E cineva la tine acasă, de Stephanie Perkins - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 2 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 336

Traducere: Alexandru Szöllö

Stephanie Perkins este autoarea romanelor Anna și sărutul franțuzesc, Lola și băiatul de treabă din vecini și Isla și fericirea până la adânci bătrâneți. A lucrat întotdeauna cu cărțile, mai întâi ca librar, apoi ca bibliotecară, iar acum ca romancieră. Stephanie Perkins locuiește în zona muntoasă a Carolinei de Nord, împreună cu soțul ei, și fiecare cameră a casei lor are pereții pictați întruna dintre culorile curcubeului. De asemenea, în colecția LedaEdge a apărut și cartea de față, E cineva la tine acasă (ecranizarea este disponibilă pe Netflix).

„În sfârșit, era pedeapsa ei de pe urmă.”

A trecut aproape un an de când Makani Young a venit să locuiască în Osborne cu bunica ei și încă se adaptează la noua viață din Nebraska rurală. Și-a făcut un mic grup de prieteni și pare chiar să se îndrăgostească din nou. A sperat să lase în urmă, în Hawaii, secretele întunecate, dar trecutul e greu de uitat. Apoi, o serie de crime abominabile pune pe jar micul oraș. Victime cad, unul câte unul, elevi de la noul liceu al lui Makani. Nimeni nu știe cine urmează pe listă, iar criminalul nu e de oprit nici măcar după ce i se află surprinzătoarea identitate. Între teroarea care pândește la fiecare pas și torida relație secretă cu ciudatul școlii, ultimul an de liceu al lui Makani se poate dovedi unul mortal… la propriu!

„Lui Haley îi îngheță sângele în vine. Se întoarse cu fața spre noptieră. Telefonul îi dispăruse, iar în locul lui, pe noptieră, era cronometrul.

Pornise.”

... sorry, man, not for me! Nope! Not today or any other day! Doamne, cred că m-am sucit rău, fiindcă am avut o experiență teribilă cu această carte care, cică, se voia a fi un thriller-horror-crime, habar n-am, dar mie asta mi-a inspirat coperta; partea bună e că a mers „super-rapid”, poate din cauza faptului (sau datorită faptului) că scriitura n-a fost deloc una care să mă solitice, sau pur și simplu am vrut să termin odată această carte, așa c-am dat-o gata azi (și-am început-o tot azi), și-am să-i scriu o oarecare recenzie tot azi, deoarece chiar nu mai vreau (pe bune) să aud de ea. Chiar sunt dezamăgit, în condițiile în care - iarăși - am avut așteptări mult prea mari de la această carte (îmi place teribil de mult coperta, și-am crezut, astfel, că și cartea o să-mi placă mult; apoi am dat un search din curiozitate pe Goodreads și-am văzut că, dragă Perkins, mai bine rămâneai la romance-uri cute & light). OK, să nu uit, totuși, să menționez că citirea acestei cărți - E cineva la tine acasă - vine imediat după ce am terminat un thriller formidabil, genial, despre care, tot astăzi, am scris pe blog.

„- Nu-i ciudat cum, în momentul în care moare cineva, toată lumea-i devine cel mai bun prieten?”

Dar cartea de față, really, n-a smuls nimic din mine - nu m-am angajat deloc în poveste, n-am simțit niciun fior, ba chiar, la un moment dat, n-am mai înțeles nimic. Scenele care se voiau a fi înfiorătoare, scârboase, sânge, „cuțituri”, alea-alea, nu mi s-au părut nici măcar puțin naturale, să zic așa - la o adică, nu-i îndeajuns să descrii (extrem de neconvingător) niște scene de crimă pentru a avea pretenții ca romanul tău să fie „un thriller senzațional” (alo, Courney Summers, te rog să-mi spun când ai timp - „te sun io” - ce-ai văzut tu „savuros de înfiorător” la cartea aceasta; tind să cred că asta înseamnă că și reclama aceea cu minimum 2 litri de lichide pe zi te cam sperie). Și nici să te referi într-una la acel clișeu legat de „oh, omg, oare-mi știe secretul, oare cum ar reacționa dacă ar afla?” nu e tocmai relevant, dacă modul în care livrezi cititorului întreaga acțiune este de-a dreptul, și dă-mi voie să folosesc „un onomatopeu”, din paleta largă neaoșă pe care o avem, meh! 

„Un cadavru adevărat arată altfel decât cele de la televizor sau din filme. Nu era nimic artistic în ele. Nimic aranjat. Corpul lui Haley părea lipsit de viață, dar nu de parcă i-ar fi luat cineva viața. De parcă n-ar fi avut niciodată viață.”

Aș fi vrut să n-am așteptări mari (a naibii copertă!), aș fi vrut ca romanul lui Perkins chiar să-mi placă; da, chiar aș fi vrut asta. Dar nu mi-a plăcut deloc, și când zic (scriu) deloc, I mean literally d-e-l-o-c! Bun, poate pentru alții ar merge (sunt sigur de asta), dar pentru mine în niciun caz. Citesc multe thrillere, este - cred - genul meu preferat de lectură; așa că le-am văzut (adică citit, din fericire) pe toate (de la scene cu adevărat cauzatoare de reflux, până la scene pe care nu le poți uita nici dacă-ți dai găuri în cap), încât, întotdeauna, ori caut ceva nou, ori caut ceva scris cu adevărat bine. E cineva la tine acasă n-a avut nici una, dar nici pe cealaltă - dimpotrivă, a avut exact opusul lor: o scriitură banală, seacă, nimic profund, fie vorba, nimic alert, tensionat. Atmosfera a scârțâit ca un pat uitat un secol într-un pod, în care și-au făcut căsuță șoarecii (și nu la sensul bun, ca o scârțâială dintr-aia care te sperie); un ritm sincopat, în care au fost inserate scene absolut irelevante (al dracului cronometru de fiert ouă). Personajele, iarăși, șterse, încât n-am reușit să mă apropii de niciunul: niște tinerei, care mai de care, efervesceneți, dar goi și... deloc profunzi, domnule! Nu știu, chiar nu mi-a plăcut (și sunt extrem de nervos din cauza asta).

