Hamnet, de Maggie O'Farrell - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Buruiană

„Vezi, îi spune, nu poți schimba ceea ce ți se dă, nu poți evita sau schimba ceea ce ți-e scris.”

Maggie O‘Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.

„De unde să fi știut că Hamnet era cuiul care îi ținea împreună? Că, fără el, se vor fărâma toți și se vor nărui, ca o ceașcă spartă pe podea?”

Anglia, 1580: Ciuma Neagră cutreieră ținuturile, lovindu-­i deopotrivă pe cei sănătoși și pe cei bolnavi, pe tineri și pe bătrâni. Sfârșitul lumii este aproape și, cu toate acestea, viața merge înainte. Un tânăr meditator de latină, sărac și chinuit de un tată violent, se îndrăgostește de o femeie extraordinară și excentrică. Agnes e o creatură sălbatică ce străbate pământurile familiei cu un șoim pe mână și e recunoscută pentru talentele ei de vindecătoare. Cunoaște plantele și poțiunile mai bine decât înțelege oamenii. Odată ce se stabilește împreună cu soțul ei la Stratford-­upon-­Avon, se transformă într­-o mamă ultraprotectoare și în forța care ține împreună tânara familie. Un portret plin de lumină al casniciei și o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate vremurile.

„Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. (...) Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.”

Trebuie să recunosc, înainte de toate, că am avut ceva emoții înainte să citesc romanul lui Maggie O'Farrell - și spun asta pentru că am auzit destul de multe păreri (nu la noi, ci de la cititorii din alte țări) cum că această carte ori este extraordinară ori, dimpotrivă, are un hype nejustificat, fiind plictisitoare, monotonă, exagerat de apreciată. Ei bine, cred că întocmai asta este frumusețea cititului, pe deoparte, și anume faptul că impactul unei lecturi asupra noastră depinde de mai multe variabile: genul pe care îl abordăm cel mai des, experiențele livrești pe care le-am avut în trecut, cărțile pe care le-am citit, starea în care ne-a prins lecturarea unei anumite cărți (și-aici pot foarte clar să confirm, mi s-a întâmplat să citesc anumite cărți în perioade oportune și să le consider niște capodopere - la o răsfoială ulterioară, nu știu cum de-am putut vreodată să cred asta). Și, venind vorba, deci am avut ceva emoții concretizate, din partea mea, în așteptări foarte mari de la romanul Hamnet (deși trebuie să mai recunosc că părerile cititorilor români par a fi, într-o măsură, concretizate în aceeași direcție - cartea aceasta chiar e bună). Adaug și părerea mea alături de cea a lor, și spun: romanul lui Maggie O'Farrell este într-adevăr un roman colosal! 

„- Știi, îi spune, uitându-se la acoperământul de deasupra patului, că ăsta e cel mai însemnat lucru pentru care te iubesc?

- Că nu pot să dorm în aer?

- Nu. Că vezi lumea așa cum nu o mai vede nimeni.”

Cred că foarte ușor ar putea fi încadrat, dacă n-ar apărea pe copertă Women's Prize for Fiction 2020, în categoria unui roman clasic. Și n-o spun pentru că acțiunea s-ar petrece undeva prin secolul al XVI-lea, ci fiindcă toată experiența literară mi-a transmis un aer subtil, elegant, dulce, deși povestea este una deosebit de dureroasă, însă fac referire la stilul romanesc al autoarei - caractere scriitoricești pe care, de obicei, mi le transmiteau doar lecturile clasicilor. În altă măsură, am avut emoții cu această carte deoarece abordarea unor astfel de teme - referitoare de fapt la oameni reali, care au trăit - într-o narațiune fictivă (genul de ficțiune istorică), nu-mi este întocmai familiară; îmi tot lasă impresia că totul este de fapt un fel de biografie, și trebuie mereu să-mi reamintesc că, stai puțin, de fapt e doar o ficțiune istorică. Totuși, interpretarea lui Maggie O'Farrell este strălucitoare, aducând în lumină niște subiecte și teme deosebit de sensibile - iubirea dintre frați, iubirea necondiționată a părinților, dar pierderea acestor legături, moartea care vine hazardată, pe neașteptate, și-ți fură pilonii vieții și coordonatele acesteia, te zguduie și te proptește la pământ, lipsit de putere asupra ei. Inevitabilul acestui adevăr atât de dureros, dar atât de natural și omniprezent. N-am citit și celelalte romane ale autoarei, dar sunt sigur că în toate putem găsi același stil de scriere elegant și rafinat - un stil frumos încadrat, cu o rigoare a metaforelor și a secvențelor profunde, de o emoție aparte, cu secvențe narative dureroase, menite să răscolească sufletul cititorului. Cred că rezonez maximal cu acest gen de cărți; cărți care-mi sfâșie sufletul, care mă ridică și mă luminează. Care fac apel la trăirile și emoțiile mele, la natura mea interioară - cea mai sinceră, cea mai greu accesibilă! 

„Cum se numește cineva care a fost geamăn, dar nu mai e? Dacă ești soție și soțul tău moare, atunci ești văduvă. Iar dacă mor părinții, copilul devine orfan. Dar ce cuvânt se folosește pentru ce sunt eu? Poate nu există nici unul.”

Nu aș vrea să vorbesc despre ce se întâmplă în roman, mi se pare de prisos - vreau doar să să vorbesc despre cum m-a făcut să mă simt romanul lui Maggie O'Farrell, Hamnet: abordând teme atât de sensibile, dar atât de reale în același timp, n-am putut să nu fiu mișcat de toate întâmplările. Pierderea lui Hamnet, la unsprezece ani, trezește în inima mamei o durere insuportabilă, o negare absolută - practic, ca cititor (de fapt, ca om), mă gândesc că această carte cu siguranță ar fi fost simțită mai intens, probabil, de un părinte, de o mamă în special (chiar mi-a zis cineva care are copii acest lucru). Pașii timizi ai unui tânăr băiat, acei pași care parcă tulbură ziua pașnică de vară din orașul Warwickshire. Casa în care reverberează ecoul neregulat al acestora, în care micuțul Hamnet este singur, părinții lui sunt de negăsit, iar el bate, în lung și-n lat, drumurile prăfuite ale satului, căutând ajutor pentru că iubita lui surioară geamănă este bolnavă, rugând cerurile s-o cruțe pe aceasta, s-o păzească de Călărețul Negru aflat în căutarea unui muribund fără scăpare. Dar nimeni nu-l aude, așa că tot ce-i rămâne acestuia este să-ncerce să păcălească moartea. S-o tragă pe sfoară! 

„(...) Ce ușor este, se gândește Agnes în timp ce ridică farfuriile, să nu observi durerea și chinul unui om, dacă omul acela tace, ține totul în sinea lui, ca o sticlă cu dopul îndesat prea adânc, sub care presiunea crește și crește, până când - ce? Agnes nu știe.”

