De zece ori pe buze, de Adina Rosetti - Recenzie

Adina Rosetti, născută în 1979, are, la un mic calcul matematic, 36 de ani, în timpul dominației comuniste, într-o Românie care cunoștea, deopotrivă, ordinea muncii și haosul privării opiniei. A făcut studii economice, apoi un curs postuniversitar de jurnalism. Din 2004 a început să scrie articole şi reportaje la revistele „Dilema Veche”, „Dilemateca” şi „Time Out”, iar în 2008 a devenit redactor la revista „ELLE”. În 2007, a primit premiul „Tânărul Jurnalist al Anului 2007” (secţiunea Cultură). În 2010, a publicat romanul „Deadline”, considerat de critici unul din cele mai bune romane de debut din ultimii 20 de ani.

Copilăria, poate una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții noastre. Să trecem peste frăgezimea trupului, cruzimea oaselor și adierea nemlăduită a viscerelor, și medităm asupra acestei condiții a copilului, cu toată convingerea lui că, la acea vârstă, totul este posibil. Și, deși i se pare că totul este posibil, totuși îi este frică să se avânte cu capul înainte, ezită și se teme de eșec. Copilul este unul dintre cele mai frumoase creații ale lui Dumnezeu, și are capacitatea ca, chiar și pentru câteva clipe, încă să trăiască încercările deosebite ale mirării. A fi copil înseamnă a fi cât mai aproape de perfecțiunea divină a unui suflet și, totuși, ar trebui să realizăm că într-un trup mic, într-un trup firav, unduitor și însiropat, există la fel de multă trăire, chiar și mai multă, decât în trupul unui adult.

După succesul romanului „Deadline”, apărut în 2010, anul acesta Adina Rosetti ne-a încântat cu un alt roman, „De zece ori pe buze”, roman care a consacrat-o și mai puternic pe autoare printre scriitorii mei preferați. Dacă în „Deadline” am fost surprins de veridicitatea cu care autoarea scrie, cu verosimilul pe care-l creionează între pagini, naturalețea cu care povestește anumite situații, simetria dintre replici, modul în care enumeră fără să plictisească, construcția personajelor și localizarea lor în spațiul bucureștean, în „De zece ori pe buze”, pe lângă toate acestea, am fost surprins de fanasticul cu care autoarea prezintă viața unor copii simpli, de naturalețea cu care le surprinde emoțiile, fie triști, fie nostalgici, nervoși, disperați - lucru care mi se pare extraordinar de greu de redat, și care reiterează, de fapt, sensibilitatea personajelor și, referitor la autoare, faptul că, mamă fiind, cunoaște deosebit de bine această lume și, mai ales, reușește s-o surprindă în paginile prozei pe care a scris-o. O autoare foarte inteligentă, cu un stil inconfundabil, care știe cum să se joace cu verbul și cum să își aleagă cuvintele, consacrându-se într-un stil de care cu siguranță te vei îndrăgosti. Eu, unul, abia aștept următorul ei roman, deoarece acesta este o adevărată reușită a literaturii românești.

În acest volum, Adina Rosetti schimbă genul și, de data aceasta, romanul ei se constituie în mai multe povestiri de proză scurtă, și anume opt, a căror subiect se învârte în jurul unuia dintre cele mai dificile lucruri de abordat, după părerea mea, în literatură: copiii. Cu toate acestea, nu poți să nu rămâi pur și simplu surprins de ușurința cu care autoarea, cunoscând perfect această lume dominată de joc, de umor, nostalgie, de-a v-ați ascunselea, șotron, reușește să creeze lumi în care simți acea reverbare a copilăriei poate demult apuse, acel suflu cald, prietenos ca după ce ai scăpat urma, acea lume plină de magie și de posibilități, cu pudoarea copilărească și sentimentul unei iubiri pătimașe, puterile; și, totodată, autoarea creează întotdeauna un decor propice desfășurării copilăriei, uneori fantastic în sensul surprinderii unor aspecte ca un intro într-un stil al realismului-magic, un decor departe de civilizația plină de nebunie, agitată, în goana după material și lucruri firești și simple. 

