Evadări celebre, de Traian Tandin - Recenzie

Editura: Aldo Press

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 640

Anul apariției: 2002

Colonelul Traian Tandin a fost un cunoscut polițist - printre reușitele profesionale multiple, discipol al marelui criminalist, general de brigadă Dumitru Ceacanica -, dar și un cunoscut scriitor - în urma editării a 23 de cărți polițiste de succes. Alături de generalul Ceacanica, „comisarul” Traian Tandin a cutreierat țara în lung și-n lat rezolvând crime spinoase și afaceri judiciare complicate. Dacă literatura nu i-ar roade sufletul acestui minunat comisar T.T., judiciaristul din el „l-ar ucide” - General de brigadă Dumitru Ceacanica

„Pentru pornirile sale sexuale greu de stăpânit, pentru crima comisă și mutilarea cadavrului, Alex Bartoli a fost judecat și condamnat la închisoare pe viață.”

Regretatul polițist Traian Tandin (7 martie 1945 - 9 mai 2020) a fost un om care mi-a marcat copilăria. În sensul bun, evident, fiindcă el e cel care mi-a deschis apetitul pentru cărțile thriller, cărțile cu crime, ucigași, tâlhari, găinari, hoți și alte persoane din tagma josnică a societății. Scriitor prolific de romane polițiste, în cariera sa literară Traian Tandin a documentat sute, poate mii de cazuri de pe întreg mapamondul, aducând în fața cititorului viețile a celor mai josnici și oribili oameni care au existat vreodată. Și spun asta pentru că, într-adevăr, unele cazuri prezentate sunt absolut odioase, dacă ar fi să fac referire la Condamnați la moarte (Aldo Press, 2004), Femei asasine pe mapamond (Aldo Press, 2005), cărți pe care îmi amintesc că le-am citit în perioada tezelor din clasele 5-8, și chiar îmi amintesc că odată mergeam pe stradă și citeam în același timp, deoarece pur și simplu nu mă mai puteam desprinde de lectură.

„Căutarea celui mai feroce criminal din Europa începuse...”

Din nefericire, cărțile acestea nu prea se mai găsesc, și-mi pare extraordinar de rău, întrucât chiar aș vrea să le am pe toate. Am văzut că există reeditări, dar nu la toate cărțile. Am căutat online, dar nu prea am mai găsit nimic. Poate ar trebui să încerc la anticariate, dar, sincer, nici nu prea am timp. În orice caz, vreau doar să vă spun că n-aș putea recenza această carte, fiindcă este evident despre ce e, nu? În Evadări celebre, Traian Tandin documentează cazuri adevărate în care persoanele ajunse după gratii au încercat să evadeze - atât din închisori românești, cât și din închisori din alte țări și de pe alte continente. Oricum, absolut genială carte, plină de întâmplări dintre cele mai bizare și chiar incredibile, de-ți vine chiar să crezi că, uneori, parcă nu-i adevărat: pușcăriași care evadează îmbrăcându-se în femei, care se bagă într-un sicriu, care se prefac morți, care sapă o galerie de patruzeci de metri folosindu-se doar de niște obiecte. Criminali care reușesc să sfideze poliția și organele statului, reiterând, evident, sistemul defunct și corupt al unei societăți. O carte pe care am devorat-o și care aș fi vrut să nu se termine vreodată.

„Odată cu primii pași pe pământul Belgiei, Bancsa a pozat numai într-un refugiat politic, oprimat de regimul lui Ceaușescu din România. El avea cu totul alte planuri...”

Sunt un mare fan al documentarelor despre crime, dar cred că sunt fan și mai mare al cărților care documentează crime. Din păcate, n-am mai găsit autori care să facă același lucru, iar Traian Tandin are cărți din toate registrele: femei criminale, bărbați criminali, crime din gelozie, crime absurde, jafuri celebre, evadări celebre, condamnați la moarte, femei criminale din România, hoți, găinari, traficanți. Făcând uz de abilitățile sale de detectiv și polițist, Traian Tandin îmbină cariera cu literatura, iar rezultatele sunt dintre cele mai de seamă: o serie de documente care, dincolo de a fi „literatură”, relevă realitatea în cele mai urâte forme pe care le poate lua. Iar în cartea de față, Evadări celebre, Traian Tandin trece sub lupă cele mai bizare și neașteptate și chiar bine puse la punct evadări nu doar din România, ci din întreaga lume. M-am regăsit căutând pe internet atât de multe poze și detalii atunci când am citit-o, și, mai mult decât atât, chiar mi s-a întâmplat să aud de un sat care se află în județul Botoșani și din care, culmea, chiar cunosc pe cineva. Și m-a surprins maxim să aflu că, într-adevăr, chiar s-a creat un mit în jurul unui personaj pe care, de altfel, și Tandin l-a mitizat în această carte.

„Mascați și înarmați, bandiții iau ostatici doi clienți în schimbul cărora obțin cinci milioane de franci. Culmea tupeului, ei pleacă de la locul faptei cu o mașină a poștei.”

