Cartea caselor, de Andrea Bajani - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihai Banciu

Andrea Bajani s-a născut la Roma în 1975. Pentru o perioadă, familia lui se mută în Cuneo, regiunea Piemont, în nordul Italiei, ca apoi să se stabilească la Torino. Semnează articole în cotidianele La Stampa, l'Unità, Il Sole 24 Ore, precum şi în revista Lo straniero. De asemenea, colaborează cu Rai Radio 2. Este coautorul unei piese de teatru, Miserabili, un spectacol de Marco Paolini. În 2002 debutează cu romanul Morto un papa, iar în anul următor îl publică pe cel de-al doilea, Qui non ci sono perdenti. Devine cunoscut însă în 2005 cu cel de-al treilea roman, Cordiali saluti, în care descrie condiţiile precare în care îşi desfăşoară activitatea muncitorii italieni. Pe acelaşi subiect, în 2006, scrie un reportaj, Mi spezzo ma non m'impiego, publicat de editura Einaudi. Urmează romanul De vei lua aminte la greșeli (Se consideri le colpe, 2007; Humanitas, 2009), câștigător al premiilor Super Mondello, Brancati Prize, Recanati Prize și Lo Straniero. În 2009 publică romanul Domani niente scuola, urmat, în 2010, de Ogni promessa, cu care câștigă în 2011 Premiul Bagutta. Romanul La vita non è in ordine alfabetico (Einaudi, 2014) primește Premiul Settembrini. În 2017 publică primul volum de poeme, Promemoria, urmat, în 2021, de Dimora naturale, finalist al premiilor Viareggio și Franco Fortini. Cel mai recent roman al său, Cartea caselor (Il libro delle case, 2021; Humanitas Fiction, 2022), în curs de publicare în 20de țări, este finalist la premiile Strega și Campiello. În 2021, romanul a fost nominalizat de Corriere della Sera în top 10 cele mai bune cărţi ale anului. În 2022 publică cel de-al treilea volum de poezie - L’amore viene prima. În prezent, Andrea Bajani este scriitor în rezidenţă la Rice University – Houston, Texas.

„După cum nu își amintește bufnetul moale al ușii frigiderului când se închide ori rezistența la smucitură atunci când se deschide. Și mica polifonie a bucătăriei: lovituri de metale cu contrapuncte de ceramică, jeturi hidrice, bâzâitul frigiderului, ventilatorul hotei de deasupra aragazului.”

Roman finalist la premiile Strega și Campiello, ediția 2021. Pe lista celor mai bune 10 cărți în Corriere della Sera. În curs de publicare în 20 de țări. „Una dintre cele mai mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme este Cartea caselor, romanul cunoscutului scriitor italian Andrea Bajani. Nu știi ce să admiri mai întâi la lectura acestei scrieri: precizia chirurgicală a frazelor, descripțiile amănunțite ale zonelor citadine și-ale numeroaselor case în care-a locuit Io, personajul central, finețea și empatia cu care autorul înfățișează psihodramele ce se petrec în crustele de calcar, oțel și lemn ale caselor, poezia intensă ce luminează din loc în loc austeritatea cărții. Hipnotizat de ritualul dezghiocării, mereu și mereu, a altor ziduri, a altor glasuri și-a altor încăperi, ai uneori sentimentul că te afli într-un roman de Alain Robbe-Grillet, alteori că trăiești într-un oraș imaginar din colecția lui Italo Calvino, dar Andrea Bajani rămâne cu toate acestea profund original prin aerul stoic, de tristețe sobră, ce învăluie romanul. Casele sale sunt tot atâtea carapace de broască țestoasă, fragmente de eternitate înșiruite, asemeni vertebrelor, de-a lungul coloanei vertebrale a personajului. Roman tulburător și de neuitat, Cartea caselor aduce un aer de noutate în experiența de lectură a oricărui cititor.“ - Mircea Cărtărescu

„Restul bulevardului e ocupat de clădiri de aceeași înălțime; unele ajung până la etajul opt. Senzația este a unei construcții unice, întrerupte, ce se întinde spre capătul orașului Torino, turtită doar de perspectivă. Se întrerupe brusc, cu o surpare: după ultima clădire încep câmpurile, apoi doar case joase, și totul e mai aproape de pământ până la aeroportul aflat în depărtare, apoi, în sfârșit, doar cerul.”

Pe cât de multe așteptări aveam de la această carte, pe atât de mult, din păcate, m-a dezamăgit. Iar recenzia de față va fi una scurtă, sper, pentru că nu știu ce-aș putea găsi pozitiv la această carte, în afară de faptul că, într-adevăr, sunt acord cu ideea pe care a vrut s-o transmită Bajani (de fapt, ideea cu care am rămas eu în urma lecturii): datorăm totul locurilor în care am crescut, locurilor care, de altfel, ne-au format, care ne-au oferit toți stimulii și toate experiențele și toate lecțiile și tot ce a fundamentat și consolidat formarea noastră. Datorăm atât de multe încât ar merita ca cineva să scrie o carte cu și despre asta. Și, totuși, cam atât. Dincolo de idee, eu n-am putut rezona sub niciun aspect cu scriitura lui Bajani. Nu contest talentul său, dar pot spune, din proprie experiență și predilecție literară, că sunt sigur că eu nu sunt genul acesta de cititor: eu vreau ca opera pe care o citesc să fie una stilizată, mai degrabă decât una austeră (care totuși are forță literară, are, cum să zic, „zvâc”), așa cum este cazul prozei lui Bajani (cel puțin în această carte, pentru că n-am citit alta semnată de dumnealui). Mă așteptam, dat fiind faptul că este un autor apreciat, dar și o carte deosebit de bine primită de exegeză, să am parte de o lectură care să mă miște, de o lectură a simțurilor, a efervescenței stilistice. Dar n-a fost să fie!

„(...) La etajul al treilea fereastra va spune, pe abscisele perdelei, că acum nu mai e nimic de văzut. Și peste două ceasuri va amuți.”