O odă a femeilor, a maternității, a familiei și a fragilității vieții, care ar trebui iubită așa cum ni se înfățișează. O'Farrell livrează cititorului povestea tragică a familiei lui Shakespeare, avându-i în prim-plan, aș putea spune, pe Hamnet (fiul cel mic) și pe mama acestuia - două personaje memorabile, în jurul cărora O'Farrell va construi o poveste emoționantă despre speranță și iubire, dar și tragică prin ideea morții. Stilul liniștit, mistificator, obsedant al autoarei, tulbure, liric, plin de tristețe - toatea acestea conturează o lume în care frumusețea și durerea se împletesc, în care pierderea propriului copil reprezintă sămânța sfârșitului lumii; mai mult decât atât, este o poveste memorabilă prin faptul că readuce în prezent figuri istorice în această manieră, atingând, cu atâta talent, sufletul cititorului și scormonindu-i în interiorul profund al ființei. Hamnet este un roman despre care nu poți vorbi, ci un roman pe care trebuie să-l citești pentru a-l simți, trebuie să-l simți pentru a-l înțelege. Recunosc, poate la început mi-a fost destul de greu să intru în atmosferă, să mă las convins și să-i permit să-mi pătrundă în suflet - aveam impresia că-mi este inaccesibil prin faptul că încă nu eram pregătit pentru o astfel de lectură -, dar când mi-am deschis sufletul și am acceptat tot ce se întâmplă - drama, tragismul situațiilor, lacrimile, durerea -, mi-am făcut corp comun cu romanul lui O'Farrell și l-am trăit până la ultima pagină (și nici nu vreau să vorbesc despre ultimile pagini ale cărții, pentru că sunt, după părerea mea, punctul de înaltă emoție al cărții, de o intensitate absolut palpabilă, greu de descris în cuvinte).

„Toate sunt în van. Ceea ce este dat poate fi luat înapoi oricând. Cruzimea și pustiirea te așteaptă după colț, în cufere, în spatele ușilor: pot sări la tine în orice clipă, ca un hoț sau un tâlhar. Secretul este să nu lași niciodată garda jos. Să nu te crezi niciodată în siguranță. Să nu presupui niciodată că inimile copiilor tăi bat, că ei beau lapte, respiră, merg, vorbesc, zâmbesc, se ceartă și se joacă. Să nu uiți nici măcar o clipă că pot dispărea, că-ți pot fi smulși într-o clipită, luați pe sus ca o pană de vânt.”

Nu știu ce-aș mai putea spune, pentru că sunt de părere că oricum nu prea pot vorbi despre această carte; da, sunt de părere că există cărți despre care, pur și simplu, nu poți vorbi. Încerci să redai anumite lucruri, anumite atitudini, încerci să livrezi o părere într-o formă (poate) estetică și (poate) viabilă, dar simți că nu te-ajută deloc cuvintele. Da, există cărți pe care doar trebuie să le citești și trebuie să le simți, pe care cu siguranță le vei simți în splendoarea și magnitudinea lor (nu vreau să cred că există oameni care n-ar fi mișcați de povestea pe care O'Farrell o prezintă cititorului în această carte), și pe care trebuie să le lași să sedimenteze în sufletul tău, să-și găsească o casă călduroasă în mintea ta, stăruind în veșnica întrebare: unde se duc cei care pleacă, unde rămân cei care rămân? O carte memorabilă, cu o scriitură de calitate - abia aștept să mai citesc și alte cărți scrise de O'Farrell, deoarece sunt sigur că păstrează aceeași voce narativă absolut sublimă și prețioasă. Da, poate par impresionist când spun toate acestea, dar îmi asum faptul că, într-adevăr, am adorat această carte și a fost una dintre surprizele literare cele mai frumoase ale acestui an; și nu-mi rămâne decât să v-o recomand cu același drag, cu același impresionism (fazual spus) cu care am citit-o. 

„Pentru Agnes, moartea a luat multă vreme forma unei singure camere, luminate pe dinăuntru, poate în mijlocul unui ținut mlăștinos. Cei vii locuiesc în cameră; cei morți forfotesc în jurul ei, apăsându-și palmele, fețele și vârfurile degetelor de fereastră, disperați să se întoarcă, să ajungă la ai lor. Unii din cameră îi aud și îi văd pe cei de afară; unii pot vorbi prin pereți; cei mai mulți, nu.”

O carte pe care n-o voi uita niciodată, mai mult ca sigur și pe care o voi recomanda oricui vrea să citească ceva profund, deosebit și emoționant. Eu deja am împrumutat-o cuiva, și sunt sigur că nu este ultima persoană pe la care va ajunge această carte (sper doar s-o primesc înapoi așa cum am împrumutat-o, deoarece am o oroare în a împrumuta cărți și în a le primi înapoi nu așa cum erau atunci când le-am oferit). Dar, dincolo de asta, mă bucură că o astfel de poveste va fi descoperită și de către un alt cititor, fie el unul pasionat sau nu - indiferent, este o carte pentru oameni, pentru suflet, întru emoții și sentimente. Chiar, repetându-mă, este o carte memorabilă! Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Pandora M pentru exemplarul de față, Hamnet, scris de Maggie O'Farrell, pe care îl puteți găsi AICI. Vă doresc lecturi cât mai cu spor și frumoase!

Jurnalul unei iubiri pierdute, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 216

Traducere: Doru Mareș

„Mama mă lumina, eu o luminam, străluceam amândoi, invincibili, iar tenebrele se îndepărtau, împinse înapoi de flacăra noastră. După viață, ne-am fi obișnuit cu moartea împreună, nu-i așa?”

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

„Credeam că durerea ucide. Însă corpul rămâne stupid, mărginit, tenace, posesor al atâtor forțe - pulsiuni, apetituri, puteri recuperatoare -, încât nu se poate să nu își urmeze cu încăpățânare nevoile, chiar dacă sufletul ar vrea să-l oprească. Cât de mult mi-aș fi dorit să dispar și eu în clipa în care am aflat vestea! Nu aș fi sucombat din cauza durerii, aș fi pierit mai-nainte.”

Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt când el încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață. Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-și omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cu realitățile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viață.

„În ziua de azi, ca în oricare zi, o mamă moare și așa e un pic mai puțină dragoste pe pământ. În ziua de azi, ca în oricare zi, un copil se naște și așa e mai multă dragoste pe pământ.”

