Lanțul, de Adrian McKinty - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2019

Traducere: Sandra Spiridon 

Adrian McKinty s-a născut și a crescut la Belfast, în Irlanda de Nord. A studiat filosofia la Oxford University și s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde predă limba engleză la liceu. Cărțile sale au câștigat Premiul Edgar, Premiul Ned Kelly, Premiul Anthony, Premiul Barry și au fost traduse în peste 20 de limbi. La Editura Litera, tot în colecția Buzz Books, a apărut și romanul Insula. Singurul mod în care îți poți recupera copilul este să răpești un alt copil Îți sună telefonul. Un străin ți-a răpit copilul. Ca să-l eliberezi, trebuie să răpești copilul altcuiva. Copilul tău va fi eliberat când părinții victimei tale răpesc un alt copil. Dacă oricare dintre aceste lucruri nu se întâmplă, copilul tău va fi ucis. Acum faci parte din lanț.

„Demoni sunt și aici, dar sunt ființe umane.”

Bun. De unde să începem? A, da, prin a-mi spune frustrările. De ce să iei o idee atât de bună, actually chiar genială, și s-o distrugi cu niște personaje atât de prostești, enervante, de-a dreptul deloc convingătoare, cu replici bizare, alegeri care mi s-au părut superficială, chestii de-acest gen? De ce? Pe bune, de ce? Sincer, premisa cărții mi-a plăcut maxim, și chiar recunosc că am fost surprins (nu mă așteptam, de fapt, deoarece foarte multe persoane mi-au spus că nu-i o carte bună). În schimb, mie chiar mi s-a părut o carte foarte, foarte bună, dar asta până într-un punct: până mi-am dat seama cât de nasoale sunt personajele. Ahhh, chiar sunt nervos în acest moment, pentru că aș fi vrut să fie și personajele mult mai bine construite, lăsând deoparte faptul că „cei” din spatele lanțului, efectiv, au fost lăsați pe dinafară - nu prea aflăm multe despre acestă „rețea” care pare să funcționeze, dar care are niște premise scelerate, și mi se pare că autorul se axează mult prea mult pe doar două personaje - în esență, ea, Rachel, a cărei fiică este răpită și care este sunată de o altă mamă (care, la rândul ei, are copilul răpit de o altă familie) și fratele fostului ei soț. Mda, un duo perfect, nu? În fine, chiar nu vreau să-mi bat capul prea mult, pentru că-mi ies din pepeni.

„- Tu n-ai vorbit cu ei, Pete. Eu am făcut-o. Femeia la care este Kyle e îngrozită pentru soarta fiului ei. Dacă stăpânii Lanțului îi ordonă s-o omoare, o va face. Sunt convinsă. O va omorî pe Kyle și va găsi o altă victimă ca să nu aibă necazuri cu ei. Singura noastră opțiune este să ținem Lanțul în funcțiune în continuare (...). Dacă mergem la poliție, o vor ucide. Dacă vorbim cu altcineva despre Lanț, o vor ucide.”

Pe bune, cartea asta avea un potențial extraordinar. Și dacă aș fi genul care să nu ia în calcul mai multe variabile atunci când vine vorba de a da rating-ul unei cărți (îmi pasă atât de personaje, de dezvoltarea lor, cât și de acțiune, intrigă, modul în care a fost dozat totul), și mi-ar păsa doar de acțiune și intrigă, atunci nu doar că i-aș fi dat cinci steluțe, dar cu siguranță o contorizam în topul celor mai bune cărți thriller citite anul acesta. În schimb, Lanțul rămâne o carte cu o idee genială, dar scrisă genial de prost în ceea ce privește personajele și credibilitatea acestora. Ok, McKinty, nu le poți avea pe toate, dar chiar n-ai putut să găsești o cale de mijloc? Pe bune, my friend? Zău, chiar m-am enervat rău de tot, dar asta abia după ce am terminat cartea, în primul rând din cauza replicilor dintre personaje și a faptului că autorul nu a dezvoltat mult mai bine motivele persoanelor care se aflau în spatele lanțului (deși, recunosc, chiar m-a surprins când am aflat cine trage sforile și, într-o oarecare măsură, de ce o face). De altfel, această carte chiar mi-a amintit de o miniserie, cred că se cheamă La noche más larga, dar asta într-o mică-mică măsură. Tho, repetându-mă, chiar aș fi vrut să-mi placă mult, mult mai mult, deși apreciez că pe partea de intrigă chiar a fost o surpriză foarte plăcută.

„Conform modelului pus la punct de Olly, cu cât intră mai mulți oameni în Lanț, cu atât crește riscul de expunere și defecțiune majoră. De aceea, teama joacă un rol extrem de important. Frica este principala componentă mentală a sistemului.”

Un alt punct forte este faptul că romanul se citește nu rapid, ci extraordinar de rapid. Nu-i fontul mare sau ceva de acest gen, ci chiar te prinde. Te prinde rău de tot, fiindcă eu am terminat aproape jumătate numai dintr-o repriză, dar apoi am fost prins cu altele și n-am mai reușit să o continui. Dar, dacă aș fi avut suficient timp liber, cu siguranță aș fi citit-o pe toată „dintr-o înghițitură”. Chiar se-ntâmplă nu multe, ci foarte multe, și chiar îmi zicea cineva că „se întâmplă atât de multe încât chiar n-am putut da crezare poveștii”. Da, așa-i, dar chiar am apreciat faptul că m-a ținut în permanență acolo, tensionat și nerăbdător să aflu ce urmează să se mai întâmple, încotro, pentru Dumnezeu, se vor mai îndrepta toate? Și da, chiar nu puteam să speculez, însă vreau să spun că, pe bune, se-ntâmplă multe de tot. Acum e răpită, acum nu mai e, acum te-am găsit, acum ai fugit, acum descopăr asta, îți mai intru puțin și-n casă, îți mai piratez calculatorul, tralalala. Nici nu știi cum s-a ajuns într-un anumit punct, chiar dacă citești și citești fără oprire. Mie, unul, îmi plac mult cărțile de acest gen, care nu-mi dau nici măcar un moment liber în care să respir în voie. Tensiuneee, am nevoie de tensiuneeee multă când vine vorba de thrillere.

