Cățeaua-de-Noapte, de Rachel Yoder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2023

Traducere: Radu Șorop

Rachel Yoder este absolventă a Iowa Nonfiction Writing Program și deține un master în ficțiune de la Universitatea din Arizona. Ea este redactor fondator al proiectului draft: journal of process. A crescut într-o comunitate menonită de la poalele munților Apalași, din estul statului american Ohio și în present locuiește în Iowa City. Cățeaua-de-Noapte a fost desemnată cea mai bună carte a anului de către Esquire și Vulture și s-a numărat printre finalistele la Premiul PEN/Hemingway și Premiul VCU Cabell First Novelist, fiind tradusă în 13 limbi. Romanul stă la baza filmului cu același nume, în regia lui Marielle Heller și având-o pe Amy Adams în rolul principal.

🌿🌿🌿INSTINCTELE ANIMALICE CARE NE (ÎN)LOCUIESC 🌿🌿🌿

Într-o zi mama era mamă, dar într-o noapte a devenit dintr-odată altceva... O femeie ambițioasă își întrerupe cariera de artistă pentru a rămâne acasă cu fiul nou-născut, dar această experiență nu seamănă deloc cu ceea ce-și imaginase. Doi ani mai târziu, descoperă brusc un smoc de păr ciudat pe ceafă. În oglindă, caninii săi par dintr-odată mai ascuțiți decât și-i amintește. Soțul ei, care călătorește cinci zile pe săptămână în interes de serviciu, încearcă mereu să-i alunge temerile, din camerele de hotel aflate la sute de kilometri distanță. Pe măsură ce simptomele mamei se intensifică, iar tentația de a ceda noilor impulsuri animalice e din ce în ce mai mare, ea se străduiește să-și păstreze secretul alter egoului canin. Mergând la bibliotecă în căutarea unui leac, descoperă o carte misterioasă, care devine biblia ei. Un roman revoltător de original despre artă, putere și feminitate, îmbrăcat în hainele unui basm satiric, Cățeaua-de-Noapte te va face să vrei să urli de râs și recunoștință.

„Cățea avea pur și simplu o sonoritate aparte, una calomniatoare, de care nu puteai scăpa, o sonoritate pe care apelative ca jeg sau maimuțoi nu o egalau niciodată când erau adresate unui bărbat. Cățea era ceva sec și usturător și final. I-a venit în minte imaginea unui birocrat plictisit dintr-un orășel de provincie, într-un mic birou demodat, cu covor portocaliu și becuri fluorescente care pâlpâie, ștampilând documente oficiale, însă inutile, cu un zgomot metalic de capse, ca o țăcănitură. Cățea. Cățea. Cățea. Mulțumesc. Să aveți o zi plăcută.”

Când am început să citesc Cățeaua-de-Noapte, nu știam exact la ce să mă aștept. Premisa – o mamă casnică ce începe să creadă că se transformă într-un câine (say whaaat?) – mi s-a părut deopotrivă bizară și fascinantă, iar după ce am terminat cartea, am rămas cu un sentiment complex, dificil de transpus în cuvinte. Nu este o lectură obișnuită, ci un fel de experiment literar, o satiră întunecată despre maternitate, identitate și furie reprimată, prezentată într-un mod visceral, simbolic și uneori incomod. La început, m-a captivat stilul neobișnuit al autoarei. Frazele sunt lungi, curgând uneori ca niște fluxuri de conștiință, iar formatul cărții este atipic – fără capitole clasice, ci doar secțiuni care marchează diverse momente din transformarea protagonistei. Într-un fel, această structură reflectă foarte fidel starea interioară a personajului principal, o mamă care se simte prinsă într-un vârtej nesfârșit & sfâșietor de monotonie, sacrificiu și singurătate.