Probabil am uitat frânturi de suflet în parcul în care am citit cartea, iar sub banca pe care am stat s-au adunat lacrimi timide care au curs - hai, Andrei, că bieții nu plâng la cărți (s-o crezi tu, Andrei, că băieții nu plâng la cărți). Probabil mi-am sunat mama, în drum spre casă, când încă simțeam un nod uscat în gât, și, șoptit și cu timiditatea-mi firească, i-am spus iarăși cât de mult o iubesc și-am întrebat-o cum se mai simte. Nu că probabil, ci sigur am făcut asta - deși, după ce am terminat cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, m-am simțit ca într-o transă: a fost o carte care m-a ridicat, doar ca să poată să îmi dea drumul, căzând în gol, de la o înălțime mult prea mare. Cu siguranță, o carte pe care mă bucur că am citit-o, și mă bucură și faptul că reîntâlnirea cu acest autor a fost una atât de memorabilă - în stilul lui caracteristic, aș putea spune, întrucât acum mulți, mulți ani, îl citeam pe Eric-Emmanuel Schmitt de ai fi zis că nu e adevărat; am mai mult de zece cărți acasă, scrise de el. Cu timpul, am încetat să-l mai citesc, iar motivele sunt absolut inexistente, dar sunt sigur că voi reîncepe această „călătorie șchmitteniană”, deoarece într-adevăr este un autor care scrie formidabil de bine, care mereu a reușit să ajungă la inimă mea și care, de departe, prin cărțile sale, a reușit să-mi smulgă lacrimi „constante” - încă îmi amintesc momentele în care citeam și-aveam ochii înlăcrimați: un talent fantastic de a ajunge la sufletul cititorului și de a-i scurma prin cele mai profunde ascunse și obscure adâncimi ale ființei.

„Durerea și plăcerea se amestecă. Durere, fiindcă mi-e dor de mama. Plăcere, fiindcă ea m-a făcut, în toate accepțiunile termenului. Iat-o prezentă, nu doar sub forma absenței ei, dar și în mine, prin mine. A fost pentru mine. Sunt pentru ea.”

Jurnalul unei iubiri pierdute este, evident, un jurnal pe care autorul începe să îl țină din momentul în care află că mama sa moare („Mama a murit de dimineață și e pentru prima oară când mă supără”, sunt primele fraze ale cărții) - de-aici, Schmitt „ne livrează” o călătorie prin această lume pierdută de coordonate, această lume care pare că s-a întunecat, și-a schimbat fizicile și chimiile și biologiile când mama sa a murit - această lume fără Mame, o lume care parcă, intempestiv, a devenit haotică, grea, sufocantă, îngrijorătoare, prea simplă și prea banală, prea fără sens și prea fără direcții. Of, Doamne, cât de greu îmi este să îmi pot găsi cuvintele, să-ncerc măcar câtuși de puțin să redau viabil ceea ce am simțit citind-o, ceea ce a fost în sufletul meu după ce am terminat-o, ceea ce, chiar și-acum, mi se pune în gât și stă acolo, gândindu-mă la ceea ce Schmitt a scris în această carte - după părerea mea - de o durere aproape patologică. O carte care pe care, dincolo de a fi citit-o cu ochii, am citit-o cu sufletul, care și-a făcut trup în trupul meu, care m-a răscolit și mi-a dat de gândit, care m-a pus față în față cu niște adevăruri inevitabile, pe care nu le pot controla și care mi-s peste putere. O carte care în aceeași măsură simt că m-a ajutat și că m-a învățat, ca o lecție pe care știu că, într-un acel cândva, o voi fi învățat; o experiență de viață livrată în maniera înțeleaptă a lui Schmitt, un autor de un talent remarcabil, care știe forța cuvântului, știe puterea textului și care reușește să livreze totul, uneori, mult prea palpabil cititorului. O carte dureroasă, plină de... plină de viață. O pledoarie pentru iubirea maternă, dar dominată totuși de niște gânduri uneori parcă prea dure, de o nervozitate subtilă, un strigăt de durere, un gând de neputință față de adevărul absenței. Unde și-a găsit puterea Schmitt de a scrie despre asta? Curajul? Forma livrească a acestor răspunsuri cu siguranță poate fi dată doar de către un artist desăvârșit așa ca cum este el.

„Să învăț să înaintez fără ea, să călătoresc fără ea, să scriu cărți pe care nu le va citi, să creez spectacole pe care nu le va vedea să primesc premii fără - ca-n vremea copilului lyonez - să alerg imediat la ea pentru a pândi mândria ce urma să-i inunde trăsăturile. Să accept că nu mai trăiesc de două ori în același timp, ca înainte, o dată pentru mine, o dată pentru ea, pentru a i-o povesti. Să mă obișnuiesc cu absența ei. Întotdeauna. Și pentru totdeauna.”

Știu bine că lecturarea acestei cărți a venit imediat după o carte care mi-a vorbit, într-o manieră la fel de dureroasă, despre pierderea unui copil - este vorba despre Hamnet, romanul lui Maggie O'Farrell - astfel, mi-am zis că dacă-s tot „în această stare”, haide „să nu-mi mai fac rău” mai târziu, și să citesc această carte imediat după (fazual spus, „să nu-mi mai fac rău”, deși trebuie să recunosc că o carte s-a potențat pe cealaltă, și-am trăit totul și mai intens decât poate ar fi trebuit). Ei bine, am citit Jurnalul unei iubiri pierdute cu pauze mari, deoarece am simțit nevoia să mă opresc, să las totul să se sedimenteze corespunzător, să-i ofer timp; dar când voiam să mă apuc iar, parcă simțeam o oarecare abținere, o frică pe care mi-o puteam justifica - cu fiecare paragraf citit, în fața ochilor mi se afișa un adevăr pe care nu-l puteam controla: așa ceva voi păți și eu la un moment dat, așa ceva mi se va întâmpla și mie, așa ceva se va întâmpla tuturor fiicelor și fiilor. Așa ceva este irefutabil, este o datorie, este o plată, este firesc, firesc, firesc, îmi ziceam, încercam să mă consolez, să-mi spun, să-mi dau curaj, haide, este în ordinea firească a naturii, îmi ziceam, n-ai cum să fii împotriva naturii, este nedrept și nejustificabil, greșit și deloc normal. Deloc. Dar asta nu însemna că nu simțeam o greutate apăsătoare, un nod în gât, o bucată din inima-mi care se pierdea în vântul cald care îmi lovea fața, îmi usca ochii. Of, Schmitt, ești un suflet cum rar mi-a fost dat să-ntâlnesc, ești un autor sublim, atât de sensibil și totuși atât de plin de curaj și puternic. Atât de talentat! Atât, atât de talentat! 

„După ce a plecat, mama mi-a oferit acest dar: mi-a restituit un tată, tatăl meu, dragostea tatălui meu, dragostea pentru tatăl meu. Iată că în sfârșit iau în considerare mai degrabă sentimental decât printr-un efort de voință pe acest tată, fiindcă îl privesc prin ochii mamei mele, fie ei și închiși.”