Poveștile surprind viața unor personaje, cu toate trăirile lor, dezamăgirile, încercările pe care le au, dorințele, privirile pătimașe, aspirațiile puerile, contradicțiile lor și convingerile acestora asupra anumitor aspecte ale vieții. Personajele ori sunt îndrăgostite până la patimă, ori trăiesc într-o tristețe pe care doar ploaia diluviană o poate alina, personajele ori cântă de fericire, joacă mingea și mănâncă bomboane însiropate, ori sunt nostalgice, sensibile și au satisfacții imprecise. Toate acestea se unesc într-o proză de o sensibilitate acută, în care personajele pur și simplu par tridimensionale, gata oricând să pășească din paginile cărților și să se joace, cum știu ele mai bine, în camera ta, în tramvai, în tren, în parc, oriunde ai putea fi citit acest roman extraordinar. Replicile lor sunt calculate, au acea exprimare de copil care place oricui, fără valori stilistice prea încărcate, fără plictiseli de ordinul exagerării, iar redundanța relativă, destul de rară și care, de altfel, se vrea în cadrul acestor replici, reprezintă un punct în plus pentru autoarea care știe cum să facă decursului unui dialog că curgă fluid și lejer.

Aceste proze încântătoare reiterează copilăria, cu toate emoțiile ei, sărutările furate pe ascuns, jocurile de-a baba oarba și șapte pietre, cu acele zâmbete pe chipurile tuturor și satisfacția învingătorului, minciunile nevinovate și secretele ascunse, dar și invocările unor spirite cum ar fi Eliade (cred că autoarea are o plăcere pentru acest autor cum, de altfel, și eu am), jocuri sinistre, nepotrivite, toate conturând caracterul naiv, cercetător, labil al copilăriei. Personajele încearcă să descopere lumea în care trăiesc, să analizeze determinările societății în care acestea se află - și aici poate ar trebui să menționez că, precum și în „Deadline”, acțiunea este plasată în timpul comunismului, cu micuții pionieri, uniformele obligatorii și principiile specificie -, și poate reușesc, într-o măsură, însă niciodată în totalitate.

Micuțele povești de dragoste au fost spre satisfacțiea mea exclusivă. Mi-a plăcut extraordinar naturalețea autoarei, felul în care a surprins gradația sentimentelor, de la micuțe strângeri de mână, atingeri de brațe, până la sărutări pe obraz și, apoi, „de zece ori pe buze”, ca o împlinire firească între două trupuri, zece, un număr perfect, devenit lait-motiv al prozei lui Rosetti. Am fost departe de poveștile de dragoste tipice, clișeice dintre alte personaje ale literaturii contemporane (și, ce surpriză, nu-mi vine niciuna în minte), dar sunt sigur că n-am să uit prea curând poveștile presărate cu sensibilitate, cu pudoare, candoare pe care Adina Rosetti le-a creionat cu atâta măiestrie și, se vede, dragoste. O evadare în trecutul frumos, poate care apune prea devreme, în acea perioadă minunată a vieții în care ne pregătim pentru ceea ce urmează să devenim: un ritm de inimi slăbite de viață, cu aceleași bătăi egale și nepăsătoare, un puls împăienjenit și nedemn.

Ca să vorbesc de stilul autoarei, hmm, nu știu sigur ce să vă spun. Ideea este că trebuie s-o citiți, neapărat, mie așa mi-a lăsat impresia, deoarece are un fantastic localizat, frumos, habar n-am cum să-i spun pentru că atrage și, Doamne, pare atât de firesc în stilul pe care autoarea-l are, o naturalețe care m-a convins că Adina Rosetti posedă niște cunoștințe și are în spate niște studii, o scriitură într-un condei inteligent, deloc chinuit sau superficial. Toate povestirile mi-au plăcut, din toate am învățat câte ceva și acum, dacă privesc retrospectiv în spate, îmi dau seama că acest roman este despre viață, despre prietenie, despre iubire și mister, despre curajul de a înfrunta, de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri, și, în finele ei, despre dragoste și despre „de zece ori pe buze”.

Am selectat niște fragmente care mie mi s-au părut relevante pentru stilul autoarei, am să vi le las mai jos:

„Ochii Verei mimau indiferența, privirea ei zbura absentă peste masă, peste oameni, părând că așteaptă să întâlnească ceva misterios, vocea ei nu avea niciun ton, ceea ce în lumbajul sucit și metafizic al femeilor înseamnă supărare, înseamnă fă-ce-vrei-dar-ai-grijă-ce-faci, dacă nu alegi corect, vei avea de suferit, îmi vei zdrobi inima și vei plăti pentru asta. Fiecare femeie își pedepsește bărrbatul nepriceput în felul ei, unele aplică tratamentul tăcerii, altele, deopotrivă, țipă și zbiară ca niște furii dezlănțuite, altele îți râd în față cu ironie și dispreț, altele, pur și simplu, se duc cu alții, ceea ce nu era cazul Verei - Radu era sigur de asta.”

