joi, 25 noiembrie 2021

Străinul de acasă, de Shari Lapena - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2018
Traducere: Alexandra Fusoi 

Shari Lapena este autoarea bestsellerurilor Cuplul din vecini (2017, Editura Trei, traducere de către Mihaela Buruiană), Străinul de acasă (2018, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), Ultima ei clipă (2021, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), An Unwanted Guest și Someone We Know. Înainte să înceapă să scrie ficțiune, a fost avocată și profesoară de engleză. Shari Lapena locuiește la Toronto și urmează să publice un nou roman, intitulat Not a Happy Family.
„În casă fusese cineva și răscolise printre lucrurile lor. Se întinsese pe patul lor. Nu-i spusese niciodată lui Tom. Și acum știe cine fusese. Fusese el, de fiecare dată. Fusese în casa lor, venind și plecând în voie. Privind și așteptând. I se face rău când se gândește. Dar acum e mort. Fotografiile dezgustătoare ale cadavrului îi invadează mintea, iar ea încearcă să le alunge din nou.”
Karen și Tom Krupp sunt un cuplu fericit și au o casă minunată în nordul statului New York. Dar, într-o seară, Tom se întoarce acasă și descoperă că soția lui a dispărut, indiciile sugerând că totul s-a petrecut în mare grabă. Tom se trezește cu poliția la ușă și e informat că soția lui a avut un accident de mașină pentru că gonea cu mare viteză într-o parte rău famată a orașului. Ajuns la spitalul unde Karen a fost transportată, descoperă ușurat că soția lui a avut noroc și nu s-a ales decât cu o comoție și câteva zgârieturi. Totuși, Karen nu-și poate aminti deloc ce căuta acolo. Karen se întoarce acasă cu Tom, hotărâtă să-și continue viața. Dar apoi își dă seama că lucrurile din căminul ei au fost mișcate de la locul lor. Ceva nu e în regulă. Cineva a fost în casa ei. Iar poliția insistă cu întrebările. Pentru că în această casă fiecare e un străin. Fiecare are un secret pe care vrea să-l țină ascuns.
„Doar că nu arăta ca o hoață de mașini sau o drogată. Arăta ca o gospodină. Din câte putea el să-și dea seama, cu tot sângele ăla.”
Cuplu fericit, casă drăguță, viață liniștită în suburbii, vecini interesanți, grătărele în weekend și toate bune și frumoase și copii fericiți și soț drăguț și soție devotată, cariere OK, nici prea solicitante dar îndeajuns de bune încât să asigure un venit peste medie. A, da, și o întâmplare bizară când ea face un accident destul de bizar, în niște circumstanțe bizare. Și, la capătul celălalt, deloc bizarul fapt că, na, ea nu-și mai amintește mare lucru din ce s-a întâmplat, are o amnezie temporară și... Mna, e cam confuză chestia, man! Pentru mine, rețeta clasică de thriller amărât și basic, care nu m-a încântat deloc și căruia, fără nicio durere de inimă, i-aș fi dat 2 steluțe dacă n-aș fi dat deja 2 steluțe unei cărți care m-a enervat mult, mult mai mult. Dar cred că Shari Lapena chiar nu-i pentru mine, fiindcă știu persoane care chiar adoră cum scrie ea, poveștile pe care le construiește, personajele și toate lucrurile care fac din romanul ei să fie - pentru mine - atât de banal și lipsit de esență. Străinul de acasă nici n-a avut un început sănătos, nici n-a avut o continuare care să mai fi tăiat din intriga deja răsuflată: a fost un roman plat, care nu mi-a stârnit nimic, dar nimic, nici măcar curiozitate, nici măcar interes. Și sfârșitul a fost atât de previzibil, atât de banal, încât am terminat cartea gândindu-mă că romanul ăsta chiar a fost o fabuloasă și nedorită pierdere de timp!
„Nu crede că se preface că e amnezică. Bănuiește că vrea la fel de mult ca și soțul ei să știe ce s-a întâmplat în acea seară.”
Nu știu, poate dacă stilul de scriere ar fi fost ceva mai plastic, ceva mai, cum să zic, profund (pe cât de profund o permite un asemenea gen literar, în speță thriller), mai emoționant, mai personal și mai apropiat de cititor, poate aș fi fost mai bine antrenat de acțiune, poate aș fi fost mai prins în universul cărții (aici, chiar am stat și m-am gândit dacă traducerea ar fi avut vreo formă de vină în ceea ce privește modul în care am recepționat proza, gândurile autoarei, deci ale personajelor, trăirile lor și tot așa) - în schimb, lucrurile mi s-au părut foarte seci, austere, lipsite de esență și mult, mult prea mecanice pentru gusturile mele. Aș fi vrut să simt intensitatea situațiilor, să simt intensitatea cu care personajele trăiesc anumite întâmplări prin care trec, cărora le dau piept. Mda, se-ntâmplă, ce-i drept, destul de multe în această carte, însă Shari Lapena mi se pare că a fost mult prea mecanică și lipsită de esență: n-ajunge doar să livrezi cititorului o poveste, fie ea și una dinamică și cu întorsături de situație (dacă-i cazul, chiar n-a fost cazul, fiindcă, repet, pentru mine cel puțin totul a fost mult prea previzibil), o poveste thriller, tensionată, ci eu cred că trebuie să găsești un echilibru între emoție și menținerea stării de alertă, între profunzime și dinamica prozatoare. În fine, e doar părerea mea, dar cred că Străinul de acasă a scârțâit tare în ceea ce privește acest aspect (și, evident, multe altele).
„- Soția dumneavoastră pare să fi fugit de ceva anume, spune Fleming, cu o expresie neutră. Trebuie să întreb - fugea de dumneavoastră?”
Personajele, iarăși, mi s-au părut seci. Seci și - probabil cuvântul care ar descrie această carte - previzibile. Mi s-a părut că nu au evoluat deloc, că n-au avut nimic de oferit în afară de a fi niște simpli vectori purtători ai unor „secrete” (uau, ce secrete originale, ce întâmplări care să le marcheze profund existența), în a căror cârcă Shari Lapena și-a conturat ideile romaniste: iarăși, basic. Îmi spunea cineva, probabil la câte romane scrie, e și normal să facă uz de toate „ideile” în care de obicei merg romanele aparținând tagmei thriller; eu sunt de acord, chiar am citit multe cărți care să abordeze aceleași teme, majoritatea redundante, ce-i drept, dar am citit și cărți care chiar au avut o poveste extrem de bună, construită de la premise „arhifolosite”. Dar la Lapena n-am găsit nimic care să mă miște; și dacă sfârșitul ar fi avut vreo șansă să mă facă să-mi reconsider, câtuși de puțin, părerea - ei bine, a gafat-o și la partea asta. Cu un stil e atât de general, atât de sec încât parcă nici nu-l pot numi „stil”, Shari Lapena chiar pot spune că m-a dezamăgit; singura parte bună a fost că am citit cartea rapid și că nu m-a solicitat deloc, dar deloc.
„A ascuns o grămadă de lucruri de bărbatul pe care-l iubește (...). Măcar de și-ar pute aduce aminte ce s-a întâmplat în seara aia! Se simte de parcă ar fi oarbă, încercând să navigheze printre numeroase primejdii pe care nu le poate vedea.
Nu știu ce aș mai putea spune, așa că mă voi opri aici. Trebuie totuși să menționez că eu sunt un cititor înrăit al acestui gen literar - thriller -, iar anul acesta cred că am citit mai multe decât oricând. Bineînțeles, am avut parte și de rateuri monstruoase (ups, unul e chiar de față), dar și de thrillere memorabile, complexe și complete. De aceea e și normal să compar cărțile între ele, mai ales când fac parte din același gen literar, deci e normal să le ierarhizez funcție de care mi-a plăcut mai mult și mi-a depășit (deseori) așteptările. Drept urmare, eu cred că romanul lui Shari Lapena este puțin sub linia mediocrului, deși chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult: însă iau în considerare faptul că această lectură vine după multe, foarte multe thrillere bune pe care le-am citit; așadar, sunt sigur că Străinul de acasă este o carte care cu siguranță s-ar potrivi mult mai bine cititorilor care nu sunt familiarizați cu acest gen literar, însă vor să pătrundă în mrejele sale pline de mistere. În acest caz, vi-l recomand fără nicio reținere! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor! 