„Viețile ființelor umane sunt guvernate de instincte profunde. Oamenii aleși sunt ca șoarecii, șoarecii de câmp, mai precis. Ea este uliul, care-și proiectează umbra peste viețile lor mărunte, ajungând să le cunoască fiecare gest.”

În cele din urmă, voi repeta ce am spus mai sus: păcat de intriga cărții și de ideea de la care și-a pornit McKinty manuscrisul (de fapt, el chiar s-a inspirat din realitate, când a citit despre o „rețea” și, de fapt, o astfel de practică, scriind o primă variantă a romanului la Ciudad de México, când a aflat despre răpirile în serie puse la cale de traficanții locali, când un membru al familiei se oferă ostatic ca să elibereze victima mai vulnerabilă, răpită inițial, iar, ulterior, o conectat ideea cu anumit eveniment petrecut în copilăria sa irlandeză - perioada „lanțurilor de scrisori otrăvite”). Trebuie să recunosc, a dezvoltat totul într-o direcție foarte faină, dar dacă ar fi avut la fel de multă grijă și la personajele sale, și dacă nu ar fi lăsat atât de multe lacune în poveste, cu siguranță aș fi considerat-o un thriller nu bun, ci memorabil, care ar fi meritat citit de către oricine. Date fiind circumstanțele și lipsurile, Lanțul rămâne doar un thriller cu premisă bună, autentică, dar cu o execuție deficitară când vine vorba de caracterele personajelor și, implicit, credibilitatea lor. Păcat, sincer, pentru că ar fi putut fi un thriller cu adevărat ieșit din comun - cu toate acestea, cărțile lui McKinty chiar se bucură de vânzări bune (ceea ce, într-o mare măsură, contează cel mai mult). Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Tatuatorul de la Auschwitz, de Heather Morris - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 312 

Anul apariției: 2018

Traducere: Luana Schidu

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în SUA. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019, 2022) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 7 500 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publi­shers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (SUA). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz și a fost publicat în peste 40 de țări. Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima carte de nonficțiune a lui Heather Morris, devenită și ea bestseller internațional. Cel de-al treilea roman al său, Trei surori (Three Sisters; Humanitas Fiction, 2022), lansat în octombrie 2021, care are de asemenea la bază fapte reale, este în curs de publicare în peste 30 de țări și se află deja în topurile de vânzări din Australia, Marea Britanie, Belgia și Polonia.

„- Le-am iubit pe toate, dar cumva nici una nu mi-a cucerit inima. Are sens ce spun?

- Nu tocmai. Eu aș alege o singură fată pe care s-o iubesc și cu care să-mi petrec viața.”

Tatuatorul de la Auschwitz se bazează pe povestea din spatele unuia dintre cele mai puternice simboluri ale Holocaustului: numerele verzi-albăstrui tatuate pe brațele prizonierilor, femei și bărbați deopotrivă. Când lui Lale i se oferă ocazia de a fi Tätowierer la Auschwitz, tânărul evreu slovac înțelege că aceasta poate fi șansa lui să supraviețuiască, deși trebuie să-și înțepe până la sânge semenii, act pe care îl resimte ca pe o dureroasă profanare. De la masa la care lucrează, nici nu i se permite să ridice capul spre cei al căror destin îl pecetluiește astfel. Dar într-o zi reușește să surprindă privirea unei tinere al cărei nume îl află în cele din urmă: Gita.

„Când Lale îi cere părerea, i se pare că răspunsul Nadiei e asemănător cu cel pe care i l-ar fi dat mama lui. Asta e ceea ce-l atrage la ea, ceea ce-l face să vrea s-o ocrotească așa cum o ocrotește pe Gita? Simte că-l copleșește un dor cumplit de casă. Nu-și poate ignora temerile cu privire la viitor. Îl mistuie gânduri negre pe care le-a alungat mereu, despre ai lui și siguranța lor. Dacă nu-i poate ajuta pe ei, va face tot ce va putea ca s-o ajute pe femeia din fața lui.”

Deși am mai avut contact cu Heather Morris, din prisma cărții de nonficțiune Povești despre speranță. Cum ne găsim inspirație în viața de zi cu zi (recenzia o puteți găsi AICI, dacă vă interesează), este primul meu contact „romanist” cu ea. Și pot spune, de altfel, că este prima carte de acest gen pe care o citesc fără oprire, cap-coadă, dintr-o singură repriză. Nu doar că m-a ținut captiv, m-a făcut să vreau să descopăr și mai mult din povestea lui Lale, dar mi-a cutremurat inima și ființa, deși știam, în esență, cam ce ar presupune o carte cu și despre Holocaust. După părerea mea, această perioadă greșită a istoriei mondiale nu este pe deplin cunoscută de către toți - de altfel, nici nu ar trebui să fie, însă nu poți să rămâi rece în fața tuturor ororilor, întâmplărilor care au avut loc. În orice caz, pot spune că Heather Morris nu livrează cititorului imagini terifiante, așa cum am întâlnit în alte cărți despre Holocaust, ci o splendidă poveste despre speranță, despre cum, în întunericul dens, lumina poate lua forma iubirii, a dorului, și a gândului că, într-o zi, vom scăpa și vom avea o familie împreună, ne vom bucura de libertate și de ceea ce, de fapt, înseamnă viața. Chiar dacă am ezitat mult timp să citesc această carte, acum știu, cu certitudine, că este o carte pe care toată lumea trebuie să o citească, fiindcă îți umple sufletul cu bucurie, dincolo de toată mâhnirea pe care o simți de-a lungul lecturii.

„(...) Da, trebuie să rămână o pată care să-i amintească lui Lale de cel mai recent pericol care a apărut în viața lui. Trebuie să se ferească mereu de acest om al cărui suflet e mai rece decât bisturiul.”

