Borgo Sud, de Donatella Di Pietrantonio - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Actual

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Găneț

Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020, traducere de către Mihaela Găneț), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia.

„Adriana era prea departe de moarte ca să o simtă și, la fel ca toți tinerii, era încredințată că părinții sunt veșnici.”

Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.

„Eu eram și mai orfană de cât ea, dar știam să ascund golurile. Fluturam ilicit o falsă normalitate. Așa m-am legat de Piero. În unele duminici de iarnă nici nu aveam chef să ne ridicăm de pe canapea ca să ieșim în oraș. Singurătățile noastre împreunate ne încălzeau până la oase.”

Voi fi scurt în această recenzie, iar asta din mai multe motive: 1) sunt deosebit de obosit, însă lista de task-uri zilnice îmi spune că trebuie (fazual spus, trebuie) să fac o recenzie pentru a o bifa (✓) drept finalizată; 2) nu este o carte despre care pot spune foarte multe, întrucât am citit-o acum ceva timp și tot ce-mi amintesc, de fapt, e că mi-a plăcut, și nu acțiunea în sine (care, de altfel, oricum nu e tocmai efervescentă); 3) există cărți despre care n-are sens să vorbești, pentru că, înainte de toate, nu știi de ce te-ai putea lega (să vorbesc despre personaje, despre cele două surori, acțiune, conflictele lor interioare...?) și 4) după cum am mai spus, nu-mi amintesc prea multe din carte, însă îmi amintesc ce am simțit în momentul în care am citit-o: cum autoarea, într-o formă estetică splendidă, îmi livrează viețile celor două surori - două femei „ale dezamăgirilor”, care parcă încearcă să se rupă de satul Abruzzo „ce le-a crescut sălbatic și le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de șanse unei schimbări în viață, iar cealaltă să plece pur și simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească”. Romanul de față a fost nu doar o experiență literară plăcută, dar și o surpriză - cred că anul acesta, mai mult decât oricând, am citit autori italieni, și mi-am dat seama că mulți dintre ei sunt maeștri ai cuvintelor.

„Nouă urma să ne ia mult mai mult ca să ne separăm viețile. În acel moment nu eram pregătită să exist într-un viitor diferit de al lui. Nu am fost niciodată, nici după acel moment, nici astăzi. Încă nu îmi vine să cred, doar păstrez distanța pe care mi-am impus-o. Am rămas fidelă unui bărbat care nu mă putea iubi. E secretul meu, gestul meu de credință.”

În esență, chiar mi-a plăcut romanul, deși nu am citit Cea care se întoarce. Din câte am înțeles, Borgo Sud urmărește oarecum cronologia primului roman, spunându-ne povestea Adrianei, sora mai mică. Totuși, cred că această carte poate fi citită și ca atare, fără a fi nevoie să fi citit primul roman publicat la editură. Având un stil concis, aproape dominat de austeritate, Donatella Di Pietrantonio ne livrează o proză reală, palpabilă, iar personajele sale sunt de-o complexitate uimitoare: rotunde, alcătuite din lumini și umbre, cu conflicte interioare care, deseori, se concretizează în situații de ordin exterior (nu vorbesc despre violență, pe cât vorbesc despre o anumită aciditate a limbajului, o incisivitate care, deși subtilă, se face deseori resimțită în vocile personajelor). După ce am citit romanul, trebuie să recunosc că m-am întrebat, pentru puțin timp, „ce-am citit?”, pentru că am rămas destul de confuz. În schimb, mi-am dat seama că experiența literară, în sine, „experiența cititului” m-a captivat mult mai mult decât acțiunea în sine. Da, Donatella Di Pietrantonio chiar scrie bine și are un stil anumite, are un stil al ei, reușind să pătrundă în sufletul omului și să-i răstălmăcească până și cele mai ascunse cotloane ale. 

„(...) Amintirea e o formă de reproș. Și nu reușesc să o iert.”

Așadar, sunt multe de spus, și sunt absolut sigur că alții au spus-o mult mai bine decât mine. Am această carte de ceva timp pe birou, mi-am spus că-i voi face recenzia, doar ca să o salvez aici, pe blog, neștiind dacă va fi citită vreodată de către cineva. Acum, o voi așeza în bibliotecă gândindu-mă, sincer, că în viitor cu siguranță voi ajunge și la Cea care se întoarce, fiindcă sunt tare curios cum se leagă poveștile și care este „epicentrul” motivelor din spatele alegerilor făcute de cele două surori. Dacă sunteți în căutarea unei lecturi destul de intense, dar în același timp subtile și, în aceeași măsură, puternice, atunci cu siguranță acest roman v-ar plăcea. Totuși, chiar vă recomand să începeți cu primul volum (deși, după cum am mai zis, nu este vorba de o serie, ci despre viața celeilalte surori, dacă am înțeles bine), deoarece astfel veți înțelege mult mai bine dinamica evolutivă a cărții. Acum, spre exemplu, recitind citatele din carte (da, mereu îmi marchez citatele îndoind colțurile paginilor), îmi dau seama și mai mult că, într-adevăr, această lectură chiar m-a făcut să mă simt într-un anumit fel: m-a emoționat, m-a mișcat, și m-a făcut să realizez, încă o dată, că există scriitori care chiar au un har. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Culorile despărțirii, de Bernhard Schlink - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Actual 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2022 