duminică, 21 noiembrie 2021

Monogamie, de Sue Miller - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2021
Traducere: Laura Karsch

Sue Miller este recunoscută la nivel internațional pentru eleganța și realismul pătrunzător cu care scrie despre familia contemporană. Cărțile ei au apărut în 22 de țări, în numeroase ediții și traduceri. The Good Mother (1986), primul dintre cele 11 romane ale ei, a devenit imediat bestseller. Printre numeroasele distincții primite de autoare se numără bursele Guggenheim și Radcliffe Institute. A predat ficțiune la Amherst, Tufts, Boston University, Smith și MIT. La Editura Trei a apărut romanul Monogamie (2021, traducere de către Laura Krasch). 
„- Atunci, ce ai învățat? l-a întrebat ea cu glas strident.
Ce ai învățat tu din toată suferința mea?”
Graham și Annie sunt căsătoriți de aproape 30 de ani și, după toate aparențele, formează un „cuplu de aur”. El este un bărbat masiv și sociabil, cu pofte pe măsură, care iubește viața și lucrează ca librar. Ea, mai rezervată și introspectivă, este fotograf și se pregătește pentru prima expoziție după o pauză de șase ani. Deși din familie mai fac parte doi copii adulți și fosta soție a lui Graham, Annie e convinsă că ea este marea și ultima lui iubire. Când Graham moare pe neașteptate, Annie se simte pierdută și se întreabă ce rost are să continue fără el. Însă cât încă îl jelește, descoperă un secret distrugător, care o aruncă în beznă și o face să se întrebe dacă l-a cunoscut vreodată cu adevărat.
„Dacă era să aleagă un element central al căsniciei lor, acesta putea fi. Mai mult decât compatibilitatea lor generală, mai mult decât copilul lor sau simțul comun al umorului - acesta. Această legătură, această rețea: petrecerile, librăria, mâncarea, prietenii. Uneori, încă, sexul.” 
Un roman a cărui descriere ar suna ca premisa unui thriller de familie, dramatic, cu un final dintr-ăla exploziv; ei, bine, romanul lui Sue Miller este departe de a fi un thriller. Este, de fapt, o carte care explorează, cu o finețe aparte, cu un talent ireproșabil, profunzimea naturii umane, complexitatea ei; un roman care luminează tenebrele sufletului, cotloanele nestrăbătute ale acestuia, unghiurile și umbrele minții umane. Durerile și neputințele. Traumele trecutului și ale morții, „doliul” ca manifestare a durerii și a lipsei. Pot spune doar că-mi pare deosebit de rău că sunt nevoit să recenzez această carte din perspectiva celui care sunt acum; pentru că, dacă este să mă gândesc bine și să fiu sincer (în primul rând, cu mine), romanul lui Sue Miller este un roman al oamenilor mari, un roman al oamenilor care și-au întemeiat deja o familie, care s-au căsătorit, care au divorțat, care au făcut copii, care... Un roman al oamenilor care s-au maturizat, au crescut și au devenit adulți. Este un roman care presupune, zic eu, o anumită pregătire de viață, o anumită experiență (care, zic eu, te definește și, uneori, schimbă, reinventează, reconsideră...); doar atunci, tind să cred, poți aprecia romanul lui Sue Miller la adevărata lui valoare; doar atunci poți înțelege subtilitățile și substraturile expresive și psihologice ale romanului Monogamie.
„(...) el și John reveniseră la subiectul lor principal: tații lor dispăruți și cum îi afectase pe ei faptul că fuseseră abandonați, cum îi marcase pe termen lung. Modurile diferite în care acționaseră, tineri fiind.”
De altfel, ar fi putut fi un roman cu o încărcătură emoțională substanțială, dacă „mi-ar fi fost accesibil”, dacă mi-aș fi putut raporta experiența de viață la el: după cum și titlul o reflectă, acest roman este despre căsătorie, însă despre mult mai mult ecât atât - despre durere, despre conștientizarea sinelui, despre descoperire (cum, niciodată, nu ești sigur că te cunoști în totalitate, că te-ai descoperit în întregime de-a lungul vieții). Un roman de familie, despre tătici, mame, fii și fiice, prieteni, soți și neveste; aceste relații, în cele din urmă, sunt etalate, chirurgical, de către Sue Miller, pe o lamelă fină, așa cum un biolog își etalează probele de interes pentru a le analiza la microscop: Miller dă dovadă de o inteligență deosebită și de o cunoaștere aparte a psihologiei umane, a psihologiei de familie. În Monogamie, parcă totul se-nvârte în jurul lui Graham (un om „mare”, centrat pe sine, deschis la experiențele vieții, extrovertit, tată, fost soț, actual soț, adulterin etc.), iubit de toată lumea (nu pot spune că nu mi-a fost drag, dar a avut și niște defecte care m-au făcut să nu-i ofer tot creditul meu de cititor). 