Povestea nu este tocmai complicată, și n-are rost să vă spun despre ce este cartea. Însă pot spune că este foarte complexă din prisma adevărului istoric - iar când știi că, de fapt, totul a fost adevărat, că aceste lucruri chiar s-au întâmplat, că Lale, Gita, Cilka chiar au trăit, chiar au trecut prin aceste orori, totul te lovește și mai puternic. În schimb, chiar am încercat să păstrez o urmă „de detașare” (cred că este prea mult spus), deoarece mereu cărțile care abordează acest subiect îmi rup sufletul. Am încercat să urmăresc doar povestea dintre Gita și Lale, deși, bineînțeles, nu au fost rare paginile în care îmi spuneam, iarăși și iarăși, cât de greșită a fost acea perioadă, și cât de puține am reușit să învățăm din istoria lumii. În această carte este vorba despre redobândirea libertății, a demnității care le-au fost furate în momentul în care prizonierii s-au transformat „doar în niște numere”. Un roman care te vindecă, care îți dă speranță și te face să te gândești că altruismul, prietenia, a dărui și a ajuta reprezintă singurele posibilități de salvare ale unei lumi întunecate. Dincolo de modul în care erau tratați, dincolo de toate muncile la care au fost supuși, grozăviile, foametea, boala, frigul, prizonierii au reușit să-și păstreze, mulți dintre ei, speranța. Și să trăiască pentru a învăța, din nou, ce înseamnă să fii liber.

„Imaginea mamei se dizolvă - lacrimi, chipul se încețoșează, el clipește - și și-o imaginează pe Gita în brațele lui, el mângâindu-i părul.

- Ai avut dreptate, mamă. Știu.”

Simt că aș putea spune atât de multe despre această carte, Tatuatorul de la Auschwitz, însă orice aș spune ar fi inutil. Este o carte pe care trebuie să o citești, indiferent de genul pe care îl abordezi cel mai des. Această carte, tind să cred, se potrivește oricui, fiindcă oricare dintre noi poate simți, oricare dintre noi are emoții și are un suflet. Mi se pare imposibil să citești romanul lui Heather Morris fără să simți un nod în gât, un junghi în piept. Fără să te miște măcar puțin. Pentru că este o poveste reală, chiar dacă livrată într-un mod estetic viabil. Morris reușește să contureze o poveste care ar fi putut fi a oricăruia dintre noi, învățându-ne, încă o dată, cât de important este să apreciem ceea ce avem, faptul că suntem sănătoși, liberi, că avem atât de multe opțiuni la dispoziție și, practic, suntem capabili să facem orice ne dorim. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, dar uneori cred că nu apreciem în totalitate ceea ce avem, ceea ce însemnăm. Luăm „de-a gata” tot ce ni se oferă, de parcă ni s-ar fi cuvenit de la bun început să avem toate astea. Nu, nu este așa, pentru că uneori trebuie să pierzi un lucru pentru a-l aprecia la adevărata sa valoare. Iar când îți pierzi libertatea, în special pe nedrept, îți dai seama că ai fost îngrădit de un drept fundamental al omului. Și niciun alt lucru nu cred că doare mai tare.

„Lale își scoate încet cămașa și se întoarce cu spatele la ea. Ea nu spune nimic, dar își trece degetele foarte ușor peste cicatricile de pe spatele lui. Apoi le atinge cu buzele și el știe că nu mai e nimic de spus. Fac dragoste încet și blând. Simte că-i dau lacrimile și se chinuie să și le rețină. E cea mai profundă iubire pe care a simțit-o vreodată.”

În cele din urmă, nu pot să reiterez decât ce am scris mai sus: această carte trebuie neapărat citită. Pentru că este o lectură esențială, o lectură care depășește granițele ficțiunii, chiar un document istoric al unui om care a reușit să-și recapete libertatea și demnitatea pe care, de fapt, nu și le-a pierdut niciodată: libertatea sufletului, demnitatea de a lupta în continuare pentru drepturile sale. Curajos, foarte inteligent, Lale a fost un om care merită luat drept exemplu - o dovadă a faptului că niciodată nu trebuie să-ți pierzi speranța, ci mereu trebuie să lupți pentru visurile tale. Sfârșitul cărții m-a regăsit cu lacrimi în ochi, chiar dacă-l bănuiam de la bun început. M-am bucurat extraordinar de mult de faptul că Lale și Gita s-au căsătorit, de faptul că au reușit să-și întemeieze o familie și să se bucure de o viață frumoasă, prosperă, exact așa cum i-a promis Lale lui Gita în momentul în care se aflau în lagăr. În cele din urmă, viața și iubirea vor triumfa. Pentru că oamenii care au speranță, oamenii care nu depun armele, sunt cei care întotdeauna vor învinge și vor lăsa, în urmă, moșteniri memorabile. Tatuatorul de la Auschwitz este o carte pe care, fără doar și poate, v-o recomand din tot sufletul!

Supraviețuitorii, de Alex Schulman - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: Elena-Maria Morogan

Alex Schulman s-a născut în 1976 la Skåne, în partea de sud a Suediei, și a crescut în suburbia Farsta a orașului Stockholm. A urmat studii de cinematografie, literatură și filozofie la Universitatea din Stockholm. Are o strălucită carieră de jurnalist, blogger, crainic și producător TV. Încă din 2012 conduce cel mai popular podcast săptămânal din Suedia, Alex&Sigge, cu câteva sute de mii de ascultători. Debutul literar al lui Alex Schulman a avut loc în 2009, cu romanul autobiografic Skynda att älska (Grăbește-te să iubești), dedicat tatălui său, Allan Schulman, jurnalist și producător de televiziune. Acestuia i-au urmat alte două romane autobiografice: în 2011, Att vara med henne är som att springa uppför en sommaräng utan att bli det minsta trött (Să fii cu ea), despre soția sa, și, în 2016, Glöm mig (Uită-mă), despre relația cu mama alcoolică, ales Cartea anului în Suedia, în 2017. În 2018 a publicat romanul Bränn alla mina brev (Arde-mi toate scrisorile), devenit bestseller în Suedia. Finalist la Premiul literar al publicației Svenska Dagbladet și la Premiul Adlibris, romanul lui Alex Schulman din 2020, Supraviețuitorii (Överlevarna; Humanitas Fiction, 2022), devine în scurt timp bestseller internațional, fiind tradus în 33 de țări și întâmpinat elogios de criticii literari și de cititori.

