Lanțul, de Adrian McKinty - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2019

Traducere: Sandra Spiridon 

Adrian McKinty s-a născut și a crescut la Belfast, în Irlanda de Nord. A studiat filosofia la Oxford University și s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde predă limba engleză la liceu. Cărțile sale au câștigat Premiul Edgar, Premiul Ned Kelly, Premiul Anthony, Premiul Barry și au fost traduse în peste 20 de limbi. La Editura Litera, tot în colecția Buzz Books, a apărut și romanul Insula. Singurul mod în care îți poți recupera copilul este să răpești un alt copil Îți sună telefonul. Un străin ți-a răpit copilul. Ca să-l eliberezi, trebuie să răpești copilul altcuiva. Copilul tău va fi eliberat când părinții victimei tale răpesc un alt copil. Dacă oricare dintre aceste lucruri nu se întâmplă, copilul tău va fi ucis. Acum faci parte din lanț.

„Demoni sunt și aici, dar sunt ființe umane.”

Bun. De unde să începem? A, da, prin a-mi spune frustrările. De ce să iei o idee atât de bună, actually chiar genială, și s-o distrugi cu niște personaje atât de prostești, enervante, de-a dreptul deloc convingătoare, cu replici bizare, alegeri care mi s-au părut superficială, chestii de-acest gen? De ce? Pe bune, de ce? Sincer, premisa cărții mi-a plăcut maxim, și chiar recunosc că am fost surprins (nu mă așteptam, de fapt, deoarece foarte multe persoane mi-au spus că nu-i o carte bună). În schimb, mie chiar mi s-a părut o carte foarte, foarte bună, dar asta până într-un punct: până mi-am dat seama cât de nasoale sunt personajele. Ahhh, chiar sunt nervos în acest moment, pentru că aș fi vrut să fie și personajele mult mai bine construite, lăsând deoparte faptul că „cei” din spatele lanțului, efectiv, au fost lăsați pe dinafară - nu prea aflăm multe despre acestă „rețea” care pare să funcționeze, dar care are niște premise scelerate, și mi se pare că autorul se axează mult prea mult pe doar două personaje - în esență, ea, Rachel, a cărei fiică este răpită și care este sunată de o altă mamă (care, la rândul ei, are copilul răpit de o altă familie) și fratele fostului ei soț. Mda, un duo perfect, nu? În fine, chiar nu vreau să-mi bat capul prea mult, pentru că-mi ies din pepeni.

„- Tu n-ai vorbit cu ei, Pete. Eu am făcut-o. Femeia la care este Kyle e îngrozită pentru soarta fiului ei. Dacă stăpânii Lanțului îi ordonă s-o omoare, o va face. Sunt convinsă. O va omorî pe Kyle și va găsi o altă victimă ca să nu aibă necazuri cu ei. Singura noastră opțiune este să ținem Lanțul în funcțiune în continuare (...). Dacă mergem la poliție, o vor ucide. Dacă vorbim cu altcineva despre Lanț, o vor ucide.”

Pe bune, cartea asta avea un potențial extraordinar. Și dacă aș fi genul care să nu ia în calcul mai multe variabile atunci când vine vorba de a da rating-ul unei cărți (îmi pasă atât de personaje, de dezvoltarea lor, cât și de acțiune, intrigă, modul în care a fost dozat totul), și mi-ar păsa doar de acțiune și intrigă, atunci nu doar că i-aș fi dat cinci steluțe, dar cu siguranță o contorizam în topul celor mai bune cărți thriller citite anul acesta. În schimb, Lanțul rămâne o carte cu o idee genială, dar scrisă genial de prost în ceea ce privește personajele și credibilitatea acestora. Ok, McKinty, nu le poți avea pe toate, dar chiar n-ai putut să găsești o cale de mijloc? Pe bune, my friend? Zău, chiar m-am enervat rău de tot, dar asta abia după ce am terminat cartea, în primul rând din cauza replicilor dintre personaje și a faptului că autorul nu a dezvoltat mult mai bine motivele persoanelor care se aflau în spatele lanțului (deși, recunosc, chiar m-a surprins când am aflat cine trage sforile și, într-o oarecare măsură, de ce o face). De altfel, această carte chiar mi-a amintit de o miniserie, cred că se cheamă La noche más larga, dar asta într-o mică-mică măsură. Tho, repetându-mă, chiar aș fi vrut să-mi placă mult, mult mai mult, deși apreciez că pe partea de intrigă chiar a fost o surpriză foarte plăcută.

„Conform modelului pus la punct de Olly, cu cât intră mai mulți oameni în Lanț, cu atât crește riscul de expunere și defecțiune majoră. De aceea, teama joacă un rol extrem de important. Frica este principala componentă mentală a sistemului.”

Un alt punct forte este faptul că romanul se citește nu rapid, ci extraordinar de rapid. Nu-i fontul mare sau ceva de acest gen, ci chiar te prinde. Te prinde rău de tot, fiindcă eu am terminat aproape jumătate numai dintr-o repriză, dar apoi am fost prins cu altele și n-am mai reușit să o continui. Dar, dacă aș fi avut suficient timp liber, cu siguranță aș fi citit-o pe toată „dintr-o înghițitură”. Chiar se-ntâmplă nu multe, ci foarte multe, și chiar îmi zicea cineva că „se întâmplă atât de multe încât chiar n-am putut da crezare poveștii”. Da, așa-i, dar chiar am apreciat faptul că m-a ținut în permanență acolo, tensionat și nerăbdător să aflu ce urmează să se mai întâmple, încotro, pentru Dumnezeu, se vor mai îndrepta toate? Și da, chiar nu puteam să speculez, însă vreau să spun că, pe bune, se-ntâmplă multe de tot. Acum e răpită, acum nu mai e, acum te-am găsit, acum ai fugit, acum descopăr asta, îți mai intru puțin și-n casă, îți mai piratez calculatorul, tralalala. Nici nu știi cum s-a ajuns într-un anumit punct, chiar dacă citești și citești fără oprire. Mie, unul, îmi plac mult cărțile de acest gen, care nu-mi dau nici măcar un moment liber în care să respir în voie. Tensiuneee, am nevoie de tensiuneeee multă când vine vorba de thrillere.

„Viețile ființelor umane sunt guvernate de instincte profunde. Oamenii aleși sunt ca șoarecii, șoarecii de câmp, mai precis. Ea este uliul, care-și proiectează umbra peste viețile lor mărunte, ajungând să le cunoască fiecare gest.”

În cele din urmă, voi repeta ce am spus mai sus: păcat de intriga cărții și de ideea de la care și-a pornit McKinty manuscrisul (de fapt, el chiar s-a inspirat din realitate, când a citit despre o „rețea” și, de fapt, o astfel de practică, scriind o primă variantă a romanului la Ciudad de México, când a aflat despre răpirile în serie puse la cale de traficanții locali, când un membru al familiei se oferă ostatic ca să elibereze victima mai vulnerabilă, răpită inițial, iar, ulterior, o conectat ideea cu anumit eveniment petrecut în copilăria sa irlandeză - perioada „lanțurilor de scrisori otrăvite”). Trebuie să recunosc, a dezvoltat totul într-o direcție foarte faină, dar dacă ar fi avut la fel de multă grijă și la personajele sale, și dacă nu ar fi lăsat atât de multe lacune în poveste, cu siguranță aș fi considerat-o un thriller nu bun, ci memorabil, care ar fi meritat citit de către oricine. Date fiind circumstanțele și lipsurile, Lanțul rămâne doar un thriller cu premisă bună, autentică, dar cu o execuție deficitară când vine vorba de caracterele personajelor și, implicit, credibilitatea lor. Păcat, sincer, pentru că ar fi putut fi un thriller cu adevărat ieșit din comun - cu toate acestea, cărțile lui McKinty chiar se bucură de vânzări bune (ceea ce, într-o mare măsură, contează cel mai mult). Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!