„(...) Mai devreme, se lovise la noadă în cădere sau, dacă nu era asta, eticheta din pantaloni o râcâia de ceva timp pe spate. Cu un disconfort difuz, dar sâcâitor, s-a pipăit la baza șirei spinării. Degetul i-a dat peste o umflătură, iar când s-a uitat la ea în oglindă, a văzut o excrescență pe piele, fierbinte la atingere.”

Protagonista – a cărei nume nu-l cunoaștem, dar ne dăm seama că dă titlul romanului – este o fostă artistă care, după ce a devenit mamă, a renunțat la carieră pentru a se dedica creșterii fiului ei. Soțul ei este mai mereu plecat cu serviciul, iar viața de zi cu zi se reduce la rutina obositoare a maternității: schimbat scutece, mers la supermarket, întâlniri forțate cu alte mame, nopți nedormite. Totul pare că o sufocă, până când corpul ei începe să se transforme: îi cresc colți, pielea i se acoperă cu păr, iar un instinct animalic începe să prindă contur în interiorul ei. Această transformare este atât metaforică, cât și brutal de fizică. Nu este vorba doar despre o femeie care își regăsește instinctele pierdute sau își acceptă latura sălbatică, ci despre o revoltă viscerală împotriva așteptărilor sociale impuse mamelor. Furie, frustrare, neputință – toate se acumulează până când explozia (sau poate mai bine transformarea, metamorfoza?) devine inevitabilă.

„E ceea ce vine din noi (...). Își croiește drum afară din noi, sfâșiind carnea, literalmente sfârtecându-ne în două, într-un val de durere imensă și sânge și rahat și pipi, care mătură totul în calea lui. Dacă nu vine pe lume în acest fel, atunci este tăiat din carnea noastră cu un cuțit (...). Este poate cea mai violentă experiență de care un om poate avea parte, în afară de moartea însăși. Iar acest performance își propune să sublinieze brutalitatea și forța și caracterul întunecat al maternității, fiindcă maternitatea modernă a fost amputată și salubrizată. Noi suntem, la bază, animale, iar a ne nega fie natura animală, fie demnitatea de om este o crimă împotriva existenței.”

Citind Cățeaua-de-Noapte, am avut momente în care m-am întrebat dacă povestea trebuie interpretată literal sau dacă totul este o metaforă a alienării materne. Pe de o parte, avem o narațiune care flirtează cu realismul magic, amintind de Kafka și Metamorfoza lui, dar și de alte povești în care granița dintre uman și animalic se estompează. Pe de altă parte, este o abordare psihologică privitoare la potențialele efecte ale maternității asupra minții unei femei – pierderea identității, sacrificiul de sine, izolarea. Este ca și cum Yoder ne-ar forța să privim maternitatea dintr-un unghi complet diferit, mai crud și mai instinctiv. O altă idee care mi s-a părut foarte interesantă este felul în care autoarea a decis să nu ofere nume personajelor. Soțul rămâne „soțul”, copilul este doar „băiețelul”, iar cățeaua de noapte (în engleză Nightbitch) devine singurul său nume real, ceea ce contribuie la impresia că protagonista nu mai este văzută ca o persoană, ci doar ca un rol – cel de mamă. Acest detaliu subliniază și mai mult sentimentul de dezumanizare pe care îl resimte și care o împinge spre transformare.

„(...) Ca o notă personală, am făcut de curând primii pași într-o epocă aparte și neașteptată plină de dificultăți a vieții mele – maternitatea, ca s-o spun pe cât de simplu și direct pot, deși cu siguranță maternitatea nu e deloc simplă sau directă – și mă trezesc în postura de a mă confrunta cu interogații ce par a se intersecta atât filosofic, cât și empiric cu munca dvs.”