O carte ca un roller coaster. O carte cu de toate - poate nu s-ar pune cazul, dar are chiar și întâmplări amuzante, bizare, dureroase, grețoase, oameni răi și răufăcători care și-au pus viața în slujba răului, criminali pentru care libertatea înseamnă să semene groază, să fure, să jefuiască, să se facă nevăzuți și să stârnească frica. În Evadări celebre, Traian Tandin pune în lumină sutele de cazuri de evadări din întreaga lume (cele din România, evident, mi-au stârnit cel mai mult interesul), uneori apărând, de niciunde, eroi improbabili, neașteptați, cum ar fi un cioban de la o stână, o femeie care trecea pe stradă, și chiar simpli oameni de rând care se răzvrătesc și se ridică împotriva celor care atentează la siguranța publică. Traian Tandin chiar a fost un maestru, iar vocea sa literară, dincolo de cea profesională, este absolut inconfundabilă. Mă bucur tare mult că, după atâția ani, l-am redescoperit și mi-am dat seama că poate ar trebui să-i fac mult mai mult pe plac copilului meu interior. Și să-i mulțumesc pentru tot ce mi-a oferit.

„Înscenându-i-se o crimă, Gheorghe Coroiu a reușit să evadeze din postul de jandarmi. Apoi, timp de mai mulți ani, a scăpat din toate încercările sutelor de jandarmi, agenți și informatori care fuseseră pe urmele lui.”

Nu aș putea spune mai multe, după cum vă puteți da seama. Dacă sunteți fani ai literaturii detectiviste, al literaturii de documentare, chiar vă recomand această carte de non-ficțiune. Da, într-adevăr, poate am greșit spunând „literatură”, dar, sincer, Traian Tandin dă cărților sale un anumit aer, are un stil de a povesti care chiar te imersează în roman. Nu știu, are ceva special și, probabil, încă mă influențează faptul că eu și Tandin ne cunoaștem de mai bine de 15 ani, poate. Dar nu, chiar vă recomand să-i încercați cărțile. Eu abia aștept să am mai mult timp liber și să-ncerc să-i găsesc și celelalte cărți. Fiindcă vreau să-i am întreaga colecție - și nu sunt puține! Sunt curios dacă voi ați auzit vreodată de Traian Tandin. Fiindcă am avut surpriza să aflu că, într-adevăr, chiar mai sunt persoane care îmi împărtășesc părerile. Să aveți lecturi plăcute și cu spor!

Celălalt pasager, de Louise Candlish - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe 

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Louise Candlish s-a născut în Northumberland și a crescut în orașul Northampton din Midlands. A studiat Engleza la University College of London. Este autoarea a șaisprezece romane multipremiate, printre care se numără și thrillerul Our House, ce va fi ecranizat în curând de postul ITV. Celălalt pasager (Editura Corint, colecția LedaBazaar, traducere de către Dana-Ligia Ilin, 2022) va fi, de asemenea, adaptat pentru film. Louise locuiește în Herne Hill, South London, împreună cu soțul ei, fiica lor adolescentă și un labrador roșcat pe nume Bertie. Pe lângă cărți, lucrurile care îi plac cel mai mult sunt: cafeaua, televizorul, caramelul sărat, tenisul, lasagna, heavy metalul vechi, serialul radiofonic BBC The Archers (dar nu și monologurile despre carantină), vinul alb, Reese’s Peanut Butter Cups (sau, dacă nu, un Starbar). Cartea ei preferată este Doamna Bovary. O poți găsi la LouiseCandlish.com sau pe Twitter la @Louise_Candlish.

„La fel ca toate poveștile de groază ale navetiștilor, a mea începe în lumina zgârcită a zorilor - sau, cel puțin, începe în mod oficial.”

Totul se petrece extrem de repede. Astăzi duci o viață de vis, făcând naveta cu vaporașul spre serviciu, alături de carismaticul tău vecin Kit, care stă pe scaunul de-alături. A doua zi, Kit nu mai apare pe vas, iar soția lui, Melia, îi anunță dispariția. Când să te dai jos la destinație, te așteaptă poliția. Alt pasager te-a văzut certându-te cu Kit pe vas, în drum spre casă, cu o seară înainte, iar autoritățile spun că aveai motive să-i dorești moartea. Tu te împotrivești. Erai prieten cu Kit – întrebați-o și pe Melia, care te va susține cu siguranță. Și cine este, mai exact, celălalt pasager care te arată cu degetul? Și ce știu ceilalți despre viața ta? Nu, indiferent ce pericol te-a urmărit aseară în drum spre casă, tu ești nevinovat, complet nevinovat. Nu-i așa?

„Evident, intrase în această legătură amoroasă cu tehnici bine șlefuite. Pe peretele din spate, i-am surprins micul zâmbet într-una dintre oglinzi. Erau ca niște camere de supraveghere în încăpere, surprinzând unghiuri ascunse, dezvăluind emoții păzite. Făcând din noi doi străini.”