„- Probabil c-a plănuit treaba asta luni întregi, poate chiar ani, spuse Darby. Unde-a apărut fisura? Ce determină o persoană să treacă de la închipuiri la fapte concrete?”

Repet, cred că această carte ar prinde mult mai bine altui public - eu, unul, am citit zeci de thrillere, o groază dintre ele mi-au plăcut și le-aș recomanda în detrimentul acestei cărți. Dar, la rândul meu, îmi amintesc primul thriller pe care l-am citit și cât de mult mi-a plăcut (întocmai, pentru că n-aveam grad de comparație; acum, dacă mă uit în urmă, îmi dau seama cât de banal și clișeic, de fapt, era), deci asta nu-nseamnă neapărat că romanul lui Stephanie Perkins e unul slab, care chiar nu-i bun: înseamnă doar că, având un grad de comparație, este într-adevăr unul subliminal, care nu a reușit să-ndeplinească (pentru mine), criteriile unui thriller bun, n-a reușit să atingă „etalonul” pe care mi l-am setat. În schimb, mă bucur c-am terminat-o pentru că, acum, pot să mă uit la filmul de pe Netflix - am o problemă, întâi trebuie să citesc cartea (dacă există), pentru ca apoi să-mi permit să mă uit la film; măcar, știu ce voi face în seara aceasta. În rest, nimic de spus - poate merită o șansă, dar eu cred că mai bine ar fi rămas pe partea de romance-uri (oricum, banii i-a primit, deci și-a îndeplinit „scopul”). Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor și un început de săptămână liniștit!

Bastian, de Dora Pavel - Recenzie

Editura: Polirom

Colecție: Fiction LTD

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2021

Dora Pavel, poetă, prozatoare și publicistă, s-a bucurat în ultimii ani de o receptare deosebit de favorabilă din partea criticii literare, precum și a publicului cititor. Autoare a patru cărți de poezie, Narațiuni întîmplătoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997), Muncile lui Don Quijote (2000), a publicat în 1999 un volum de povestiri, Întoarce-te, Esthera, după care s-a dedicat, în exclusivitate, romanului. Pentru Agata murind (2003) a fost distinsă cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom au apărut ediția a II-a a romanului Agata murind, în 2004, precum și romanul Captivul, în 2006, acesta din urmă primind premiul „I.D. Sîrbu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. O parte din activitatea sa publicistică este cuprinsă în volumele de interviuri intitulate Armele seducției (2007) și Rege și ocnaș, Din culisele scrisului (2008). A mai fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (2000), cu Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007) și cu Premiul „Cartea anului - Publicitistică” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007).

„Nimeni nu e pregătit, în nici un moment, pentru a conține o spovedanie atît de sinistră, plesnetul gîndurilor negre ale altcuiva în plină față te poate arunca într-o clipită în cea mai tenebroasă derută. Asemenea tentative de-a plasa altuia mîzga propriei tale conștiințe ar trebui sancționate prin lege (...).”

Un client vinovat de un accident de mașină i se confesează, invocând secretul profesional, unui tânăr avocat de succes, al cărui destin se va schimba radical din clipa aceea. Cu o structură și așa depresiv-melancolică, nemulțumit de „prestația” palidă a existenței sale vulnerabile de până acum, juristul de douăzeci și cinci de ani își va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-și clameze ferm propria filosofie de viață: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire” – spune el – „e pe nedrept glorificat! Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția! Chiar și-atunci cînd vinovăția nu-i a ta”. Dincolo de vinovăția de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bântuie încă de la naștere.

„(...) eu, vinovatul-nevinovat-perfect-convins-de-o-viață-de-vinovăția-lui, un amărît de douăzeci și cinci de ani, ochelarist și deșirat, cu fizicul meu scheletic de mascul nereușit, mult prea îngust în umeri și prea lat în șolduri, cu o disproporție corporală pe care continui să mi-o port la fel de vinovat de cînd mă știu, care mă scîrbește și mă umple de dispreț de sine, umplîndu-mă, în același timp, de disprețul cu nimic mai ponderat pentru bărbații armonios construiți, cărora li s-a dat avantajul ăsta anume parcă pentru a mă ridiculiza pe mine și pentru a-mi spori umilința.”

Ce aș putea spune despre Dora Pavel, scriitoarea mea - din literatura noastră - preferată? Nimic. Cuvintele sunt de prisos, goale, seci, când vine vorba de a diseca, de a lămuri, de a cerceta o proză atât de intensă, atât de autentică, atât de, cum să spun, originală! Cu toată sinceritatea, cred talentul Dorei Pavel se concretizează în una dintre cele mai talentate voci literare din țara noastră - și-o spun acum, după ce am citit cărțile dumneai în totalitate, ba chiar - Agata murind - de două ori (recenzia o puteți găsi AICI, dacă vă interesează). Și am de gând să le citesc și pe celelalte, încă o dată, cel puțin încă o dată. Deoarece, citind-o, am descoperit că, într-adevăr, și în literatura noastră există calitate, există putere, există inteligență: stimată doamnă, mă bucur că v-ați născut în România și că ați împărtășit din talentul dumneavoastră - unul formidabil - cu noi, cititorii. Ce scriu aici n-are să fie o cronică avizată, viabilă, plină de cuvinte interesante și de „stratageme literare” - o cronică dintr-aceea cu trimiteri la alți autori, tehnici literare folosite în descompunerea (și compunerea) unui roman și așa mai departe. Nu mă recomandă, în momentul de față, absolut nimic - decât faptul că am citit această carte și vă voi vorbi, pe scurt, despre cum am simțit-o eu, Andrei, cititorul neinițiat în aceste (poate puțin) exhaustive moduri de a scrie „cronici pe bune”!

„Sentimentul cel mai glorificat de omenire, am gândit eu, e pe nedrept glorificat! Ceea ce trăisem cu Tina  îmi spulberase tot ce știusem pînă atunci despre iubire.

Iubirea nu e cel mai nobil sentiment, am gîndit! Ce oroare!

Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția!”

Bastian este o carte despre... despre ce? O fi despre singurătate, despre solitudine, despre melancolie - o melancolie aproape patologică, proliferativă, bolnavă? O fi o carte despre păcat și despre neputință? O carte a absenței? Catea este narată din perspectiva lui Gregor Carp, fratele avocatului Bastian Carp, care, la un moment dat, este solicitat de către un client care se dovedește a fi însuși tatăl celor 2 - Leon Carp; Gregor, din acel moment, încearcă să-și asume vina propriului său tată. De-aici, avem parte de un joc fenomenal al oglinzilor, în care deriva psihologică este atât de bine fructificată de către Dora Pavel. Romanul este un cumul de amintiri de-o intensă durere, în care visceralitatea și-a făcut casă: fiecare amintire parcă aduce cu sine o piesă de puzzle în viața lui Gregor Carp, dar nimic nu pare-se să fie viabil, adevărat, veridic, real fără Bastian, fără fratele său Bastian, acel avocat atât de priceput, atât de inteligent. Bastian, numele sub tutela căruia s-a scris lumea lui Gregor. Legăturile de sânge care sunt irevocabile, care sunt însuși pilonul acestei lumi, însuși catargul de pe un vas aflat în mijlocul unei furtuni violente. 

„Sînt de părere că orice rău trebuie tăiat din rădăcină, fără menajamente, pentru a nu ajunge să te distrugă în final.”

Romanul Dorei Pavel este unul de o intensitate acută, cu o scriitură plină de substraturi, profundă, în care  fecundă interferențele culturale cu literatura occidentală angolofonă. Un roman de o sonoritate aparte, rod al unei scriituri atât de atente, studiate - o carte metafizică, situată undeva la limita dintre un thriller psihologic și un roman gotic, „neogotic”. Deși cu o scriitură densă, puternică, pe care unii ar putea-o considera greoaie, solicitant de urmărit, Dora Pavel înglobează în scriitura sa un anumit psihism sumbru, fragmentat, într-un roman extrem de bine încadrat - ceea ce face, după părerea mea, ca narațiunea epică, dimpotrivă, să nu fie greu de urmărit, ba chiar capabilă să te inducă într-un fel de „transă literară”: citești și citești și citești și nu știi când, deodată, ai ajuns la sfârșitul cărții. Ca în fiecare roman al autoarei, n-am putut să nu simt parcă un fel de înclinația spre folosirea diferiților termeni medicali (fie că vorba de intervenții chirurgicale, părți anatomice ale corpului - ce-i drept, nu cunoscute chiar de toți -, anumite asocieri etc.) - nu are decât să mă încânte ușurința cu care Dora Pavel se joacă cu plasticitatea cuvintelor: încă o dovadă a talentului ei literar.

„Cînd te lași aspirat de tornada devastatoare a celor care vor să ți se destăinuie excesiv, vrînd să se salveze, tu însuți, cel care-i asculți, nu mai ai scăpare, îmi spusese în repetate rînduri Bastian.”

Poate ar fi mult mai multe de spus, însă prefer să mă opresc aici. Am recomandat Bastian multor persoane - mai mult decât atât, în sine, am recomandat-o pe Dora Pavel de fiecare dată când am fost întrebat ce autori români aș recomanda -, și-o voi face în continuare, pentru că proza dumneaei mi se pare a fi, după cum am mai spus, dar vreau să reliefez acest lucru, una extrem de originală, diferită, de o anumită profunzime pe care rar mi-a fost dat s-o găsesc în scriitura altor autori (nu doar români, ci și de pe întreg mapamondul). Sper enorm ca acest roman să ia Premiul Sofia Nădejde, deoarece știu că este nominalizat - o merită cu desăvârșire. Cam atât; v-am spus, nu am vrut să fac o cronică efervescentă și complexă (deși are destule, fiindcă le merită ), întrucât nu sunt capabil de acest lucru (care necesită o oarecare anterioară pregătire), și nu mă recomandă nimic. Decât faptul că citesc și iubesc să citesc - or, oare asta, de fapt, mă recomandă cel mai tare? Se prea poate! Să aveți doar lecturi pe placul vostru!

Suflete goale (Benzile Blackwood, #1), de Chuck Hogan și Guillermo del Toro - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 360

Traducere: Andrei Covaciu

Guillermo del Toro este unul dintre cei mai creativi și mai vizionari artiști ai generației sale. Și-a dovedit talentul remarcabil ca regizor, scenarist, producător și scriitor. Născut la Guadalajara, Mexic, s-a bucurat de recunoașterea mondială odată cu Cronos, un film horror cu accente fantastice. În 2004, a regizat și a fost coscenarist al thrillerului science-fiction Hellboy. Labirintul lui Pan a însemnat încă un succes internațional, filmul câștigând peste 40 de premii. În 2018, Forma apei a câștigat Premiul Oscar pentru Cel mai bun film. Chuck Hogan este scenarist, producător de televiziune și autor de bestselleruri New York Times. Cel mai cunoscut roman al său, Prince of Thieves, care a câștigat în 2005 Hammett Award, a fost numit de Stephen King una dintre cele mai bune cărți ale anului și a stat la baza filmului The Town. Povestirile sale au apărut în antologia The Best American Mystery Stories, iar articolele sale au fost publicate în Esquire și New York Times. Guillermo del Toro și Chuck Hogan au mai scris împreună trilogia The Strain.

„- Oamenii numesc asta regret, de fapt, este o conștiință, vorbi el mai departe. Este înțelegerea faptului că acțiunile sau inacțiunile tale îi afectează direct pe ceilalți. Ești complice. Eu sunt complice. Cu toții suntem complici. Definiția nu este «a fi implicat într-o crimă»; e mai mult vorba de a greși față de cineva. Tuturor ni se întâmplă asta (...). Uneori suntem invocați, nu facem noi invocația.”