„- Nu, aici e moartă, spuse Nils. Omul nu simte nici o durere când e mort.”

Roman hipnotizant, cu o structură originală, bestsellerul suedez Supraviețuitorii, apărut în 2020, s-a impus ca o mare revelație internațională, fiind tradus în 33 de țări. Când trei frați se întorc la casa în care și-au petrecut verile în copilărie și unde, cu mai bine de 20 de ani în urmă, un accident devastator le-a modificat existența, totul în jurul lor îi întâmpină firesc – sauna, lacul, peisajul sunt familiare, și totuși cei trei par a se mișca într-o viață care nu le aparține. Înstrăinați unul de altul, Benjamin, Pierre și Nils revin pentru a îndeplini ultima dorință a mamei, despre care află în seara dinaintea înmormântării sale: cenușa să-i fie împrăștiată la casa de lângă lac. Neliniștitor în felul în care dezvăluie treptat când copilăria fraților, când viața lor adultă, de o melancolie deopotrivă delicată și crudă, construit extrem de abil, pivotând între un fir narativ ce aparține trecutului și urcă spre finalul inimaginabil, și un altul care coboară dinspre secvența morții mamei către același moment de cotitură, Supraviețuitorii este un roman intens, apăsător și acut senzorial despre copilărie, cu secretele și, mai cu seamă, cu traumele care lasă urme adânci.

„(...) Abia după ce s-a făcut nevăzută, a izbucnit Pierre în plâns, Benjamin și Nils îl sprijineau din amândouă părțile, Nils îl cuprinse pe Benjamin, iar când frații se îmbrățișară acolo, lângă automobil, Benjamin simți că ei, pentru prima oară după multă vreme, erau împreună.”

După ce am terminat acest roman (pe care, efectiv, l-am devorat, fiind printre singurele cărți de anul acesta pe care le-am citit într-o singură repriză), a trebuit să-mi iau un moment lung de respiro. N-am făcut nimic altceva decât să stau în pat și să mă gândesc la ce tocmai a citit. Recunosc, știam că va avea acest impact asupra mea, deoarece încărcătura emoțională a cărții este formidabilă, obsedantă, iar, cel puțin pentru mine, scriitura mi s-a părut impecabilă. Povestea, în sine, știam că va fi emoționantă, asta doar după ce am citit descrierea. Însă chiar nu mă așteptam să aibă un impact atât de mare asupra mea. Ce-i drept, chiar zilele trecute abordam cu o prietenă subiectul legat de cât de important este cum crești în copilărie, despre cum este necesar să ai anumite condiții optime în care să crești, asta pentru a nu ajunge să „perpetuezi patologie cognitivă ereditară”. În orice caz, chiar mi s-a părut că această carte vorbește despre traume, în principal, și de impactul pe care acestea le au asupra copiilor care vor deveni cândva adulți. Așadar, pentru început, aș putea spune că recomand această carte doar persoanelor care sunt pregătite emoțional să citească despre asta, pentru că, deși nu este o carte explicită, există în ea acel ceva care poate constitui un factor declanșator al anumitor tipuri de amintiri din copilărie. Acum, când sunt din nou împreună, cei trei frați adulți sunt gata să se purifice de demonii trecutului, de boala care le macină, încet dar sigur, viețile. Romanul lui Schulman asta este: o confruntare cu trecutul.

„(...) Oare aici au trecut zilele și anii? Sau totul a încremenit? Poate că se întâmplă ceva cu timpul aici, în păduri, de nu se comportă cum ar trebui. Timpul este un drum de pietriș, dacă o iei la dreapta, te poți vedea pe tine însuți trecând pe partea cealaltă.”

Povestea scrisă de Alex Schulman se concentrează în jurul a trei frați, iar capitolele alternează planurile temporale - trecut și prezent, ceea ce ne oferă o perspectivă amplă asupra vieții celor trei și, implicit, copilăriei lor. În momentul prezent, un eveniment tragic îi readuce împreună, iar dinamica relației dintre Pierre, Nils și Benjamin - atât ca adulți, cât și drept copii - ne dezvăluie mici focuri care încă ard mocnit în fiecare, traume ale căror impact au să-i transforme în necunoscuți, deși „legăturile de sânge nu au să se piardă niciodată”. Un roman extrem de tulburător, întunecat, crud, de o violență cognitivă, despre o familie disfuncțională, relația volatilă a părinților celor trei, exacerbată de consumul de alcool (nu am putut să nu mă gândesc la mama autorului), neglijența părinților, totul este bine descris, creând în carte o atmosferă opresivă, în care pare că cei trei frați merg pe o pâslă fină care-i desparte realitatea de hăul adânc al întunericului. Emoțiile și trăirile celor trei frați sunt reflectate, spre exemplu, și în adâncimea lacului, în pădurea întunecată din jurul casei la care sunt nevoiți să se reîntoarcă după atâția ani în care au fost despărțiți. De fapt, în acest roman, totul pare să aibă o semnificație aparte, un substrat, o anumită profunzime care reiterează, în cele din urmă, o tristețe profundă și patologică, care i-a urmărit pe cei trei frați de-a lungul tuturor anilor de copilărie și adolescență. 

„Aprinde lampa, se așază în capul oaselor pe patul mamei și citește din nou scrisoarea ei. O foaie simplă, scrisă pe față și pe dos cu scrisul ei inconfundabil, în unele locuri indescifrabil, dar totuși limpede ca cristalul, fără nici o ezitare, un text care țese pânza între decenii, care unește un loc cu altul, de aici până la casa de vacanță, o scrisoare mică, simplă, plină de ceea ce tuturor le stătea pe limbă, dar care niciodată n-a fost spus.”