Am vrut tare mult să citesc acest thriller, deoarece, trebuie să recunosc, mi-a plăcut mult de tot coperta. Totuși, trebuie să recunosc că am avut așteptări mult prea mari, iar asta se datorează implicit faptului că, în ultima vreme, nu prea am mai citit cărți din genul thriller care chiar să-mi placă. Cel mai probabil, după cum mi-a recomandat cineva, ar fi cazul să mai schimb registrul și să-ncerc și autori „ceva mai clasici”, și sunt sigur că am s-o iau pe acest drum, cel puțin pentru o perioadă de timp. Simt, așadar, că parcă le-aș fi citit pe toate: de la prietenii false, cupluri deficitare, crime organizate, thrillere politice, chestii bizare și deloc convingătoare, spații izolate și acțiune care se petrece pe timpul iernii, na, în fine, nimic nou. În romanul lui Louise Candlish, Celălalt pasager, am regăsit tema principală ca fiind redundantă, iar ideea în sine nu mi s-a părut tocmai spectaculoasă. Dincolo de a fi fost o lectură antrenantă cât de cât, rapidă și oarecum plăcută, nu m-a încântat cu nimic.

„(...) Ce se întâmpla? Una era să trăiești o minciună, să făurești o intrigă secretă, dar asta devenea intriga principală, adevărul. Pentru prima dată, ne scoseserăm legătura în lume.”

Spun asta pentru că, după cum am zis, eu sunt mare fan al genului thriller - astfel, cred că această carte este foarte potrivită pentru cei care nu prea au avut tangențe cu el. Nu-i pentru mine, și recunosc asta, care am citit la viața mea thrillere extraordinar de bune. Dat fiind acest lucru, am și un etalon, un grad de comparație, și mi se pare nedrept să nu compar diferitele thrillere între ele - cum să dau cinci steluțe sau chiar patru unui thriller care nu prea mi-a plăcut, când eu am dat patru sau cinci steluțe acelor thrillere care chiar au venit cu ceva nou și m-au purtat prin toate stările?! Deci, trei steluțe sunt îndeajuns de multe pentru romanul lui Candlish, dar asta nu-l face să fie mai puțin prețios decât, de fapt, este. În sine, romanul chiar are o intrigă foarte complexă, o desfășurare a acțiunii rapidă și tensionată, personaje destul de complexe, care ascund multe (deși chiar recunosc că am avut „o problemă” cu personajul principal, întrucât pentru primele patruzeci-cincizeci de pagini din carte am avut impresia că este femeie, deși e bărbat, dar nu mă întrebați de ce). Așadar, intrigă bună, dezvoltare sănătoasă, dar deficitar în ceea ce privește anumite chestii.

„Suspansul e bun într-un roman sau într-un film - doar câteva ore și apoi te poți destinde -, însă în viața reală e coroziv, se acumulează; jur că îți mănâncă ani din viață!”

Înainte de toate, romanul este foarte ușor de citit. E un thriller tipic, aș spune, care merge rapid, nu te solicită și nici nu face apel la stările tale. E, să zic așa, oarecum liniar, plat, când vine vorba „de a transmite ceva”. Are, ce-i drept, niște fragmente destul de profunde, care, drept cititor, îți ridică întrebări, dar nu reușește să te imerseze în lumea romanului. Nu te face omniprezent, ci doar citești ca și cum ai vedea, de fapt, un film derulându-se în fața ochilor. Chiar sunt curios cum va fi, de fapt, filmul, deoarece am impresia că mi se va părea mult mai bun. Nu știu de ce, poate pur și simplu va fi direct la țintă, fără pasaje pe care le-am considerat inutile sau degeaba, fără prea multă „lălăială” care să umple paginile. OK, înțeleg, este necesar să descrii locuri, cadre, să aduci în lumină anumite stări interioare, trăiri și amintiri, dar parcă unele au fost degeaba, fără vreo influență directă asupra personajului și acțiunii. Din acest punct de vedere, am rămas distant față de personaje și nu am investit emoții și trăiri în niciunul dintre ele.

„În vreme ce atenția ei revine la ecran, prin mine trece un fior rece, exact așa cum citești în povestirile despre paranormal. Ceva mai profund decât trupesc; o recunoaștere în sufletul meu a răutății căreia i-am îngăduit să se instaleze. 

Uimitor, cu adevărat, că a fost nevoie de atâta timp ca să se întâmple.”

Celălalt pasager este un thriller OK, nu mă înțelegeți greșit. E OK din prisma faptului că merge rapid, foarte rapid. Cred că l-am citit în două reprize, deci m-a ținut acolo, captiv, nu din interesul de a vedea ce urmează să se mai întâmple, ci pentru că eram curios chiar cine este acest „celălalt pasager” despre care se tot vorbește. Recunosc, de asemenea, că sfârșitul m-a lăsat rece, nu știu, parcă aș fi vrut ca lucrurile să o ia în altă direcție, să aibă loc mai multe întorsături de situație, mai multe scene tensionate, mai multe lucruri neașteptate. Într-o oarecare măsură, a fost intuitiv, sincer, pentru că reia o direcție de abordare folosită foarte des în romanele thriller care au acest punct de plecare. Nu ridică probleme existențiale, nu-ți dă de gândit - cum, de fapt, nici nu prea își propune acest gen literar, deci este oarecum impropriu să aduc drept argument lipsa acestei variabile. Oricum, este vorba strict de experiența mea - prin definiție subiectivă -, și știu persoane care chiar au apreciat și cărora le-a plăcut această carte. 