Am găsit la romanul lui Bajani parcă un fel de „gol stilistic”, ceva foarte sec, ca o descriere minuțioasă, atentă, parcă mult prea chirurgicală, impersonală și rece, a caselor în care autorul a trăit. Nu vorbim, astfel, neapărat despre un fir epic propriu-zis, pe cât de fluxul memoriei, de perspectiva prezentă asupra situațiilor trecute, despre diferitele locuri care și-au lăsat amprenta, într-un fel sau altu, asupra devenirii lui Io, casele în care a locuit, case de tot felul și cu toate subînțelesurile, metafore în sine ale existenței și devenirii, ale memoriei, prezentului și trecutului. Mai mult decât atât, mi-a fost chiar destul de greu să pot urmări alternanța cronologică, iar asta m-a obosit atât de mult încât la un moment dat am avut de gând să renunț la lectură, să o las deoparte și să o reiau atunci când simt că-i voi putea oferi îndeajuns de multă atenție. Totuși, mi-am zis că n-ar fi cazul să prelungesc agonia, așa că am înaintat în lectură, cu pași mici dar siguri. Recunosc, au fost și unele fragmente și lucruri care au reușit să mă atingă, și mi-am dat seama că Cartea caselor nu definește întocmai, poate, stilul caracteristic al lui Bajani, pe cât poate s-a vrut să fie mai mult un experiment literar (nereușit, după părerea mea umilă, dar îndeajuns de reușit pentru ca romanul să fie nominalizat la prestigioase premii), sau poate întocmai o carte închinată acelor locuri, așa cum vorbeam mai sus. Dincolo de astea, pentru mine n-a fost să fie, din păcate.

„(...) Zile în șir se gândește numai la acest lucru. Mediatizează doar momentul când se vor întoarce. Noaptea visează masacrul.”

Nu spun sub nicio formă că nu este un roman bun, pentru că aș greși. Cu siguranță acest roman are al său public avizat, și anume cititorii care au răbdare, cititorii cărora le place proza mai puțin stilizată, dar care pulsează prin forță literară, prin realitate și prin acea observație profundă a lumii înconjurătoare. Are Bajani un anume talent sofisticat de a descrie lucruri mai puțin sofisticate, dar cu o precizie pe care n-am mai întâlnit-o, spre exemplu, decât la Lerner. Nu știu dacă a-i asemăna este viabil, dar știu că am fost încercat de aceleași stări și atunci când am citit Școala din Topeka. Un stil care nu îți este neapărat accesibil, dar care este foarte, foarte bine gândit, foarte bine dozat, raționalizat. La Bajani am simțit cam același lucru, și anume că autorul îmi oferă totul, dar în același timp nimic. Că îmi povestește ceva profund, dar în același timp, poate chiar voluntar, destul de superficial. Cred că cea mai mare problemă a cărții a fost faptul că am simțit-o impersonală, când de fapt tratează un subiect în esență „foarte” personal - locurile în care Io (personajul? autorul?) a crescut, cărora le datorează mare parte din devenirea sa, din ceea ce este. În esență, trecutul înaintează odată cu noi, face parte din noi - trecutul cu tot ce este el: cu toate locurile prin care am fost, cu toți oamenii pe care i-am întâlnit și toate realizările & tristețile & bucuriile pe care le-am avut și, implicit, încă le avem.

„Io lasă în jos capacul laptopului peste tastatură și își freacă ochii, ca și cum ar ieși dintr-un somn îndelungat. Dedesubt, neterminată, este o frază proaspăt scrisă: «Gândește-te că viața este un loc frumos, în ciuda a tot». Probabil o va șterge imediat ce va relua lucrul la text.”

În cele din urmă, este o carte despre multe și parcă despre nimic. După cum am spus, nu are un fir epic în sine, deci nu este un roman cu acțiune, de genul cauză-efect. Este un roman pe care nu știu cui l-aș recomanda, dar care știu că aș fi vrut să-mi placă mult mai mult. Of, chiar aveam așteptări. Nu sunt dezamăgit, chiar nu, pe cât sunt oarecum mâhnit de faptul că a avut un potențial (și poate chiar are) care mie cel puțin nu îmi este accesibil. Andrea Bajani este un scriitor extrem de bine cotat, apreciat, dar nu aș spune că este pentru „oricine”. Spre exemplu, pe Goodreads am observat că are un rating foarte mic această carte, și în același timp mi se pare că lucrul acesta contrazice exegeza valoroasă de care Bajani se poate bucura și cu care chiar se poate mândri. O fi o carte pe care poate trebuie să o citești la un moment dat, poate chiar când ai acumulat o anumită experiență de viață - or, eu unul nu cred că am încă această experiență pe care aprecierea acestei cărți (la adevărata valoare?) ar presupune-o. Dacă simțiți că rezonați cu lecturile pe care le am eu, atunci sunt sigur că această carte nu vă va fi pe plac. Însă dacă sunteți acel gen de cititori care au răbdare, care apreciază proza mai austeră și nu cu „înflorituri stilistice”, atunci poate ar fi frumos să descoperiți povestea caselor lui Bajani. Implicit, povestea devenirii omului care acum este!

Omul cu marioneta, de Jostein Gaarder - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Serii de autor

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2022

Traducere: Cristina Guler

Jostein Gaarder s‑a născut în Oslo în anul 1952 într‑o familie de profesori. A urmat cursurile de teologie, filozofie şi limbi scandinave la Universitatea din Oslo. Din 1981 a predat timp de zece ani filozofie şi istoria religiilor. În acelaşi timp a început să scrie şi a publicat cărţi de specialitate, apoi a debutat în literatură cu volumul Diagnosticul şi alte nuvele (1986). În 1991 a apărut Lumea Sofiei, cu subtitlul „romanul istoriei filozofiei“, care a devenit peste noapte un bestseller internaţional. Tradusă în 53 de limbi, această carte a atins recordul de vânzări pe plan mondial în 1995, fiind vândută în peste 30 de milioane de exemplare, şi s‑a bucurat de un succes extraordinar în fiecare ţară unde a fost publicată. Cartea a fost adaptată într‑un film și într‑un joc pe computer. În seria de autor Jostein Gaarder, publicată de Editura Univers, au mai apărut romanele Lumea Sofiei, Misterul de Crăciun, Fata cu portocale, Ca într‑o oglindă, în chip întunecat..., Misterul cărţilor de joc, Vita Brevis, Castelul din Pirinei și Pur și simplu perfect.