Caracterele celor trei frați sunt ușor de tradus și înțeles, deoarece fiecare dintre ei este extrem de bine valorificat de către Alex Schulman. Martori la fricile lor, la căderile emoționale, sentimentele, trăirile, martori la solidaritatea lor - cu toate acestea, pe măsură ce s-au îndreptat spre vârsta adultă, fiecare a fost afectat de experiențele copilăriei. Consider că Supraviețuitorii nu este o lectură deloc ușoară, ba din contră, este o lectură șocantă, deprimantă, însă cumva reușește să-ți pătrundă în suflet, să îți intre pe sub piele - oricât de crudă, violentă, ar fi, tot rămâne un roman profund despre trei copii, acum deveniți adulți, care s-au agățat cu unghiile de speranță și au reușit să supraviețuiască unei copilării în care traumele se arată în moduri din ce în ce în ce mai necunoscute. Spusă din perspectiva lui Benjamin, povestea poate fi văzută și ca una a devenirii, în măsura în care poate fi și un thriller psihologic deosebit de bun. Trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult felul în care Alex Schulman s-a folosit de artificiul unei „cronologii inverse”, și chiar nu am anticipat răsturnarea de situație de la final. Un rollercoaster plin de emoții, care m-a trecut prin stări dintre cele mai reale, palpabile, și pe care l-am adorat de la prima până la ultima pagină - n-am simțit nici măcar un singur moment că m-ar plictisi. 

„Mi s-a spus că jalea e un proces, cu faze. Și că pe cealaltă parte așteaptă viața. Nu aceeași viață, evident, ci o altă viață. Nu e adevărat. Durerea nu e un proces, ci o stare. Nu se schimbă niciodată, stă ca o stâncă.

Și jalea te face mut.”

Ador cărțile care mă pun pe gânduri, iar Supraviețuitorii chiar a reușit să facă asta. Cărțile care reușesc să scormonească în psihicul uman, care cer să fie disecate încetul cu încetul, bucată cu bucată. Iubesc cărțile care îmi dau de gândit și am știut, de la bun început, că voi pune mâna pe romanul lui Schulman, pentru că părea să aibă premisele unei astfel de cărți. Și chiar le-a avut - mai mult decât atât, pot spune că mi-a depășit așteptările. Știu că n-am spus multe despre ce se întâmplă în carte până acum, dar cred că n-are rost: în orice caz, cei trei frați se reîntorc la cabana de pe malul lacului la rugămintea mamei lor, după ce aceasta moare. Deși și-au petrecut toate verile copilăriei aici, până la un accident tragic, care le-a schimbat viața, această familie nu a mai fost niciodată la fel. Povestea cărții este spusă dintr-o perspectivă oarecum obiectivă: Benjamin, fratele mijlociu, care i-a văzut pe amândoi ceilalți frați, în egală măsură, cum cresc. El încearcă să fie cel care „face pace” între frați, făcându-ne cunoștință cu personajele lor profunde, Nils, cel mai mare, Pierre, cu un temperament mai greu de ținut în frâu. Prin ochii lui Benjamin, cunoaștem toate nuanțele relațiilor complicate pe care le au atât între ei, cât și cu părinții lor. Mă voi opri aici, deoarece, sincer, cred că este de prisos să mai spun și altele. Nu pot decât să vă recomand această carte, în special dacă rezonați cu lecturile mele. 

Spioană în casa dragostei (Cities of the Interior, #4), de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Purcaru 

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross – 1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„- Cred că da. Cred că suntem judecători mai severi cu propriile acte decât judecătorii înșiși. Ne judecăm gândurile, intențiile, blestemele ascunse, ura pe care o nutrim în secret, nu numai acțiunile.”

O gemă ascunsă a modernismului, cu tușe experimentale și explorări în teritoriile erotismului, ale artei și psihanalizei, Spioană în casa dragostei este o piesă esențială în ansamblul operei literare a lui Anaïs Nin. Hrănindu-se din paginile jurnalelor sale saturate de problematizări despre natura iubirii, despre libertate și sexualitate, acest roman aduce în primplan convulsiile interioare ale unei femei care se luptă cu propriile dorințe contradictorii, dar și cu limitele impuse de societate. Deși își iubește soțul, Sabina, eroina romanului, se simte atrasă de alți bărbați, cu care își consumă fanteziile, adoptând o succesiune de roluri și schimbând tot atâtea măști. Cu opriri în Parisul nocturn dintre războaie, în barurile întunecoase dintr-un New York electrizat de dorință sau pe plajele încinse din Long Island, Spioană în casa dragostei explorează nevoia de libertate și împlinire interioară, într-un raport mereu tensionat cu așteptările celorlalți. Parte a „romanului continuu“ Cities of the Interior, este o meditație poetică și erotică asupra formelor pe care le ia pasiunea și asupra descoperirii de sine.

„Soție? Amantă? Ce bine se simțea să contemple aceste obiecte fără cea mai vagă undă de regret, de invidie sau de gelozie. Ăsta era înțelesul libertății. Liberă de atașament, de dependență și de deschidere pentru durere. A tras adânc aer în piept și a simțit că a descoperit această sursă a plăcerii pentru totdeauna. De ce fusese atât de dificil? Atât de dificil, încât adesea simulase această plăcere?”