„- Sper cu adevărat că n-ai dreptate cu toate astea, Clare.”

Nu știu ce aș mai putea spune, deci mă voi opri aici. Făcând un scurt rezumat, romanul lui Candlish este bun, mai ales dacă ești în căutarea unei lecturi care să te țină prins și care să nu te solicite. În orice caz, am citit thrillere mult mai bune, care m-au purtat prin toate stările posibile și imposibile, însă îmi dau seama că îmi este din ce în ce mai greu să mai găsesc un titlu care să facă experiența să se repete. Sunt încă în căutarea, dar, după cum am zis, cred că ar fi cazul să iau o pauză de la thrillere și să mai citesc și altceva (oricum, evident, citesc și altceva, dar mai mereu tind optez pentru un thriller atunci când îmi aleg următoarea lectură dintre cărțile din bibliotecă). Fără s-o mai lungesc, Celălalt pasager este thriller-ul potrivit pentru persoanele care nu au abordat acest gen prea des și care vor să se inițieze în lumea creată de astfel de autori. 

Invențiile ocazionale, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2022

Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza. La Editura Pandora M au mai apărut cărțile: Iubire amară, Fiica ascunsă, Noaptea pe plajă, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, Viața mincinoasă a adulților, Zilele abandonului.

„Copiii sunt manifestarea importantă, miraculoasă a corpului nostru și n-o să-i dăm, la propriu, nimănui, nici taților nebuni, nici patriei, nici mașinăriilor, nici măcar unor forme tot mai feroce de umanitate.”

„Aceste texte au apărut după ce am scotocit direct în memorie în căutarea unei mici experiențe reprezentative; am dat, fără să mă gândesc, peste convingeri formate despre cărți citite cu mulți ani în urmă, cu care am pierdut și apoi am reluat legătura grație altor lecturi, am urmărit intuiții neașteptate, produse de aceeași nevoie de a scrie, am ajuns la concluzii abrupte din cauza spațiului de acum epuizat. În fine, a fost un exercițiu nou: de fiecare dată coboram în grabă găleata în interiorul unui abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele.” - Elena Ferrante

„Cei care traduc transportă națiuni în interiorul altor națiuni, sunt primii care se confruntă cu moduri de a simți diferite. Chiar și greșelile lor demonstrează un efect pozitiv. Traducerea este salvarea noastră, ne scoate din puțul în care am ajuns complet întâmplător la naștere. Sunt deci italiancă, în mod absolut și cu mândrie. Dar dacă aș putea, m-aș coborî în toate limbile și de toate m-aș lăsa traversată.”

Am citit Invențiile ocazionale acum ceva timp, asta după ce, înainte, a trecut prin mâna a două persoane care, neapărat, au vrut să o citească. Cum am știut că se va citi rapid, le-am împrumutat-o, cu rugămintea de a mi-o înmâna exact așa cum a fost dată: impecabilă. Mă bucur atunci când prietenii mei îmi cer cărți, dar mă bucură și mai mult când le primesc înapoi în aceeași stare în care erau în momentul împrumutării. Fiindcă am avut experiențe neplăcute de-a lungul timpului - și sunt absolut sigur că înțelegeți ce spun. În cartea de față, Ferrante răspunde unei provocări: aceea ca săptămânal să publice, pe parcursul unui an, pentru The Guardian, câte un eseu. După ce face față cu brio provocării, Ferrante își adună textele într-un volum, livrându-le publicului din întreaga lume. Iar ilustrațiile geniale ale lui Andrea Ucini spun, în sine, poveștile pe care Ferrante le scrie: sunt absolut geniale, cu substrat, subtile, rafinate. De fapt, parcă Ferrante și-ar fi scris povestea în jurul ilustrației, nu invers. Am adorat acest volum de la cap la coadă, nu m-am putut dezlipi de el până nu am parcurs toate cele 52 de eseuri. 

„Era imposibil să mă întorc în mama mea, dar foarte posibil ca ea încă de la naștere să fi fost în mine. Și să se fi aflat acolo și când mă luptam să scap de ea, și când credeam că mă eliberasem. De când mi-am dat seama că să mă regăsesc pe mine însămi însemna să o regăsesc pe ea, să o accept și să o iubesc, cum se întâmpla când eram mică, m-am liniștit.”