N-aș putea spune mai mult, drept care mă voi opri aici - nu sunt multe de spus, nu pot vorbi despre această carte la modul unei recenzii. Nu mă pot lega de nimic și totuși simt cum această carte m-a legat, mai puternic, de viață. Simt că m-a răscolit cum n-au reușit altele, cu un talent admirabil; o carte plină de durere, de viață, de emoție, de sensibilitate. Eric-Emmanuel Schmitt chiar este un autor de care mi-a fost dor, și mă bucur că reîntâlnirea cu el a fost una de-o așa anvergură literară - puternică, dar atât - cum m-a obișnuit - de emoționantă și plină de iubire. O dovadă de curaj, pentru că ce-i mai curajos în literatură decât să vorbești despre pierdere, resemnare, și-n același timp regăsire și speranță? Îți mulțumesc, Schmitt, pentru o așa carte. Pentru o așa dovadă de umanitate, pentru o așa dovadă de talent literar cum cum rar mi-a fost dat să văd. Abia aștept să citesc și cărțile pe care nu le am în colecție, pentru că mi-am promis că voi căuta să-mi întregesc seria de autor; sunt absolut sigur că aparițiile literare din ultimii ani păstrează aceeași voce livrescă cu care m-am obișnuit și care îmi place. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru volumul acesta, Jurnalul unei iubiri pierdute. Îl puteți găsi AICI! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie, de Asha Lemmie - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 488

Anul apariției: 2021

Traducere: Irina-Marina Borțoi

După ce a absolvit Boston College cu o diplomă în literatură engleză și scriere creativă, Asha Lemmie s-a stabilit la New York, unde a lucrat în domeniul editorial. Asha scrie ficțiune istorică, prin care încearcă să aducă perspective unice asupra vieții. Își împarte timpul între New York, Londra și Kyoto. Cincizeci de cuvinte pentru ploaie este romanul său de debut.

Kyoto, Japonia, 1948. „Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi.” Aceasta este prima lecție pe care o primește Noriko „Nori" Kamiza, o fetiță în vârstă de opt ani. Nu va întreba de ce mama ei a abandonat-o cu doar aceste ultime cuvinte. Nu va riposta când va fi izolată în mansarda din reședința impozantă a bunicilor ei. Și nu se va împotrivi băilor fierbinți de care are parte zilnic, menite să-i deschidă culoarea pielii. Fiica unei aristocrate japoneze măritate și a iubitului ei, un soldat afro-american, Nori este o proscrisă încă de la naștere. Bunicii săi o primesc doar pentru a o ascunde, temându-se de rușinea pe care Nori ar putea să o abată asupra viței nobile pe care aceștia se străduiesc să o păstreze într-o Japonie aflată într-un proces profund de transformare. Dar când fratele său vitreg, Akira, mai mare decât ea, își face apariția în locuința bunicilor în calitate de unic moștenitor, Nori găsește în el un aliat neobișnuit cu care va ajunge să aibă o legătură foarte puternică. Carte recomandată de Good Morning America Book Club.

„- Facem lucruri de care nu ne-am crezut niciodată în stare pentru a proteja ceea ce iubim.”

Nu mai pot citi cărți care îmi sfâșie inima. Nu mai pot citi cărți care fac apel la toate emoțiile și trăirile mele, trecându-mă prin toate stările posibile și imposibile. Nu mai pot citi cărți care să se joace cu sufletul meu. De ce nu mi-a spus nimeni că Cincizeci de cuvinte pentru ploaie este o carte care mă va emoționa atât de tare și care îmi va smulge atât de multe lacrimi? De ce? Ce-i drept, eu habar nu aveam despre ce este această carte, știu doar că am vrut să o citesc pentru că am văzut-o recomandată de doamna Camelia Cavadia și, de altfel, mi-au plăcut mult titlul și coperta. Dar n-aveam nici cea mai vagă bănuială că are să fie atât de intensă, atât de emoționantă și atât, atât de plină de durere. Dar, evident, asta n-a făcut decât să îmi stârnească și mai mult plăcerea, pentru că mă dau în vânt după cărțile care surprind povești de viață, chiar dacă nu întotdeauna ușoare, frumoase și roz. Iar romanul lui Asha Lemmie este unul memorabil, intens și profund, despre legăturile pe care le avem cu oamenii dragi nouă, legături care rămân și dincolo de moarte, la fel de puternice, la fel de solide. Despre puterea de a-ți găsi vocea, curajul și de a nu-ți pierde niciodată speranța. Este o poveste memorabilă, colosală și profundă. Pentru mine, probabil cea mai frumoasă surpriză literară a acestui an.

„Nu împlinise nici paisprezece ani și nu avusese niciodată o zi doar pentru ea, nici măcar o zi care să nu-i fi fost dictată de altcineva. Nu fusese niciodată la festivalul verii și nu făcuse îngerași în zăpadă cu alți copii iarna. Nu fusese sărutată niciodată sau apreciată sau iubită ca în cărțile ei cu povești.”

Romanul lui Asha Lemmie este unul extrem de complex, deși este doar un roman de debut. N-aș fi spus, sincer: stilul de scriere este unul șlefuit, intens, plin de viață și profunzime, sensibil și emoționant, cu personaje atât de dragi, atât de reale, care simt și trăiesc, trăiesc și simt, care se înfățișează cititorului în toată splendoarea lor romanistă, în toată efervescența emoțiilor și a trăirilor. Evoluția acestora este încântătoare, acțiunile lor, cuvintele și gândurile - maniera în care toate acestea sunt livrate nu fac decât să apropie cititorul și mai mult de poveste, îl conving să se piardă în aceasta și să trăiască alături de toate „aventurile” prin care ele trec; în special Nori, de fapt, care este un personaj principal și pe care l-am îndrăgit încă de la începutul cărții, pe care am urmărit-o crescând, devenind o femeie puternică și curajoasă, înțeleaptă, inteligentă, dar încă bântuită de amintirile copilăriei în care a fost obligată să trăiască în mansardă, nefiindu-i permis să aibă contact cu cei din casa bunicii sale. Povestea lui Nori este una într-adevăr dureroasă, care te izbește și te mișcă, iar situațiile în care este pusă, bătăile pe care le primește de la bunica ei, toate aceste lucuri efectiv nejustificabile - niciodată nu va exista o acțiune care să justifice suferința creată cuiva - au trezit în mine un sentiment aproape palpabil de furie față de bunica Yuko, care se comportă cu Nori inuman, răzbunându-se parcă pe aceasta din cauza mamei ei care a plecat de acasă și a defăimat renumele imperial pe care îl avea. Însă o rază de soare pare să apară în viața acesteia când în casă apare Akira, fratele ei vitreg mai mare, față de care aceasta începe să manifeste un interes formidabil - în sfârșit nu mai este singură pe lume, în sfârșit are un catarg de care, în mijlocul acestei furtuni dezlănțuite, se poate agăța. Alături de Akira, pentru prima dată Nori va învăța ce înseamnă liniștea, curajul, speranța și chiar gustul înghețatei. Alături de el, Akira va crește și va înflori asemenea unui crin imperial. Dar, bineînțeles, lucrurile nu vor fi niciodată ușoare - Nori poartă stigmatul de a fi „o bastdardă”, „un copil din flori” care nu este demn de casa în care locuiește, nu este demn de numele pe care îl poartă și, de altfel, nu este demn de a fi în viață - întotdeauna ceilalți se vor uita la ea cu ochi plini de ură și va fi tratată de parcă ar fi neimportantă și nefolositoare. 

„Nori se strădui să-și găsească hotărârea, îngropată undeva adânc, sub furia neputincioasă și spaima ei. Era mult mai ușor să afle curajul de a muri decât de a trăi în umbra răzbunătoare a bunicii sale. Se întindea peste toată Japonia ca un văl negru și lucios de doliu. Undeva în țara asta, și mama ei se ascundea, liniștită la gândul că și-a sacrificat copiii în schimbul libertății, al depărtării de acest nume otrăvitor.”