O crimă oribilă care depășește orice imaginație. O tânără agentă FBI explorând un teritoriu periculos. Un erou care sfidează veacurile. Viața Odessei Hardwicke este zguduită când se vede obligată să-și ucidă partenerul, pe Walt Leppo, un agent FBI decorat, care devine brusc și inexplicabil violent în timpul arestării unui criminal sângeros. Nu o neliniștește tragedia în sine, cât prezența fantomatică pe care crede că a văzut-o ridicându-se din trupul neînsuflețit al agentului. Punând la îndoială viitorul său în FBI și propria sănătate mintală, Hardwicke acceptă o misiune minoră – aceea de a strânge bunurile din biroul newyorkez al unui agent pensionat. Ce va găsi acolo o va pune pe urmele unui personaj misterios, Hugo Blackwood, un om cu o avere uriașă, care pretinde că trăiește de secole și care fie are mințile rătăcite, fie este singurul apărător al omenirii împotriva unei teribile forțe malefice.

„- Așa că m-am cărat. Numai că totul s-a întors împotriva mea. Din noaptea aia, parcă se aruncase un blestem asupra mea, eram însemnat. Norocul meu se sfârșise. Mă pusesem cu chestii rele (...). Nimeni nu mă poate proteja, îi răspunse Mauro. Dacă vorbesc, sunt un om mort.”

Mamă-mamă-mamă! Ce carte, ce carte! N-aveți idee cât de mult mi-a plăcut Suflete goale, cât de mult m-a surprins și prin câte stări m-a trecut; nu știam nimic despre ea, nimic. N-am citit descrierea înainte, pur și simplu m-am lăsat condus de intuiție și de faptul că geniul lui Guillermo del Toro nu îmi este necunoscut (de celălalt autor, în schimb, nu știam nimic) - așa că surpriza literară a fost mult mai mare. Efectiv, cred că este una dintre cele mai mari (și frumoase) surprize literare din acest an, în materie de thrillere. Cred c-o pot încadra la thrillere, deși este o carte care, pur și simplu, are de toate, și mai ales un mister cum rar mi-a fost dat să cunosc în cărțile de acest gen - del Toro și Hogan reușesc să creeze o atmosferă apăsătoare, ciudată, bizară, ieșită din comun, valorificându-și, amândoi, potențialul literar și scriitoricesc la maximum; pentru mine acest roman chiar a fost ceva spectaculos, mai ales că m-a făcut oarecum să-mi ies din zona de confort și să citesc ceva cu o tentă sublimă de horror. Chiar un roman fain!

„- Atunci... de ce vă aflați aici?

- Blestemul meu este că mă duc acolo unde e nevoie de mine. Iar acum se pare că este foarte mare nevoie de mine aici, în Gibbston, statul Mississippi.”

Totul începe când Odessa, o agentă FBI, își omoară colegul, Leppo, care într-o misiune o ia razna și devine el însuși un potențial criminal. În furia situației, nemaiștiind ce să facă, aceasta îl împușcă - deși în șocul situației, încă observă cum din trupul său pare „să se scurgă” un anumit fum, degajând un miros specific. Una peste alta, în timpul procedurilor juridice menite să investigheze ce s-a întâmplat, i se spune să-și mute biroul în fostul birou al unui agent pensionat, Solomon. Mai târziu, Odessa ajunge la Solomon și își dă seama că fostul detectiv ascunde un trecut tulburător, ba chiar mai mult: știe care e treaba cu acel „fum” care a părăsit trupul lui Leppo, moment în care Odessa realizează că nu i s-a părut că vede ceva, ci chiar a existat ceva care pare-se a fi pus stăpânire pe partenerul ei, Leppo, împingându-l să comită un act de violență care s-ar fi putut încheia oribil. De-aici încolo avem parte de o aventură fenomenală într-o lume dominată de paranormal, de practici oculte și religioase extrem de bizare, până la întâlniri cu personaje care au mai bine de 450 de ani - da, este vorba de nimeni altul decât Hugo Blackwood, un personaj pe care pur și simplu l-am adorat, care a fost un deliciu prin tot ce a însemnat: personalitate, limbaj, replici, comportament, spiritul de detectiv, curajul său și istețimea. Efectiv, Blackwood este un icon dacă pot spune așa: cu siguranță unul dintre personajele mele preferate ever. Poate sunt puțin impresionist când scriu această recenzie, dar chiar mi-a plăcut extraordinar de mult Suflete goale.

„- Sunt cunoscuți sub numele de Suflete goale, spuse Blackwood. Ei sunt cei goi, cei mereu flămânzi. În folclorul mesopotamian se spune că s-ar fi născut din Udug Hul - adică din spirite spurcate. Nu te apropia de cercul de sare. N-ai vrea să-l atingi.”

Romanul are un ritm alert, tensionat - m-a prins chiar de la prima pagină, deși mă gândeam că va fi that kind of thriller care se lungește, apoi începe să fie alert, pentru ca-n final totul să explodeze în intensitate (da, stilul clasic), însă n-a fost așa: romanul lui del Toro și Hogan m-a prins de la primul capitol, iar ce-a urmat n-a fost decât să crească și mai mult în intensitate, într-un ritm alarmant cu care abia am putut ține pasul - crime oribile, spirite bizare, culturi religioase, profanări de morminte, situații inexplicabile și mult, mult pericol. Mi-a plăcut mult alternanța dintre capitole (aveam o parte în care Blackwood era încă tânăr - sau viu, nici nu știu cum să spun -, partea în care Solomon era un agent tânăr, abia intrat în cocârdășie cu Blackwood, și partea de prezent, în care Odessa face cunoștință cu Blackwood și își unesc forțele pentru a rezolva misterul morților ciudate care îngrozesc orășelul). Deci, m-a ținut în priză la curent continuu, nu alernativ, și m-a purtat printr-un carusel al emoțiilor. Mi-a satisfăcut și, mai mult decât atât, întrecut orice așteptare de la un roman de acest gen; după ce l-am terminat, n-am mai chibzuit și l-am recomandat tuturor celor cărora știu că într-adevăr le-ar plăcea. 

„- Tu fugi de ceva de care nu poți scăpa și vânezi ceva ce nu poate fi prins.”