„- Sub smârcurile de aici e posibil să se găsească o veche vatră, sau două, peste care glia aceasta a uitării s-a așternut de mult. Dar, pe timpuri, aici alergau copii pe pajiște, jucându-se și cântând. Acum nu mai este așa. Acum numai cocoșii de munte se joacă pe aici.”

Jakop este un bărbat singuratic, divorțat, fără niciun prieten în afară de Pelle, despre care aflăm, la un moment dat, că este o marionetă. În afară de pasiunea sa pentru lectură și studiul legăturilor dintre limbile indo-europene, Jakop mai are un hobby neobișnuit: merge la înmormântările unor oameni necunoscuți, doar pentru a avea pentru scurt timp sentimentul apartenenței la un grup familial. Omul cu marioneta este un roman emoționant, care te pune pe gânduri, despre singurătate, adevăr și despre căutarea unui loc și a unui sens în lume.

„(...) Bineînțeles că acest lucru putea fi și pură închipuire. Câteodată sunt în stare să îmi acord o importanță mai mare decât în realitate.”

Sincer să fiu, îmi este destul de greu chiar și să încerc să descriu care a fost experiența mea când vine vorba de citirea acestei cărți. Totuși, de la bun început am putut simți că va fi o carte destul de tristă, ceea ce s-a dovedit a fi adevărat, întrucât acest „păpușar”, acest „om cu marionetă” mi-a lăsat impresia (pe care o resimt chiar și-acum, la ceva timp după ce am terminat de citit cartea), că undeva, în întunericul & liniștea nopții, el încă așteaptă ceva. Pentru că Gaarder a reușit să creeze un personaj deosebit de complex și interesant, care te intrigă și îți dă de gândit, dar care este precum o prismă - din ale cărei raze refractate putem înțelege ce înseamnă singurătatea aceea cronică, singurătatea ființei, lipsa unui loc & sens în lume. Jakop este de o tristețe sfâșietoare, despre care chiar pot afirma că este un singuratic convins. Totuși, în această singurătate a sa, el are un prieten - un anumit Pelle despre care aflăm la un moment dat că este o marionetă. Această singurătate a lui Jakop este reiterată parcă și de plăcerea macabră (dar justificată, dat fiind că ar fi singurul context în care este înconjurat de oameni) de a merge la procesiuni funerare. Funebru, dar totuși parcă atât de „normal” dacă este să vorbim despre domnul Jakop! Un roman foarte interesant, dar căruia parcă i-a lipsit ceva.

„M-am gândit la motivul pentru care tinerii eroi de război erau singuri și mi-am dat seama că poate și eu mă simțeam puțin singur - dar fără să fac vreo comparație.”

El află despre aceste înmormântări în urma anunțurilor date în ziare. Întrucât îl incită ideea unei mari adunări în jurul răposatului, precum și numărul mare de oameni care se adună pentru a aduce omagii celui decedat, el obișnuiește să se recomande drept un „prieten” necunoscut. Crescut de o mamă singură și de un tată mai mult absent, într-un sătuc de mici dimensiuni, subiect al bârfelor și discuțiilor celorlalți săteni, știm că Jakop nu a avut o copilărie prea frumoasă - de fapt, încă de mic obișnuia să-i vorbească lui Pelle, unicul & cel mai bun confident al său. Cu ajutorul lui Pelle, Jakop a putut să facă față singurătății, neștiind că, de fapt, are să se retragă într-o singurătate și mai profundă. Într-un fel, Jakop pare că „trăiește” pentru a ne demonstra că „se poate” - chiar și atunci când ești singur, se poate! Devenit profesor la maturitate, cu un interes deosebit pentru cuvinte și relațiile dintre diferitele limbi (origine, etimologie), el este și un bun observator al oamenilor și psihologiei acestora. Este foarte interesant faptul că Jakop totuși nu se prezintă la înmormântări fără a se documenta înainte de a se prezenta la diferitele înmormântări sau priveghiuri, ca un fel de „arhivă personală” a decedatului. Bine, deși la un moment dat se întâmplă o situație destul de amuzantă când omite un lucru foarte, foarte important privitor la răposat, deși povestea sa de prietenie cu respectivul ar fi indicat un cu totul alt aspect - mi-a plăcut mult partea aceasta în care, în sfârșit, Jakop se declară prins, și totuși nu renunță.

„Limbile au legătură unele cu altele. Sunt ca o mare familie sau ca o familie lărgită. Mă simt mișcat gândindu-mă că aparțin acestei familii uriașe”.

Aș spune că un lucru tipic la cărțile lui Gaarder este plăcerea sa pentru litere și filozofie, precum și o clară preocupare privitoare la degradarea permanentă a mediului înconjurător, reiterată și în alte volume (deși, bineînțeles, nu ca temă principală). În orice caz, Omul cu marioneta este un roman de-a lungul căruia se împletesc foarte multe sensuri și idei, un roman care stimulează, aduce noi perspective și aruncă noi lumini asupra anumitor idei, percepții. Într-un fel, tristețea profundă a lui Jakop este mascată și personajul nu apare sub forma unei victime, în niciun caz - el și-a dăruit sufletul, mintea și inima unui obiect, acestei marionete care nu mișcă, nu vorbește, decât sub motorul mânuirii de către maestru. Adesea, personajul fictiv subminează sau chiar distruge viața reală a păpușarului, a celui care are puterea de a-l pune în mișcare. În singurătatea sa sfâșietoare, Jakop se scufundă atât de adânc într-un fel de lume inventată încât își sacrifică viața reală, o dă deoparte și pare prins într-o transă omniprezentă, de parcă n-ar putea ști niciodată încotro duc drumurile, încotro îl trage destinul... Un personaj pe cât de subtil, inteligent și complex, pe atât de ciudat, pe atât de greu de înțeles și inaccesibil. Cu toate acestea, un personaj fascinant care m-a intrigat și mi-a creat, de-a lungul lecturii, numeroase stări.