Cincizeci de cuvinte pentru ploaie este o carte plină de „aventuri”, dacă le pot spune așa. De-a lungul ei, Nori trece prin niște experiențe care o vor schimba dramatic, o vor ajuta să se maturizeze și-i vor livra, în cele mai bizare moduri, învățături ale vieții - oamenii de care să se ferească, prietenii pe care să-i accepte, cum să înceapă să iubească și să se iubească, adevăruri legate de propriul ei trecut și de natura umană. Întrebându-se mereu de ce mama ei a plecat, ea primește răspunsurile atunci când cineva îi oferă un jurnal pe care, cu mulți ani în urmă, chiar înainte de a se naște, mama ei l-a ținut. Surescitată, Nori începe să citească jurnalele și, în același timp, aflăm anumite lucruri din viața mamei acesteia - motivele pentru care a plecat, motivele pentru care a lăsat-o pe Nori la poarta conacului în care trăiau părinții ei, motivele pentru care propria ei familie o urăște. În aceeași măsură, se pare că Nori va purta în spate, toată viața, aceste greutăți lăsate de propria-i mamă; va fi ea vreodată capabilă să-și ierte mama și să-i înțeleagă alegerile? Va fi ea capabilă vreodată să iubească într-o lume în care ura părea a fi dictonul călăuzitor al tuturor? Încetul cu încetul, pe măsură ce crește și descoperă anumite secrete, Nori își dă seama că lumea este un loc în care, deseori, trebuie să faci sacrificii și să urmezi drumuri pe care poate n-ai fi vrut vreodată să calci. Fericirea i se arată în moduri din ce în ce mai necunoscute, pe care Nori nu știe cum să le gestioneze, nu știe cum să le accepte - până la urmă, cât a fost mică n-a știut ce înseamnă fericirea, deci cum ar putea s-o cunoască și s-o identifice acum? 

„Știa, fără nicio urmă de îndoială, că e blestemată, așa cum îi spusese mereu bunica: o bastardă blestemată, născută sub o stea răuvoitoare.”

Un roman plin de tristețe, pe care l-am citit pe nerăsuflate, și sunt sigur că-mi va rămâne în suflet pentru multă, multă vreme. Un roman despre pierdere, despre regăsire și speranță, o poveste cutremurătoare despre ereditatea moștenirii, despre obligațiile impuse de către familie; Asha Lemmie este extrem de atentă la sublimul ființei omenești, la subilitatea sufletului acestuia, la realitatea emoțiilor și a trăirilor: personajele sunt convingătoare, povestea de asemenea, iar totul este livrat într-un stil romanist incredibil de bun, plin de învățăminte și înțelepciune, de profunzime, de emoție. Mi-a plăcut pur și simplu totul, deși trebuie să recunosc că au fost momente în care am simțit nevoia să pun cartea deoparte pentru că simțeam că n-aș mai fi putut face față și altor încercări prin care Nori este nevoită să treacă, n-aș mai fi putut face față intensității situațiilor prin care ea trecea. Știu că-mi spuneam, „dar oare nu poate și ea să fie liniștită și fericită măcar câteva capitole?”, pentru că, chiar și-n cele mai liniștite momente, narațiunea lua o întorsătură total neașteptată, purtând-o pe Nori prin alte cotloane întunecate ale lumii și ale răutății omului. Au fost personaje pe care le-am urât și le-am disprețuit, dar și personaje în care am găsit speranță, dorință de a iubi, frumusețe umană - o efervescență de caractere romaniste care au făcut ca povestea din Cincizeci de cuvinte pentru ploaie să fie una memorabilă!

„- Nu pot să fac față, zise ea cu sinceritate. Sunt incapabilă, Alice. Serios. Pot să fac față nedreptăților. Pot să fac față tragediei. Pot să fac față pierderii.

- Dar nu poți face față ideii că poate e timpul să fii fericită? zise Alice cu blândețe. Te îngrozește atât de mult încât ești dispusă să-l pierzi?”

Nu știu ce-aș mai putea să vă spun în afară de faptul că acest roman cu siguranță va rămâne mult, mult timp în sufletul meu. L-am citit într-un buddy reading cu o persoană tare faină care a împărtășit cu mine, de fapt, aceleași reacții și sentimente - am fost pe aceeși lungime de undă și ambii am concluzionat că, într-adevăr, a fost un roman extrem de bun, extrem de bine scris și complex. Trebuie să recunosc că deznodământul a fost pe cât de neașteptat, pe atât de potrivit - date fiind schimbările majore prin care Nori, de-a lungul cărții, trece, un alt sfârșit parcă ar fi fost destul de nenatural. Astfel, prin acest final, Asha Lemmie pare să aducă totul la echilibrul sui generis al lumii în care a trăit, a copilărit și a crescut. Poate că aș fi vrut să aflu mai multe lucruri în legătură cu mama ei, dar asta doar din pura mea curiozitate; în același timp, aș fi vrut să se-ntâmple ceva cu un anumit personaj, unul care m-a enervat de fiecare dată când apărea în vreo scenă, dar, în cele din urmă, Asha Lemmie a oferit cititorului exact ce a trebuit să ofere - liniștea unei eroine tragice, zbuciumate și totuși atât de puternice. Le mulțumesc nespus prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Cincizeci de cuvinte pentru ploaie, o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Într-o clipă, de Suzanne Redfearn - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Doagă

Suzanne Redfearn a mai scris și alte trei romane: Hush Little Baby, No Ordinary Life și Hadley & Grace, care au primit numeroase distincții. Nu este doar scriitoare, ci și arhitect specializat în proiecte rezidențiale și comerciale. Locuiește în Laguna Beach, California, unde deține, împreună cu soțul ei, două restaurante: Lumberyard şi Slice Pizza and Beer. Puteți afla mai multe despre ea pe site-ul www.SuzanneRedfearn.com.

„Aparențele sunt înșelătoare și oamenii nu sunt ceea ce par a fi.”

O poveste profund emoționantă despre cum poți merge mai departe chiar și atunci când pare imposibil. Viața lui Finn Miller se sfârșește abrupt, la numai 16 ani, într-un accident rutier în care mai sunt implicate încă zece persoane. Suspendată între lumi, Finn privește neajutorată cum cei pe care-i iubește se zbat să-și reia viața. Supraviețuitorii sunt nevoiți să facă alegeri imposibile și rămân chinuiți de durere și regrete. Pentru că nu reușește să se despartă de ei, Finn îi veghează pe toți: Jack, tatăl ei, care vrea să se răzbune; prietena ei cea mai bună, Mo, care caută curajoasă adevărul; sora ei, Chloe, care știe că Finn e încă în preajmă și tânjește să i se alăture; și mama ei, Ann, care i-a salvat, dar e bântuită de hotărârile pe care le-a luat. Finn trebuie să meargă mai departe, dar cum ar putea, când familia ei e încă distrusă? Într-o clipă este o poveste sfâșietoare, dar în final eliberatoare, despre forța dragostei și importanța familiei.