O poveste fascinantă, în care elemente de supranatural, crime, fantasy, horror, ocultism, religie se împletesc într-o scriitură autentică, simbolică, plină de dinamism și cu o atmosferă atât de densă de-o poți tăia cu cuțitul. Chiar au fost unele imagini pe care le-am găsit greu de digerat, dar asta n-a făcut decât să mă facă să fiu și mai omniprezent în aventura lui Blackwood și a Odessei - voiam ca totul să revină la normal, pacea să fie restaurată și factorul perturbator să fie, în sfârșit, învins. Dar, bineînțeles, lucrurile nu pot și nu vor fi niciodată atât de ușoare - cei doi își pun viața în pericol și trec prin niște situații care-i aduc în proximitatea morții. Dar, atunci când lumea trebuie salvată de niște spirite oribile, blestemate, care bântuie nestingherite, nimic nu se dovedește a fi prea greu. Înarmați cu curaj, cu istețime și inteligență, Odessa și Blackwood vor da piept cu răul și, în cele din urmă, vor aduce liniștea și pacea în micul orășel. Asta, bineînțeles, nu pentru mult timp!

„Când polițiștii din Montclair au năvălit în dormitor, au găsit o femeie tânără stând pe podea și ținând în brațe o fetiță de nouă ani, care plângea cu sughițuri și avea la umăr o rană adâncă de cuțit. Un bărbat între două vârste, ucis cu două focuri de armă, zăcea prăvălit între noptiera și patul fetiței. Tânăra și-a desprins mâna de pe trupul fetiței agitate și înlăcrimate, arătându-le polițiștilor înarmați insigna ei de agent FBI.”

Abia aștept să citesc și alt volum din serie (din câte am înțeles, Chuck Hogan și Guillermo del Toro ne vor mai livra câteva dintre aventurile Odessei și ale lui Hugo Blackwood) - dar eu nu-mai-am-răbdare! Chiar a fost o carte care simt că mi-a oferit de toate și m-a mișcat prin intensitate, prin - pentru mine - subiectul autentic și original (recunosc, nu-s tocmai un fan al genului horror, poate și de asta m-am lăsat mai ușor impresionat de ce am citit). În schimb, până acum n-am mai citit ceva care să îmbine - cel puțin atât de bine - elemente atât de efervescente ca investigația unei crime, ocultismul, practicile religioase bizare, sacrificii și alte chestii de acest gen - deci, rețeta perfectă pentru romanul perfect (mai ales în această perioadă a anului). Vă recomand Suflete goale cu mare drag, sunt absolut sigur că veți avea parte de o lectură dacă nu la fel de intensă ca mine, măcar extraordinar de catchy! O zi de duminică liniștită și mult spor în toate!

How To/Cum să, de Randall Munroe - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2021

Traducere: Smaranda Nistor

Randall Munroe este autorul bestsellerurilor What If? (Editura Publica, 2015, ediția I) și Explicatorul de lucruri (Editura Publica, 2020, ediția I), clasate pe primul loc în topul New York Times, al blogului de întrebări și răspunsuri cu tematică științifică What If și al foarte apreciatului webcomic xkcd. Fost expert în robotică la NASA, a părăsit agenția spațială americană în 2006 ca să facă benzi desenate pe internet. Trăiește în Massachusetts.

„Pornim în viață fără să știm cum să facem lucrurile. Dacă avem noroc, atunci când trebuie să facem ceva, vom găsi pe cineva să ne arate cum. Dar alteori va trebui să descoperim singuri un mod de-a rezolva treaba respectivă. Asta înseamnă să te gândești la idei și apoi să încerci să te decizi dacă sunt bune sau nu.”

Pentru orice lucru pe care vrei să-l faci există o metodă corectă, o metodă greșită și una atât de monumental de complexă, de excesivă și de nerecomandabilă, încât nimeni n-ar încerca-o vreodată. How To este un ghid pentru cea de-a treia abordare. Debordează de sfaturi perfect imposibil de pus în practică, pentru orice: de la cum să faci un avion să aterizeze și până la cum să sapi o groapă. Randall Munroe îți explică modul în care poți prezice vremea pe baza pixelilor din pozele de pe Facebook. Te învață cum să-ți dai seama dacă ești din generația baby boomer a anilor 1950-1960 sau un puștan al anilor 1990, măsurându-ți gradul de radioactivitate din dinți. Îți dă indicii cum să-ți faci un selfie cu telescopul, să traversezi un râu făcându-l să fiarbă până se evaporă și să-ți alimentezi casa cu energie distrugând țesătura spațiu-timp. Iar dacă vrei să te descotorosești de cartea lui după ce ai citit-o, trece în revistă toate opțiunile de eliminare adecvată, inclusiv dizolvarea în apa oceanului, transformarea în vapori, folosindu-te de plăcile tectonice ca s-o împingi pe sub mantaua care îmbracă miezul Pământului, sau lansarea acesteia cu o rachetă spre Soare. Randall Munroe explorează cele mai complicate metode de a îndeplini sarcini simple, dar nu se mulțumește să facă totul cât mai dificil pentru el însuși și pentru cititorii lui. La fel de genial pe cât i-a reușit în What If?, Munroe ne invită să dăm o raită prin cele mai absurde extreme ale posibilului. Plină de infografice deștepte și de ilustrații amuzante, How To este un mod încântător de a-ți suci mintea în toate direcțiile, ca să înțelegi mai bine știința și tehnologia de la baza lucrurilor pe care le facem în viața de zi cu zi.

„[Nota autorului: Exonerare de răspundere] Autorul acestei cărți face caricaturi și benzi desenate pe internet, nu are competențe de specialist în sănătatea și securitatea muncii. Îi place când lucrurile iau foc sau explodează, deci nu se gândește la binele vostru.” 