Am simțit această carte drept un fel de „băutură aperitiv”, având țelul de a ne pregăti pentru ceea ce, de fapt, ne oferă incredibila Anaïs Nin în seria Jurnalul dragostei. De altfel, cu cât mă gândesc mai mult la această carte, cu atât îmi dau seama că mi-a plăcut enorm. De fapt, ce îmi place cel mai mult la Anaïs Nin este modul unic în care scrie - lirismul, modul în care relatează evenimentele, modul în care și-a creionat personajul, Sabina, un alter ego a lui Anaïs Nin, o proiecție a ideilor sale, a fricilor, temerilor, emoțiilor și dorințelor lipsite de inhibiții, dar care, oarecum, reușesc să păstreze firescul unor situații. Nu știu, Anaïs Nin pur și simplu scrie incredibil, ea însăși pierzându-se în „visul acestei cărți”. Deși Sabina ne este prezentată treptat, cu mai multe fețe, în diferite etape ale unei călătorii spre cunoaștere și validare, această „femeie multilaterală”, cu multe substraturi, formează un întreg care, tind să cred, o întruchipează exact pe autoare: o femeie care nu poate fi ea însăși decât atunci când este liberă să-și arate toate laturile, dorințele, rănile care, de obicei, sunt vizibile doar pentru bărbații pe care îi întâlnește. De fiecare dată, ea nu arată decât o singură latură a ei, o anumită latură a ei. De fapt, mă întreb dacă vreun bărbat ar vrea, de fapt, să cunoască mai mult, sau dacă ar fi capabil să descopere mai mult. Oare Sabina alege, în mod firesc și voluntar, să facă asta? Sau pur și simplu reușește să se plieze atât de bine pe așteptările celuilalt?

„Momentul în care atingea o culme plină de umor, deasupra unei strâmtori în care colcăiau pericolele, deasupra mlaștinilor sufocante ale vinovăției, erau cele în care toată lumea o lăsa singură, refuzându-i iertarea; părea că îi așteptau ceasul pedepsei, după o viață de spioană în casa multor iubiri, pentru că evitase să fie demascată, pentru că învinsese santinele care păzeau granițe stricte, pentru că trecuse fără pașapoarte și permise de la o iubire la alta.

Viața fiecărei spioane s-a sfârșit cu o moarte umilitoare.”

Cu toate acestea, este conștientă că majoritatea bărbaților văd doar o anumită parte din ea, acea parte, ceea ce o face să se simtă vinovată, ca și cum le-ar ascunde adevărul, ca și cum ar ascunde alte părți din ea mult, mult mai importante. Astfel, Sabina este, în permanență, chinuită de conștiința ei, se teme, dar, în același timp, nu poate renunța la ceea ce o face fericită. Însă, în cele din urmă, își dă seama că în această lume a bărbaților, pot fi legate și prietenii. Și că lucrurile se pot schimba și, într-adevăr, relațiile dintre persoanele de sex opus pot fi și altele, nu doar cele dedicate plăcerii fizice. O carte care mi-a plăcut de la început și până la sfârșit, pe care n-am putut-o lăsa din mână. Prin scriitura ei, Anaïs Nin pur și simplu m-a cucerit, deoarece niciodată nu mi-a fost dat să văd un stil mai cizelat, mai gândit, mai bine cadențat decât al ei. Nu știu, poate sunt puțin impresionist și spun prostii, dar dacă e să mă gândesc la asta, primul nume care îmi vine în minte este Anaïs Nin. Iubesc totul la proza ei, de la dinamică până la cuvintele folosite (și-aici, trebuie să recunosc, totul se datorează traducătorilor care reușesc atât de bine și fidel să redea ideile lui Anaïs Nin), de la cum vede lumea, forma pe care i-o dă, până la valorile pentru care pledează și, în general, credințele de viață pe care le are. Prin urmare, chiar pot spune că Anaïs Nin este unică.

„- Unii mor în tăcere, i-a spus. Moartea li se citește în ochi. Unii mor în urlete și trebuie să te întorci cu fața, să nu te uiți în ochii lor. Știi, când îmi făceam pregătirea în armată, primul lucru pe care mi l-au spus a fost: «Să nu te uiți niciodată în ochii unui om care moare».”

Ca și în al doilea volum din seria Jurnalul dragostei, Incest. Din jurnalul dragostei, necenzurat (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am reîntâlnit perspectiva magnifică asupra minții unei femei care este reamintită și în ziua de astăzi, un caracter atât de greu de accesat, atât de inteligent și plin de o efervescență ieșită din comun. După cum am spus, romanul de față este un aperitiv, de fapt, a ceea ce are să urmeze, „o călătorie mică” în lumea lui Anaïs Nin. Sabina, un suflet pierdut, chiar dacă dispune de protecție și confort în viața pe care o petrece cu Alan, cu care este căsătorită de zece ani, tot se simte sufocată. Conjunctura este de așa natură încât „să îi permită” să evadeze, din când în când, pentru a-și recăpăta puterea, echilibrul interior, pentru a-și satisface gândurile erotice și nevoile sexuale. Alan, da, i-a oferit stabilitate, fiind mereu alături de ea, și chiar și-atunci când Sabina este plecată în presupusele ei „escapade de actriță” (când, de fapt, rămâne în New York), Alan este mereu același atunci când ea se reîntoarce - iubitor, încrezător. Cu toate acestea, deficitar când vine vorba de a o satisface pe Sabina în ceea ce privește viața amoroasă, erotică, sexuală. Sabina, deși ciudată, este o persoană complexă, care trece prin cele mai bizare stări - îngrijorată, agitată, mereu în mișcare, mereu aflată „în minciună”. De asemenea, ea pune preț foarte mare pe vestimentație, subliniindu-se, de fapt, proiectarea emoțiilor și sentimentelor în toate formele posibile. 

„(...) Mobilitatea în dragoste a devenit o condiție a existenței tale. Nu e nimic rușinos să cauți măsuri de siguranță. Teama ta era foarte mare.”

Chiar nu știu ce-aș mai putea spune despre Spioană în casa dragostei. Deși o carte care se citește rapid, fiind, în esență, o nuvelă, pot spune că este destul de complexă și „grea”. Anaïs Nin stăpânește foarte bine psihologia umană (de fapt, aș putea spune că își cunoaște foarte bine natura interioară), iar acest adevăr se observă în scrierile sale. Senzualitatea cu care scrie, visul, efervescența emoțiilor, a trăirilor, a sentimentelor, totul este de-o forță literară ieșită din comun. Încă o dată, mă declar un fan convins al lui Anaïs Nin, și vreau neapărat să citesc și celelalte părți din jurnal. Pentru mine, Anaïs Nin scrie literatură de calitate, serioasă, literatură care-mi satisface, pur și simplu, toate așteptările pe care le-aș putea avea de la o carte pentru a o considera drept „foarte bună”. Deși, într-adevăr, am citit destul de greu prima carte, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Dimpotrivă, înseamnă că a fost cu adevărat o carte care chiar mi-a solicitat simțurile, percepția și modul în care ar trebui să înțeleg anumite lucruri. Prin urmare, o carte serioasă, inteligentă și extraordinar, dar extraordinar de bine scrisă.