„Avea sentimentul că seara asta fusese omagiul ei personal pentru Graham, elogiul ei sub formă de mâncare și vin, sub forma genului de petrecere care-i plăcuse lui întotdeauna. Acum era bucuroasă că funcționase, după toate aparențele, și că în unele sensuri - în unele dintre vechile sensuri - se distrase și ea.”
Graham este căsătorit, de treizeci de ani, cu Annie; în trecut, a divorțat de Frieda, iar acum are doi copii - unul cu Annie și unul cu Frieda. Ideea este că ajungem să cunoaștem celelalte personaje parcă prin raportare la Graham, din lumina relațiilor lor cu el. Și totuși, cred că la povestea lui Sue Miller este frapant și curios cât de bine ajungi să cunoști de fapt personajele; și nu este vorba doar de relațiile peronajelor cu Graham, ci și depre relațiile dintre personaje. Annie și Frieda, spre exemplu, sunt prietene foarte bune, iar copiii lor au relații foarte bune cu „mamele vitrege”. Toată lumea iubește pe toată lumea, la o adică. „O mare poveste despre o mare fericire a unei mari familii” - se-ntâmplă asta și-n viața reală? Well, n-aș crede. Dar aș putea spera că, într-adevăr, acest scenariu este posibil. Însă intensitatea scriiturii lui Miller îți dă un sentiment desăvârșit de realitate - ca și cum cititorul știe totul despre personaje, le cunoaște în totalitate și în întregime, chiar mai bine decât ar fi putut-o permite. Dincolo de talentul romanist, de a livra o proză impecabilă, personajele lui Sue Miller - cel puțin în romanul Monogamie - sunt de o forță cognitivă aparte, de-o rafinețe sublimă.
„Răsfoind albumul, Annie a simțit cum i se atenuează senzația de micime, de gol. Pentru că fotografiile, în măsura în care relatau istoria librăriei și a petrecerilor, spuneau și istoria căsniciei lor. Întreaga istorie, de la bun început. Aici era Graham, în cămașă, la petrecerea de inaugurare a librăriei, cu pata de vin roșu pe piept, cartea ei de vizită. Și acolo era ea, la o lectură a lui John Arnold, așezată în primul rând, lângă Graham, corpurile lor atingându-se.”
O potretizare realistă, cu lucruri bune și mai puțin bune, cu dureri și bucurii, a unei familii în care detaliile mici aduc schimbările majore, o familie în care oamenii se schimbă și uită să-și spună și să-și amintească unul altuia acest lucru. O proză profundă, subtilă, în brațele căreia personajele lui Sue Miller evoluează și „ies la lumină”, se descoperă în fața cititorului; într-un roman intim și delicios, Sue Miller descrie dragostea autentică, descrie iubirea profundă și, în același timp, plasează o întrebare care, chiar și pe mine, m-ar putea bântui: după 30 de ani de căsnicie, chiar poți spune că-ți cunoști, cu adevărat, partenerul? Cum poți face față înșelatului: chiar mai poți ierta și intra în relație ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Poți acoperi cu un plasture acea perioadă urâtă din relație, gândindu-te că ai puterea s-o dai uitării? Chiar a fost un roman bun, însă, așa cum am spus, îmi pare rău că nu l-am putut simțit dintr-o perspectivă mai profundă, care să mă miște mai mult, să mă tulbure - de altfel, Monogamie are toate aceste calități, însă lectura acestui roman cred că ar trebui să vină în tandem cu o experiență de viață specifică (una pe care eu unul n-am acumulat-o încă). Dar sunt sigur că există printre voi persoane cărora acest roman chiar li s-ar potrivit mai bine. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, și o duminică relaxantă și plăcută!