„(...) gerul se întețește cumplit și diferențele dintre reacțiile fiecăruia se atenuează, totul reducându-se la supraviețuire, pentru toți. Nimeni nu se mai foiește, nimeni nu se mai vaită, nimeni nu mai plânge. Toți stau cu ochii închiși, cu bărbia în piept, ghemuiți, rugându-se să vină odată dimineața și să poată rezita până atunci.”

„Într-o clipă se referă la o catastrofă, dar povestea propriu-zisă are loc după factorul declanșator, în urma nenorocirii, când ramificațiile deciziilor pe care le-a luat fiecare dintre supraviețuitori încep să-i bântuie. Am crezut întotdeauna că regretul e emoția cu care ți-e mai greu să trăiești, dar, spre a avea regrete, trebuie să ai o conștiință: un paradox interesant ce le îngăduie celor mai josnici dintre noi să fie cel mai puțin afectați după ce au comis o nedreptate.” – Suzanne Redfearn

„Am murit. E ceva evident, ca atunci când îți dai seama că sângerezi. Te uiți în jos și vezi sânge. În cazul meu, mă uit în jos și nu văd decât zăpadă și copaci de jur împrejur, o imagine prea apropiată și reală ca să fie un vis. Încă îmi simt corpul - membrele, bătăile inimii, respirația -, dar nu mai simt nimic din lumea asta, nici frigul, nici umezeala, nici gravitația, nici atingerea aerului. E șocant și totuși complet firesc. Ca nașterea, îmi spun. (...) Moartea e cam la fel - nu-mi amintesc în sine, trauma morții, dar înțelegerea noii stări în care mă aflu e ceva înnăscut.”

O carte pe care aș putea spune că, la propriu, am devorat-o fără să îmi dau seama. M-am apucat aseară de ea, undeva pe la ora 22, mi-am zis că citesc doar câteva pagini înainte de a mă pune la somn. Ei bine, vezi să nu, pentru că odată ce am intrat în poveste, mi-am dat seama că nu mai pot să o las din mână - „încă un capitol”, îmi ziceam, „încă un capitol și am să continui mâine”! Ei, ca să vezi, acest „încă un capitol” s-a transformat în parcurgerea a mai bine de jumătate din carte. Apoi am lăsat-o pentru că, na, chiar îmi picau ochii în gură de oboseală. Dar dimineață, de îndată ce m-am trezit și mi-am îndeplinit rutina, m-am și aruncat în lectură - „gata, o termin, nu mai pot să aștept deznodământul acestei cărți”. Și, ei bine, chiar n-am mai putut - am citit cartea, astfel, în două reprize de citit: aseară și azi-dimineață. Și-a mers neașteptat, neașteptat de rapid, probabil și datorită faptului că majoritatea capitolelor sunt micuțe, dar într-o proporție mai mare datorită faptului că stilul narativ al lui Readfearn este unul extrem de plăcut și atrăgător; în sine, povestea nu este una tocmai specială sau memorabilă, nu prin întâmplări, nu, dar este într-adevăr șocantă prin psihologia personajelor și prin ceea ce, în cele din urmă, reiterează ele: ce este capabil să facă omul atunci când este pus față în față cu posibilitatea propriei sale morți, pus în situații de criză, periculoase, și cât de departe poți să mergi pentru a-i salva pe cei dragi. 

„(...) în timp ce fiica ta a scăpat cu degetele neatinse. Și îmi zic că, dacă ăsta se cheamă noroc, atunci norocul e ceva crud și nedrept. Se aflau amândouă în rulotă, amândouă erau înfrigurate și speriate, amândouă purtau cizme care nu le apărau de frig, și totuși doar fiica mea e în pericol să-și piardă degetele de la picioare și mi-e greu să înțeleg de ce fiica ta avut un asemenea noroc și fiica mea, nu.”

Ce m-a șocat și mai mult, dincolo de ceea ce am citit, a fost faptul că povestea aceasta are ca punct de plecare o întâmplare aparent reală, o întâmplare prin care Suzanne Readfearn a trecut și care constituie, să spun așa, punctul de inspirație în scrierea acestui roman - momentul în care a rămas izolată într-o căbănuță împreună cu verișorii, fratele și unchiul ei, și ceea ce s-a întâmplat acolo, de fapt, este conturat și în romanul de față: instinctul de conservare care-i face pe oameni să vrea doar binele „celor mai apropiați”, „celor mai dragi”, dând deoparte orice urmă de compasiune și de sentiment al empatiei. Trebuie să recunosc, în aceeași măsură, că astfel de comportamente în esență „egoiste”, lipsite de altruism, sunt ușor de justificat din perspectiva cuiva care privește toate lucrurile „din afara situației” - „putea să facă așa”, „putea să nu facă așa”, „ar fi trebui să facă asta”, „ce-ar fi fost dacă” și alte note de subsol de această natură. Ei bine, eu chiar m-am gândit puțin, de fapt - oare ceea ce a făcut respectivul personaj este atât de greșit? Oare, de fapt, nu au intervenit mecanismele sale de luptă și de apărare, care l-au făcut să facă respectivele alegeri? Chiar sunt niște întrebări care necesită ceva atenție, deși răspunsul ar putea părea unul, în esență, evident.

„E amăgitor. Te-ai aștepta ca toți cei care au scăpat cu viață să fie bine.”

Într-o clipă este un roman dinamic, iar totul este prezentat din perspectiva lui Finn, care, în urma unui accident rutier, moare. Bineînțeles, în rulotă nu se-afla singură, ci era cu familia ei și cu prietena ei cea mai bună, Mo, în drum spre o excursie binemeritată. Totuși, ea nu moare „cu totul”, să zic așa, pentru că spiritul ei încă este prezent, reușind să fie martoră la tot ce se-ntâmplă în hazardul creat de accident: toți ceilalți rămân izolați, lipsiți de hrană și mâncare, fără posibilitatea de a intra în contact cu cei care ar putea interveni în astfel de situații critice, într-un decor sumbru, dominat de un frig insuportabil - în astfel de condiții, orice minut, orice oră care trece fără intervenția cuiva nu are decât să-i aducă și mai aproape de momentul în care își vor pierde viața. Astfel, nemaivrând să aștepte, câțiva pleacă în căutare de ajutoare, în pericolul nopții și al viscolului și al zăpezii dense, punându-și viața în pericol pentru salvarea celorlalți. Mai multe n-am să vă spun, pentru că nu are sens; dar din acest punct se urmărește, întocmai, evoluția (sau chiar regresul) personajelor - modul în care acestea acționează și încearcă să țină piept situației, alegerile (nesăbuite, inspirate, salvatoare) pe care le fac, gândurile pe care le au, toate acestea scoțând la iveală natura lor - cea sinceră - interioară, modul în care gândesc și reușesc să își păstreze calmul (sau dimpotrivă) într-o situație limită, soră cu moartea.

