Nebunie și vindecare, de Barbara K. Lipska - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Colecția: Psihoterapie

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2019

Traducere: Corina Mihaela Tudose

„Lumea din jurul meu pare a fi din ce în ce mai ciudată, iar confuzia în care trăiesc se transformă de multe ori în furie.”

Barbara K. Lipska s-a născut la Varșovia, în Polonia comunistă. Și-a obținut masterul în chimie organică, iar în 1988 și-a susținut doctoratul în științe medicale la Academia de Medicină din Varșovia. În 1989, a emigrat cu soțul și cei doi copii în Statele Unite, unde s-a angajat la Institutul Național pentru Sănătate Mintală din Bethesda, statul Maryland. Este expertă internațională în cercetările asupra schizofreniei realizate pe șobolani și în studierea postmortem a creierului uman, publicând peste 150 de articole în reviste de specialitate. În 2013, a fost numită directoarea Băncii de Creier din cadrul Institutului. Puteți afla mai multe despre ea pe www.barbaralipska.com. Elaine McArdle este scriitoare și jurnalistă, investigațiile și articolele sale fiind publicate, între altele, de Boston Globe, Harvard Law Bulletin și Boston Magazine. Este coautoarea cărții The Migraine Brain: Your Breakthrough Guide to Fewer Headaches, Better Health. În prezent, este editor al revistei UU World și locuiește împreună cu soțul în Portland, statul Oregon.

„Sunt un caz rar: am supraviețuit cancerului cerebral, mi-am revenit după ce am experimentat boala psihică și pot să descriu ce mi s-a întâmplat. Dacă ar fi să-i ascult pe psihiatri și neurologi - specialiștii în materie de creier și sistem nervos -, este de-a dreptul neobișnuit ca cineva cu un asemenea grad de afectare să poată fi tratat cu succes și să se întoarcă din lumea întunecoasă a bolnavilor din această categorie.”

Pe 10 ianuarie 2015, Barbara K. Lipska, neurocercetătoare specializată în fiziologia bolilor mintale, a fost diagnosticată cu metastaze la creier provocate de un cancer de piele. În câteva luni, lobul ei frontal — sediul gândirii — a început să-și reducă masiv funcționarea, aruncând-o în abisul nebuniei. Simptomele, foarte asemănatoare cu ale demenței și schizofreniei, au făcut-o aproape de nerecunoscut pentru familie și pentru colegi. În mod miraculos, după doar opt săptămâni de imunoterapie, autoarea a reușit să-și recapete facultățile mintale. Însă n-a uitat nimic din coșmarul prin care a trecut, amintindu-și cu precizie fiecare detaliu al întâlnirii ei cu nebunia. Barbara K. Lipska ne explică felul în care boala, leziunile cerebrale și vârsta ne pot schimba comportamentul, personalitatea, gândirea și memoria. Și ne arată ce părți din mintea noastră rămân funcționale chiar și atunci când ne scufundam în tenebrele bolii psihice.

„Oricât de înfricoșătoare ar fi fost experiența mea, mă gândesc mereu la ea ca la un dar neprețuit. În calitate de specialistă în neuroștiințe, am studiat creierul timp de zeci de ani, conducând proiecte de cercetare asupra bolilor mintale. Doar atunci când am bătut nebunia pe umăr mi-am dat seama cum este, de fapt, să-ți pierzi mințile și apoi să-ți revii.”

Îmi plac cărțile de psihoterapie, aceste cărți de non-ficțiune care îmi fac accesibile anumite povești deseori cutremurătoare, dureroase, dar pline de curaj, pline de situații din care aș putea învăța - situații care, altfel, nu mi-ar fi cunoscute, dar care devin reale atunci când citesc despre ele, atunci când îmi dau seama că povestea este scrisă de către o persoană care, din păcate, a avut contact cu așa ceva, a trăit experiența respectivă și a simțit-o, cum s-ar spune, pe propria-i piele; și ce te recomandă mai tare - dacă nu ești vreun cercetător în domeniu care încearcă să aducă în lumină o anumită teorie - să scrii o carte de genul, dacă nu chiar faptul că ai trecut, în cele din urmă, prin așa ceva? Am mai citit și cartea Mâine eram veșnic leu (recenzia o puteți găsi AICI), care m-a șocat și m-a tulburat, abordând aceeași ideea ca și romanul autobiografic Nebunie și vindecare, care, în aceeași măsură, m-a atins tare de tot, deși recunosc că mi-ar fi plăcut ca mecanismele fiziologice ale afecțiunii Barbarei K. Lipska să fie puțin mai aprofundate (asta ține strict de mine, evident, deoarece mi se pare un domeniu interesant și încă destul de „obscur” din punct de vedere științific). Însă tot am fost martorul unei povești care mi-a reamintit cât de curajos, puternic, plin de speranță, cât de frumos și luptător este sufletul omului, omul în sine, și cât de mult contează ca, mai ales în anumite momente, să-i ai alături pe cei dragi; vlăstarii care să-ți ofere motive să mergi mai departe și niciodată, dar niciodată, să nu depui armele înainte de a avea certitudinea că, într-adevăr și din păcate, nu se mai poate face nimic.

„Creierul meu - în particular lobul frontal, care-l îngrijorase pe dr. Aizer pentru că are rol de control al funcțiilor cognitive superioare - este un câmp de bătălie mortal.”