joi, 18 noiembrie 2021

Călătorie în jurul omului, de Alexandru N. Stermin - Recenzie

Editura: Humanitas
Colecția: Știință
Număr de pagini: 180
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2021

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș‑Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.
„Urmează să vă povestesc întâlnirea mea cu lumea în jurul căreia am călătorit, dar dincolo de toate, întâlnirea cu mine, cu noi, cu omul pe care l-am curprins cu întrebările firești. La început caut să văd de unde venim și cine suntem, apoi ce și cum este universul acesta al existenței noastre, dat de magie și imaginație, religie, etică și iubire, ca, spre final, să ajung să cuget la cea mai mare aspirație a lumii în care trăim - fericirea - și la cea mai mare frică a mea și a lumii - moartea.”
„Cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, am plecat singur într-o călătorie în jurul lumii. Primele nopți le-am dormit în jungla amazoniană, apoi zile întregi am umblat în alte două jungle – jungle urbane, pe cât de depărtate, pe atât de diferite –, Los Angeles și Beijing. M-am întors acasă mai viu, însuflețit de ce descoperisem, nu doar în lumea din jurul meu, ci și în lumea din mine – din noi, din om. 30 de ani a marcat pentru mine începutul marilor descoperiri geografice – explorând lumea am descoperit geografia ființei mele, cu continentele ei, de la cele mai luxuriante, cum sunt imaginația și iubirea, la cele mai întunecate și reci, cum este moartea. Despre fascinația acestei lumi vă povestesc aici.” - Alexandru N. Stermin
„Ca să pricepem legătura noastră cu jungla nu trebuie neapărat să căutăm prin milioanele de pagini scrise de geneticieni, antropologi și arheologi, ci uneori e nevoie să fim atenți la ce simțim când ne întâlnim cu natura.”
Biologul și exploratorul Alexandru N. Stermin călătorește în jurul acestei lumi; dacă e să fiu sincer, ceea ce îmi doresc cel mai mult de la această viață pe care o trăiesc: să văd această lume în toată splendoarea ei, în toată efervescența biologică și în toată dinamica evolutivă, în toată complexitatea biodiversității ei, în toate formele-i de manifestare și-n tot comportamentul ei circadian - să o cunosc atât în lumina zilei, cât și în crepusculul nopții, s-o cunosc așa cum, poate, nu m-aș cunoaște vreodată pe mine; or, poate doar atunci, voi ajunge să mă cunosc cu adevărat sau, cel puțin, să-mi explorez natura interioară. Să „fac o călătorie în interiorul meu”, pășind în tainele naturii și cunoscându-i „cotloanele sufletului”. O, natura, ce poate fi mai frumos decât atât? Unde se poate simți omul mai liber, mai desăvârșit, mai complet, mai întregit, dacă nu în pântecul pădurii primitoare, care, ca o mamă, te primește cu brațele deschise și te strânge la pipetul ei curat și cald? Poate, dacă am prețui cu toții mult mai mult diversitatea care ne înconjoară, dacă nu am mai lua totul for granted, ca și cum ni s-ar cuveni, nouă, ca specie, lumea aceasta - cu tot ce înseamnă ea -, cu siguranță ar fi un loc mult mai primitor. Mult mai frumos. Și, de altfel, ceea ce contează cel mai mult, ar fi un loc unde am putea învăța cum să trăim sustenabil și cum să ne angajam în activități care să nu „ucidă” natura, care să nu „consume” natura - deoarece, în cele din urmă, despre Pământ se știe că este singurul loc care, momentan, este capabil să susțină viața. 
„Noi, oamenii, suntem parte a naturii și, astfel, întâlnirea cu oricare dintre formele ei - junglă, luncă, deal, mlaștină, plajă, livadă ori parc -, conștient sau nu, ne învăluie în ceea ce este ea în esență, o armonie nascută prin hazard din haos. Ne este însă greu să înțelegem în cel fel suntem parte din natură, pentru că de câteva generații încoace ne-am tot ascuns în spatele zidurilor și am uitat de unde am plecat sau, dacă tot vorbim despre junglă, nu mai vedem pădurea din cauza copacilor.”