În ceea ce privește tonul cărții, este un amestec ciudat între umor negru, horror corporal (nu știu dacă e OK traducerea în limba română, dar termenul englezesc este body horror) și comentariu social. Unele scene sunt atât de absurde încât devin aproape comice, iar altele sunt întunecate, pline de o violență care nu este neapărat grafică, dar care îți dă fiori. Există pasaje în care protagonistă își explorează noile instincte animale într-un mod care poate fi tulburător pentru unii cititori, mai ales când vine vorba despre relația ei cu animalele mici. Dacă sensibilitatea față de violența asupra animalelor este un punct important pentru cineva, atunci această carte ar putea fi greu de digerat. Înțeleg perfect de ce unii cititori nu au putut „gusta” această lectură. Este o carte care sfidează convențiile, care nu are un fir narativ clar și care forțează limitele logicii. Pentru unii, acest lucru poate fi frustrant, mai ales dacă sunt obișnuiți cu povești mai structurate și „mai tradiționale”. Dar, tocmai prin această bizarerie, pentru mine Cățeaua-de-Noapte devine un roman memorabil. Este genul de carte care te face să te întrebi dacă ai citit o poveste horror, o satiră feministă sau un roman filozofic despre maternitate. Probabil că răspunsul este: toate la un loc.

„Era blană și sânge și os. Era instinct și furie. Nu știa de nimic altceva în afară de greutatea trupului și de felul în care pământul îl trăgea spre el, umezeala aparte a aerului nocturn, liliecii care zburau acolo unde ochii ei de-abia îi puteau distinge, fiecare mișcare de labe și de capete din jurul ei. A căutat în noapte cu gura, vrând să-și afunde dinții în orice. A închis ochii și a devenit mișcare pură, întuneric pur, zvâcnet și dezlănțuire, precum primul vis al animalului.”

Finalul cărții este, la rândul său, unul deschis interpretării. Fără să dau spoilere, pot spune doar că mi-a lăsat un sentiment ciudat, ca și cum tot ceea ce citisem până atunci nu avusese un punct culminant clar, ci doar o acceptare a noului sine al protagonistei. Personal, mi-ar fi plăcut un deznodământ mai intens, poate ceva care să ducă povestea într-o direcție și mai radicală, dar pot înțelege alegerea autoarei. Poate că, în final, esența cărții nu este despre transformare, ci despre acceptare. Repetând ce am menționat, Cățeaua-de-Noapte nu este o carte pentru toată lumea. Este bizară, tulburătoare, uneori confuză, dar tocmai prin aceste trăsături își lasă amprenta asupra cititorului. Nu este genul de roman pe care îl citești relaxat pe plajă, ci unul care îți cere atenție, răbdare și o deschidere către simbolism și acceptarea acestui lucru. Dacă ești dispus să intri în această lume stranie, vei descoperi o poveste care te va face să te gândești la ce înseamnă să fii mamă, să fii femeie, să fii om sau să fii... ceva mai mult decât atât. Rachel Yoder a reușit să creeze o carte care, deși poate fi respinsă de unii, are un impact puternic asupra celor care sunt dispuși să o accepte pentru ceea ce este: o poveste nebună, dar profundă, despre eliberarea prin haos. Sau haosul care eliberează...

Nick și Charlie (Solitaire, #1.5), de Alice Oseman - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2023

Traducere: Mihaela Doagă

Alice Oseman s-a născut în 1994 în Kent, Anglia. A absolvit Durham University şi e creatoarea celebrei serii de romane grafice Heartstopper (ecranizată de Netflix), precum şi autoarea unor foarte îndrăgite romane pentru adolescenți. Cărțile sale au fost nominalizate la Inky Awards, Carnegie Medal şi Goodreads Choice Awards. În colecția Young Adult la Editura Pandora M au mai apărut romanele: Radio Silence, Loveless (recompensat cu YA Book Prize), În această iarnă şi Solitaire. Aflați mai multe despre Alice pe aliceoseman.com.