„Luna a fost cea care măsura timpul și o lună era timpul scurs de la o lună nouă la alta. Ciudat că mă gândesc acum la asta: a trecut, de altfel, exact o lună de când tu și eu ne-am întâlnit în Arendal. Și atunci era lună nouă.”

Omul cu marioneta este un roman chiar bun, însă știu că nu am avut starea necesară pentru a-l citit exact cum trebuie. Pentru a-i oferi toată atenția și tot timpul necesare. Chiar dacă poți foarte ușor deveni confuz de jocul lui Jakop și înclinația sa de a atribui sensuri „familiale” anumitor cuvinte, acest lucru nu face interesul principal al cărții. Totuși, nu pot să nu apreciez excepționala muncă pe care traducătoarea acestei cărți a făcut-o, reușind să livreze foarte bine acest „joc de cuvinte” pe care autorul l-a creat. Mă gândesc că trebuie să fie foarte dificil, având în vedere că este vorba de un conținut nu prea prietenos pentru un traducător, de limbi locale și altele de acest gen. În ciuda dificultăților de acest gen, pe alocuri am reușit să înțeleg ideile lui Gaarder, dar cred că a și exagerat puțin. O carte cu și despre singurătate, despre un om care apelează la o strategie în esență bizară pentru a face față acesteia. Povestea unui om care iubește cuvintele, care iubește poveștile. Pentru el, cuvintele sunt precum o casă, precum o familie pe care o va căuta în permanență, dar la care cred că nu va ajunge niciodată. Jakop mereu va rămâne un personaj singur, iar marioneta sa însăși esența acestei singurătăți care te atinge până la os. Nu pot decât să vă spun că acest roman este unul diferit, însă în sensul bun al cuvântului. Cu un final surprinzător, cu o poveste complexă și puternică, pot spune că aș fi dorit doar ca unele lucruri să-mi fi plăcut mai mult!

Cititoarea, de Raymond Jean - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2022

Traducere: Muguraș Constantinescu

Raymond Jean (1925–2012) a publicat mai mult de 40 de cărți în genuri diverse și a obținut Premiul Goncourt pentru nuvelă în 1983, pentru volumul său Un fantasme de Bella B. Romanul Cititoarea a fost ecranizat într-un film de mare succes, cu Miou-Miou în rolul principal. O tânără femeie care și-a abandonat studiile de Litere și se plictisește acasă dă un anunț la mica publicitate prin care își oferă serviciile de cititoare la domiciliul clientului. Cei care o plătesc pentru a le citi ajung dependenți de vocea ei muzicală și plăcută, cu inflexiuni joase. Iar ea le citește din Maupassant, Lewis Carroll, Marguerite Duras, Marchizul de Sade – pentru fiecare un autor diferit. Vocea ei și alegerile de lectură dau viață fantasmelor unui adolescent, înviorează o fetiță singuratică, oferă un sens nou după-amiezilor unei bătrâne văduve de general. Dar, așa cum se va vedea, literatura nu e niciodată inocentă, jocurile ficțiunii se insinuează în realitate, iar tânăra cititoare ajunge să fie supravegheată de poliție.

„Începe să mă cam exaspereze. Am tot mai mult impresia că m-am băgat într-un borcan cu clei. Într-adevăr. Cine să mai dorească astăzi o cititoare la domiciliu, dacă nu niște excitați, niște anormali, niște bolnavi?”

O altă carte despre care nu știam nimic, dar pe care am vrut neapărat să o citesc pentru că titlu mă duce cu gândul la una dintre cărțile mele preferate (Cititorul, de Bernhard Schlink). Mai mult decât atât, au început să îmi placă foarte mult autorii francezi - și pot spune că această carte a avut potențialul (și pe alocuri chiar registrul) unei spumoase & efervescente comedii franceze. Un roman care, deși are mici dimensiuni, ne oferă „de toate”: o femeie atrăgătoare care se recomandă drept „cititoare la domiciliu”. Ei, bine, de aici începe nebunia: citind din Maupassant (ah, ce-mi place autorul acesta!), Perec, Papa Clement al VII-lea, Karl Marx mai multor persoane, printre care un adolescent în scaun cu rotile, unui corporatist însetat de sex, unei „generălese” aristocrate, cu înclinații marxiste, unei fetițe care nu a avut vreodată parte de distracție. Deși la început a crezut că această încercare nu va avea cale de succes, în scurt timp protagonista noastră ajunge să-și da seama că lucrurile merg mai bine decât ar fi crezut... Și, de fapt, poate chiar prea bine. Însă nu va avea parte doar de așa ceva - lecturi frumoase și liniștite - pentru că acești „solicitanți” pe care îi are încep să nu fie chiar pe cum ar fi crezut.

„Mă încearcă nostalgia acelor locuri unde altădată mă simțeam atât de bine. Dar ele s-au schimbat. Atunci erau peste tot afișe și manifeste și mirosea a revoluție. Acum e plin de pahare de plastic și bucăți de șervețele și miroase a coca-cola.”