În călătoria pe care Alexandru o parcurge, într-o explorare a frumuseții colosale a naturii și a infinității acesteia, totul capătă o intensitate aparte; în sine, călătoria devine nu doar o călătorie fizică (plec din punctul A și ajung în punctul B, bucurându-mă de experiențele de care am parte), ci devine și o călătorie spre sine, în sine, o „experiență a cunoașterii profunde”, o călătorie „în jurul omului” (vai, ce mult îmi place titlul acestei cărți). Astfel, Alexandru Stermin face o călătorie în lumea biologiei, în lumea neurobiologiei și a psihologiei, surprinzând în cartea sa idei pe care acesta le susține, idei și concepții despre univers, idei filosofice și științifice (în niciun caz nu „categorizez” știința și filosofia, ca și cum filosofia ar fi exclusă din tagma științifică; mai bine aș fi zis „științe umaniste” și „științe reale”), părăsind „tagma generală” și punând în centru „omul”, ca subiect de interes al ideilor sale: viața, moartea, iubirea, fericirea, „scopul”. Cu o inteligență evidentă, documentată, autorul face o incursiune în istoria noastră arhetipală, analizând comportamente biologice precum relația de cuplu, monogamia, biologia reproducerii („ne-am născut să fim monogami sau poligami?”), dar și aspecte ceva mai sensibile și tabu (la noi, cel puțin), cum ar fi religia, „familia tradițională”, biopolitica iubirii romantice, dar abordează și aspecte filosofice (despre fericire și moarte, „viața e o poezie”, „dansul vieții cu moartea”). Na, în orice caz, chiar mi-am dat seama că Alexandru Stermin este un om frumos și sensibil, cu care, cu siguranță, poți avea conversații efervescente și pline de înțeles.
„Putem spune că religia - comportamentul religios - a apărut ca un accident evolutiv, s-a format din suprapunerea hazardată a mai multor planuri din creierul nostru. Astfel, suprapunerea planurilor de stocare a informației cu capacitatea de a visa, cu nevoia de statul, caracterul social și universal sexual a născut un comportament nou, care își ia valențele din toate celelalte - comportamentul religios. E ca o nouă culoare apărută în urma unui amestec de mai multe culori.”
După ce am terminat cartea, mi-am spus: „ce lectură prețioasă”, cât de intensă a fost, mai ales prin ultimele pagini. Și, într-adevăr, așa este. Există anumite cărți pe care le simți mai aproape de suflet, mai personale, anumite cărți cărora știi că le acorzi încrederea ta deplină și care știi că, cum-necum, reușesc să se apropie de sufletul tău, să-și facă „o casă” acolo, într-o cămăruță caldă din interiorul tău. Nu știu, eu așa am simțit, după ce am terminat Călătorie în jurul omului, că s-a întâmplat: am simțit că i-am permis lui Alexandru Stermin să pătrundă în sufletul meu și să-mi schimbe, într-o măsură, natura interioară; asta, bineînțeles, într-o direcție mai bună. Sau poate, încă o dată, mi-am dat seama decât de frumoasă este viața trăită în comuniune cu natura, cât de intens, probabil, este totul, și cât de liber se simte omul în mijlocul, să spun așa, definiției libertății (adică natura). În orice caz, știu că nu este o carte pe care să nu o recomand și pe care să nu o consider una de căpătâi, una specială: dincolo de aspectele științifice pe care Alexandru Stermin le-a abordat, această carte are ceva mult, mult mai intim; și nu vorbesc doar de vocea narativă caldă, de informațiile livrate într-un mod extraordinar de accesibil, ci vorbesc despre „o experiență” anume pe care am avut-o citind această carte. O experiență pe care, în fine, n-o pot descrie, n-o pot defini, ci doar știu că am trăit-o și-atât! Și, probabil, asta contează cel mai mult!
„Acum știu sigur că, dacă în fiecare moment pe care îl trăiesc, aș ști să simt ca cel mai efervescent dintre hedoniști, să conștientizez ca cel mai profund dintre hermeneuți și să înțeleg ca cel mai luminat dintre înțelepți, mi-ar ajunge o viață cât o veșnicie.”
Știți cât de mult îmi plac cărțile de popularizare a științei și cărțile care vorbesc despre conexiunea și comuniunea dintre om și natură. În această direcție, vă recomand cu cel mai mare drag și cu toată încrederea volumul lui Alexandru N. Stermin, Călătorie în jurul omului. Este o carte extrem de bine scrisă, efervescentă, emoționantă și plină de înțelesuri, elegantă, rafinată și subtilă care, deși are doar 180 de pagini, surprinde idei inteligente și înțelepte, atitudini sănătoase de viață lecții pe care, eu unul, mă bucur că le-am putut asimila și, probabil, le voi fi integrat în propria-mi viață în viitorul ce urmează. Chiar este o carte intensă, o carte prețioasă și calitativă, memorabilă nu neapărat prin „povestea” surprinsă (călătoria propriu-zisă), pe cât datorită ideilor de viață pe care autorul, cu încredere, le-a surprins între paginile ei. Mă bucur mult că am avut ocazia să o citesc și să o simt atât de frumos; dacă o veți citi, să-mi dați de știre, sunt tare curios ce părere veți fi avut! Să aveți lecturi doar frumoase și pe placul vostru, pline de profunzime! 

miercuri, 17 noiembrie 2021

Ęlęgbara, de Alberto Mussa - Recenzie

Editura: Univers
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 126
Anul apariției: 2015
Traducere: Laura Bădescu și Anca Ferro