„Ca o cuvertură țesută cu spini, consecințele nocive s-au așternut peste supraviețuitori, dorința înverșunată de supraviețuire s-a preschimbat în cu totul altceva. Glandele adrenale nu mai sunt suprasolicitate, creierul nu mai este amorțit de epuizare și șoc, iar realitatea vieții-de-după li se infiltrează în conștiință ca o sângerare lentă, frigul și suferința îi bântuie tăcut, sfâșiindu-i cu fiecare răsuflare.”

Romanul este despre acele mici alegeri, aparent banale, dar ale căror repercursiuni sunt de o anvergură colosală, ale căror ramificații ajung să paraziteze viața tuturor. Este un fel de „efect al fluturelui”, în care o piatră răsturnată de pe un munte poate dărâma un sat întreg aflat la poalele acestuia. Este despre psihologia umană, despre neasumare, despre duplicitatea unor oameni și despre cum pot ei să trăiască liniștiți, lipsiți de scrupule și de sentimentul vinovăției, într-un decor perfect normal, împăcați cu ei înșiși, când de fapt alegerile pe care le-au făcut au reușit să aducă moartea cuiva. Chiar mi-a plăcut, sincer să fiu, mi-a plăcut mult mai ales datorită modului în care a fost abordată această temă; mi s-a părut o idee originală de a livra cititorului, în această formă, o poveste atât de sensibilă, subtilă. Mi-a plăcut mult și ideea prezenței continue a lui Finn în viața tuturor celor care au fost implicați în accident, în viața supraviețuitorilor - am putut astfel să fiu martor la modul în care fiecare încearcă să gestioneze situațiile, amintirile, modul în care fiecare a fost afectat și încearcă să meargă mai departe - astfel, povestea mi s-a părut mai credibilă, mai convingătoare. Și, în cele din urmă, sfârșitul cărții, care parcă a reechilibrat cu totul lumea romanistă a lui Suzanne Readfearn. 

„E uimitor cât de mult se mint oamenii și cât de bine se pricep la asta. Toată lumea. Mereu. Una spun și cu totul alta fac. Mama îl minte pe tata. Tata o minte pe Chloe. Chloe o minte pe mama. Un cerc al amăgirii.”

Chiar a fost un roman bun, ceva nou din punctul meu de vedere, pe care chiar îl recomand cu mare drag. Acțiunea captivantă, ritmul alarmant, cadrele bine închegate; Suzanne Readfearn oferă cititorului atât personaje pe care să le iubești, cât și personaje pe care să le urăști (oricum, vă dați seama că deja avea o predilecție spre a crea un anumit unchi Bob pe care cititorul să-l disprețuiască, întrucât și ea, aparent, îl disprețuiește, pornind de la realitatea din amintiril ei), surprinse în circumstanțe limită, periculoase, în care se scot la iveală adevăruri din natura interioară a fiecăruia - acestea fac din Într-o clipă un roman pe care-l devorezi, apoi îl simți în toată intensitatea sa. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Trei pentru această carte, o puteți găsi AICI. Să aveți lecturi așa cum vă doriți și o duminică răcoroasă!

Nebunie și vindecare, de Barbara K. Lipska - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Colecția: Psihoterapie

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2019

Traducere: Corina Mihaela Tudose

„Lumea din jurul meu pare a fi din ce în ce mai ciudată, iar confuzia în care trăiesc se transformă de multe ori în furie.”

Barbara K. Lipska s-a născut la Varșovia, în Polonia comunistă. Și-a obținut masterul în chimie organică, iar în 1988 și-a susținut doctoratul în științe medicale la Academia de Medicină din Varșovia. În 1989, a emigrat cu soțul și cei doi copii în Statele Unite, unde s-a angajat la Institutul Național pentru Sănătate Mintală din Bethesda, statul Maryland. Este expertă internațională în cercetările asupra schizofreniei realizate pe șobolani și în studierea postmortem a creierului uman, publicând peste 150 de articole în reviste de specialitate. În 2013, a fost numită directoarea Băncii de Creier din cadrul Institutului. Puteți afla mai multe despre ea pe www.barbaralipska.com. Elaine McArdle este scriitoare și jurnalistă, investigațiile și articolele sale fiind publicate, între altele, de Boston Globe, Harvard Law Bulletin și Boston Magazine. Este coautoarea cărții The Migraine Brain: Your Breakthrough Guide to Fewer Headaches, Better Health. În prezent, este editor al revistei UU World și locuiește împreună cu soțul în Portland, statul Oregon.

„Sunt un caz rar: am supraviețuit cancerului cerebral, mi-am revenit după ce am experimentat boala psihică și pot să descriu ce mi s-a întâmplat. Dacă ar fi să-i ascult pe psihiatri și neurologi - specialiștii în materie de creier și sistem nervos -, este de-a dreptul neobișnuit ca cineva cu un asemenea grad de afectare să poată fi tratat cu succes și să se întoarcă din lumea întunecoasă a bolnavilor din această categorie.”

Pe 10 ianuarie 2015, Barbara K. Lipska, neurocercetătoare specializată în fiziologia bolilor mintale, a fost diagnosticată cu metastaze la creier provocate de un cancer de piele. În câteva luni, lobul ei frontal — sediul gândirii — a început să-și reducă masiv funcționarea, aruncând-o în abisul nebuniei. Simptomele, foarte asemănatoare cu ale demenței și schizofreniei, au făcut-o aproape de nerecunoscut pentru familie și pentru colegi. În mod miraculos, după doar opt săptămâni de imunoterapie, autoarea a reușit să-și recapete facultățile mintale. Însă n-a uitat nimic din coșmarul prin care a trecut, amintindu-și cu precizie fiecare detaliu al întâlnirii ei cu nebunia. Barbara K. Lipska ne explică felul în care boala, leziunile cerebrale și vârsta ne pot schimba comportamentul, personalitatea, gândirea și memoria. Și ne arată ce părți din mintea noastră rămân funcționale chiar și atunci când ne scufundam în tenebrele bolii psihice.

„Oricât de înfricoșătoare ar fi fost experiența mea, mă gândesc mereu la ea ca la un dar neprețuit. În calitate de specialistă în neuroștiințe, am studiat creierul timp de zeci de ani, conducând proiecte de cercetare asupra bolilor mintale. Doar atunci când am bătut nebunia pe umăr mi-am dat seama cum este, de fapt, să-ți pierzi mințile și apoi să-ți revii.”

