Eu, acuzatul, de Imran Mahmood - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2018

Traducere: Alexandru Szollo (prin Lingua Connexion) 

Un inculpat anonim este acuzat de crimă. Dovezile sunt copleșitoare. Chiar înainte de discursurile finale, tânărul își concediază avocatul și decide să-și țină propriul discurs de apărare. El ne spune că avocatul său l-a sfătuit să nu declare anumite lucruri. Uneori, adevărul poate fi prea greu de explicat sau de crezut. Dar la proces, acest om spune o poveste extraordinară. Este vorba despre femeia pe care o iubește, care a intrat în probleme teribile. E vorba despre cum a riscat totul ca s-o salveze. Sunt opt probe împotriva lui. În timp ce ne vorbește despre fiecare pe rând, viața lui este în mâinile noastre. Noi, cititorul – membru al juriului –, trebuie să avem mintea deschisă până auzim sfârșitul poveștii sale. Apărarea lui ridică multe întrebări... dar la sfârșitul discursurilor doar una contează: este vinovat?

„Știți, o parte dân mine-a crezut că dacă io vă țin pledoaria asta singur, o să pricepeți măcar așa, un pic, cum e să fii-n papucii mei (...). Și chiar am crezut că dacă-mi spun io povestea cu gura mea, o să pot să vă fac să simțiți cum e viața mea. Dar chiar să explic probele cu voce tare e greu rău dă tot. Într-un fel, io știu ce vreau să spun dar nu-mi iese dă nicio culoare. Și chestia care face să fie și mai greu e că avocatul meu ar fi rezolvat tot cazul ăsta. L-ați auzit, aicea la proces. Zici că-i operator de telefonie.”

Recunosc faptul că am fost atras de această carte doar după ce am citit descrierea. Pentru că mi s-a părut o lectură care, cu siguranță, mă va antrena și-mi va stârni - în sfârșit - spiritul acela de a vrea să descopăr cât mai multe și de a trage, în cele din urmă, anumite concluzii, de a specula câteva lucruri și chestii de acest gen. Nu știu totuși dacă aș putea-o încadra în genul polițist, cred că aș spune, mai mult, că e un fel de thriller plin de suspans, misterios, care, de fapt, atinge și niște subiecte destul de sensibile, subiecte tabu, chiar, într-o manieră extrem de interesantă de a scrie - Imran Mahmood, de-a lungul celor trei sute și ceva de pagini, nu dezvăluiește, nici măcar pentru o secundă, numele personajului principal. Cum, de altfel, întregul roman este povestit doar din perspectiva „acuzatului”, și, în fine, întregul roman reprezintă, de fapt, „pledoaria finală” a acestui personaj anonim. Vă pot spune, doar, sumând, că pentru mine a fost cel mai bun roman de genul pe care l-am citit în acest an - recunosc, deși n-am citit multe care să se încadreze în această tagmă romanistă, sunt absolut sigur că n-aveam să fi citit altul mai bun. Am să vă spun, în cele ce urmează, de ce. 

    „Uitați care-i treaba, io-s obosit și nu gândesc cum trebe. Știu că dumneavoastră credeți că-i vina mea. Io trebuia să-mi păstrez avocatul pentru pledoarie. Poate c-aveți dreptate. Da adevăru-i că atunci când ți-e viața-n joc, faci orice ca să ți-o scapi. Io acum lupt pentru viața mea. Da, pot să trec prin toate probele, așa cum am făcut și pân-acum. În puțin timp, am trecut prin vreo patru. Patru gunoaie dă probe după care mă condamnă acuzarea.”

Înainte de toate, este un roman care se citește destul de rapid. Nu are sincope, are o fluiditate aparte datorită „vocii” personajului - oralitatea, limbajul, pe alocuri, de jargon, folosirea expresiilor de genul „frățică”, „bă”, „mă”, „pă”, „dân”, fac ca romanul Eu, acuzatul să fie mult mai autentic, nu știu cum să vă zic, apropie cititorul mult mai mult de „realitatea-ficțională” a cărții, de personaje, de situații. Cu un spirit de detectiv, Imran Mahmood oferă personajului său o inteligență care, deși pusă sub îndoială, este una plină de raționamente deductive, de o logică aparte - de-a lungul capitolelor, acuzatul nostru încearcă să demonstreze nevinovăția sa, dată fiind punerea sub acuzarea uciderii lui „JC”, „Jamil”, fiind incriminat de opt anume probe: a fost împușcat un băiat din aceeași zonă în care stă și acuzatul, cu trei luni înainte ca acesta să fie înpușcat, cineva l-a văzut pe acuzat trecând pe lângă Jamil și spunând „ești varză, omule”, cu câteva luni înainte să fie împușcat, cineva l-a văzut pe Jamil certându-se cu un băiat cu hanorac negru cu caractere chinezești pe spate (unul exact ca cel al acuzatului), au fost găsite câteva fire de păr de-ale acuzatului în mașina lui Jamil, au găsit o particulă din sângele băiatului mort sub unghiile acuzatului și alte câteva care sugerează, viabil, faptul că, într-adevăr, acuzatul, în cele din urmă, este și vinovat. Ei, bine, de-aici pornește toată intriga acestui roman - în pledoaria sa, care se-ntinde pe parcursul a numeroase zile, acuzatul încearcă să scoată în lumina adevărului aceste acuzații, încearcă să explice procuraturii, avocatului acuzării, care este, de fapt, adevărul. Și, sincer, cred că aici intervine marea problemă - depinde de fiecare cititor cum are să interpreteze tot ceea ce acest acuzat va spune. Tot ceea ce va scoate la iveală. Depinde, după cum însăși descrierea o spune, de noi cum vom percepe toată această situație - este, în cele din urmă, acuzatul vinovat sau nevinovat? 