Traducere: Mariana Bărbulescu

Scriitorul german Bernhard Schlink s-a născut în 1944 la Bielefeld. A studiat ştiinţele juridice şi din 1992 a fost profesor la Universitatea Humboldt din Berlin. Din 2006 a hotărât să se dedice în întregime scrisului. A debutat ca autor de ficţiune cu romanul Dreptatea lui Selb (1987), primul volum dintr-o trilogie poliţistă care s-a bucurat de un mare succes la public şi care cuprinde de asemenea volumele Înşelăciunea lui Selb (1992) şi Crima lui Selb (2001; Polirom, 2005). Afirmarea internaţională o datorează însă romanului Cititorul (1995; Polirom, 2002, 2009, 2011, 2018), tradus în peste patruzeci de limbi, distins cu numeroase premii şi ecranizat în 2008. La Editura Polirom au mai apărut romanele Întoarcerea acasă (2007), Weekendul (2010), Femeia de pe scări (2015), Olga (2019) şi volumele de proză Minciuni de vară (2011) şi Evadări din iubire (2003, 2014).

„- Îl iubești?

- Atât cât sunt în stare. Mi-am ratat iubirea din tinerețe și, dacă nu înveți să iubești când ești tânăr, nu mai înveți niciodată. Tu trebuia să fii iubirea mea din tinerețe.”

Poveşti despre despărţirile care ne strivesc, despre cele care ne eliberează, despre izbânzile şi eşecurile în dragoste, despre încredere şi trădare, despre amintiri ameninţătoare şi copleşitoare, despre felul cum lucrul potrivit survine într-o viaţă greşită şi lucrul nepotrivit, într-o viaţă corectă. Poveşti despre oameni aflaţi în diferite faze ale vieţii, despre speranţele şi complicaţiile lor sentimentale. „Iubeşte şi fă ce vrei” nu este o reţetă pentru happy-end, ci răspunsul atunci când toate celelalte răspunsuri dau greş. Sunt poveşti care ne surprind, care ne tulbură, care ne încântă. Povești care ne inspiră, ne sunt lecții, ne pot sta drept dicton călăuzitor. Bun cunoscător al firii umane, al naturii interioare - uneori atât de ascunsă, atât de obscură, atât de fictivă -, Bernhard Schlink reușește să livreze o proză care este foarte aproape de a atinge perfecțiunea stilistică.

„- Să mă culc cu tine - pe atunci nici măcar nu visam așa ceva. Voiam să te îmbrățișez, să te sărut, să-ți simt sânii pe pieptul meu, să stau lungit lângă tine, în piscină, pe canapeaua ta, în patul meu - și uneori mă trezeam dimineața și patul era ud și te visasem, nu că m-aș fi culcat cu tine, ci pe tine, pur și simplu. Se gândea la ce spusese ea. Te-ai culcat cu mulți bărbați?”

De la Bernhard Schlink cred că am mai citit și Evadări din iubire, dacă nu mă îndoiesc (am un vag sentiment că am citit acel volum), dar am certitudinea că am citit Cititorul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiindcă este și va fi întotdeauna una dintre cărțile mele de suflet. Așadar, m-am bucurat că am putut avea din nou contact cu proza sa, deoarece știam, oricum, că o să-mi placă. Nici nu exista loc de alt scenariu, din moment ce știu cum scrie Schlink: cizelat, „curat” și totuși de-o profunzime evidentă, păstrând fluxul realității drept sursă de inspirație. În volumul de față, Schlink vorbește despre despărțire, despre amintirea iubirii, despre „formele” modului în care ne luăm adio: fie că vorbim despre un divorț, fie că vorbim despre o ceartă care capătă proporții dezastruoase, fie că vorbim despre moarte. În această carte, „despărțirea” devine un lait motiv - ceea ce este sfârșitul unei povești, poate însemna începutul alteia. De multe ori, poate mult mai frumoasă. Poate, de fapt, adevărata poveste.

„Tandrețea mamei, atingerile fetelor, soarele care îl încingea pe băiat și fericirea care îl inunda - acea vară a simțurilor nu i-a rămas decât ca o amintire, ci a hrănit un dor purtat în fiecare iubire pentru vreo femeie. Iubirea trebuia să fie ce fuseseră pentru el simțurile acelei veri.”

Volumul cuprinde nouă povestiri, fiind un volum de proză scurtă. Recunosc, eu iubesc proza scurtă, asta de când am descoperit-o pe Alice Munro, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2013. Când vine vorba de proză scurtă, ea și Clarice Lispector reprezintă „puncte de referință”, etaloane pentru mine. Astfel, chiar sunt de părere că Schlink nu se ridică la măreția celor două, însă asta nu-i știrbește din calitate (este, ce-i drept, o chestie pur subiectivă, de gusturi). În schimb, dincolo de calitatea poveștilor, am apreciat extraordinar modul în care autorul a reușit să-și creioneze personajele, să le facă reale, convingătoare. În esență, poveștile sale ar putea fi, la fel de bine, poveștile oricăruia dintre noi - cu regrete, resentimente, dureri refulate, conflicte interioare, oameni care trăiesc doar din amintiri, care sunt ținuți în viață, de fapt, doar de scenariile a „ce-ar fi fost dacă”. Oameni care visează și care, la un moment dat, ajung să fie loviți din plin de absurditatea realității, de toxicitatea acesteia. Culorile despărțirii este un volum care îți dă de gândit și care, implicit, incită la meditație: este o carte plină de înțelepciune, despre cât de fragilă este de fapt natura umană și cât de limitați suntem noi pe acest pământ, blestemați de alegerile pe care le facem... De cuvintele pe care, la timpul potrivit, nu le spunem...