Îmi plac cărțile de psihoterapie, aceste cărți de non-ficțiune care îmi fac accesibile anumite povești deseori cutremurătoare, dureroase, dar pline de curaj, pline de situații din care aș putea învăța - situații care, altfel, nu mi-ar fi cunoscute, dar care devin reale atunci când citesc despre ele, atunci când îmi dau seama că povestea este scrisă de către o persoană care, din păcate, a avut contact cu așa ceva, a trăit experiența respectivă și a simțit-o, cum s-ar spune, pe propria-i piele; și ce te recomandă mai tare - dacă nu ești vreun cercetător în domeniu care încearcă să aducă în lumină o anumită teorie - să scrii o carte de genul, dacă nu chiar faptul că ai trecut, în cele din urmă, prin așa ceva? Am mai citit și cartea Mâine eram veșnic leu (recenzia o puteți găsi AICI), care m-a șocat și m-a tulburat, abordând aceeași ideea ca și romanul autobiografic Nebunie și vindecare, care, în aceeași măsură, m-a atins tare de tot, deși recunosc că mi-ar fi plăcut ca mecanismele fiziologice ale afecțiunii Barbarei K. Lipska să fie puțin mai aprofundate (asta ține strict de mine, evident, deoarece mi se pare un domeniu interesant și încă destul de „obscur” din punct de vedere științific). Însă tot am fost martorul unei povești care mi-a reamintit cât de curajos, puternic, plin de speranță, cât de frumos și luptător este sufletul omului, omul în sine, și cât de mult contează ca, mai ales în anumite momente, să-i ai alături pe cei dragi; vlăstarii care să-ți ofere motive să mergi mai departe și niciodată, dar niciodată, să nu depui armele înainte de a avea certitudinea că, într-adevăr și din păcate, nu se mai poate face nimic.

„Creierul meu - în particular lobul frontal, care-l îngrijorase pe dr. Aizer pentru că are rol de control al funcțiilor cognitive superioare - este un câmp de bătălie mortal.”

În cartea de față, Barbara K. Lipska ne oferă o radiografie dureroasă a unei perioade din viața ei în care trăia cu gândul că, într-adevăr, atât s-a putut face. O femeie puternică, inteligentă, cu o viață extrem de activă, pasionată de schiat și maratoane, Barbara pare a fi binecuvântată cu tot ceea ce a vrut vreodată: o carieră strălucitoare, mulțimitoare, o familie fericită și liniștită și un corp care îi este alături zi de zi, în cea mai bună formă, după o luptă anterioară cu un cancer mamar pe care a reușit să-l trateze. Însă totul se schimbă într-o zi, când își dă seama că vederea începe să-i cam joace feste; luând în considerare faptul că în istoricul ei medical se înscrie o patologie atât de gravă, imediat își face niște investigațiile necesare, însă diagnosticul nu este nicidecum unul încurajator, ba dimpotrivă: la nivel cerebral, se pare că s-au dezvoltat niște tumori date de un melanom, o formă de cancer de piele care, în ziua de astăzi, se consideră a fi una dintre cele mai grave și greu de tratat. Mai mult decât atât, metastazele cerebrale se pare că-i afectează calitatea vieții, încetul cu încetul, până la degradarea propriei identități: Barbara, cândva liniștită, fericită, răbdătoare și înțelegătoare, cu o iubire nemăsurată pentru nepoții și familia ei, începe să devină irascibilă, lipsită de compasiune, intempestivă emoțional, cuprinsă de nervozitate și deloc empatică. Cred că partea cea mai - dacă aș putea spune - „interesantă” a fost faptul că boala de care sufera nu-i permitea, efectiv, să își dea seama de natura comportamentelor sale: nu i se părea în neregulă să fie irascibilă, să țipe la oamenii care-i voiau binele, să fie pasivă la nevoile celorlalți. Bineînțeles, metastazele cerebrale se pare că-i afectau funcția cortexului prefontral, acea regiune a creierului responsabilă de gestionarea comportamentelor emoționale, ceea ce o aduce pe Barbara aproape de limita a ceea ce se numește „nebunie”. Astfel, o cercetătoare într-ale creierului, ajunge să fie propriul ei cobai, propriul ei experiment. Cum e viața asta, nu-i așa?

„Toate acestea au un efect distrugător asupra emisferelor mele cerebrale, la fel cum comportamentul meu îmi afectează familia. Deși știam că puteam plăti un preț ridicat pentru șansa de a trăi, nu aveam idee cât de mare urma să fie costul.”

Urmărim, de-a lungul cărții, degradarea Barbarei, înstrăinarea ei față de propria-i familie, incapacitatea acesteia de a realiza că, de fapt, cu toții îi vor binele și credințele sale conform cărora „fiecare pare-se a avea ceva cu ea”. Un drum lung, presărat cu întâmplări tot mai dramatice, momente de speranță și durere, când tratamentele păreau a fi viabile, învingând boala, urmate de recidive neașteptate, pierderea speranței și, în cele din urmă, ideea că atât s-a putut face. Până când, într-o zi, Barbara citește despre un studiu în care se urmărește o schemă terapeutică și se decide că aceasta este șansa ei - să devină „un experiment”, „un șobolan” asupra căruia să fie descărcate combinații de medicamente, imunoterapie; atât pare să-i mai rămână, așa că nu ezită să profite de șansa care i se acordă. După mai multe săptămâni, rezultatele încep să devină din ce în ce mai bun, iar Barbara reușește să trateze tumorile și, cu alte cuvinte, se vindecă și este gata să (re)înceapă o nouă viață. Evident, nu va trăi niciodată certitudinea că într-adevăr este un om sănătos, dar atât timp cât lucrurile sunt observate la timp, se poate institui un regim terapeutic urgent prin care să se asigure că patologia nu se va exacerba. Astfel, Barbara K. Lipska, devine din nou un om complet funcțional, întreg, își recapătă integritatea emoțională, și se hotărăște să pună la dispoziția cititorului povestea sa: o poveste emoționantă, dureroasă, reală, a unui om plin de curaj și dârz, hotărât și puternic. O poveste inspirațională despre cât de frumoasă este de fapt viața și cât de mult ar trebui să ne bucurăm, chiar și în cele mai nefaste momente, de ceea ce ne oferă și de ceea ce ne pune la dispoziție.

„(...) edemul meu cerebral este motivul pentru care mă comport ca un bolnav mintal: sunt aici cu trupul, dar nu sunt mereu și cu mintea. Cei din jurul meu mă recunosc în parte, dar nu pe de-a-ntregul. Ei se luptă să înțeleagă de ce mă comport atât de ciudat. Și eu sunt oarbă la îngrijorările lor.”

Nebunie și vindecare chiar a fost o carte pe care am citit-o cu un nod în gât, deoarece te face să îți pui anumite întrebări, să reconsideri anumite lucruri și nemulțumiri din viața ta. Este o carte reală, o poveste autobiografică a unui om care a luptat cu boala, care, încă o dată, reiterează adevărul privitor la cât de important este să nu renunți niciodată, să lupți și să faci tot ce e cu putință pentru a rămâne în viață. Și, în cele din urmă, să-ți spui povestea și, de ce nu, să-i inspiri și pe ceilalți, să le dai curajul de care poate au atât de multă nevoie, să le dai speranța care poate le lipsește și care-și găsește forma în moduri neașteptate (cum ar fi, spre exemplu, această carte). Să-i împingi de la spate, șoptindu-le suav că, într-adevăr, „se poate”, și e important ca niciodată să nu te lași învins. Le mulțumesc enorm prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de un sfârșit de săptămână liniștit și răcoros!