„Ați ținut careva un pistol în mână? Nu-i cum vezi în filme, când bagi-unu-n buzunaru' interior dă la geacă sau îl bagi în blugi și uiți că-l ai cu tine. Un pistol e greu. Te apaă, te trage-n jos. Când îl iei în mână, parcă-l simți cât e dă serios. SImți viața pă care-o ia și pagubele pă care le face. Într-un fel, un pistol e o vietate care respiră. Are și voce (...). Și-ți zice un singur lucru. Zice: scoate-mă. Vrea să tragi cu el.”

De-a lungul lecturii, recunosc că am fost foarte surprins de anumite întorsături de situație. Dintr-un anumit punct, chiar nu știam ce să mai cred. Dacă aveam impresia certă că, într-adevăr, acuzatul este nevinovat, deodată se-ntorcea totul în mintea mea și mă regăseam întrebându-mă „o, dar stai, chestia asta nu sună prea bine; o fi ceva ce mi-a scăpat?” Și-apoi, iarăși, se găsea o explicație, dar nu pot spune, cu siguranță, dacă acuzatul nostru se face, într-adevăr, vinovat sau nu de moartea lui Jamil. Oricum, acțiunea romanului nu se rezumă doar la asta. Odată cu înaintarea în poveste, odată cu explicarea viabilității (sau nu) a celor opt probe incriminatorii, ne dăm seama că pătrundem într-o lume periculoasă - apar personaje noi, personaje periculoase, este vorba despre droguri, traficanți, găști, crime, morți, prosituție, violuri, într-o lume dominată de violență, în care moartea este ceva de o simplă secundă, într-o lume vorace și ahtiată după bani. O lume redată cu o realitate dureroasă, care, pe mine unul, m-a șocat destul de mult. 

„Credeți-mă, io chiar nu voiam s-ajung să mă bag în căcaturile astea cu găși. Mă-ngrozeau. Auzeam aceleași căcaturi despre toată lumea în copilărie. Nu voiam nici să fiu destul de-aproape încât să miros chestiile alea. Da', dumneavoastră, oare, dacă erați în papucii mei, n-ați fi făcut la fel? Domnilor jurați, dumneavoastră-ați iubit vreodată pă cineva? Io știu că pare o prostie să vă-ntreb chestia asta acuma. Da' ați iubit vreodată pă cineva? Pă bune și cu-adevărat? Tare-i ciudată iubirea asta (...). Da' iubirea-i o chestie d-aia care te face să faci un lucru pentru persoana iubită, care nu-i deloc bun pentru tine. Îți bulește toată ordinea dân cap.”

În romanul Eu, acuzatul autorul aduce în discuție, într-o măsură, și probleme reale cu care se confruntă cei ajunși în sistemul juridic penal. După cum autorul însăși o spune, „din proprie experiență”, s-a confruntat cu un număr dispoporționat de tineri dezavantajați din punct de vedere social, africani, asiatici și din Orientul Mijlociu, care se trezesc prinși, astfel, în ițele sistemului. Viața de gașcă este o realitate pentru tinerii din anumite părți ale țării - adesea, tinerii rămași fără suportul oferit de școală și familie sunt atrași în cultura găștilor încă de la o vârstă fragedă. Gașca le oferă multora un sistem paralel de ordine, putere, siguranță și statut, acolo unde, atlfel, există doar un gol. Odată ce se creează condițiile necesare apariției unei subculturi, dar se elimină posibilitatea progresului prin educație, gașca de infractori devine într-un fel inevitabilă ca traseu pe care aspirațiile, astfel, își pot găsi împlinirea. 

„Un traficant nenorocește dă tot viețile oamenilor și-l doare-n cur, chiar în timp ce face asta. Îl doare-n paișpe dacă vinde la adulți sau la copii. Îl doare-n paișpe dacă o copilă devine prostituată la doișpe ani ca să facă rost de-o doză. Pă el nu-l privește chestia asta. El umbă după bani, atâta tot.”