„- Ce vrei de la mine?

- Să știu cum îți amintești vara noastră. Că n-am fost pentru tine doar egoist și lipsit de scrupule. Că mă ierți dacă am fost așa. Că ai fost fericită, la fel de fericită ca și mine. Că mă ierți că am distrus fericirea, deși asta nu se poate ierta. Că te gândești cu îngăduință la întâlnirea noastră, câțiva ani mai târziu. Că ți-am pricinuit doar durere, dar că nu te-am și vătămat. A tras adânc aer în piept. De ce n-am reușit s-o fac atunci? Fiindcă mi s-ar fi desfăcut viața în bucăți? Oare ce am mai ascuns față de mine ca să-mi țin viața sub control?”

Aș putea spune și alte lucruri despre această carte, începând să vă prezint fiecare povestioară în parte, însă n-are niciun sens, nu? N-am să fac rezumate, n-am să spun ce și cum, fiindcă nu-i spre interesul nimănui. De fapt, nu-ncerc să vă spun să citiți această carte, dar dacă rezonați cu ceea ce citesc eu, dacă sunteți de părere că această recenzie a reușit să vă transmită (măcar) o mică parte din experiența pe care am avut-o eu lecturând volumul lui Schlink, atunci chiar trebuie să-i dați o șansă. De altfel, este și o carte care se citește rapid - simplă în limbaj, fără efervescențe stilistice ieșite din comun. Totuși, pentru a putea fi „înțeleasă”, trecută puțin prin filtrul rațiunii, deci simțită mult mai puternic, cred că ar trebui citită în reprize. Pentru ca personajele, poveștile, acțiunile lor să sedimenteze și, implicit, „să fie înțelese”. De altfel, poate fi citită doar din simplă pasiune - eu cred că, uneori, o scriitură de calitate face bine doar prin forma pe care o are, nu neapărat prin ceea ce transmite. După părerea mea, Schlink se pricepe atât la formă, cât și la a livra cititorului emoții dintre cele mai palpabile. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Evadarea din mlaștină, de Karen Dionne - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2017

Traducere: Maria Aciobăniței 

Karen Dionne scrie romane despre provocările cotidiene, despre lumi fantastice și dragoste. S-a născut în Erlangen, în anul 1990 și a studiat biblioteconomia și managementul informației la Stuttgart. Inspirată de cărțile ei preferate, și-a început primul roman în 2009. După o lungă ședere în Scoția, autoarea s-a stabilit la Leipzig, unde și-a amenajat partamentul asemenea unei biblioteci. Este foarte activă pe Instagram și îi place să facă schimb de idei cu cititorii ei. La Editura RAO a mai apărut, scris de aceeași autoare, Karen Dionne, și romanul Sora cea rea (2021, traducere prin intermediul GRAAL SOFT).

„V-ați aduce aminte de numele mamei dacă vi l-aș zice și pe urmă v-ați întreba - în treacăt, pentru că au trecut mulți ani de când oamenilor le pasă de mama - pe unde e acum? Și n-a făcut cumva o fată în timpul în care a lipsit? Și ce s-a întâmplat cu fetița aia?”

Dacă ai trăit într-o izolare totală... Ți-ai fi dat seama că totul era rău? Apreciat de Lee Child şi Karin Slaughter, şi cu siguranţă de fanii filmelor The Girl on the Train (Fata din tren) şi Stormy Nights (Văduva), Evadarea din mlaştină este un fermecător thriller psihologic de suspans. O femeie trebuie să rişte tot pentru a vâna bărbatul periculos din trecutul ei care ameninţă să-i distrugă viitorul: tatăl său, nimeni altul decât un notoriu răpitor de copii, evadat dintr-o închisoare de maximă securitate.

„(...) Că singurii oameni cu care am vorbit în acei doisprezece ani au fost mama și tata. Că n-am știut că eram prizoniere până când n-am mai fost.”