Știință are un răspuns pentru - aproape - orice. Vrei să știi care e viteza cu care te-ai putea deplasa pe o stradă, pricopsit, totuși, cu propria-ți casă pe platforma mașinii, visând la brizele californiene și pescărușii care să te trezească dimineața, în timp ce, de altfel, vântul suflă potrivnic cu 70 de km pe oră? Vrei să știi de câtă lavă ai nevoie și cum să-i întreții arderea pentru a umple un șanț de vreo 3 m, în vederea asigurării unei „siguranțe” (mai mult sau mai puțin reale) împotriva huliganilor, pisicilor sau vecinilor deranjanți? Nicio problemă, există o formulă fizică pentru toate; dar, sincer să fiu, dacă te afli cumva într-o astfel de situație, cu siguranță ai dat de naiba sau ceva, pur și simplu, nu-i OK. Randall Munroe m-a vrăjit de la primele pagini, așa încât am dat gata How To/Cum să în doar câteva ore. N-am mai putut să mă desprind din lectură, una deloc solicitantă, ba care chiar m-a făcut să râd cum nu m-aș fi așteptat ca o carte - cu și despre știință - mă va face vreodată; un mare plus au fost și desenele din carte, glumițele, ironia fină, dovadă a unei anumite inteligențe, sarcasmul și toate acele situații relatable în care ne-am putea afla (sau chiar ne-am aflat) cu toții (să nu-mi spuneți că, atunci când ați făcut o curățenie dintr-aia generală și serioasă prin casă, n-ați găsit niște cabluri arhaice a căror întrebuințare nu numai că nu vă era cunoscută, dar v-a fost de-a dreptul obscură; și, din aceste motive, nici nu le-ați aruncat, iar ele zac acolo ca o zestre împachetată într-un pod). Sincer, mi-a plăcut la nebunie!

„Cartea asta explorează abordări neobișnuite ale unor sarcini des întâlnite și analizează ce ți s-ar întâmpla dacă le-ai încerca efectiv. Să îți dai seama de ce metoda nu-știu-care va funcționa sau nu poate să fie o chestie distractivă și o experiență folositoare, iar uneori te poate conduce spre concluzii surprinzătoare.”

E o carte care caută să găsească răspunsuri viabile din punct de vedere științific, absolut absurde (dar, repet, argumentate științific, deci - teoretic - posibile), neobișnuite și ciudate, la unele dintre cele mai banale întrebări: cum să organizezi o petrecere în piscină, cum să sapi o groapă, cum să traversezi un râu, cum să trimiți un pachet, cum să-ți alimentezi casa cu energie (pe Pământ, or pe Marte), cum să-ți imortalizezi chipul într-un selfie de zile mari, care ar impresiona chiar și cel mai priceput fotograf, cum să ajungi la timp (o problemă colosală a tuturor), cum să împodopești un pom și cum să construiești o autostradă; există și-un capitol care îți explică, de altfel, cum să-ți dai seama dacă ești născut în anii 1990. Deci, dacă ești îngrijorat că s-ar putea, în vreun anumit fel, ca a ta casă să fie luată pe sus de către vreun vânt hoinar, dacă te-ntorci de pe-o parte pe alta în timp ce dormi întrebându-te cum poți umpli piscina cu apă în doar câteva ore (considerând, de altfel, că ai o piscină mare) sau dacă, în general, cauți rezolvări ceva puțin mai neconvenționale la probleme banale, atunci cu siguranță cartea lui Randall Munroe, How To/Cum să a fost scrisă pentru tine.

„Cartea asta probabil n-o să te învețe cum să arunci o minge, cum să schiezi sau cum să te muți. Dar eu sper să înveți totuși ceva din ea. Dacă da, te numeri printre cei 10.000 de norocoși de azi.”

Da, cred că termenul care ar descrie potrivit această carte este neconvențional. Munroe este un tip super amuzant, cu un simț al umorului plastic, simțitor - mi se pare greu să inserezi glume într-o carte care, în cele din urmă, se dovedește a fi științifică. Dând dovadă de o efervescență creatoare aparte, autorul reușește să găsească rezolvări extrem de neașteptate situațiilor eventuale (deseori parcă imposibile) în care te-ai putea afla - evident, răspunsurile pot fi întotdeauna extrapolate și aplicate diferitelor situații (poate mult mai posibile) cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi. Normal, doar nu s-ar gândi nimeni să se mute și să-și care, ca un melc, casa în spate; or, e posibil să mă îndoiesc? De fapt, cred că nimic nu m-ar mai surprinde în ziua de astăzi. Poate doar ideea de a construi un șanț plin cu lavă în jurul proprie-i tale case - asta chiar ar fi puțin SF. Și brutal. Și puțin antic. Randall Munroe chiar a scris o carte pe care am citit-o dintr-un foc, dar cred că partea care mi-a plăcut cel mai mult a fost că m-a făcut, cu adevărat, să râd: m-am bucurat enorm de toate „infograficele” pe care autorul le-a inserat; un fel de carte cu benzi desenate, cu ilustrații amuzante, cu informații care-ți sucesc mintea în toate unghiurile posibile și imposibile, unde știința și tehnologia și statistica și fizica se îmbină punând bazele unor răspunsuri extrem, extrem de deștepte. 

„Aceasta este o carte cu idei proaste.

Mă rog, majoritatea sunt idei proaste. Probabil să se fi strecurat, din nebăgare de seamă, și unele bune. Caz în care îmi cer scuze. 

Unele idei sună ridicol dar se dovedesc a fi revoluționare.”

Un manual de instrucțiuni pentru oameni creativi, care s-au plictisit de banalitatea rezolvărilor simple - haide să facem lucrurile mai complicate, it will be more fun. Un umor efervescent, ironic, care abordează tot felul de probleme; Munroe aduce soluții absurde, da, dar cu siguranță bine intenționate. După cum am spus, se observă cu certitudine cercetarea științifică solidă a autorului, deci aceste soluții chiar sunt fundamentate științific, viabile dar, totuși, destul de greu de acceptat. Aș spune că oarecum, din punct de vedere tehnologic și al resurselor necesare, unele soluții sunt de-a dreptul trăsnite, greu de aplicat. Dar asta-i și frumusețea cărții - mica escapadă din cotidian, care ne demonstreză că, în cele din urmă, nimic nu este imposibil atât timp cât te încrezi în știință, atât timp cât reușești să intuiești oarecum lucrurile și, na, atât timp cât dispui de  ceva care să foreze până în stratul de lavă al Pământului. În rest, mult succes în a-ți muta casa cu ajutorul unor elice. Crede-mă, este mult mai ușor decât (nu) pare. Chiar v-o recomand cu drag, How To/Cum să este o carte într-adevăr delicioasă, care cu siguranță vă va stârni zâmbete, poate chiar hohote de râs (am pățit-o, mai ales la partea legată de cum să te muți, fiindcă m-am regăsit în totalitate în anumite ipostaze), dar care vă va oferi informații utile (de ce nu), științific acceptate! Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu spor!