Ce mi-a plăcut, iarăși, foarte mult, a fost faptul că acuzatul parcă întruchipa vocea a numeroase alte persoane care, așa cum am spus, pot fi prinse în ițele sistemului judiciar penal: putem cunoaște vreodată cu adevărat pe cineva, înainte să îi judecăm pe cei pe care nu-i cunoaștem așa cum se cuvine? Tocmai de asta, parcă sub dictonul „am jurat să spun adevărul, deci întocmai asta voi face, fără perdea, fără să mă ascund”, acuzatul spune (sau, „credem că spun”) adevărul în toată integritatea sa - cu bune, cu rele, cu circumstanțe care, sub apel penal, nu i-ar face viața tocmai roz, cu circumstanțe în care se dovedește a fi, de fapt, un erou, un tâlhar, un om confuz, plin de întrebări, care reacționează la impuls și care, înainte de toate, luptă pentru propria-i familia și pentru iubita sa Ki (Kira). Astfel, cred că ceea ce stă în calea unei perspective „generale” asupra întregii situații, este tocmai faptul că, de-a lungul lecturii, avem în față doar perspectiva acuzatului. Este un roman, ce-i drept, scris la persoana întâi, deci prin natură subiectiv. Cum să zic, acuzatul „nu iese din sine”, ci oferă cititorului doar partea sa de poveste. Dacă e adevărată? Încă nu știu. Dacă e falsă? Posibil. Totuși, la sfârșitul romanului balanța a înclinat mult mai mult într-o anumită direcție. Mă gândesc, chiar din notele autorului, că Imran Mahmood a vrut totuși să transmită anumite idei prin crearea unui astfel de personaj. Prin relieferea unei anumite tipologii.

„Un lucru pă care ți-l tot bagă lumea pă gât e că toți ne naștem egali. Oamenii cred căcatu' ăsta, deși e clar că nu-i adevărat. Și dumneavoastră știți clar că nu-i adevărat și tot credeți.”

Atmosfera romanului este una alertă. Personajele sunt, după părerea mea, extrem de bine construite, reale, da, cred că e cuvântul cel mai potrivit. Sunt de o realitate dureroasă. Nu e un roman pios, un roman profund, emoționant - în cele din urmă, nu neapărat prin cuvinte. Este un roman dur. Cu o scriitură incisivă. Este despre realitatea aceea pe care, poate, uneori nu dorim s-o acceptă, dar care se întâmplă în orice clipă, care se (re)găsește oriunde. Și care doare și doare și doare. Este despre toxicitatea anumitor personaje. Despre cât de departe poți merge pentru a-ți ține aproape familia și persoana iubită. Despre prietenii care durează și pentru care „ai încasa și un glonte”. Recunosc, pe alocuri am râs, au fost unele replici care m-au amuzat - în această măsură, recunosc că Imran Mahmood a reușit extrem de bine să redea identitatea psihologică a acuzatului, să redea nivelul său de școlarizare (trebuie să recunoaștem, aceasta a fost, într-o măsură, și ideea în jurul căreia a fost construit personajul principal), naturalețea care nu se înăbușe în fața „costumelor și cravatelor” celor din sala de judecată. După cum am spus, dovadă este și oralitatea personajului care, deși își arată respectul față de corpul de judecată, nu se sfiește să spună lucrurilor exact cum vrea să le spună. 

„Nici nu știu de ce plâng io-n fața voastră. Chiar cred c-o să conteze pentru voi? Vă vorbesc dă zici c-o să vă conving vreodată. Ce? Ascultați toți și faceți pă politicoșii, io turui, și la sfârșit tot mă băgați la bulău? V-vă bag în mama voastră pă toți, mă. Dom' judecător, io nu mai pot. Să facă ce-or face. Să zică și că-s vinovat dacă vor.”

Nu știu ce să vă mai spun. Pentru mine chiar a fost un roman bun. Multe chestii m-au făcut să-mi pun întrebări și, de asemenea, m-au dat peste cap. Deși speculam anumite lucruri, cu greu am reușit să cobesc, corect, câteva. Este un roman surprinzător, alert, misterios - da, misterios, mai ales; personajele fac un deliciu pentru cititor, în special Ki, Curt și acuzatul - în jurul cărora, de fapt, se învârte întreaga acțiune a acestui roman. Chiar mă bucur că l-am citit, a fost acea lectură neașteptată și care știam totuși că are să-mi placă mult de tot. Îl voi lua drept un roman de referință, pentru mine, atunci când mă voi fi gândit la o carte de acest gen. Și-o voi recomanda, mereu, cu drag, mai ales celor cărora le place acest gen de lectură. Pentru că dincolo de un roman thriller-polițist-dramatic, este un roman care ne-aduce în față o realitate dură cu care anumite țări se confruntă. Și-o realitate pe care deși o vedem deseori în filme, este parte integrantă a numeroase societăți actuale.

„(...) Vreau să mă întorc în vremea aia. Când nici nu știam cât dă bună era viața. Nici nu mai știu cum am ajuns io aicea măcar. Nu-mi aduc aminte să fi ales io ceva dân toate astea. S-a-ntâmplat, atâta tot. Mi se pare că fiecare lucru a făcut să se-ntâmple alt lucru, și-acuma nu mai pot să controlez nimica.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Eu, acuzatul, de Imran Mahmood, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile din care, cu siguranță, veți avea ce alege. Spor la lecturi frumoase și mult succes în toate!