Ce-i drept, nici nu se citește greu. Este vorba de eseuri a câte 2-3 pagini, însoțite de ilustrațiile ușor melancolice. Fiecare eseu este scris drept răspuns la o întrebare pusă de ziar, dar întrebările nu reprezintă titlul acestora, ci, în mod interesant, le sunt ascunse cititorului. Răspunzând lor, Ferrante nu doar că rememorează experiențe de viață, dând o notă intimă și personală volumului de față, ci oferă și sfaturi (poate nu direct, dar subtil), lucruri pe care le poți învăța din ceea ce a trăit, valori pentru care pledează, adevăruri în care crede și după care se ghidează. Ceea ce, de altfel, interconectează aceste eseuri nu este reprezentat doar de vocea literară inconfundabilă a lui Ferrante, ci și de sensibilitatea din spatele lor. Ferrante scriitoarea, acel „eu” interior cu care scrie este, prin natura proprie, un fel de balerină. Ea se ferește de „răspunsul comun”, gândește ceea ce urmează să scrie, analizează - astfel încât să dea răspunsul potrivit, nuanțat, să scoată la lumină ceea ce, cu adevărat, simte. Nu se mulțumește cu ideea de conversație ușoară, lipsită de esență, doar de dragul de a face conversație. Își investește spiritul, emoțiile, dar mereu ia în considerare adevărurile brutale și incomode din viață.

„Realitatea nu reușește să se încadreze în formele elegante ale artei, se revarsă întotdeauna indecent.”

Într-o oarecare măsură, Ferrante pare a fi inaccesibilă. Parcă te-ar privi cu o oarecare suspiciune înfricoșătoare dacă i-ai da un răspuns obișnuit atunci când te întreabă ceva. Același lucru se simte și în ficțiunea pe care o scrie - intensitatea trăirilor, „ruperea de obișnuit”, de banal, de ceea ce ar putea fi clieșic. Ferrante parcă realizează o intervenție chirurgicală atunci când scrie - taie prin țesuturi pentru a ajunge la inima, deseori neliniștită și bolnavă, a lucrurilor. A adevărurilor. Ea caută esența, nu ambalajul. Caută interiorul, nu exteriorul. Ferrante este „o scriitoare a stării”, nu a acțiunii. Într-un oarecare fel, Invențiile ocazionale este o „microbiopsie” a unui suflet de artist. În ficțiunea pe care o scrie, Ferrante sapă după adevăr și nu se lasă până nu îl găsește, iar apoi îl livrează cititorului. Este precisă, este curajoasă, dispusă să vadă chiar slăbiciunea și meschinăria și urâțenia din ea însăși, nu doar din ceilalți. Totuși, știe să-și aprecieze și fructifice și momentele de strălucire. Nu caută răspunsuri simple, ci vrea să ajungă exact la miezul problemei și să-l confrunte. Dacă vă interesează recenziile celorlalte cărți scrise de Elena Ferrante pe care le-am citit, acestea sunt următoarele: Fiica ascunsă (recenzia AICI), Iubire amară (recenzia AICI), Zilele abandonului (recenzia AICI) și Viața mincinoasă a adulților (recenzia AICI).

„Ne vom chinui până la ultima suflare, având suspiciunea că exact în momentul în care ni s-a părut că învinseserăm, în realitate am pierdut.”

Citind acest volum, simt că am cunoscut-o pe Ferrante mult mai bine. I-am descoperit luptele interioare, problemele cu care se confruntă, viciile și pasiunile, modul în care își gestionează timpul, ce îi place să facă, adevăruri despre prieteniile pe care le are. Temerile. Problemele pe care le-a avut cu insomnia, fumatul. O carte absolut perfectă, scurtă, cu ilustrații superbe, dar și serioasă, eseurile și calitatea lor uneori tăioasă putând fi percepute drept deranjante. Cu toate acestea, sinceritatea lui Ferrante este de apreciat și, dincolo de toate, are un talent formidabil. Sincer, simt acest lucru în fiecare roman scris de ea pe care îl citesc, astfel încât nimic nu m-ar mai putea surprinde. Știu doar că o să-mi pară rău în momentul în care voi fi citit tot ce e tradus la noi și, implicit, voi fi nevoit să aștept după alte cărți. De aceea, prefer să mai amân, cât pot, citirea tetralogiei pe care a scris-o. Între timp, nu-mi mai rămâne decât să citesc și jurnalul tradus la noi. Vă recomand cu încredere Invențiile ocazionale - atât drept lectură, cât și drept un cadou prețios pe care să îl faceți cuiva. În interior, arată pur și simplu incredibil, iar ilustrațiile sunt exact ceea ce trebuie!

Fidelitate, de Marco Missiroli - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: Cerasela Barbone

Marco Missiroli s-a născut în Rimini, pe coasta Mării Adriatice, și acum locuiește la Milano, unde este redactorul-șef al unei reviste de psihologie și editorialist cultural pentru Corriere della Sera. Primul său roman, Senza coda (2005), a câștigat Campiello Opera Prima (echivalentul italian al Costa First Book Award). Romanul său Atti osceni in luogo privato (2015) a devenit bestseller încă de la apariție și a fost vândut în sute de mii de exemplare. Fidelitate, cel de-al șaselea roman al lui, a fost #1 bestseller în Italia și este adaptat într-un serial Netflix.

„Glandul erect, gura forțată să-l cuprindă, să desfacă puțin picioarele și să palpite în așteptarea plăcerii. Înțelesese că o să fie el din modul în care i se dăruise. Și-o spusese imediat.”