Helena Pelletier are un soț care o iubește, două fiice frumoase și o mică afacere de familie care reușește să o scoată din rutina zilnică. Ah, da, am uitat să menționez cel mai important lucru: pentru o perioadă de unsprezece ani, Helena a crescut în totală izolare, asta după ce mama ei, încă de tânără adolescentă, a fost răpită și ținută în captivitate într-o mlaștină din Upper Insula, statul Michigan. Născută la doi ani după ce a fost răpită, Helena s-a obișnuit cu acest așa-zis cămin (din moment ce, de fapt, nu cunoștea altceva) și, în ciuda comportamentului uneori atât de brutal al tatălui ei, l-a iubit... Dar totul s-a schimbat în momentul în care și-a dat seama exact cât de sălbatic poate fi acesta. Și în momentul în care, printr-o conjunctură foarte neașteptată, a aflat adevărul despre situația în care ea și mama ei se află. Naratoarea (Helena) ne spune că mama ei a fost faimoasă pentru lucruri pentru care nimeni nu și-ar dori, de fapt, să fie faimos. Helena avea unsprezece ani când ea și mama ei, de 28 de ani, au fost găsite și salvate. Trist este, de fapt, că pentru o perioadă atât de lungă de timp, Helena habar n-a avut că amândouă erau captive - nu a mers niciodată la școală, nu a mers niciodată cu bicicleta, nu a știu ce-nseamnă electricitatea sau apa curentă. De asemenea, n-a avut niciodată prieteni. Singurele modalități în care își petrecea timpul era fie să meargă cu tatăl ei la vânătoare, fie s-o ajute pe mama ei, fie să recitească, la nesfârșit, ediții ale revistei National Geographic. 

„(...) Când un om crește în pustiu ca mine, pământul îți dictează ce să faci și când. Noi nu țineam niciodată seama de ceas. N-aveam de ce. Eram conectați la mediul înconjurător ca păsările, insectele și animale, îndrumați în același fel de ritmul celor douăzeci și patru de ore. Amintirile mele sunt legate de anotimpuri. Nu-mi amintesc întotdeauna câți ani aveam când s-a petrecut un anumit eveniment, dar știu în ce perioadă a anului a fost.”

Mai bine de douăzeci de ani mai târziu, după ce a reușit să-și îngroape atât de temeinic și bine trecutul, încât nici măcar soțul ei nu știe adevărul, lucrurile iau o întorsătură groaznică: tatăl ei a evadat din închisoare și, mai mult decât atât, pare-se a fi pe urmele Helenei. Deși poliția îl caută, Helena știe că aceștia nu au nicio șansă să-l găsească: trăind atât de mult în natură, cel supranumit „Regele Mlaștinilor” cunoaște fiecare cotlon, fiecare colț al acesteia, motiv pentru care se poate face nevăzut în orice fel de condiții. În această situație, Helena știe că singura care l-ar putea găsi, singura care i-ar putea da de urmă este ea însăși: pentru că de la el, de fapt, a învățat tot ce ea știe. După ce a reușit să scape din mlaștină, Helena a încercat să se integreze în societate, după ce toată viața ei a trăit alături de un tată sălbatic și o mamă supusă. Totuși, în sfârșit, pare să aibă viața la care nici măcar nu a visat, dar care se dovedește a fi exact ce-i trebuie. După cum am spus, lucrurile iau o întorsătură bizară (și, totuși, așteptată) în momentul în care Jacob Hollbrook, „Regele Mlaștinilor”, închis pe viață pentru faptul că a răpit un copil și pentru alte infracțiuni, scapă din închisoare. Dar buba cea mai mare este faptul că Helena știe încotro se îndreaptă acesta și motivul pentru care face asta: ea este vinovată de faptul că tatăl ei a ajuns în închisoare. 

„Încarc pistolul Magnum și-l pun în torpedo. Îmi bubuie inima și-mi transpiră palmele. Devin emoționată înainte de orice vânătoare, dar acum vorbim despre tata. Omul pe care l-am iubit din copilărie. Care a avut grijă de mine timp de doisprezece ani atât cât s-a priceput. Tatăl pe care nu l-am văzut și cu care n-am vorbit de cincisprezece ani. Bărbatul de la care am evadat în urmă cu mult timp, însă a cărui evadare tocmai mi-a distrus familia.”

În esență, Evadarea din mlaștină chiar mi s-a părut un thriller foarte bun, și știam că o să-mi placă, deoarece de la Karen Dionne am mai citit și Sora cea rea (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un alt thriller absolut bolnav și nebun și ieșit din comun. De fapt, în acest roman am regăsit, parcă, reminescențe ale aceleiași idei - cruzimea bizară față de animale, mintea care-ți joacă feste în momentele în care, într-o permanentă izolare, nu ai cu cine vorbi. Trebuie să recunosc, n-am putut înțelege care-i ideea cu scenele explicite de vânătoare, cum se jupoaie un lup, în fine, fragmente de-acest gen. Într-adevăr, dau lecturii un aer și mai incisiv, mult mai bolnav, însă chiar cred că m-aș fi putut lipsi de astfel de detalii (în fine, este vorba despre predilecțiile mele, deși tind să cred că nimănui nu-i face plăcere să citească așa ceva). Într-adevăr, date fiind circumstanțele, tema, se potrivesc, but still... Poveste alternează între trecut și prezent - perspectiva trecutului o prezintă pe Helena reamintindu-și viața din mlaștină, iar cea a prezentului urmărește acțiunile întreprinse de protagonistă în încercarea de a-l găsi pe tatăl ei (sau, în fine, de a se lăsa găsită de acesta). Într-un fel, este un joc de-a șoarecele și pisica, de-a vânătorului vânat, dar trebuie să recunosc că modul în care tensiunea a fost creată chiar mi-a plăcut. Karen Dionne a dozat foarte bine scenele, conturând un fel „de frică” bizară, habar n-am cum să-i spun. 

„Unele vietăți, pur și simplu, nu rezistă în captivitate. Dacă nu eram eu, noi două am fi trăit și în prezent pe culmea aceea.”