Viscolul copiilor, de Melanie Benjamin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2022 

Traducere: Irina Bojin

Născută pe 24 noiembrie 1962 la Indianapolis, Melanie Benjamin a studiat la Indiana University Indianapolis. În 1988 s-a căsătorit cu Dennis Hauser, au împreună doi copii și locuiesc la Chicago. Cu numele Melanie Hauser a publicat povestiri în In Posse Review și The Adirondack Review, una câștigând în 2001 un concurs de proză scurtă al Radioului Public din Chicago, și două romane. Cu pseudonimul Melanie Benjamin a semnat mai multe romane istorice. Al treilea roman al său, Alice I Have Been, apărut în 2010, a fost bestseller național. În 2011, a publicat romanul The Autobiography of Mrs. Tom Thumb, iar în 2013, Soția aviatorului (The Aviator's Wife; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional aflat în curs de ecranizare. Lebedele de pe Fifth Avenue (The Swans of Fifth Avenue; Humanitas Fiction, 2018) a apărut în 2016, fiind, asemenea romanului anterior, bestseller New York Times și USA Today. Romanul publicat în 2018, Femei de Oscar (The Girls in the Picture; Humanitas Fiction, 2020), aduce în prim-plan prietenia dintre două femei celebre, care au marcat istoria filmului hollywoodian. În anul 2019 lui Melanie Benjamin îi apare romanul bazat pe întâmplări adevărate Doamna de la Ritz (The Mistress of the Ritz; Humanitas Fiction, 2020), care dezvăluie o fascinantă poveste de dragoste și eroism din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tot de la evenimente istorice pornește și ideea romanulului din 2021 Viscolul copiilor (Children of the Blizzard; Humanitas Fiction, 2022), inclus de The Washington Post pe lista celor mai bune zece cărți ale lunii ianuarie 2021.

„Însă de cum simți boabele de gheață izbindu-l în față, Gavin își aduse aminte din nou de fată. În câte feluri ar putea descrie cum mor, înghețate în prerie, fete frumoase, pline de speranță, care tânjeau după ceva?

Ridică privirea spre cer, sperând - și nevenindu-i să creadă că speră - să zărească un petic de cer printre nori sau o rază de soare coborând spre apus.

Stratul de nori era însă de nepătruns.”

Melanie Benjamin, autoarea bestsellerurilor internaționale Lebedele de pe Fifth Avenue, Soția aviatorului, Femei de Oscar și Doamna de la Ritz, apărute la Humanitas Fiction, publică în 2021 un roman impresionant despre curaj în prerii, inspirat de un fapt real. Viscolul copiilor s-a aflat printre cele mai bune zece cărți ale lunii ianuarie 2021 în The Washington Post și a fost lăudat de Oprah Magazine. 12 ianuarie 1888. Vremea neobișnuit de caldă îi păcălește pe imigranții stabiliți în Marile Câmpii din centrul Statelor Unite, intrați astfel fără voie în istorie ca eroi ai unei tragedii americane. O zi ce părea să anunțe primăvara se transformă într-un coșmar. Două surori, învățătoare, niște copile ele însele, sunt nevoite să ia hotărâri de care depinde viața elevilor pe care îi au în grijă. Deciziile lor sunt opuse, schimbând dramatic soarta celor din jur. Pornind de la evenimente reale petrecute în Nebraska și Teritoriul Dakota, Melanie Benjamin creează un roman de neuitat, o galerie de figuri remarcabile pe care le plasează într-un context istoric surprinzător. Viscolul copiilor este o carte despre slăbiciunea și totodată despre forța omului în fața naturii, cu atât mai tulburătoare în această vreme a devastatoarelor schimbări climatice și a fenomenelor meteo extreme.

„Viscolul luase naștere când un șuvoi uriaș de aer rece venind cu viteză dinspre zona arctică întâlnise un curent la fel de mare de aer cald și umed venind dinspre golf și înghițise totul în calea lui. Coliziunea generase o energie cum nu-și mai amintea nimeni să fi văzut până atunci și despre care aveau să vorbească, minunându-se, până la sfârșitul zilelor. Având atâta energie, furtuna bântuia ținut după ținut, ajungând până în Texas, în drumul ei spre est.”

O altă carte care, sincer să fiu, mi-a reamintim de ce iubesc ficțiunea istorică și, în general, de ce iubesc să citesc: pentru că pur și simplu, uneori, există anumite cărți care te fac să te simți împăcat. Care îți arată cât de frumoasă este, de fapt, viața pe care o trăiești, și totuși cât de fragilă. Dar cât de multă putere se ascunde în sufletul unui om, cât de mult curaj au unii oameni. Împletind fapte inspirate din realitatea istorică, într-o formă estetică viabilă, cu ficțiunea, Melanie Benjamin a reușit să creeze un roman de anvergură impresionantă, care ne vorbește despre viață, despre viața de zi cu zi a coloniștilor imigranți ademeniți într-un ținut „care promite multe”, în căutarea unui nou început, Nebraska, „Grădina Edenului”. Hrăniți cu minciuni, dezinformați, cu speranțe deșarte, oamenii aceștia au venit și s-au stabilit, cu promisiunea de a primi o suprafață de pământ dacă se stabileau timp de cel puțin cinci ani. Între timp, au îmbogățit afacerile locuitorilor, au lucrat până la epuizare, s-au confruntat cu seceta, apariția lăcustelor care le mâncau recoltele, cu iernile reci, pustii și pline de zăpadă. Și cu viscolul din 1888, care a pornit cu o dimineață deosebit de caldă. Câteva ore mai târziu, tragedia avea să facă zeci de victime, coloniștii trimițându-și copiii la școală în haine mult mai subțiri și mergând în oraș pentru a-și face provizii, cât vremea încă „este bună”. 