Alberto Mussa s-a născut în Rio de Janeiro, Brazilia, în 1961. A studiat matematica, apoi diverse limbi străine (între care araba, tupi şi yoruba), a predat pentru o vreme poezie preislamică la Universitatea din Rio de Janeiro, a lucrat ca lexicograf şi traducător. Datorită ascendenţei sale (provine dintr-o familie cu origini în Liban şi Palestina), Alberto Mussa a fost dintotdeauna interesat de cultura orientală şi în special de literatura arabă. A debutat în 1997 cu volumul de povestiri Ęlęgbara, urmat de romanele O trono da rainha Jinga (Tronul reginei Jinga, 1999) şi Enigma lui Qaf (publicat în 2004, tradus în engleză, franceză şi în alte câteva limbi străine, a câștigat premiile „Casa de las Americas” și Premiul Criticilor de Artă São Paulo). Mişcarea pendulară (2011) a obţinut Premiul „Machado de Assis” pentru cel mai bun roman. Toate aceste titluri au apărut la Editura Univers
„- (...) tu disprețuiești plăcerea pentru că spectacolul vieții nu-ți mai spune nimic. Nu mai mănânci. Nu te mai întorci la soțiile tale. Oricum, te-au părăsit. Toată lumea te-a părăsit. Ești un laș; un ratat; un om în care nimeni nu mai crede. Uită-te bine la animalele astea pe care le numești strămoși; recunoaște-ți greșeala; gândește-te la prostia ta.”
Cele zece povestiri din volumul de debut al lui Alberto Mussa, Ęlęgbara, amestecă, într-o maniveră care, definitoriu, va deveni marca scriitoricească și romanistă a scriitorului, evenimentele istorice, mitologia și ficțiunea, plimbându-l pe cititor din zorii omenirii până în contemporaneitate și din Europa până în Africa și Brazilia, oferindu-i un tablou fantastic și uneori crud, creat de întâlnirea dintre aceste culturi, dintre aceste lumi atât de polarizante și atât de opuse, însă care-și găsesc convergența în mintea unui scriitor talentat, efervescent, melancolic și incisiv, sarcastic, profund vrăjit de mitologia orientală și literatura arabă, păstrând „vocile celor de dinainte”, cei care „au fost” și, parcă, vorbesc prin proza originală a lui Alberto Mussa. 
„- Eternul corp care nu îmbătrânește. Proști sunt cei care cred în spirit și în lumea de dincolo de cer. Doar ceea ce poate fi văzut și atins există cu adevărat. În burta unui jaguar, destinul omului e să se transforme în rahat.”
Aveam această carte de ceva ani în bibliotecă, iar azi dimineață, din întâmplare, am văzut-o; mi-am zis că a așteptat prea mult timp, așa că ar fi cazul s-o citesc (nu plănuiam s-o fac prea curând, dar având în vedere numărul destul de mic de pagini, mi-am zis că are să meargă rapid și că, na, „am să-mi iau de-o grijă și cu această carte”), cine știe, poate descopăr vreun nou autor care să-mi stârnească interesul prin cărțile scrise; mna, nu prea a fost cazul, din nefericire, deși am observat că Mussa mai are ceva cărți traduse la noi, și totuși poate este prematur să trag concluzii deloc viabile doar citind această carte (care, de altfel, e și volumul de debut al autorului), spunând că știți, Mussa nu scrie bine. Fiindcă, cine știe, poate cărțile celelalte sunt mai interesante; oricum, în Ęlęgbara, am descoperit o voce narativă destul de interesantă, autentică și mult diferită față de multe voci romaniste întâlnite; a avut acel ceva pe care știu că nu l-aș defini, și-n același timp nu știu sigur dacă vorbesc despre un acel ceva care să-mi placă sau nu, care să-mi satisfacă sau nu așteptările de cititor. Oricum, am plecat din lectură cu certitudinea că aceasta nu va fi ultima carte scrisă de Alberto Mussa pe care o citesc, fiindcă subiectele abordate și felul în care, plastic, au fost tratate, mi-au stârnit o curiozitate anume. 
„Pentru că era o pecete expresia acestor chipuri mai mult decât triste și mai puțin decât inexpresive: era semnul celor care ajunseseră la limita extremă a înțelegerii de sine. 
Volumul de față cuprinde un set de zece povestiri (sau nuvele, cum vreți să le spuneți) care abordează, într-un mod original, „geneza”, formarea multiculturală a identității braziliene, a identității orientale - nu știu pe cât am înțeles eu aceste povestiri (departe de mine, de fapt, documentarea în această idee, pe cât felul în care Mussa a reiterat ideile pe care le-a livrat cititorului), dar știu că, la un moment dat, chiar am fost vrăjit de anumite aspecte, de felul în care proza lui Mussa s-a împletit cu lirismul situațiilor, cu modul în care și-a creat personajele, dându-le viață și acoperindu-le cu un fel de mister sui generis; personajele lui Mussa au devenit stări, au devenit idei, au devenit moravuri și sentimente și trăiri și principii, renunțând la „carcasa de carne”, personajele lui Mussa au devenit însăși valori ale umanității. Alberto Mussa îmbină faptele istorice cu ficțiunea și mitologia, într-o operă efervescentă, lirică și dramatică, ce poartă cititorul printr-o călătorie densă, distractivă, inteligentă, conturând aspecte legate de cultura orientală, expansivă, misterioasă și deosebit de complexă: cultura braziliană, portugheză, africană.
„Cel mai ciudat dintre cranii - chiar cel asupra căruia medita în acel moment - prezenta o proeminență neobișnuită deasupra orbitelor, de parcă și ochii acestui individ ar fi trăit tot în niște caverne. Ipoteza că el și această ființă erau doar aspecte ale aceluiași continuum, supus doar legilor naturii, îi tulbura foarte profund spiritul.
- Dacă omul este făcut după chipui și asemănarea lui Dumnezeu, acest Dumnezeu este aproape o maimuță.”
Ar trebui să vorbesc puțin și despre traducere, care mi s-a părut extraordinară, reușind să redea într-o formă estetică și plastică proza lui Mussa (putem cu toții să cădem de acord asupra importanței unei traduceri bune, care să reușească să păstreze vocea narativă, originală, a autorului; poveștile lui Mussa au fost extraordinar de bine redate, într-o proză care, prin stilul caracteristic, uneori auster, lipsit de „podoabe stilistice”, parcă se apropie de categoria eseistică, documentând mituri și legende, într-o atmosferă etnică, care dă culoare acțiunii și vitalizează personajele, făcându-le mai credibile, mai convingătoare, mai interesante. Nu știu ce aș mai putea spune, chiar e o carte interesantă - probabil, dacă ar fi avut forma unui roman, mi-ar fi plăcut mai mult. Așa, fiind alcătuită din povestiri, am avut impresia că unele-s trunchiate, fragmentate, și n-a reușit să mă introducă prea bine în „tainele ascunse”, în sămânța lor; cu toate acestea, au existat câteva care mi-au plăcut, într-adevăr, la nebunie. Abia aștept să am și altă întâlnire cu Mussa, nu știu de ce am impresia că promite multe, iar Ęlęgbara a fost doar preambulul unui autor original! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