„(...) Mă vedeam de-acolo, de sus, singură între copiii ăia, mă rușinam brusc de codițele mele școlărești, îmi descopeream dorințe pe care nu le mai avusesem până atunci. Habar n-aveam cum e să fii frumoasă, dar îmi imaginam că probabil radiezi, pur și simplu, plutești cu toată ființa, te desprinzi de pământ - dar nu așa cum pluteam eu, cu doar o parte din mine, ci cu totul, cu trup și suflet în deplină armonie - și-ncepi să zbori prin lume, de parcă ar fi numai a ta, începi să plutești senină printre oameni și lucruri, fără ca nimic să te poată trage înapoi, către pământ. Era foarte limpede că eu nu aveam să simt niciodată așa ceva.”

„(...) Aplecându-se și mai mult spre mine, atât de mult încât îi simțeam răsuflarea fierbinte deasupra buzelor, Robert mi-a atins ușor păruș și, cu glas șoptit ca să nu-l audă ceilalți, mi-a spus că i se par foarte mișto codițele mele de tocilară.”

„Uneori, oamenii... După aia vine explicația. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Și atât. Dar de ce? De ce nu se mai înțeleg? Pentru că nu se mai iubesc? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii? Dar de ce? Mami se enervează. Pentru că asta e. Apoi o întreb pe mama lu' și mama lu' Sonia începe la fel. Uneori oamenii... Aceeași chestie. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Dar de ce? Pentru că se ceartă? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii. Dar de ce: Și tot așa. Nu aflu niciodată nimic. Probabil pur și simplu uneori oamenii di-vor-țea-ză. Este ceva ce se poate întâmpla oricând.”

„Și actele cădeau mereu de pe masă, foile zburau în aer, un fel de furtună de foi se stârnise în cameră și prin furtuna aia albă, ca ninsoarea, mami îl vedea pe tati și tati o vedea pe mami și foile nu mai erau foi, erau porumbei albi care zburau spre cer, erau confetti de sărbătoare, erau baloane de petrecere, iar ei nu divorțau, ci se căsătoreau din nou, stăteau pe treptele unei biserici și zâmbeau fericiți, ținându-se de mână, și mami era cea mai frumoasă mireasă, și tati cel mai frumos mire, și toată lumea aplauda, și foile și porumbeii și baloanele s-au oprit o clipă din zbor și-au rămas toate suspendate atunci când mami și tati s-au sărutat așa cum se sărută prințesele din desene animate cu prinții care le salvează, înainte să trăiască fericiți până la adânci bătrânețe, numai că în clipa aia s-a întâmplat ceva îngrozitor.”

Povești despre familie, despre dragoste, despre copii, despre trădări. Un roman pur și simplu genial, l-am răsplătit cu cinci steluțe pe Goodreads. Părerea mea este că avem nevoie de mai mulți autori cum sunt Adina Rosetti, autori care nu se depărtează de localul țării noastre, de jocurile care ne-au împlinit copilăria, de tradițiile noastre, de țara noastră pe care din ce în ce mai rar o aud prin cărți, de locul în care ne ducem traiul. Ar trebui, dacă dorim o literatură autentică, să rămânem în granițele țării și să vorbim despre noi, despre țara noastră, despre ce înseamnă să fii român, cu toate principiile noastre. O carte plină de umor, de lirism autentic, o carte fascinantă și sensibilă. V-o recomand cu mare drag!

Le mulțumesc enorm celor de la Curtea Veche Publishing pentru acest volum, îl puteți comanda de AICI  la un preț mult prea mic pentru calitatea scriiturii. De asemenea, la aceeași editură a apărut și volumul „Deadline”, tot de la aceeași autoare. Vă recomand cu drag editura aceasta, dacă doriți să găsiți cărți de calitate, atât din domeniul literaturii, cât și din alte domenii variate, de dezvoltare personală, psihologie, jurnalistică, memorii și chiar gastronomie. Urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, concursurile și reducerile. Lecturi plăcute și un week-end liniștit!