Câștigător al Premiului Strega Giovani. Carlo, un profesor de creative writing, și Margherita, o arhitectă devenită agentă imobiliară, formează un cuplu tânăr fericit, în care fiecare partener este perfect conștient de frământările celuilalt. Se iubesc, însă în același timp au dorințe care trec dincolo de pereții dormitorului lor. Carlo tânjește după frumusețea liniștită a uneia dintre elevele sale, Sofia, iar Margherita visează la mâinile puternice ale terapeutului ei, Andrea.

„Și-ar fi dorit să se lase posedată cât ar fi avut chef (...).”

Dacă romanul acesta și-ar fi propus să-mi transmită stări de confuzie, să mă enerveze, dacă și-ar fi propus „să fie despre nimic”, atunci cu siguranță i-aș fi dat cinci steluțe. Totuși, după ce am terminat cartea, m-am regăsit întrebându-mă: despre ce a fost cartea aceasta? Ce-am citit până acum? De ce mi-am pierdut timpul citind ceva care nu mi-a rămas deloc în minte, care nu m-a mișcat deloc? OK, recunosc, totul a pornit de la titlu și copertă: mi-au plăcut. Mi-am zis, haide, să vedem care-i treaba. De asemenea, m-am bazat și pe faptul că a câștigat un premiu destul de important (cred că ar trebui să-mi scot din minte această „variabilă” intitulată „premiu”, deoarece exegeza mai tinde și să exagereze). Ideea de plecarea cărții? Interesantă, să zicem, chiar am crezut că Missiroli va construi ceva interesant în jurul ei - genul acela de carte care, pentru o anumită vârstă, din cauza lipsei de experiență, poate fi inaccesibilă. Mi-am zis, totuși, poate am să mă bucur de scriitură, de frumusețea și limpezimea ei. Nu, n-a fost cazul. 

„Brutalitatea putea încă să remedieze neînțelegerile: să se lase pătrunsă sprijinindu-și coatele pe masă, așteptând ca spasmul provocat de un fizioterapeut să devină un soț.”

Ideea acestei cărți „nu există”, sincer. Habar nu am despre ce este. Evanescență. Cadrul în care se desfășoară acțiunea (sex peste tot)? În foarte multe locuri. Discrepanța între ce susțin personajele și cum sunt de fapt? Extraordinar de mare. Pentru cineva care își asumă o cultură literară vastă, dar apoi se trezește vorbind ca la ușa cortului, lucrurile sunt foarte departe de a fi într-adevăr „rafinate”. Nu știu, mi s-a părut că Fidelitate este ca un fel de pungă în care autorul „a vomitat idei literare”, aruncând la întâmplare cu fragmente, dialoguri (atât de artificiale, false, seci, ciudate). Cu alte cuvinte, un roman plictisitor, lipsit de esență, originalitate, despre care nici nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă i-aș fi dat o steluță dacă, sincer, nu s-ar fi citit destul de repede. În speță, este vorba despre „a rămâne fidel”, „a rămâne credincios”. A nu-ți trăda iubirea și a rămâne statornic, fără a lua în considerare anumite (poate posibile) dorințe, ideea de ceva nou. Să nu renunți, oricât de mare ar fi tentația. Fidelitatea este ancora care te împământează pentru a nu fi luat de furtună. Într-adevăr, cărțile care au drept subiect loialitatea și fidelitatea poate chiar se vând bine. Tentează lumea. Uite, o carte „reală”, o carte care, de ce să nu recunoaștem, vorbește despre „probleme” actuale, din viața de zi cu zi. Un clișeu răsuflat.

„Înserarea confirma absența (...).”

Nu vreau să fiu dur, dar chiar aveam așteptări mari. Nu pot găsi ceva ce mi-a plăcut, deoarece abia am aștepta să termin cartea aceasta și să o pun deoparte. Mi-am zis că mă voi uita și la serial după, dar n-am mai făcut-o. Cine știe, poate lucrurile sunt „transmise altfel”. Dar n-am speranțe nici acolo. Mă întreb, poate mi-a scăpat mie ceva, poate acest roman este dedicat unei anumite tagme de cititori, cititori cu experiență, cititori care au o anumită vârstă (mi s-a mai întâmplat să citesc cărți care, într-adevăr, se adresau unei anumite categorii de vârstă, presupunând că vârsta respectivă a fost atinsă de-a lungul anumitor experiențe de viață, în speță, inevitabile). Și poate chiar așa e, dar am o certitudine: cu siguranță nu voi reciti această carte la acea vârstă. Mi-a displăcut la maximum și motivele sunt nenumărate, începând de la modul în care este scrisă, lipsa de naturalețe a situațiilor și replicilor, până la personajele care n-au o noimă, n-au nimic profund și sunt chiar enervante. 

„Odată, ea făcea baie și o auzise pe soție plângând pentru ceva grav, fuseseră niște spasme disperate: se ridică din cadă cu inima tulburată, pentru că se regăsea și ea în lacrimile alea. Cine nu s-ar regăsi? Căsniciile pot fi nesuferite.”