Destrămarea întunericului (Sânge de stele, #2), de Elizabeth Lim - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 464
Anul apariției: 2021
Traducere: Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț 

Elizabeth Lim și-a petrecut copilăria în zona golfului San Francisco, unde a avut parte de o porție sănătoasă de povești, mituri și cântece. Înainte de a se dedica scrisului, compunea muzică pentru filme și jocuri video și, chiar și acum, recunoaște că, atunci când se așază lângă pian, îi vin cele mai bune idei pentru cărți. A studiat la prestigioase universități americane, precum Harvard și Juilliard. Elizabeth locuiește la New York, alături de soțul ei și de fiica lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitați elizabethlim.com.
„Căldura mă ardea și totuși mă alimenta cu o forță incredibilă. Dar oare venea de la rochia țesută cu zâmbet de soare sau de la sângele de demon care îmi curgea prin vene? Sau, și mai rău, de la amândouă?”
Călătoria Maiei Tamarin pentru a face rost de cele necesare pentru a croi rochiile din zâmbetul soarelui, lacrimile lunii și sângele stelelor are urmări nebănuite. Tânăra se întoarce într-un imperiu aflat în pragul războiului. Edan, băiatul-vrăjitor pe care îl iubește, a dispărut – poate pentru totdeauna –, și, de îndată ce pune piciorul în Palatul de Toamnă, Maia este silită să îmbrace rochia din zâmbet de soare și să ia, în secret, locul viitoarei mirese a împăratului pentru a păstra pacea. Când rivalii suveranului află despre înșelăciune, sunt hotărâți să îi facă pe vinovați să plătească. Totuși, războiul care pornește  în jurul Maiei este nimic în comparație cu lupta care se dă în sufletul tinerei. De când a fost atinsă de maleficul Bandur, Maia a început să se transforme în demon: ochii îi sclipesc roșii în cele mai nepotrivite momente, și nu-și mai poate stăpâni magia, corpul sau mintea. Pentru că nu mai are mult timp la dispoziție, tânăra este dispusă la orice sacrificiu pentru a-l găsi pe Edan, a-și proteja familia și a aduce pacea pe meleagurile natale.
„- Simți că, în clipa asta, puterea te părăsește. Respiri greu și, încetul cu încetul, te sufoci: simți că focul din tine moare, a spus el cu voce seacă. Întreține focul, Maia! Lasă-l să ardă!”
Idk what to say man, cred că am în gură un gust dulce-amărui, că am termiant seria asta, fiindcă n-aș fi vrut să o termin atât de repede (oricum, eu nu sunt tocmai fan serii, ce-i drept, mereu am problema că nu știu care-i ordinea în care ar trebui citite sau așa mai departe, plus că părerea mea e că, uneori, de ce să scrii o carte proastă de trei ori, și nu o singură dată?!, iar unii chiar mai lungesc acțiunea și așa mai departe); însă se-ntâmplă, ca și-n cazul acestei duologii, Sânge de stele, care cuprinde volumele Urzeala zorilor (primul volum, recenzia o găsiți, dacă vă interesează, AICI) și Destrămarea întunericului, chiar să-ți fie greu să te desparți de personaje, să te gândești că nu vei mai avea de-a face cu ele și nu vei mai fi martor la aventurile lor, cu alte cuvinte, bye-bye Maia și Edan; și chiar, parcă, mă atașasem de ele, îmi deveniseră dragi și mi se păreau cool și faine și tot ce se-ntâmpla era pe placul meu, deși, iarăși, nu citesc fantasy atât de des. Dar, da, recunosc, seria aceasta este seria mea preferată, iar undeva mai jos se clasează cărțile lui Shelby Mahurin. Mai vreau, deci, cărți scrise de Elizabeth Lim, fiindcă nu vreau să mă gândesc că nu o să mai știu nimic de Edan și Maia și de aventurile lor geniale și periculoase și terifiante și pline de fantezie și magie!
„- Acum, că i-ai simțit gustul, te va măcina mai repede decât înainte. Nu mai ai mult timp, Maia Tamarin! Insulele Uitate întreabă de tine, a mai spus el , încolăcindu-și laba peste încheietura mâinii mele în timp ce ghearele i s-au înfipt în carnea mea. În mod sigur, ai auzit vocile.”