De asemenea, am citit romanul foarte rapid, cred că în mai puțin de-o zi. N-am putut să mă dezlipesc de lectură, eram tot mai curios să văd ce se-ntâmplă, unde vor ajunge lucrurile. Recunosc, partea cu povestea din mlaștină m-a plictisit pe alocuri, deoarece unele lucruri mi se păreau redundante, dar în același timp eram șocat de violența unui astfel de loc, a unei astfel de vieți. Ne putem imagina, de fapt, că astfel de scenarii, din păcate, sunt posibile - s-au și întâmplat. În orice caz, personajele, decorul, intriga mi s-au părut foarte bine puse la punct, bine dezvoltate. Deși traumatizată, Helena este puternică, curajoasă și hotărâtă - când în sfârșit are o familie la care n-a putut decât să viseze, este determinată să facă orice îi stă în putință pentru a o apăra, chiar dacă asta ar însemna să-și ucidă propriul tată. Repet, aspectele legate de vânătoare, uciderea și jupuirea animalelor mi s-au părut foarte greu de citit (trigger warnings), dar nu mi s-a părut că ar fi glorificat, în vreun anume fel, violența, ci pur și simplu au făcut parte integrantă dintr-o poveste, în esență, de-o violență ieșită din comun. În rest, un thriller pe care chiar îl recomand cu mare drag!

Scandalul din Malibu, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Maria Adam

Taylor Jenkins Reid s-a născut în Acton, Massachusetts, și a cochetat cu literatura încă din liceu. Înainte de a se dedica în totalitate scrisului, a lucrat în industria cinematografică. Este autoarea mai multor romane de succes, dintre care Fericiți pentru totdeauna? (2017, traducere de către Alexandra Limoncu), Poate într-o altă viață (2016, traducere de către Ioana Filat), Uniți pe vecie (2015, traducere de către Carmen Ion), Daisy Jones & The Six (2021, traducere de către Maria Adam) și Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo (traducere de către Loredana Frățilă-Cristescu) au fost publicate în România de către Editura Corint. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu soțul ei, fiica și câinele lor.

„(...) Dar nu cred că mediul în care te naști are vreo legătură cu locul spre care te îndrepți.”

Malibu: august 1983. Este ziua celui mai așteptat eveniment monden al anului: petrecerea găzduită de Nina Riva pentru a marca sfârșitul verii. Toată lumea bună tânjește să fie acolo, în preajma strălucitorului clan Riva, format din: Nina, talentată la surf și supermodel; frații ei, Jay și Hud, unul, surfer de succes, celălalt, fotograf renumit; și adorata lor soră mai mică, pe nume Kit. Cei patru frați exercită o fascinație cu totul aparte asupra strălucitorului Malibu, ba chiar a întregii lumi, fiind ilustrarea perfectă a zicalei „Ce naște din pisică șoareci mănâncă!” Asta pentru că sunt progeniturile legendarului cântăreț Mick Riva, nimeni altul decât cel de-al treilea soț al actriței Evelyn Hugo, diva din Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo. Până la miezul nopții, petrecerea va scăpa complet de sub control, iar până dimineață, conacul Riva va fi cuprins de flăcări. Însă, înainte de prima rază de soare, alcoolul va curge în valuri, muzica va răsuna cu putere, iar iubirile și secretele care nu le dau pace celor patru frați vor ieși la suprafață. Scandalul din Malibu este o poveste despre o noapte de neuitat din viața unei familii: noaptea în care fiecare va trebui să aleagă ce amintire va păstra de la oamenii care i-au marcat existența, dar și ce va lăsa în urmă.

„- Îmi dau seama că-ți place toată strălucirea asta, scumpo, a spus ea. Dar o viață bună înseamnă să știi că oamenii țin la tine, să știi că poți avea grijă de oamenii care se bazează pe tine, să știi că faci ceva pentru comunitatea ta. Eu și tatăl tău facem asta hrănind oamenii. Sincer, nu cred că e ceva mai important de atât. Dar așa sunt eu!”

OK, deci eu am citit, cred, tot scris de către Taylor Jenkins Reid. Am o certitudine (fie ea și vagă) că, într-adevăr, am citit tot. În schimb, doar două alte cărți mi-au rămas în suflet și le-am iubit tare, tare, tare de tot: Daisy Jones & The Six (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo, una dintre cele mai superbe, frumoase și neașteptate cărți citite anul trecut (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, pot spune că mă declar fan convins Taylor Jenkins Reid și chiar înțeleg hype-ul care se învârte în jurul cărților acestei autoare: s-o spunem pe lșeau, tipa chiar scrie bine de tot. Știe ce face, știe cum să-și creeze personajele, știe cum să-și dozeze cărțile, cum să le facă „temperamentale” (adică să te treacă prin diferite stări), știe cum să fructifice o intrigă bună și, ca întotdeauna, îți livrează niște personaje geniale, de uneori am impresia că, sincer, fix acesta este și atuul ei: personaje pe care să le iubești sau să le iubești sau să le judeci sau să le tragi la răspundere. Iar în cartea de față, Scandalul din Malibu, avem parte de exact aceeași rețetă (a succesului, aș spune, din moment ce acest volum a câștigat premiul Goodreads Choice în 2021): personaje me-mo-ra-bi-le!