Un roman colorat, un roman savuros & spumos, în general destul de amuzant și efervescent. Mi s-a părut că aici s-au adunat tot felul de tipologii, tot felul de oameni și situații și atitudini și circumstanțe socială. De departe, personajul meu preferat a fost contesa excentrică, în vârstă, comunistă, expatriată, dar extrem de cochetă și aristocrată, unguroaică de origine, al cărei stil de viață și mod de a percepe lectura, mod de a vorbi și de a se prezenta mi s-au părut delicioasă. Chiar dacă povestea mi s-a părut pe alocuri lipsită de profunzime, de un substrat anume, recunosc că m-au convins personajele și, în sine, chiar mi s-a părut o lectură lejeră, relaxantă, exact așa cum trebuie unele cărți să fie. Nu prea înțeleg de ce are un rating atât de mic pe Goodreads, dar cum acestea sunt subiective, cred că Cititoarea s-a dovedit a fi - cel puțin pentru mine - o carte binevenită. Și o lectură încântătoare, mai ales din prisma unei intrigi destul de interesante, chiar autentice, și a personajelor extrem de colorate, polifonice, unele mai diferite decât altele. Aș menționa și că stilul de scriere al autorului mi-a fost pe plac - amuzant, jovial, dar și serios & profund atunci când este necesar. De fapt, într-o astfel de lume, totul pare a fi posibil - este o lume a ficțiunii până la urmă, nu-i așa?

„(...) Dar nu porți verighetă? Nu port, dar sunt căsătorită. Are din nou un aer năucit, nefericit: Dacă nu ești liberă, totuși, ești cât de cât liberă? Îl întreb ce înțelege prin asta. Răspunde imediat: Câteva clipe din viața dumitale pentru mine... ar fi minunat, e excepțional... să te țin în brațe... ce vis... ce nebunie... Se năpustește asupra mea, mă strânge, mă îmbrățișează, îmi caută buzele. Mă feresc, încerc să scap. Pare de-a dreptul necăjit, nenorocit: Deci nu ești decât cititoare?... Îl privesc drept în ochi: Da, cititoare. Lasă mâinile în jos (în sensul propriu): Bine, atunci citește!”

Personajul nostru - eroina - este Marie-Constance, care „are o voce atrăgătoare” și decide să dea un anunț în ziar pentru a-și oferi serviciile de cititoare plătită. După prima ședință - ca într-un orășel mic - veștile circulă rapid, așa că începe să aibă tot mai multe solicitări. Primul ei client este Eric, un băiat paraplegic a cărui mamă este de părere că măcar așa fiul ei ar putea avea contact cu „lumea exterioară”. Ulterior, „distribuția clienților” se extinde, și se pare că Marie-Constance se împrietenește foarte ușor cu fiecare - chiar dacă absolut fiecare are ceva ciudat. În fine, cu unii se împrietenește chiar mai mult, poate mult mai mult decât ea însăși și-ar fi dorit. De avut în vedere acest lucru! Mai târziu, alte lucruri încep să devină interesante, cum ar fi modul în care autorul Raymond Jean reușește să analizeze diferite situații, chiar contexte politice (evident, în mare parte prin intermediul lui Marie-Constance). Nu, să nu înțelegeți greșit, cartea nu are o valență politică, pe cât își propune să fie o gură savuroasă de aer: atât să amuze, cât și să emoționeze, să-l poarte pe cititor de-a lungul unei interesante călătorii în care încetul cu încetul ne sunt relevate tipologii & tipare, situații & circumstanțe, respectiv modul în care oamenii tind (sau nu) să reacționeze în conformitatea acestora.

„(...) Un înger este într-adevăr aici, poate e unul dintre cei doi copii - dar care? - el plutește, e între noi, deasupra noastră, prezență imaterială, de o concretețe fizică totuși surprinzătoare, o adiere, un foșnet de aripi, impalpabil, mătăsos, la urechea mea, pe gâtul meu, pe pielea mea și o lumină care se cerne, strălucește, tremură între noi.”

Nu mai am multe de spus, pentru că n-aș vrea să vorbesc despre ce se-ntâmplă în roman. Pot spune, drept o scurtă concluzie, că Cititoarea chiar a fost un roman interesant, o lectură captivantă și îndeajuns de lejeră, ușoară, pentru a o citi „dintr-un singur foc”. Eu aș recomandat-o chiar oricui, însă rating-ul mic de pe Goodreads mă face să cred că s-ar putea să am gusturi ceva mai diferite decât majoritatea cititorilor. Și poate tocmai acest lucru este ceea ce face ca lectura să fie și mai interesantă, să fie și mai specială. În general, și eu încerc să urmăresc părerile altora privitoare la o carte - și în special a celor cu care știu că sunt pe aceeași lungime de undă. Totuși, și în ultimă instanță, nu mă pot convinge în totalitate decât după ce eu voi fi citit respectiva carte (chiar dacă mi s-a spus de foarte multe persoane că nu este o carte bună și nu merită timpul meu). Am pățit de nenumărate ori să apreciez extrem de mult o carte care multora nu le-a plăcut; și, evident, și contrariul este valabil - să nu-mi placă deloc o carte extrem de lăudată și apreciată de alte persoane. Așadar, cel mai bine ar fi să-i dați o șansă doar dacă sunteți de părere că ne aflăm pe aceeași lungime de undă când vine vorba de lecturi. Eu chiar cred că povestea o să vă prindă și Marie-Constance & prietenii ei chiar vă vor fi pe plac!

Memoria aerului, de Caroline Lamarche - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 80

Anul apariției: 2022

Traducere: Irinel Antoniu

Memoria aerului începe cu un vis. Naratoarea privește o femeie moartă: este chiar ea, însă cu mai mult de douăzeci de ani înainte, „ca şi cum aş fi petrecut tot acest timp murind“. Visul deschide o fantă spre trecut și amintirile se dezvăluie în forma unui monolog: relația de șapte ani cu un bărbat depresiv, cruzimea jocurilor amoroase pe care le-a trăit împreună cu el și, în cele din urmă, povestea despre momentul când a auzit un alt bărbat spunându-i: „Dacă țipi, te omor“. Caroline Lamarche (Liège, 1955) este romancieră, poetă, scenaristă și autoare de dramaturgie radiofonică. În 2019, a primit prestigiosul Prix Goncourt pentru colecția sa de povestiri Nous sommes à la lisière (Gallimard, 2019).