Da, recunosc, primul volum al seriei mi-a plăcut mai mult, oarecum, adică parcă m-a ținut mai captiv și a mers mult, mult mai rapid decât al doilea; mi-a oferit mai multă esență și magie, nu știu, a avut o intrigă mai curioasă și misterioasă, a avut ceva care a făcut ca atmosfera să fie mai sufocantă și tensionată; al doilea volum, evident, mi-a plăcut, că doar nu i-am dat cinci steluțe de dragu' de a da cinci steluțe (deși trebuie să recunosc că average-ul meu de rating pe Goodreads este undeva peste 4,3, la 172 de cărți citite) - la o adică, a fost despre Maia și Edan, care mi-s dragi de mor, însă parcă a avut niște lacune în acțiune, sau nu a reușit, în fine, să mă apropie pe mine, prea mult, de ceea ce autoarea a vrut să transmită - o lume magică, o lume a pericolului intempestiv și a vrăjilor, a demonilor, unde forțele se-mpart între bine și rău, iar moartea pândește pe oricine și nimeni, dar nimeni nu este în siguranță. Vă rog să nu citiți asta dacă n-ați citit primul volum al cărții (!!!), însă a existat și ideea de Maia care se transformă într-un demon bizar, care mi s-a părut interesantă oarecum, a fost așa puțin dark toată chestia cu transformarea și procesul, chiar mi-au dat palpitații anumite scene care deveneau din ce în ce mai intense și periculoase; și, în fine, cartea chiar a avut o evoluție interesantă, care m-a ținut în acțiune și, la sfârșit, m-a făcut melancolic gândindu-mă că, of, asta-i tot, acum va trebui să-mi iau rămas-bun de la eroii mei dragi.
„Nu aveam nevoie de zeița Amana să mă ajute. Aveam cu mine zâmbetul soarelui, lacrimile lunii și sângele stelelor: trei bucăți de magie la fel de vechi ca lumea însăși. Pur și simplu, nu știusem cum să le folosesc - până în clipa aceea.”
Unele aspecte au fost „fructificate” de-a dreptul magistral, sublim: elementele din cultura chineză, care au îmbogățit și înfrumusețat intriga, dând un aer istoric, ezoteric aceestei cărți, folosindu-se de mituri diferite și legende asiatice, oferă cititorului o proză completă, extrem de fluidă, bine scrisă, frumoasă, care încheie această serie fermecătoare, efervescentă și mesmerizantă. În al doilea volum, violența, tragismul situațiilor, dramatismul sunt potențate la maximum de luptele care se dau în sufletul Maiei, conflictele și dramele prin care trece, zbuciumul interior cauzat de multe dintre cele întâmplate în Urzeala zorilor, primul volum al seriei. O poveste de-o forță aparte, care ne vorbește despre curaj, despre putere și despre speranță, despre triumful iubirii într-o lume dominată de întuneric, de moarte și durere, cu niște personaje complexe, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, care se dovedesc a fi întruchipări ale unor virtuți sufletești dintre cele mai de preț: iubirea față de cel apropiat și bunătatea. 
„- Demonul din tine devine tot mai puternic cu fiecare zi. Fiindcă tu ești creatoarea rochiilor, acestea vor ceda întunericului împreună cu tine. Rochiile sunt și salvarea ta, și declinul tău; ele sunt sursa puterii în amuleta ta. Dacă le vei distruge, te vei elibera de Bandur, a spus el și a făcut o pauză. Dar, a încheiat el, îți vei încheia și existența.”
Chiar a fost o duologie pe care o recomand cu cel mai mare drag; și cred că ăsta-i mare lucru, zic eu, având în vedere că în general nu prea citesc cărți fantasy. Pe cât am vrut să citesc această carte, Destrămarea întunericului, pe-atât am vrut să o amân, știind că mă voi despărți de prietenii mei dragi, Maia și Edan. Cred că, pentru prima dată, aș fi vrut ca această serie să cuprindă mai multe cărți, să mă poarte prin și mai multe aventuri efervescente, nebunești, neașteptate și periculoase, fiindcă m-am împrietenit cu cei doi, fiindu-le martor omniprezent în toate întâmplările care le-au pus viața în pericol și au făcut apel la curajul lor, la stâpânirea de sine, spiritul justițiar, presupunând sacrificii și multă, multă, multă magie și, deseori, un strop de nebunie. Chiar v-o recomand cu cel mai mare drag, sunt sigur că - mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen literar - o să vă placă la nebunie; eu nu-s fan, dar tot mi-a plăcut grozav de tare! Să aveți lecturi minunate și mult, mult spor!