 💕🏳️‍🌈 O POVESTE DIN SERIA HEARTSTOPPER 💕🏳️‍🌈

Absența întețește dorul… nu-i așa? Toată lumea ştie că Nick şi Charlie sunt aproape inseparabili şi adoră să fie împreună. Dar Nick urmează să plece în curând la facultate, iar Charlie, cu un an mai mic, va rămâne singur. Toată lumea îi întreabă dacă vor continua relația, o întrebare absurdă… sau cel puţin aşa presupun Nick şi Charlie la început. Pe măsură ce momentul în care trebuie să-şi ia rămas-bun se apropie inexorabil, amândoi încep să se întrebe dacă iubirea lor e îndeajuns de puternică pentru a face faţă distanţei. Charlie e convins că-l ţine pe Nick pe loc, iar Nick nu-şi dă seama ce e în mintea lui Charlie. De-aici lucrurile o iau razna. E ştiut că prima iubire rareori ţine toată viaţa. Ce vor face Nick şi Charlie pentru dragostea lor?

„(...) Unele lucruri sunt mai plăcute dacă le ținem doar pentru noi.”

Cărțile sunt lentile spre sufletul unui autor, nu-i așa? Iar Nick și Charlie  este o astfel de lentilă prin care ne putem uita direct (dar fără să fim intruzivi) în inimile a doi adolescenți care se iubesc. De la prima pagină, am simțit că acest roman nu este doar o simplă continuare a poveștii lor (pentru că am citit și primele două volume din seria Heartstopper) ci o incursiune profund emoțională în fricile, speranțele și maturizarea lor. Oseman reușește, printr-un stil simplu dar incredibil de autentic, stilul ei, să redea cu fidelitate frământările iubirii adolescentine (bine, poate puțin cam prea idealizat). Nick urmează să plece la universitate, iar Charlie este cuprins de o frică paralizantă: ce se va întâmpla cu ei? Vor reuși să facă față distanței sau aceasta va fi fisura care le va distruge povestea de iubire? Mi-a plăcut enorm felul în care Oseman surprinde aceste emoții - nu doar prin cuvinte, ci și prin tăceri, prin gesturi mici, printr-o frazare ce reușește să exprime fără prea multe explicații exact ce simt personajele.

„Pornesc motorul, dar rămân douăzeci de minute în mașină, fără s-o iau din loc, poate pentru că mi-e teamă să plec cu mașina câtă vreme se mai aud tunete în depărtare sau poate pentru că sper c-o să-l văd pe Charlie ieșind în fugă din casă, deschizând portiera și spunându-mi că tot ce-a zis a fost doar o greșeală la beție. Dar nu apare. Așa că stau și aștept.”

Ce mi-a mai plăcut a fost profunzimea relației dintre Nick și Charlie. Sunt doi adolescenți care se iubesc, dar care se confruntă cu realitatea crudă (dar inevitabilă) a schimbării. Este ușor să spui „ne vom descurca”, dar atunci când viitorul este o necunoscută înspăimântătoare, toate promisiunile devin fragile. Am simțit fiecare dubiu al lui Charlie ca o lovitură în piept. Împreună, el și Nick erau de neclintit, dar separați... cine știe? Am văzut atât de multe relații destrămându-se din cauza distanței, iar cartea aceasta m-a dus exact în acele momente din viața mea când am văzut cum astfel de povești se sting ca niște stele pierdute în infinit. Unul dintre lucrurile care mi-au mai plăcut a fost modul în care reușește să redea anxietatea lui Charlie. Nu este doar frica de a-l pierde pe Nick, ci și teama de a nu fi suficient, de a nu putea concura cu noua lume în care iubitul lui va pătrunde. Aceasta este o nesiguranță profund umană, una pe care, la un moment dat, cu toții o simțim. Poate cea mai frumoasă parte a cărții este felul în care Nick îi dovedește lui Charlie că iubirea lor nu este o flacără trecătoare, ci un foc de tabără care va continua să ardă indiferent de distanță.

„Dar nu cred c-o să-mi revin. Niciodată. Nu cred c-o să-mi mai revin vreodată.”