În cartea de față, Barbara K. Lipska ne oferă o radiografie dureroasă a unei perioade din viața ei în care trăia cu gândul că, într-adevăr, atât s-a putut face. O femeie puternică, inteligentă, cu o viață extrem de activă, pasionată de schiat și maratoane, Barbara pare a fi binecuvântată cu tot ceea ce a vrut vreodată: o carieră strălucitoare, mulțimitoare, o familie fericită și liniștită și un corp care îi este alături zi de zi, în cea mai bună formă, după o luptă anterioară cu un cancer mamar pe care a reușit să-l trateze. Însă totul se schimbă într-o zi, când își dă seama că vederea începe să-i cam joace feste; luând în considerare faptul că în istoricul ei medical se înscrie o patologie atât de gravă, imediat își face niște investigațiile necesare, însă diagnosticul nu este nicidecum unul încurajator, ba dimpotrivă: la nivel cerebral, se pare că s-au dezvoltat niște tumori date de un melanom, o formă de cancer de piele care, în ziua de astăzi, se consideră a fi una dintre cele mai grave și greu de tratat. Mai mult decât atât, metastazele cerebrale se pare că-i afectează calitatea vieții, încetul cu încetul, până la degradarea propriei identități: Barbara, cândva liniștită, fericită, răbdătoare și înțelegătoare, cu o iubire nemăsurată pentru nepoții și familia ei, începe să devină irascibilă, lipsită de compasiune, intempestivă emoțional, cuprinsă de nervozitate și deloc empatică. Cred că partea cea mai - dacă aș putea spune - „interesantă” a fost faptul că boala de care sufera nu-i permitea, efectiv, să își dea seama de natura comportamentelor sale: nu i se părea în neregulă să fie irascibilă, să țipe la oamenii care-i voiau binele, să fie pasivă la nevoile celorlalți. Bineînțeles, metastazele cerebrale se pare că-i afectau funcția cortexului prefontral, acea regiune a creierului responsabilă de gestionarea comportamentelor emoționale, ceea ce o aduce pe Barbara aproape de limita a ceea ce se numește „nebunie”. Astfel, o cercetătoare într-ale creierului, ajunge să fie propriul ei cobai, propriul ei experiment. Cum e viața asta, nu-i așa?

„Toate acestea au un efect distrugător asupra emisferelor mele cerebrale, la fel cum comportamentul meu îmi afectează familia. Deși știam că puteam plăti un preț ridicat pentru șansa de a trăi, nu aveam idee cât de mare urma să fie costul.”

Urmărim, de-a lungul cărții, degradarea Barbarei, înstrăinarea ei față de propria-i familie, incapacitatea acesteia de a realiza că, de fapt, cu toții îi vor binele și credințele sale conform cărora „fiecare pare-se a avea ceva cu ea”. Un drum lung, presărat cu întâmplări tot mai dramatice, momente de speranță și durere, când tratamentele păreau a fi viabile, învingând boala, urmate de recidive neașteptate, pierderea speranței și, în cele din urmă, ideea că atât s-a putut face. Până când, într-o zi, Barbara citește despre un studiu în care se urmărește o schemă terapeutică și se decide că aceasta este șansa ei - să devină „un experiment”, „un șobolan” asupra căruia să fie descărcate combinații de medicamente, imunoterapie; atât pare să-i mai rămână, așa că nu ezită să profite de șansa care i se acordă. După mai multe săptămâni, rezultatele încep să devină din ce în ce mai bun, iar Barbara reușește să trateze tumorile și, cu alte cuvinte, se vindecă și este gata să (re)înceapă o nouă viață. Evident, nu va trăi niciodată certitudinea că într-adevăr este un om sănătos, dar atât timp cât lucrurile sunt observate la timp, se poate institui un regim terapeutic urgent prin care să se asigure că patologia nu se va exacerba. Astfel, Barbara K. Lipska, devine din nou un om complet funcțional, întreg, își recapătă integritatea emoțională, și se hotărăște să pună la dispoziția cititorului povestea sa: o poveste emoționantă, dureroasă, reală, a unui om plin de curaj și dârz, hotărât și puternic. O poveste inspirațională despre cât de frumoasă este de fapt viața și cât de mult ar trebui să ne bucurăm, chiar și în cele mai nefaste momente, de ceea ce ne oferă și de ceea ce ne pune la dispoziție.

„(...) edemul meu cerebral este motivul pentru care mă comport ca un bolnav mintal: sunt aici cu trupul, dar nu sunt mereu și cu mintea. Cei din jurul meu mă recunosc în parte, dar nu pe de-a-ntregul. Ei se luptă să înțeleagă de ce mă comport atât de ciudat. Și eu sunt oarbă la îngrijorările lor.”

Nebunie și vindecare chiar a fost o carte pe care am citit-o cu un nod în gât, deoarece te face să îți pui anumite întrebări, să reconsideri anumite lucruri și nemulțumiri din viața ta. Este o carte reală, o poveste autobiografică a unui om care a luptat cu boala, care, încă o dată, reiterează adevărul privitor la cât de important este să nu renunți niciodată, să lupți și să faci tot ce e cu putință pentru a rămâne în viață. Și, în cele din urmă, să-ți spui povestea și, de ce nu, să-i inspiri și pe ceilalți, să le dai curajul de care poate au atât de multă nevoie, să le dai speranța care poate le lipsește și care-și găsește forma în moduri neașteptate (cum ar fi, spre exemplu, această carte). Să-i împingi de la spate, șoptindu-le suav că, într-adevăr, „se poate”, și e important ca niciodată să nu te lași învins. Le mulțumesc enorm prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de un sfârșit de săptămână liniștit și răcoros!