Cum să combați un rasist, de Adam Rutherford - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Bărbulescu

Adam Rutherford este scriitor și realizator de emisiuni pe teme științifice. A studiat genetica la University College London, iar în cursul studiilor doctorale privind dezvoltarea ochiului a făcut parte dintr-o echipă care a identificat prima cauză cunoscută a unei forme de orbire infantilă. Pe lângă articolele științifice pe care le scrie pentru The Guardian, a mai conceput și prezentat multe emisiuni și seriale documentare pentru BBC, printre care Inside Science (Radio 4), The Cell (BBC Four) și Playing God (despre emergența biologiei sintetice), un episod al importantului serial științific Horizon. Este și autorul cărților Scurtă istorie a tuturor (Publica, 2017), finalistă la categoria nonficțiune a National Book Critics Circle Award, și Creation, despre originea vieții și biologia sintetică, nominalizată pentru Wellcome Book Prize, precum și a volumului Cartea oamenilor (Publica, 2020).

„Nu putem compara evoluția omului cu un copac decât dacă ne referim la copacii cultivați de noi: tunși pentru a încuraja dezvoltarea; conduși pe spaliere - convinși să crească pe alte căi de migrație; și altoiți - obligați să se împletească cu alte ramuri. Poate nu este evident că suntem produsul nu al unui copac, ci al unei mase încâlcite. De aceea am inventat știința: ca să ne eliberăm de cătușele percepției, ca să vedem lucrurile (și oamenii) așa cum sunt de fapt.”

Rasele umane nu sunt o realitate biologică. Rasismul se hrănește din neștiința noastră. Pseudoștiința rasistă s-a răspândit atât de mult încât e greu de observat. Dar efectele sale toxice asupra societății sunt evidente: încurajează naționalismul, ațâță ura, pune în pericol vieți și otrăvește discuțiile pe orice temă, de la sport la inteligență. Până și cei cu intenții bune repetă stereotipuri „dovedite științific”, pentru că genetica de ultimă generație este greu de înțeles... și mult prea ușor de distorsionat. În mod paradoxal, concepțiile acestea greșite se înmulțesc chiar într-o epocă în care oamenii de știință fac descoperiri fără precedent în genetica umană, descoperiri care, odată înțelese corect, reprezintă dovezi puternice împotriva rasismului. Niciodată nu am știut mai bine cine suntem și de unde venim și totuși ducem o dureroasă lipsă de astfel de informații în discuțiile informale despre rasă. Cum să combați un rasist demontează ferm ideile perimate despre rasele umane, evidențiind ce poate și ce nu poate genetica modernă să ne spună despre diferențele dintre oameni. Acum știm că vechile categorii rasiale care încă ne dezbină nu corespund cu diferențele genetice observabile. De fapt, deosebirile dintre noi sunt atât de mărunte încât, mai mult decât orice, servesc drept dovadă a umanității noastre comune.

„Perspectiva noastră asupra realității, limitată în mod atât de profund, a fost cooptată într-o minciună politică intenționată. Spunem «negru» când e fapt vrem să spunem «descendent recent al unui continent cu mai multă diversitate genetică și pigmentară decât orice alt loc de pe Pământ».”

Primul meu contact literar cu Adam Rutherford a fost cartea Scurtă istorie a tuturor (recenzia AICI), care nu doar că mi-a plăcut extraordinar de mult, însă mi-a fost deosebit de utilă atunci când am avut de realizat un proiect pentru facultate și, în general, mi-a fost la fel de utilă și în viața de zi cu zi, fiindcă mi-a îmbogățit și extins universul cultural, dar și cel al intereselor proprii. A doua întâlnire cu autorul, Cartea oamenilor (recenzia AICI), a fost la fel de interesantă și complexă. Astfel, când am văzut că Rutherford a scris o nouă carte, apărută în traducere la Editura Publica, mi-am zis că, neapărat, trebuie să o citesc și pe aceasta. Și, citind-o, mi-am dat seama că probabil Adam Rutherford este autorul meu de non-ficțiune preferat, cu un stil de scriere expeditiv, clar, concis, spunând lucrurilor pe nume fără să se piardă într-un jargon specific domeniului său de activitate științifică; fără să folosească un limbaj incomprehensibil și greoi, autorul reușește să livreze cititorului nu doar informații de calitate, fundamentate științific, care pot fi dovedite, dar și o lectură încadrată, sistemică, care urmărește cu claritate niște „argumente” în vederea validării unei „concluzii” veridice. Ca în cartea de față, în care Rutherford încearcă să demonteze termenul - uzual, folosit mai de către toți - de „rasă”, aducând bineînțeles dovezi științifice, din domeniul acela care, în ultimele decenii, a cunoscut o adevărată „schimbare revoluționară” și a devenit, probabil, una dintre cele mai interesante și efervescente științe: genetica. Cum viața fiecăruia stă înscrisă într-un cod genetic; cum însăși istoria, de fapt, vorbește prin acest cod, și cum putem să găsim argumentele necesare pentru a combate, cu o reușită maximală și incontestabilă, „un rasist”. 

„Fiecare națiune de pe Pământ este unică și toate sunt la fel. Nu există puritate rasială, iar genetica a făcut de rușine astfel de afirmații. În toată lumea, populațiile au, într-adevăr, semnături genetice care indică structura actuală și, în oarecare măsură, pe cea istorică a popoarelor care le au în comun. Dar acestea corespund prea puțin cu ideea de rasă, ba chiar și cu cea de țară.”