Povestea este destul de realistă (în general, cărțile din genul  romance mereu mi se pare că au povești de dragoste prea idealizate). Nu există o idealizare exagerată a iubirii, totuși, în Nick și Charlie. Nu avem parte doar de momente dulci, ci și de certuri, de lacrimi, de momente în care pare că totul se destramă. Alice Oseman nu îndulcește adevărul, ci ni-l dă așa cum este: crud, emoționant, dar, mai presus de toate, autentic. Mi-a plăcut faptul că romanul alternează perspectivele, ceea ce ne oferă o privire de ansamblu asupra gândurilor ambilor protagoniști. Uneori, când citești doar dintr-o singură perspectivă, e ușor să-l judeci pe celălalt. La final, am rămas cu un zâmbet pe buze. Recomand această carte tuturor celor care au iubit Heartstopper. Este o continuare perfectă, o bucată de viață pusă pe hârtie, un memento al faptului că iubirea adevărată poate trece peste orice obstacole. Deși, în esență, este o carte pentru adolescenți, a fost o lectură pe care am savurat-o și care m-ar relaxat foarte mult.

Doamna Hayat, de Ahmet Altan - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu

Ahmet Altan (n. 1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus in fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. In 2016, in urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor in timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, in aprilie 2021, Curtea Supremă de Apel a Turciei a dispus eliberarea lui. În februarie 2024, Ahmet Altan a fost condamnat din nou la închisoare. Întreaga corespondență ii este monitorizată și cenzurată. De la debutul său in 1982, Altan a publicat mai multe romane și volume de eseuri. În Anansi. World Fiction au apărut romanele: Doamna Hayat, Ca o rană de sabie (cu care debutează ciclul Cvartetul otoman), Dragoste în vremea revoltelor (Cvartetul otoman, #2) și volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată. În prezent, Ahmet Altan trăiește la Istanbul, iar autoritățile turce ii interzic in continuare să părăsească țara.

🥇PRIX FEMINA ÉTRANGER 2021. PRIX TRANSFUGE DU MEILLEUR ROMAN EUROPÉEN 2021🥇

Într-un oraș oarecare, tânărul Fazil, student la Litere, revine la facultate după moartea neașteptată a tatălui său. Sărac, nevoit să trăiască în condiții modeste și să facă figurație într­-un studio de televiziune, cunoaște o femeie cu profil de odaliscă, doamna Hayat, care îi trezește pasiuni nebănuite, dar întâlnește și o tânără studentă, Sila, îndrăgostită și ea de literatură. Fazil se împarte între aceste iubiri contradictorii. Situația politică din țară, regimul fals democratic instalat la putere, denunțurile, arestările arbitrare se reflectă în atmosfera de teroare care se instaurează treptat în oraș și în mediul academic. Deși ar putea să părăsească țara împreună cu Sila, tânărul, de acum singur și privind viața cu alți ochi, ia o altă decizie. Scris în detenție, romanul lui Ahmet Altan este un elogiu adus libertății, iubirii, literaturii, vieții în general.

„Alături de ea am descoperit suprema fericire de a fi bărbat, mascul, am învățat să înot în craterul unui vulcan care răspândea parfum de crini. Era un safari nesfârșit de plăceri. Mă înfășura în căldura și în voluptatea ei ca să mă ducă departe, către locuri necunoscute, iar fiecare dintre gesturile ei tandre era ca o revelație senzuală. M-a învățat că plăcerea poate fi obținută pe un număr infinit de căi.”