„În timp ce înainta, locul îi era luat de un aer cu înaltă presiune atât de rece, că îngheța în câteva minute carnea neacoperită de haine.”

Fără ca vreunul dintre ei să știe ce urmează se întâmple, un viscol de o ferocitate colosală urmează să lovească ținuturile. Surorile Gerda, de optsprezece ani și Raina Olsen, de doar șaisprezece ani sunt, ambele, profesoare. Amândouă sunt nevoite să ia decizii de viață și de moarte pentru a-i salva pe elevii cărora le predau. Deciziile, bineînțeles, au să le însoțească pentru tot restul vieții - una dintre ele este declarată eroină, iar cealaltă este judecată pentru „alegerile greșite pe care le-a făcut”. Deși personajele sunt fictive, Melanie Benjamin se bazează pe un eveniment adevărat care a avut loc. Cu toate acestea, chiar sunt de părere că a făcut o treabă extraordinară în crearea unor personaje atât de reale, atât de palpabile, reușind, cu fidelitate, să le integreze în lumea romanului. Am simțit o adevărată tristețe citind Viscolul copiilor, am fost încercat de sentimente dintre cele mai intense și, deși la început mi s-a părut că povestea înaintează foarte greu, ajunsesem în punctul în care nu mai puteam lăsa cartea din mână. Splendidă, dureroasă, profundă și extrem de reală. O lectură esențială a acestui an, pe care cu siguranță am s-o așez în topul celor mai bune cărți ale anului 2022. Tristețea resimțită pentru mamele, tații, copiii care și-au pierdut viața în acea zi - atât de mulți copii - a fost nu doar palpabilă, dar a reușit să îmi smulgă lacrimi. Citeam și, la un moment dat, când am ajuns la un anumit paragraf, mi-am simțit ochii umezi și-atunci mi-am zis că, într-adevăr, citesc o carte extrem, extrem de bună. 

„Încă o pată nemișcată, încă una și încă una... șoimul pe văzu pe toate din văzduh. O căciulă galbenă pe un cap cărunt, cu pleoapele acoperite de gheață. O mână care abia se zărea din nămeți: o mănă de copil mică, albă, de albețea morții, mai palidă decât zăpada. O roată de căruță, o rochie albastră ca cerul fluturând printre spițe și, în rochie, un trup de femeie.”

Întrucât trăim în timpuri în care avem certitudinea condițiilor meteorologice la minut, este greu să-ți imaginezi cum decurgeau lucrurile în jurul anului în care s-au întâmplat aceste evenimente. Era treaba corpului de transmisiuni al armatei de a face măsurători meteo și de a telegrafia constatările pe care le-au concluzionat. Cu toate acestea, în acea zi n-a fost anunțat nimic de acest gen. Nu există un număr exact al celor care și-au pierdut viața în timpul viscolului, însă foarte, foarte multe victime au fost copiii care au mers în acea zi la școală. Prima jumătate a romanului este despre viscol, despre cum a decurs acesta, victimele făcute, cum s-a manifestat, iar a doua jumătate este, într-o mare parte, despre Gerda și Raina, și despre cum li se va schimba viața în urma acestui teribil și dureros eveniment. Un alt personaj cheie al romanului este Gavin Woodson, de profesie jurnalist, care a fost alungat din New York tocmai în Omaha. El este, de fapt, unul dintre cei care au scris anunțurile pentru a trage oamenii în zonă. Și lui, de altfel, acest viscol îi va schimba viața într-un mod dramatic - îi descoperă pe eroi, pe cei care, greu, au supraviețuit viscolului și pe o fetiță pe nume Anette - cea care ajunge să îi schimbe viziunea asupra eticii muncii sale (sau, de fapt, lipsei de etică) și a modului în care îi va ajuta pe cei afectați de această intemperie. 

„Mai erau unii care scăpaseră cu viață și ajunseseră înapoi acasă, unde își găsiseră nevestele și copiii înghețați lângă soba rece, goală; în unele case, vântul spărsese ferestrele, dar nu în toate; frigul era așa de năprasnic, încât pătrunsese prin ferestre și pereți. Alții își găsiseră soțiile la câțiva pași de casă, aproape îngropate în zăpadă. Se zăpăciseră, se rătăciseră între casă și grajd, dacă nu apucaseră să lege o sfoară de care să se țină, și multe nu mai reușiseră să se întoarcă, din pricină că furtuna se dezlănțuise prea repede (...). 

Dar toată lumea vorbea despre copii.”

Un roman captivant, profund, cu substrat care chiar sunt de părere că merită mult mai multă atenție din partea cititorilor. Bine scris, extrem de bine gândit și documentat, cu personaje reale, convingătoare, cu evoluție uimitoare de-a lungul paginilor. Personaje care întruchipează speranța, curajul, iubirea, dar și valori mai puțin de lăudat, cum ar fi egoismul și exploatarea forței de muncă. Bazându-se pe numeroase relatări orale, articole de ziar și publicații, Viscolul copiilor este o carte care reiterează condițiile acelei întâmplări, în care locuitorii din prerie sau din oraș au fost pierduți în zăpada învolburată, sub această nemiloasă „cortină de zăpadă”. Nu știu ce aș mai putea spune, decât că sunt profund impresionat de cât de bine scrie Melanie Benjamin, cum a reușit să dezvolte personajele (de care, efectiv, nu ai cum să nu te atașezi, nu ai cum să nu trăiești alături de ele), povestea magistrală, scriitura impecabilă, profundă, subtilă, modul în care a reușit să creeze această atmosferă a unui viscol sufocant, care îți taie și fură, de îndată, respirația. Chiar mi-a plăcut enorm - realitatea cărții m-a lovit din plin. Emoționant de bine scris, cu dimensiuni explorate în totalitate, personaje complexe și o poveste memorabilă, cu siguranță, după cum am zis, Viscolul copiilor rămâne un roman pe care îl voi recomanda oricărui cititor!