„Poate că viața părinților noștri se impregnează în noi, poate că singura soartă care există este tentația de a le retrăi greșelile. Poate că, oricât am încerca, nu vom reuși niciodată să scăpăm de sângele care ne curge în vene.”

Familia Riva este absolut fascinantă, fie ea destul de disfuncțională: în lipsa părinților, cei patru frați - Nina, Jay și Kit (rezultați în urma căsătoriei dintre emblematicul cântăreț Mick și June care, nemaisuportându-i pornirile, sau poate dintr-o slăbiciune, cade în patima alcoolului și, într-o zi, este găsită moartă în baie de către fiica ei, Nina), la care se adaugă Hug, fiul nelegitim al lui Mick, însă pe care June îl crește ca și cum ar fi al ei - se regăsesc acum dependenți unul de celălalt pentru a se descurca în viață. În această situație, fiecare dintre ei își găsește modalități proprii prin care să supraviețuiască în această lume necunoscută. Nina, cea mai mare, este, de fapt, și cea mai responsabilă dintre toți, atât de responsabilă încât ajunge în punctul în care își sacrifică propriile dorințe și visuri pentru a menține familia unită. Jay și Hud, chiar dacă nu sunt frați legitimi, prin natura lor inseparabilă ajung să se confunde (de către cititor) cam întotdeauna (eu, unul, așa am pățit). Kit, cea mai mică dintre toți, chiar dacă pălește în fața popularității celorlalți, rămâne foarte dragă sufletului meu - după părerea mea, este cea mai liniștită dintre toți și, de altfel, probabil și cea mai bună surferiță din familia Riva. I-am iubit pe fiecare: cu toate slăbiciunile lor, cu toate rănile interioare, reușesc să rămână uniți și ai impresia că o astfel de legătură, în realitate, este o bijuterie rară - orice s-ar întâmpla, pare că se vor susține reciproc până în ultimul moment. 

„Toată viața ei, Nina fusese programată să accepte. Să accepte că tatăl ei plecase. Să accepte că mama ei murise. Să accepte că trebuia să aibă grijă de frații ei. Să accepte că lumea poftește la ea. Acceptă, acceptă, acceptă! Vreme îndelungată Nina crezuse că era cea mai mare calitate a ei - să poată rezista, să poată îndura, să poată accepta tot și să meargă mai departe. Pentru ea era străină ideea de a declara că ceva e inacceptabil.”

Însă lucrurile vor fi puse la încercare de această petrecere pe care Nina o organizează acasă în fiecare an și care, pe neașteptate, scapă de sub control într-un mod de-a dreptul sălbatic: legăturile dintre frați (și nu numai) urmează a fi puse la încercate, iar pe măsură ce haosul se produce, precum un bulgăre de zăpadă aruncat din vârful unui deal, în scenă își fac apariția noi personaje. Și, bineînțeles, secrete nebănuite ies la iveală. Povestea alternează între trecut și prezent, fiindu-ne prezentate începuturile relației dintre Mick și June, dinamica acesteia (perspectiva trecutului) și, bineînțeles, viețile actuale ale copiilor lor (perspectiva prezentului). Ambele povești sunt relevante și, în orice caz, foarte puțin contează pentru mine despre ce au fost, dat fiind faptul că Jenkins Reid scrie extraordinar de bine și i-aș putea citi până și lista de cumpărături. Am fost conectat cu lectura, iar dovadă stă și faptul că am citit-o două-trei reprize. Mi-a plăcut totul, de la intrigă, evoluție și concluzie, până la personaje și descrierile aventurilor celor patru frați, modul în care vorbeau, dialogurile, conversațiile, trăirile și sentimentele, rănile și traumele. Patimile și slăbiciunile. Curajul și devotamentul, legăturile de familie și ideea că, orice ar fi, „sângele apă nu se face”. 

„- Mi-aș dori să fi fost un om mai bun, a spus el. Dar pur și simplu n-am fost niciodată în stare. Chiar m-am străduit, câteodată. Dar a fost ca și cum ai găti o maimuță. Unii oameni sunt nemernici, iar eu sunt nemernic.”

Chiar mă gândeam că dacă aceasta este considerată a fi o lectură de vară, atunci cititorii ar trebui să se-aștepte la ceva „arsuri pe suflet”. Este un roman chiar complex, destul de profund: ca întotdeauna, Reid reușește foarte bine să dozeze aceste lucruri, livrând cititorului o poveste care se dovedește atât una a acțiunii, cât și una a substratului. În orice caz, Scandalul din Malibu mi s-a părut a fi scrisă într-un registru ceva mai alert, mai ales atunci când haosul se instaurează. Rămânând fidelă stilului ei caracteristic, mi se pare că Reid pune un accent deosebit pe personaje și pe „ascunzișurile” acestora, creând o tapiserie complicată a moștenirii (fie ea din partea tatălui, mamei) ce contrastează cu o căutare continuă a eliberării de trecut (și, implicit, de „factorul ereditar”). Narațiunea este complexă, intercalată, după cum am spus, cu flashback-uri care reiterează povestea celor doi (Mick și June), dar acest lucru nu face decât să întărească, într-o mare măsură, ideea modului în care au fost create personaje. 