„Tristețea bărbaților este o boală de care mă molipsesc destul de ușor, nu sunt nici de marmură, nici de cauciuc, nici de săpun sau de nor, descurajarea lor nu alunecă peste mine, ci pătrunde, pielea mea este un burete. Semnalez în trecere că anumite persoane mă iau drept martoră ca și cum aș fi complet lipsită de viață personală (...). Preferă să stau tăcută și liniștită ca o moartă zâmbitoare.”

Am subestimat totul la această carte, și nu mă simt decât rușinat! Iar acest „tot” începe cu faptul că nu aș fi crezut în viața mea că „o poveste” de doar 80 de pagini m-ar putea distruge atât de tare. M-ar putea lovi precum un tren. Ar mătura pe jos cu mine. Mi-ar rupe sufletul și ar lăsa pierdute bucățele, pe care nici acum, la câteva luni după ce am terminat de citit cartea, nu le-am găsit. Când mă gândesc la povestea lui Caroline Lamarche, mă încearcă un cronic sentiment de tristețe. Mi se strecoară printre viscere, sălășluiește în inimă și-mi dă de înțeles că viața este atât de imprevizibilă, și totuși atât de așezată. Că este atât de hazardată, și totuși atât de plină de voință. Într-un monolog hipnotic, adoptând un stil de scriere care îmi amintește de laureata Premiului Nobel pentru Literatură de anul trecut, Annie Ernaux (simplu, oarecum auster, dar totuși atât de direct, atât de plin de forță și expresie), Lamarche a reușit să spună povestea unui strigăt, povestea unei dureri palpabile, dar învelită într-o formă parcă greșit atât de frumoasă! Vă pot spune că este una dintre cele mai mari surprize literare ale anului trecut, și chiar nu m-aș fi putut aștepta la așa ceva: a avut asupra mea impactul unui tsunami devastator, tradus printr-o forță literară nebănuită, printr-o expresivitate cum rar mi-a fost dat să descopăr.

„Nimeni nu va ști, nici eu, fără îndoială, dacă povestirea mea se referă la o entitate androgină - două ființe în mine - sau temporală - două ființe care au existat cu adevărat împreună într-un moment din viața lor (...). Povestirea mea va decide asta. Pe de altă parte, păianjenii au opt picioare, vom vedea că acest lucru nu este lipsit de legătura cu Dinainte, despre care vorbesc fără să știu dacă, făcând asta, îl inventez sau mă inventez.”

O carte despre traumă. O carte absolut hipnotizantă, povestea unei femei care povestește despre viața petrecută alături de un partener violent, pe care alege să-l numească simbolic „Dinainte” („mâinile lui Dinainte erau grele”) și cu care lucrurile nu prea au mers - nici n-aveau cum. De altfel, însăși femeia își asumă vina comportamentului partenerului, reacția disproporționată, totul datorându-se faptului că nu a putut vreodată să treacă peste ce i s-a întâmplat în urmă cu aproximativ douăzeci de ani. De aici, povestea capătă o tentă tragică, dar totuși Lamarche reușește să-i ofere atât de multă profunzime și atât de multă emoție. Pur și simplu m-a mișcat totul la această carte, și după ce am terminat-o, după ce am citit ultima propoziție, m-a regăsit cu lacrimi în ochi - în primul rând, gândindu-mă cât de real ar putea fi ceea ce a povestit și, de fapt, cât de reală este trauma, ce impact patologic are asupra calității vieții și cât de rapid, intempestiv, o întâmplare poate să-ți dea peste cap toată viața, obligându-te să-ți reconsideri coordonatele pe care cândva le credeai obișnuite. Iar asta i s-a întâmplat și personajului principal al cărui nume nu-l știm, dar care cu siguranță nu rămâne anonim în tot acest demers ficțional. Dimpotrivă, întocmai faptul că nu are nume face ca povestea să aibă potențialul de a deveni universală.

„Aerul a primit această frază. Aerul îi păstrează memoria. Memoria aerului păstrează toate gesturile noastre, toate cuvintele noastre și chiar gesturile și cuvintele la care până la urmă renunțăm.”

Am citit cartea cap-coadă fără să mă pot opri. Nu pentru că ar fi vorba despre o poveste în sine, ci pentru că este mai mult vorba despre o profundă & emoționantă radiografie a unei vieți - a unei vieți care a trecut printr-o inimaginabilă traumă, cu flashback-uri intense, zvâcninde, coșmarești, cum numai parcă proza franceză este capabilă s-o livreze. În ciuda faptului că este o carte de mici dimensiuni - 80 de pagini -, este mai tulburătoare decât nenumărate alte cărți pe care le-am citit. Toată suferința provocată de respectiva experiență traumatizantă se poate simți în cuvintele personajului principal - nevoia de a expurga, de a elimina, de a vindeca o rană ce nu se va vindeca niciodată; de fapt, necesitatea vitală de a face acest lucru - toate acestea ține „închegată” și totuși în mișcare o narațiune care altfel ar fi ușor haotică, dezrădăcinată, fără vreun scop precis, o narațiune fragmentară care se transformă într-o narațiune capabilă să incite la reflecție. Narațiunea este împărțită în flashback-uri, cu un limbaj pe cât de profund, pe atât de incisiv pe alocuri (și mai ales spre propria-i persoană), și în conversații halucinante cu propriul cadavru, jocuri riscante ale seducției în care joacă atât rolul unui călău, cât și rolul celui ce urmează a fi decapitat. O lectură curajoasă, dar și dificilă, o lectură care chiar are puterea de a stârni anumite trăiri & stări în sufletul cititorului. Nu m-aș fi așteptat vreodată la asta, după cum am mai spus, dar știu că este o carte pe care nu o voi uita vreodată.