Povestea lui Carlo și a Margheritei este una neinteresantă. Doi oameni simpli care nu fac nimic și fac totul, care vorbesc și nu vorbesc, care sunt fideli și nu sunt fideli, care știu ce vor și nu prea. De-a dreptul plictisitor, iar „trădările lor” nu mi-au transmis nimic. Un roman ca un ghiveci, în care, sincer, parcă ai putea găsi de toate: dar forma neplăcută în care „toate” sunt livrate este de-a dreptul lipsită de estetică. Superficială. Antipatică. Da, serios, Fidelitate este un roman care mi-a stârnit stări dintre cele mai neplăcute. M-am bucurat, totuși, că se citește rapid și că nu m-a chinuit prea mult - eu nu pot lăsa cărțile deoparte, chiar dacă nu-mi plac. Trebuie să le duc până la capăt și, fie ce-o fi, să le las deoparte. Am mai pățit să citesc cărți care m-au impresionat prin finalul pe care l-au avut - în cazul de față, în cazul cărții lui Missiroli, nu m-a impresionat nimic. Și-acum, după ce termin recenzia, o voi așeza în bibliotecă și-o voi lăsa acolo, uitând curând de experiența neplăcută pe care am avut-o citind-o. Experiena de față este strict personală, iar asta nu înseamnă că, bineînțeles, nu sunt cititori cărora această carte le-a plăcut (sau le-ar plăcea). Repetându-mă, știu că există unele cărți care necesită un oarecare grad de „inițiere” înainte de a fi citite. 

Obscuritas (Rekke & Vargas, #1), de David Lagercrantz - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Carmen Vioreanu

David Lagercrantz e un apreciat autor suedez și jurnalist de investigații. A debutat ca romancier cu Agonia lui Turing (2009, tradusă la Editura Pandora M în 2016), care relatează povestea ficționalizată a matematicianului englez Alan Turing. În 2011, a publicat biografia celebrului jucător de fotbal Zlatan Ibrahimovic, Eu sunt Zlatan (Editura Publica, 2015), tradusă în peste 30 de limbi și vândută în milioane de exemplare. În 2013, Lagercrantz a semnat un contract cu editura Norstedts pentru a scrie continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson. Prizonieră în pânza de păianjen a apărut simultan în 26 de țări, iar Dinte pentru dinte s-a bucurat de un mare succes în întreaga lume. Până acum, seria Millennium s-a vândut în peste 90 de milioane de exemplare și a fost publicată în peste 50 de țări. La Editura Trei au apărut toate volumele seriei: Bărbaţi care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul, Castelul din nori s-a sfărâmat, Prizonieră în pânza de păianjen, Dinte pentru dinte și Fata care trebuia să moară. „Lumea pe care am inventat-o a ajuns să-mi placă la nebunie. Dar am străbătut un drum lung până am pus-o cap la cap așa cum voiam.” - David Lagercrantz 

„Părea să fi avut și motivul, și ocazia, și caracterul potrivit pentru comiterea faptei.”

Un thriller captivant, unde nimic nu este ceea ce pare. Un arbitru de fotbal venit din Afganistan este ucis la Stockholm, iar suspectul principal este Giuseppe Costa, tatăl unui fotbalist aflat în ascensiune. Cazul pare ca și rezolvat, însă Costa refuză să mărturisească și poliția apelează la profesorul Hans Rekke, cunoscut expert în tehnici de interogatoriu. Dar toată investigația e dată peste cap, pentru că Rekke vede totul într-o altă lumină, iar curând suferă o cădere nervoasă. În scurt timp, suspectul e eliberat și poliția rămâne fără nicio pistă. Singura care refuză să renunțe la anchetă e tânăra polițistă Micaela Vargas, care reușește să-l convingă pe Rekke să reia cazul. Cei doi ajung să aibă de-a face cu teroriștii vânați de CIA și războiul talibanilor împotriva muzicii și trebuie să afle cine era în realitate arbitrul ucis — victimă sau criminal?

„Niciun om nu se putea afla mai departe de el decât se afla ea.”

Un roman de la care am avut așteptări foarte, foarte mari, dar care s-a dovedit a fi sincopat, liniar, lipsit de esență, fără ceva care să mă fi dat pe spate. Nu știu, de altfel, de ce am avut așteptările acestea, fiindcă nu am mai citit nimic scris de David Lagercrantz înainte. Poate faptul seria Millenium pe care a continuat-o este atât de specială, fiindu-mi recomandată de foarte multe persoane, m-a făcut să cred că acest roman este unul deosebit de bun. Dar nu, n-a fost să fie. N-am înțeles mare lucru din el, personajele nu mi-au plăcut, scriitura mi s-a părut seacă, greoaie, fără urmă de profunzime. Nici nu știu ce pot spune, sincer, fiindcă sunt tare supărat că nu mi-a plăcut, deoarece aș fi vrut să-mi placă: coperta m-a trimis cu gândul la ceva special, dar se pare că, de data aceasta, intuiția mi-a jucat feste. Totuși, chiar am să vreau să citesc și volumul al doilea când va apărea, deoarece sfârșitul cărții (care deschide premisa celui de-al doilea volum) m-a făcut foarte curios.