„Treisprezece arestări, sute de oameni alungați din casă și frații Riva de negăsit.

Până să se facă ora cinci dimineața, petrecerea deceniului se terminase.”

Tensiunile debordante care au loc în carte, incertitudinile pe care eu, drept cititor, le-am avut. Faptul că au fost atât de multe lucruri neașteptate și, culminând, talentul de scriitor și povestitor al lui Taylor Jenkins Reid chiar mă fac să iubesc ce scrie această autoare. Mi-a plăcut extraordinar de mult Scandalul din Malibu și, recunosc, chiar aș vrea să văd un film făcut după această carte. De altfel, abia aștept să mai citesc și alt roman scris de autoare, pentru că mi se pare că reușește foarte bine să-și atingă scopul: nu doar să speculeze o intrigă interesantă, având un punct de plecare sănătos, pe care îl valorifică la potențialul maximal, dar și să creeze personaje pe care nu le-ai putea uita vreodată. Eu, unul, știu că-mi voi aminti cu drag de cei patru frați, de aventurile prin care au trecut și de modul în care, la sfârșitul romanului, viața i-a regăsit. Și știu că această carte va avea un loc special pe rafturile bibliotecii mele. Pentru că, într-adevăr, chiar merită. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Semipur (Legământul, #1), de Jennifer L. Armentrout - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Numărul de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Bogdan Voiculescu

Jennifer L. Armentrout este o autoare americană de romane din categoria young adult. Este o scriitoare foarte prolifică - potrivit declarațiilor sale, scrie vreme de minimum 8 ore zilnic. Seria LUX, publicată în România de Editura Corint, în colecția LedaEdge, este inclusă pe lista bestseller-urilor New York Times. La Editura Corint au mai apărut și cărțile: Ispită, Cea mai întunecată stea, Întoarcerea, Puterea, Lupta, Profeția, precum și toate cărțile din seria LUX, plus nuvela Umbre din aceeași serie. Este o autoare foarte cunoscută, ale căror volume s-au vândut în milioane de exemplare, fiind deseori inclusă pe lista bestseller-urilor New York Times. 

„M-a cuprins o beznă subită, lipsită de gânduri și de sens. Nu puteam să mă împotrivesc unei forțe atât de apăsătoare și, fără să pot scoate nici măcar un blestem indignat, m-am cufundat în adâncul ei tulbure.”

Hematoii provin din împerecherea zeilor cu muritorii, iar copiii născuți din doi hematoi puri au puteri de zei. Copiii hematoilor și ai muritorilor… ei bine, nu prea. Semipurii nu au decât două alegeri la dispoziție: să se antreneze ca să devină Santinelele care vor vâna și vor ucide daimonii sau să devină slujitori în casele purilor. Alexandria are 17 ani și ar prefera să-și riște viața decât să și-o irosească frecând toalete, însă e posibil ca tot acolo să ajungă până la urmă. Există mai multe reguli pe care elevii Legământului trebuie să le urmeze. Alex are probleme în a le urma pe toate, dar mai ales regula #1: Relațiile dintre puri și semipuri sunt interzise! Din nefericire, ea se îndrăgostește de Aiden, un semipur extrem de atrăgător. Însă nu asta reprezintă problema ei cea mai mare – ci să rămână în viață până  va reuși să absolve Legământul. Dacă eșuează în misiunea ei, se va confrunta cu o soartă mai cruntă decât moartea: se va transforma în daimon și va fi vânată tocmai de Aiden. Iar asta ar fi destul de neplăcut.

„Fiind o semipură, odrasla unei pure și a unui om de rând - o corcitură, după standardele purilor -, eu nu puteam să controlez elementele. Neamul meu era binecuvântat cu aceeași putere și viteză ca ale purilor, dar noi ne distingeam printr-un dar extraspecial. Puteam pătrunde cu privirea magia elementetală a daimonilor. Purii nu puteau.”

Înainte de toate, trebuie să spun că, în general, eu nu prea le am cu fantasy-urile și cărțile care aparțin acestui gen. Totuși (pentru că mereu există un totuși, nu?), în ultimii ani am citit mai mult fantasy decât oricând (chiar dacă asta sumează în jur de zece cărți din acest gen). Nu că nu-s fan al genului, dar, de obicei, inerția mă face să aleg orice altă carte din bibliotecă, nicidecum una fantasy. Însă mi-am zis că este cazul, iarăși, să mai ies din zona de confort, plus că aveam acest roman în bibliotecă și chiar mă intriga. În trecut, acum câțiva ani, am mai citit tot de la Jennifer L. Armentrout și primele trei (cred) volume din seria LUX, ale căror recenzii sunt publicate pe blog și, nu știu cum, au început să fie foarte accesate în ultima vreme. Revenind, totuși, la lucruri mai importante, trebuie să spun că, my God, romanul acesta, primul volum din seria Legământul, mi-a plăcut la nebunie. Sincer, l-am dat gata în două reprize de citit, pentru că atât de culminant și interesant mi s-a părut totul încât mă tot întrebam unde au să ajungă lucrurile și, neapărat, voiam să aflu cum va decurge totul.