„Restul mai trebuie povestit? Poate sunt prea obosită sau în starea pe care am avut-o câteva săptămâni după viol. Nu mă mai mișcă nimic, nici zâmbetele copiilor mei, nici plânsetele lor, nici atențiile tatălui lor, cum nu mă mai mișcă astăzi amintirea bărbatului de dinainte.

Se spune că trupul supus unei mari dureri își produce propria morfină, cred că și mintea la fel.”

Din lupta împotriva memoriei, împotriva traumei, am găsit-o pe Caroline Lamarche ieșind triumfătoare. Nu știu, chiar sper și îmi doresc ca această carte să nu aibă conotațiile personale pe care le-ar putea avea (referindu-mă la anumite experiențe de viață ale lui Caroline Lamarche), dar știu că astfel de lucruri, din păcate, se întâmplă. Și s-au întâmplat dintotdeauna. Farmecul cărții este de necontestat - nu o fi o carte excepțională pentru alții, și nici revoluționară (de altfel, cred că nici nu-și propune asta); de fapt, cred că farmecul cărții constă mai degrabă în fatalitatea absolut sfâșietoare a vocii narative, în care forța epică este presărată cu sensibilitatea lirică, poetică pe care o putem regăsi în povestea din Memoria aerului. Am fost încercat de momente de amărăciune, de tristețe, de noduri în gât, în măsura în care, așa cum am spus, sfârșitul cărții m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Însă am fost încercat și de momente de bucurie și speranță, optimism și lumină. Traumele din trecut nu mor niciodată - noi înaintăm, iar trecutul înaintează alături de noi. Fără a cădea în sentimentalism, fără a se victimiza, Caroline Lamarche își înzestrează personajul cu tărie de caracter, dar nu se poate lepăda de suferința cronicizată din cauza experiențelor din trecut. Mereu acolo, mereu prezente, niciodată complet depășite. O carte pe care o voi păstra în suflet și cu siguranță o voi reciti - cu siguranță!

A cincea oară în decembrie, de James Kestrel (Crime Club) - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Horia Nicola Ursu

Fost patron de bar, detectiv privat și profesor de engleză, James Kestrel lucrează acum ca avocat pe Coasta Pacificului. Scrierile i-au fost lăudate de autori precum Stephen King, James Patterson, Dennis Lehane, Lee Child, Meg Gardiner, James Fallows și mulți alții. Navigator și călător în jurul lumii, Kestrel a locuit o vreme în Taiwan, în New Orleans și într-un oraș-fantomă din Texasul de Vest.

Premiul EDGAR 2022 pentru cel mai bun roman. Premiul BARRY 2022 pentru cel mai bun thriller. Decembrie 1941. În vreme ce în Europa naziștii fac prăpăd, iar America se află la rândul său pe picior de război, în Honolulu detectivul Joe McGrady se implică într-o anchetă ce îi va schimba iremediabil destinul. McGrady încearcă să descifreze misterul morții unui tânăr cu rude influente și a unei tinere japoneze, uciși cu o cruzime greu de imaginat. În vreme ce investigarea cazului îl poartă pe McGrady de-a curmezișul Pacificului, din Hawaii la Hong Kong și apoi mai departe, o flotă japoneză se îndreaptă neștiută spre Pearl Harbor, pentru a da prima lovitură în cea mai feroce confruntare militară din toate timpurile. Însă nici măcar războiul nu-l va putea opri pe McGrady din goana sa după un adevăr cutremurător. Extraordinarul debut al lui James Kestrel e cu mult mai mult decît un roman pasionant cu intrigă polițistă; este deopotrivă o frescă epică a anilor de război și a consecințelor văzute și nevăzute ale acestuia, o profundă meditație asupra confruntării dintre două lumi și, în egală măsură, o sfâșietoare poveste despre trădare și iubire, despre supraviețuirea cu orice preț și căutarea de sine.

„Mirosea a moarte aici și, dacă duhoarea n-ar fi fost de-ajuns, bîzîitul muștelor era suficient pentru a-l convinge”.

Nu știam nimic despre această carte înainte de a mă apuca de ea; de fapt, nici măcar n-am citit înainte sinopsisul de pe copertă, pentru a ști la ce să mă aștept. Văzând coperta, am intuit (corect) că va fi vorba de o poveste care se derulează pe fundalul războiului. Cu toate acestea, nimic nu m-a putut pregăti pentru ce avea să urmeze, și-mi dau seama că nici măcar descrierea n-ar fi putut surprinde adevărata forță literară a cărții. Pe scurt, A cincea oară în decembrie este un roman mult mai puternic decât încearcă descrierea și exegeza (printre care și Stephen King) să ne-o spună. Ce-avea să-nceapă drept o oribilă crimă dublă, punând premisele unui thriller clasic, s-a transformat rapid într-o adevărată aventură care ne poartă în mai multe țări, o poveste istorică cu și despre război, cu și despre dragoste, care de-a lungul celor 450 de pagini pare să devină din ce în ce mai complicată, reușind totuși să scoată în evidență un personaj memorabil: detectivul Joe McGrady, atipic, complex, robust, alcătuit din lumini și umbre - un om care pare să le fi văzut pe toate, cu un umor aparte și o înțelepciune izvorâtă atât din experiențele sale de viață, cât și din faptul că a știut ce să învețe în urma acestora. Din toate punctele de vedere, pot spune că romanul este fascinant, foarte bine documentat, reușind să scoată în lumină numeroasele „fațete” ale războiului - pentru mine, a avut toate ingredientele unei lecturi memorabile! Și aș recomanda-o fără niciun dubiu oricui vrea să aibă parte de o lectură complexă, o poveste dinamică, o scriitură atât de bună (și aici aș vrea să aduc mulțumiri și traducătorului, deoarece mi s-a părut impecabil totul).

„Bărbatul mort atîrna cu capul în jos de grinda acoperișului, cu gleznele străpunse de cele două extremități ale unei bare metalice. Era mort, în privința asta nu putea fi nici un dubiu. Fusese despicat aproape în două, iar cea mai mare parte a măruntaielor zăceau dedesubt, pe pămîntul bătătorit”.

Kestrel reușește să contureze nu neapărat ororile războiului, pe cât factorul distructiv al acestuia asupra oamenilor - indiferent de tabăra în care s-au aflat -, țesând și o frumoasă, emoționantă (dar atât de tragică) poveste de dragoste. Povestea începe în Honolulu, într-o perioadă premergătoare zilei în care Hawaii-ul a început să fie bombardat. Ulterior, ne dăm seama că nu este vorba despre o poveste militară cu războinici care merg să-și apere țara și patria, pe cât este vorba despre povestea unui civil, a detectivului McGrady de la poliția locală din Honolulu, căruia i se încredințează poate cel mai greu caz al carierei sale (și cu siguranță unul care are să-l schimbe pentru totdeauna): o dublă crimă oribilă a cărei rezolvare are să-l trimită chiar peste Pacific, pentru a cerceta o pistă din Orientul Îndepărtat. Pe fundalul războiului care izbucnește, McGrady nu se mai poate întoarce acasă, și niciodată nu și-ar fi putut imagina toate răsturnările de situație ale propriei vieți în următorii cinci ani (aluzie la titlul cărții). De-a lungul acestor ani, McGrady trebuie atât să încerce să rezolve crima, cât și să se descurce cu propriii demoni interiori, cu înstrăinarea: parcă s-ar regăsi pe o barcă fără catarg în mijlocul furtunii. Și ce rămâne dintr-un om atunci când îl arunci într-un mediu complet necunoscut, departe de tot ce cunoaște, departe de tot ce-l ține pe linia de plutire? Scriitura lui Kestrel este fantastică, dozată, extrem de atractivă când vine vorba de replici convingătoare, sarcasm & ironie, situații amuzante. Chiar dacă nu este vorba de un thriller tipic, tot poți simți tensiunea crescândă... Are ceva autentic, ceva ce nu cred că pot să descriu, pe cât pot să simt în timp ce citesc. 

„(...) Jumătate dintre clădiri aveau fațada desfigurată de bombardamente, expunînd vederii bucătării, dormitoare sau ateliere de croitorie devastate de schije. Strada era plină de mormane de cărămizi și cioburi. Intersecțiile erau sufocate de vehicule abandonate, ciuruite de gloanțe, unele dintre acestea încă în flăcări”.

Aș vrea să revin la Joe McGrady, pentru că aș putea spune că el reprezintă unul dintre principalele puncte forte ale romanului A cincea oară în decembrie - un erou complex, care știe cum să se folosească de un fel de „farmec propriu” pentru a obține ceea ce îi este necesar, pentru a obține informații. Un erou manierat, un erou care pe fundalul celui de-al doilea război mondial (cu litere mici, pentru că numele niciunui fel de război nu merită scris cu litere mari) dă piept cu numeroase încercări, însă reușește să le facă față datorită faptului că, în esență, McGrady este un om puternic, determinat. Și mai ales autentic. Un alt punct forte al cărții este intriga - Kestrel nu reinventează genul, asta-i clar, dar cu siguranță îl actualizează, îi dă o altă valență - nu vorbim despre trucuri dintr-alea la care mulți autori de thriller apelează, ci despre o relatare clară, precisă, a unei halucinante lumi, cu un fir epic care în cele din urmă se dovedește a fi „cel care trebuia să fie” - iar asta, uneori, s-ar putea să fie exact ce trebuie pentru a da lovitura de grație. Un roman polițist modern care, deși începe cu o „mică crimă”, imediat se extinde într-un adevărat hazard (totuși, fără a se îndepărta de misterul central). În aceeași măsură, s-ar putea ca mulți să-l considere pe Joe McGrady „un tip banal” - și nu-i greșit, pentru că, în esență, s-ar putea să fie (și) banal. Totuși, poate tocmai asta îl face să fie atât de fain. Poate tocmai asta te face să simpatizezi atât de mult cu el. Să fii alături de el în acest drum întunecat, înfiorător, periculos...

„- Ce-ai făcut acolo, la altar?

Am cumpărat o ema, o bucată de lemn pe care se scriu dorințele. După ce-am scris pe ea ceea ce-mi doresc, am atârnat-o acolo, la altar. Am mai zăbovit apoi o vreme, citind dorințele celorlalți înscrise pe ema”.

Acest roman, inițial, avea peste 700 de pagini. Să fiu sincer? Mi-al fi dorit maxim să am ocazia de a-l citi integral, neretușat, exact așa cum l-a trimis Kestrel la editură. În secțiunea de mulțumiri aflăm că a fost sfătuit de agentul său să-l reducă pe cât posibil, motiv pentru care versiunea finală a ajuns la aproximativ 450 de pagini (cel puțin versiunea de la noi). Aș fi vrut mai mult Joe McGrady, mai multă poveste, pentru că totul mi-a plăcut la nebunie și n-am putut lăsa cartea din mână până când nu am terminat-o.  Un roman modern dar care totuși se simte atât de clasic. Un roman cu o acțiune complexă, multilaterală, care ar fi greu de încadrat într-o categorie limitantă - e thriller, e despre războiu, ba poate fi și cu tentă politică. E emoționant & tragic & profund. E, pe scurt, cum ar trebui să fie pentru a reuși să ajungă la sufletul meu. Și mai multe chiar nu cred că ar trebui sau au rost să fie spuse. A cincea oară în decembrie este cartea care te va purta într-o aventură literară neașteptată, dar extrem, extrem de plăcută. Chiar mă bucur că am avut ocazia să citesc această carte și mă bucur că nu m-a dezamăgit sub niciun aspect. Vi-l recomand cu mare drag, mai ales dacă sunteți fanii poveștilor complexe, care se derulează pe tensionatul și tragicul fundal al unui război de proporții mondiale.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui James Kestre, A cincea oară în decembrie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!