„Porni, convinsă că vor veni după ea. Le simțea ochii în ceafă când mergea drept înainte, neavând nicio idee încotro se îndreaptă.”

Nu știu care-i faza cu Lagercrantz și dacă, într-adevăr, continuarea seriei Millenium este bună, dar simt că punctul de plecare al seriei sale proprii este unul foarte slab. Psihologul Hans Rekke, cu ingenioasele și interesantele sale puteri de observație și o capacitate de deducție uimitoare colaborează, în mod regulat, în calitate de consilier, cu poliția din Stockholm. Inclusiv în cazul prezentat în cartea de față, al arbitrului Jamal Kabil, ucis. Afganul, care fugise în Suedia din calea talibanilor, a fost găsit mort după un meci de fotbal, iar anchetatorii au stabilit rapid că suspectul este tatăl unui jucător. Evident, le mai lipseau doar dovezile solide care să-l învinovățească pe acesta. De-aici, pornim în aventura găsirii acestor dovezi care, în cele din urmă, se dovedesc a fi total neașteptate. Iar criminalul, în fine, asta-i altă treabă. Obscuritas are un oarecare farmec al personajelor (de fapt, doar Rekke ce mi-a plăcut mai mult, în rest nu m-am atașat de nimeni), dar restul poveștii este absolut neimpresionantă. Nu știu, mi s-a părut lipsită de noimă într-o mare măsură, fără un punct fix, descentrată, ciudată. Demersurile firești, logice ale anchetei devin inteligibile, cu interludii inutile care perturbă grav fluxul narativ și fac ca această poveste să pară falsă, artificială, lipsită de sens. 

„Simți din nou cum i se face greață și se uită la Lucas, care o privea cu ceva care semăna a iubire, și atunci închise ochii și dispăru.”

Chiar dacă intriga este destul de interesantă, punctul de plecare chiar bun, totul se pierde pe parcurs. Se-ajunge la fragmente care parcă-s puse „ca să fie”, se lungesc lucrurile, capitolele se încheie fără a deschide ideea următorului, nici nu se leagă între ele la un moment dat, mai apar și niște personaje de-a dreptul inutile, ușor interschimbabile deoarece nu aduc nimic interesant acțiunii, nu au o finalitate în dinamica ei. Lipsa de armonie între capitole, idei, personaje, toate acestea fac ca lectura romanului să fie greoaie: am simțit că vreau să citesc romanul doar ca să-l termin, nu că mi-ar fi plăcut, nu că nu m-aș fi putut dezlipi de el. Dimpotrivă, mă plictisea enorm și abia am așteptat să scap de el pentru a citi altceva. Așadar, începutul acestei noi serii nu promite prea multe, fiind loc de multe alte îmbunătățiri viitoare. Sper doar ca David Lagercrantz să-și cizeleze puțin ideile, să le dea o formă mult mai estetică și să aibă mai multă grijă la „hazardarea” lor. Repet, mi s-a părut că unele idei chiar aveau un oarecare grad de inadecvare logică, iar asta m-a depărtat foarte mult de acțiune. Și nu știu dacă viitoarele volume vor fi scrise într-un alt registru, pot doar să sper că așa va fi!

„Atenția îi era din nou atrasă de bărbatul de pe peron, iar acum era și mai vizibil: tiparul mișcărilor lui avea ceva dubios. Nu doar instabilitatea. Ci și hotărârea din tot corpul lui care se clătina: în plus, acum era și lumină în tunel. Șinele cântau. Trenul se pregătea să intre în stație și atunci Micaela înțelesese. Avea să sară. O luă la fugă, fără să mai stea pe gânduri.”

Nu, Obscuritas chiar nu mi-a plăcut, m-a plictisit, chiar dacă am vrut să văd dacă pe parcurs își revine. N-a fost să fie, deși Lagercrantz a adus în discuție și anumite aspecte privitoare la problemele sociale ale refugiaților, chestii de acest gen. Într-adevăr, este o abordare sensibilă, mai ales date fiind circumstanțele sociale ale lumii în care trăim. Totuși, abordate într-un stil vag (sau la care, pur și simplu, n-am avut eu acces), au dus povestea într-o direcție de-a dreptul banală. Când m-am apucat de carte, am fost tare surprins de rating-ul foarte mic de pe Goodreads. Totuși, m-am gândit că am mai pățit să citesc cărți ale căror rating era infim, dar care mie, unul, mi-au plăcut la nebunie. În cazul de față, după cum se poate subînțelege, n-a fost să fie. Nu mi-a plăcut romanul și, sincer, chiar cred că-i un început deficitar al unei serii ce poate, sperăm, se va redresa pe parcurs. Sper ca al doilea roman să fie mult mai bun deoarece, după cum am spus, sfârșitul primei părți deschide incipitul celei de-a doua cărți, aducând la lumină (cel mai probabil) intriga ce urmează a fi dezvoltată.

„(...) Chiar e posibil să fi omorât în bătaie persoana greșită?”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui David Lagercrantz, Obscuritas, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme.