roman impresionant, inspirat de fapte reale – povestea de dragoste dintre Alfred Nobel și Sofie Hess. După o documentare minuțioasă, pornind de la corespondența celor doi, Lisa Strømme ne dezvăluie suișurile și coborâșurile unei iubiri de-o viață, precum și luminile și umbrele personalității chimistului și filantropului suedez. Bazat pe scrisorile secrete dintre Sofie Hess și Alfred Nobel, romanul Doamna Nobel ne arată cum puterea dragostei poate duce la acte de o imensă generozitate, care schimbă lumea noastră pentru totdeauna și ne redă încrederea în umanitate. Sofie Hess lucrează la florăria lui Frau Schiegl în Baden, un mic oraș balnear de lângă Viena, unde își petrec verile oameni bogați din toată Europa. Înconjurată de frumusețe, tânăra nu este fericită: pentru ea, florăria e o închisoare, deoarece nu a ajuns aici de bunăvoie, iar Frau Schiegl îi face viața grea. Dar când celebrul Alfred Nobel, „regele dinamitei“, o cunoaște din întâmplare, viața lui Sofie se schimbă. Nobel îi promite să o ajute și o însoțește la Paris, unde o instalează în lux și îi oferă accesul la educație, nebănuind că tânăra are un secret, pe care, îndrăgostită fără speranță de el, încearcă să-l ascundă. Bântuit de vinovăție pentru accidentele și victimele provocate de invenția lui, Alfred Nobel se luptă cu propria conștiință și cade adeseori pradă depresiei, iar Sofie îl înconjoară cu afecțiune. Pe măsură ce relația lor trece prin încercări și despărțiri, dragostea lui Sofie, bunătatea și sprijinul ei constant sunt cele care îl inspiră pe celebrul chimist să dăruiască omenirii cea mai importantă invenție a lui: o fundație care va încununa, an de an, cele mai strălucite minți.
„- Că o să m-apuc să învăț, zise Sofie. I-am spus că oricine poate să învețe, chiar și eu.”
Am avut deosebita ocazie de a o cunoaște pe Lisa Strømme în cadrul Festivalului FILIT, care se ține, anul, la noi în oraș, la Iași. Încă de pe-atunci, când publicase doar Fata cu fragi, Lisa Strømme mi s-a părut un om frumos și cald, cu o iubire nemăsurată pentru literatură, artă și creație. Deși am citit primul ei roman acum mulți ani, nu îmi amintesc mare lucru în afară de faptul că mi-a plăcut foarte mult (drept care, cu siguranță, îl voi reciti anul acesta; oricum, cred că putem cu toții să spunem că, deseori, poate nu ne amintim precis un anumit lucru, dar ne amintim, cu certitudine, cum ne-a făcut să ne simțim). Și îmi amintesc că Fata cu fragi chiar m-a făcut să mă simt bucuros că în această lume există scriitori atât, dar atât de frumoși și plini de povești. În altă instanță, Doamna Nobel a fost romanul pe care l-am început ieri dimineață, prin jurul orei nouă-zece, și l-am terminat aseară, undeva pe la ora douăzeci; putem trage concluzia, evidentă de altfel, că mi-a plăcut acest roman extrem de mult. Și nu numai că mi-a plăcut, dar am simțit că, prin el, ajung să-l cunosc mult mai bine pe domnul Alfred Nobel, „regele dinamitei”, dincolo de imaginea clasică pe care probabil o are toată lumea, văzută din prisma Premiilor Nobel (pe care, să spun așa, el „le-a inventat”).
„(...) A fost o naivitate fără leac să creadă c-ar putea să-l impresioneze pe Alfred, să creadă c-ar putea deveni altceva decât vânzătoare. Indiferent cât se străduiește, literele nu vor să arate cum trebuie și cuvintele nu vor să se formeze.”
Povestea m-a captivat și prin faptul că, în cele din urmă, este inspirată din fapte reale. Lisa Strømme a călătorit și s-a documentat timp de doi ani asupra vieții lui Alfred Nobel, discutând cu experți din diferite țări pentru a se asigura, astfel, că informațiile pe care urmează să le surprindă în cartea de față sunt adevărate și viabile. Însăși ea afirmă că este fascinată de Alfred Nobel, deci putem spune că această carte este într-adevăr dedicată marii personalități și acestui om pentru care, mai mult decât orice, munca a însemnat întreaga sa viață. Romanul ne spune povestea lui Alfred și a lui Sophie, o femeie simplă care lucrează la o florărie, pentru care viața înseamnă doar a-i face pe plac lui Frau Shiegl, femeia la care a fost trimisă de către tatăl său pentru a munci și a câștiga niște bănuți. Ea nu este învățată, nu știe să citească, însă totul se schimbă în momentul în care îl cunoaște pe Alfred, care-i promite acesteia tot ce este mai bun - și anume educație. Astfel, Sophie pleacă de la florărie și intră într-o lume în care, încetul cu încetul, își găsește locul, dar nu fără a face sacrificii; se îndrăgostește de Alfred și, la rândul lui, aceasta să manifeste anumite sentimente față de Sophie. Totuși, drama celor doi izvorăște din faptul că Alfred are alte credințe, el vede iubirea altfel: pentru Alfred, un om de știință, un inventator de renume, munca înseamnă totul, munca până la epuizare și până la degradare, iar iubirea nu poate însemna decât o piedică în fața țelurilor sale. Pe măsură ce Sophie începe să simtă lucrurile din ce în ce mai puternic, Alfred nu-i este alături și, mai mereu, este plecat prin alte țări în interese științifice; cei doi vor fi nevoiți să reconsidere tot ce știau despre iubire, sacrificiu și devotament.
„- (...) Să ceri dezarmarea pur și simplu înseamnă aproape să te faci ridicol fără să câștige nimeni nimic. O națiune trebuie să poată să se apere, spune el, și națiunile trebuie mai întâi să cadă de acord să sprijine pacea înainte de a putea începe să vorbească despre dezarmare. Dacă ar exista o armă capabilă să anihileze toate națiunile, s-ar putea găsi vreo motivație mai puternică pentru susținerea păcii? Ar fi ceva care descurajează războiul.”
Pentru mine, acesta a fost un roman de o intensitate aparte - n-am putut să-l înțeleg pe Alfred (de fapt, nu că nu am putut, dar mi-a fost atât de greu să-i accept justificările) și, de asemenea, nici pe Sophie (n-am putut să-i accept convingerile, motivele pentru care, deși Alfred era un om rece, mult prea devotat muncii, a continuat să fie lângă el - spera la o schimbare, spera ca în sfârșit acesta să-și dea seama că ceea ce contează cu adevărat nu este renumele, ci iubirea), însă într-adevăr asta s-a întâmplat și în realitate, ceea ce m-a mișcat enorm: în numele omenirii, Alfred se dedică în totalitate muncilor și descoperirilor sale, sperând să schimbe cursul istoriei, dar în același timp este măcinat și zbuciumat de tot ceea ce se scrie despre el în presă, despre cum îl consideră lumea, despre cum dinamita a fost, în același timp, un blestem și o mântuire, revoluționând numeroase domenii. De cealaltă parte, Sophie întruchipează imaginea omului pentru care liniștea interioară, iubirea și pacea sunt adevăratele valori, iar omul n-ar trebui niciodată să nege importanța acestora. N-ar trebui niciodată să se dedice într-atât muncii sale, privându-se de bucuriile căminului și de confortul unui pat cald. Mentalitatea lui Alfred nu neapărat că nu-i este inaccesibilă dragei de Sophie, dar îi este greu de acceptat - în aceeași măsură, Alfred consideră că Sophie ar trebuie să se ocupe doar de propria-i educație, deoarece numai aceasta poate revoluționa și schimba lumea într-un loc mai bun. Mințile sclipitoare sunt cele care luminează întunericul, într-o lume aflată într-o beznă atât de densă.
„- Are standarde imposibil de înalte și ține foarte mult la numele nostru, spune Emanuel. E un om pe care-l mulțumești cam greu. Bietul unchi Alfred! Nu are decât intenții bune. La fel ca tata. Mă tem, Fräulein Hess, că e o trăsătură a familiei Nobel. Nu-l poți învinui de nimic. În familia noastră se practică etica muncii fără răgaz. Și acum urmează ca guvernul francez să-i acorde onorurile cuvenite pentru asta.”
Dincolo de personajele care m-au convins și m-au emoționat, povestea celor doi este una extrem de profundă - doi oameni care se iubesc, dar cărora viața le pune atât de multe piedici, însă care își regăsesc puterea de a se regăsi și de a retrăi cu aceeași intensitate emoțiile care îi încercau cândva. Stilul de scriere al Lisei Strømme este unul extrem de elegant, rafinat, și am avut, așa, impresia că citesc ceva clasic, ceva de-o subtilitate și o intensitate extrem de plăcute, de-o intensitate absolut minunată. Chiar îmi place cum scrie, aceeași voce romanistă am întâlnit-o de asemenea și în Fata cu fragi, romanul de debut al autoarei pe care l-am citit acum câțiva ani și pe care vi-l recomand în aceeași măsură cu mare drag. Strømme chiar s-a documentat extrem de bine când a scris această carte și acum, după ce am terminat-o de citit, nu simt că am citit doar o carte bine scrisă, ci simt că am plecat din lectură cu niște cunoștințe noi, necesare, cunoscând povestea unui om care, prin premiile sale, va continua să trăiască în sufletele oamenilor care schimbă această lume, și nu numai. Doamna Nobel este ca un document istoric, care spune o poveste ce ar trebui cunoscută de multă, multă lume - nu doar de dragul faptului că Strømme este un om tare frumos, ci și pentru că, într-adevăr, Alfred Nobel, prin invențiile sale, datorită minții și ingeniozității și imaginației sale, a reușit să schimbe lumea în care trăim.
„- (...) Tot ce sunt eu și tot ce am e opera ta. Tot ce citesc, tot ce mănânc, tot ce beau. Hainele de pe mine și pantofii din picioare. Eu sunt creația ta. La urma urmelor, sunt doar o altă invenție făcute de tine pentru tine însuți. Vino aici, pune mâna pe mine, atinge-mi rochia, pune mâna pe colierul meu. Toate sunt ale tale. Tu ții în mână sforile de la marioneta asta. Și dacă ești nemulțumit de propria ta invenție, atunci tu ești de vină.”
Nu voi mai spune altceva, deoarece cred că am spus tot ce-am vrut să ating în această recenzie. Vă recomand cu cel mai mare drag romanul Lisei Strømme, sunt sigur că veți simți această poveste intens și, după ce veți termina cartea, vă veți aminti cu drag de ea. Eu abia aștept să pun din nou mâna pe Fata cu fragi, știu că am împrumutat-o o recent cuiva care voia să o citească. Promit că revin cu o recenzie după ce o voi fi citit din nou. Le mulțumesc tare mult, ca întotdeauna, prietenilor dragi de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Doamna Nobel, scrisă de Lisa Strømme, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți o zi formidabilă și plină de spor!