Pornind de la adevăruri ale lumii actuale, de la întâmplări nefericite care au zguduit mapamondul (cazul lui George Floyd, spre exemplu, pandemia actuală), Rutherford se hotărăște să scrie această carte în încercarea de a aduce argumente convingătoare în ceea ce privește „rasismul”, „supremația de rasă”, sau alte concepte pe care unii le-au adoptat precum o religie, în ceea ce privește superioritatea și inferioritatea altor persoane, după considerații care vizează culoarea pielii, inteligența, capacitatea cognitivă, reușitele sportive și așa mai departe. Cum să combați un rasist aduce dovezi clare, irefutabile în ceea ce privește cât de mult, de fapt, ne înrudim între noi, cât de multe din istoria acestei lumi împărtășim, astfel încât, în cele din urmă, nu ajungem să fim decât „o altă familie mare”, dar care pe drum s-a despărțit, să zic așa, fiecare căpătând în cele din urmă un anumit fenotip funcție de mediul înconjurător, condițiile sociale (bineînțeles, atitudine favorizată și de selecția naturală). Mi-e greu să vorbesc în termeni explicativi, faptici, dar pot doar să vă spun că Rutherford reușește cu o genialitate aparte să livreze cititorului un text accesibil, frumos scris, în care deseori am simțit o voce acidă, tendențioasă, în ceea ce privește atitudinea rasiștilor față de diferite „tipuri de oameni” (ca să nu folosesc termenul de „rasă”, deși aș putea face-o în accepțiunea ideii că îl voi folosi pentru „a delimita” - ceea ce, deja, greșit din punct de vedere științific, întrucât nu se pune cazul vreunei delimitări - ceea ce vreau să spun după ce am citit această carte, față de ceea ce unii dintre voi știu). 

„Nu te definești nici prin genele tale, nici prin strămoșii tăi. Majoritatea arborelui tău genealogic s-a pierdut și nu mai poate fi recuperat vreodată. De atâta lucru putem fi absolut siguri: te tragi dintr-o mulțime de oameni din lumea întreagă, din unii despre care crezi că știi și din mult mai mulți despre care nu știi nimic. De numeroși dintre ei nu ești legat în niciun fel relevant genetic. Acestea sunt datele biologiei.”

Știința ar trebui să fie aliatul fiecăruia, nicidecum dușmanul; în cele din urmă, dacă întâlnești un rasist vocal, care nu-și poate stăpâni efervescențele politice, rasiale sau orice alt tip de refulări, adu-ți aminte de acest lucru: el nu va lupta doar cu argumentele tale științifice, ci va lupta cu realitatea însăși. Discursuri rasiste am auzit de nenumărate ori, uneori right on point, fără ocolișuri, alteori „elegante”, subtile - deseori am tăcut, deoarece n-am vrut niciodată să mă bag, cum s-ar spune, unde nu-mi fierbe oala. Cred uneori că eu, unul, oricum n-am o anumită putere - nu trebuie eu să schimb credințele cuiva, pe cât de fapt el trebuie s-o facă. Cum era un proverb, și am să parafrazez fiindcă nu mi-l amintesc întocmai: dă-i unui înfometat un pește și va fi sătul o zi, învață-l să pescuiască și va fi sătul o viață întreagă. Cred că, întocmai, Cum să combați un rasist nu îți oferă doar argumentele necesare, fundamentate de știința geneticii, ci este și o carte pe care, ei bine, ar trebui s-o citească un rasist. Fiindcă, deseori, cred că unii pur și simplu habar n-au ce e cu viața lor, n-au argumente logice, n-au premise, n-au raționamente, dar aleg să fie rasiști că, ce să zic, e cool?! În cartea de față, Rutherford documentează cam tot ce are de spus știința despre rasă, concluzionându-se că, în cele din urmă, ea chiar nu există, ci a fost pur și simplu un termen care din păcate s-a perpetuat și a fost incubat de către lume, încă din momentul în care cineva l-a folosit pentru prima oară. Rasismul este greșit pentru că reprezintă un afront adus demnității umane - și în momentul în care habotnicismul rasial devine patologic, se pot întâmpla lucruri cu adevărat înfiorătoare! 

„(...) realitatea este că suntem ființe sociale care și-au deversat o parte considerabilă a comportamentului din hardware-ul organismului în software-ul culturii, iar lucru acesta nu este nicăieri mai vizibil decât în cazul inteligenței (...). Oamenii se nasc diferiți, cu capacități și potențiale înnăscute diferite. Modul cum se grupează abilitățile acestea în și între populații nu se poate explica cu ușurință nici cu ajutorul biologiei fundamentale, nici cu ajutorul geneticii. După cea mai asiduă sondare a datelor de care suntem capabili, răspunsurile se află nu în ADN, ci în cultură.”

Fiecare nazist are strămoși evrei. Fiecare evreu are strămoși naziști. Cartea lui Rutherford este o dovadă incontestabilă a faptului că, într-adevăr, conceptul de „rasă” chiar n-are ce să caute în știință, în lucrările a sute de autori postate pe ncbi sau pubmed. Odată cu o trecere în revistă a dovezilor furnizate de genetica umană, Rutherford își înzestrează cititorii cu arsenalul necesar pentru a discredita prejudecățile, convingerile greșite pe care le au rasiștii; după ce am citit această carte, simt cum aș fi deosebit de pregătit să particip, fără frică, la o dezbatere în ceea ce privește termenul de „rasă” și viabilitatea acestuia. Cum să combați un rasist este o carte de o relevanță aparte, mai ales în zilele contemporane nouă, când rasismul a devenit „un motiv”, un adevăr, ceva inevitabil care, din păcate, se concretizează în atât de multe întâmplări dureroase și pline de ură. Știința contrazice rasismul - și dacă știința o face, atunci cu siguranță are dreptate! Chiar vă recomand cu mare drag această carte; dacă sunteți fani ai genului, sunt sigur c-o să vă placă; și, de asemenea, dacă nu, oricum veți găsi o lectură accesibilă, plină de informații importante! Să aveți lecturi frumoase și cu spor!