„Eram mulți semipuri în lume, probabil mai mulți decât purii. Având în vedere că, în societatea noastră, purii se căsătoreau de dragul statutului social și nu din dragoste, tindeau să-și facă de cap - mult de tot. Dacă tot erau imuni la bolile care-i chinuiau pe muritori, mă gândeam că nu simțeau nevoia de nicio formă de protecție. Dar se pare că vlăstarii lor cu sânge semipur jucau un rol deosebit de important în societatea purilor.”

Disclaimer: această recenzie este pur subiectivă, deoarece eu, unul, normal că voi fi impresionat de un roman fantasy scris bine (și, într-adevăr, chiar mi s-a părut complex), pentru că nu am experiența unui cititor înfocat de fantasy care știe mult mai bine cum stă treaba cu plot-ul, cu personajele, development-ul acestora, magii, intrigi, relațiile dintre ele și alte chestii de-această natură. În sine, mă bazez exact pe experiența pe care am avut-o eu citind Semipur: o experiență plăcută alături de o carte interesantă care, de altfel, mi s-a părut că are și personaje foarte faine. Recunosc, intriga mi s-a părut puțin banală, sau cel puțin chestia ceasta cu hematoi, un fel de semi-zei, și-apoi sorgintea care este „anihilată” de hematoii (semi-zeii) care se împerechează cu muritorii. În orice caz, am simțit inspirația din mitologie, ceea ce, evident, nu-i nimic greșit - la câte cărți scoate Armentrout (acum, sincer, o văd peste tot), probabil s-a inspirat și din teoria evoluționismului a lui Darwin. Oricum, tipa chiar știe ce face, pentru că, sincer, abia aștept să citesc și volumul doi pentru a vedea cum vor decurge lucrurile.

„- Ești mai puternică decât îți dai seama, Alex. Pentru tine, profesia de santinelă reprezintă un stil de viață, nu doar o opțiune mai bună, ca în cazul altora (...).

- De unde știi că sunt atât de puternică? Poate că în camera mea mă legăn întruna înainte și-napoi fără știința ta (...).

- Nu. Mereu ești... atât de vie, chiar și atunci când treci prin niște situații care celor mai mulți le-ar întuneca sufletul! 

Aici s-a oprit, pricepând deodată ce spusese. Gropițele obrajilor i s-au roșit.”

Semipur spune povestea lui Alexandria, Alex, o tipă care se reîntoarce „în cuibul ei”, după ce mama ei (teoretic) a fost ucisă de daimoni și, na, a cam rămas solo. Aici nu doar că are probleme cu reintegrarea, dat fiind faptul că a lipsit ceva vreme și anumite zvonuri circulă, dar nici nu se sfiește să se-abțină puțin. Cam impulsivă, dar curajoasă și statornică, Alex vrea să se antreneze, să capete aptitudinile necesare pentru a fi o santinelă de neînfrânt. Și, sincer, are cam tot ce-i trebuie - de fapt, are chiar mai mult decât ar putea crede vreodată. În orice caz, lucrurile iau o întorsătură destul de bizară și extrem de neașteptată la un moment dat, care dă mult peste cap ceea ce ai fi crezut. A, da, și să nu mai spun de faptul că întotdeauna trebuie să existe „un el” care s-o țină pe „o ea” cu picioarele pe pământ, concentrată pe ceea ce trebuie să facă și nu neapărat pe ceea ce vrea să facă. În acest roman, rolul este îndeplinit de Aiden, tipul care o ajută pe Alex să se antreneze și de care, inevitabil, ea se îndrăgostește. Evident, am așteptat o scenă dintr-aia, dar se pare că lucrurile vor fi rămas a fi povestite într-un următor volum (dacă-mi amintesc bine, în LUX cei doi se sărută - alo, am zis „se sărută” - abia în al doilea volum). 

„- Zeii știu că n-o să-ți placă deloc, dar asta e. Cu cât petrecem mai mult timp împreună, cu atât ne vom lega mai strâns unul de celălalt - până când niciunul dintre noi nu va mai ști clar unde se termină unul și începe celălalt.”

Concluzionând seria de argumente inexistente pe care le-am prezentat într-o formă, zic eu, destul de expeditivă, Semipur chiar mi s-a părut un roman interesant, bun, care, pentru mine, a fost exact ce trebuie când vine vorba de o serie fantasy (cel puțin, de primul volum al acesteia). Mi-a prezentat cum trebuie personajele, a fundamentat o intrigă interesantă, care poate fi valorificată deosebit de bine, a setat decorul, a avut și acțiune, a avut și replici amuzante, conversații delicioase și convingătoare și, de asemenea, a mers și extraordinar de rapid. În esență, a fost o lectură foarte relaxantă, cum, probabil, sunt majoritatea cărților de acest gen. Într-o oarecare măsură, am simțit că m-aș uita la un film fantasy (da, spre deosebire de a citi fantasy, la filme chiar îmi place să mă uit), și abia aștept să văd ce ne pregătește și al doilea volum. Chiar sunt curios cum va evolua această serie, de altfel, relația dintre Alex și Aiden. Nu știu de ce am impresia că lucrurile o vor lua într-o direcție cu totul și cu totul explozivă, dat fiind și modul (!!!) în care s-a terminat primul volum: fierbându-te la foc mic! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!