Încă de la primele pagini ale romanului Doamna Hayat, m-am simțit prins într-o vrajă, ca și cum un val m-ar fi tras spre adâncimile unei povești pe care nu voiam să o părăsesc. Mi-a plăcut enorm această carte, nu doar pentru povestea ei plină de pasiune, ci și pentru felul în care Ahmet Altan reușește să învăluie realitatea într-un strat fin de poezie. A fost ca și cum aș fi privit un tablou impresionist, unde culorile nu sunt aplicate riguros, dar creează o imagine mai vie decât orice fotografie. Ahmet Altan nu scrie doar despre iubire, ci despre libertate, despre artă și despre lupta necontenită a omului cu propriile limite și frici. Faptul că această carte a fost scrisă în închisoare îi adaugă un alt strat de profunzime – cuvintele autorului par a fi sculptate în zidurile reci ale celulei sale, iar personajele devin ecouri ale gândurilor sale captive. Este un roman despre evadare – nu una fizică, ci una a spiritului, a dorinței de a trăi și de a iubi, indiferent de circumstanțe.

„Am descoperit de-a lungul zilelor sentimente noi, idei noi, o altă percepție a timpului, un alt mod de a trăi. Natura timpului se schimba imediat ce o atingeam, existența se elibera din învelișul timpului, spintecată parcă de un cuțit ascuțit, despuiată de trecut și viitor, dezvăluind clipa trăită, ca pe miezul unui fruct suculent (...). Nu mai exista nici trecut, nici viitor când îi simțeam trupul lipit de al meu, ci doar momentul unic, invadat de prezența ei, care doar el ne lega de viață.”

M-am regăsit în Fazil, acest tânăr care se zbate între realități opuse, între două femei și două viziuni asupra vieții. El este prins între maturitatea senzuală a doamnei Hayat  și idealismul intelectual al Silei, între atracția hedonistă și dorința de stabilitate. Fazil este un personaj complex, nesigur, uneori egoist, alteori naiv, dar întotdeauna profund uman. Aș minți dacă aș spune că nu am empatizat cu el. Fazil, asemenea nouă tuturor, se teme de ceea ce va deveni. Se agață de trecut, de siguranța unei vieți deja trasate de tatăl său, dar în același timp, este fascinat de necunoscut. Iubirea pentru doamna Hayat nu este doar o iubire carnală, ci și o dorință de evadare, de a trăi momentul fără constrângeri. Pe de altă parte, relația cu Sila îi oferă o alternativă de viitor, spre o stabilitate pe care nu este sigur că și-o dorește cu adevărat.

„– Să nu te temi, Marc Antoniu... Nu trebuie să-ți fie frică de nimic în viață... Viața nu-i bună de nimic altceva decât să fie trăită. Idioțenie e să faci economie la viață, refuzându-ți plăcerile de la o zi la alta, ca avarii. Fiindcă viața nu poate fi economisită... Dacă nu o cheltuiești, se va cheltui singură și se va termina.

Urcând în lift, a adăugat:

– Trebuie să privești lumea imaginându-ți un cutremur. Totul se transformă în praf, iar banii, în pulbere.”

Doamna Hayat nu este doar un personaj, ci o stare de spirit. Este un vis care sfidează realitatea, o femeie care trăiește fără regrete, fără rețineri. Încă de la prima întâlnire, am simțit că ea nu este definită de vârstă sau statut social, ci de o forță interioară care o face magnetică. Mi-a amintit de femeile din filmele clasice – senzuală, dar profundă, jucăușă, dar melancolică, o femeie care își acceptă frumusețea și trecerea timpului fără teama judecății celorlalți. Într-un fel, doamna Hayat este vocea pe care toți am vrea să o ascultăm atunci când ne simțim pierduți. Ea nu oferă soluții, nu impune reguli, ci trăiește clipa și își asumă consecințele. Am admirat-o și am iubit-o, la fel cum a făcut-o și Fazil. Și, într-un final, am înțeles de ce a ales să rămână, de ce nu s-a pierdut în vise și visuri, ci a preferat realitatea, cu toate imperfecțiunile ei.

„– Am gustat mierea, dar unde este otrava?

– În miere.

Otrava era miere. Acesta era clișeul. Restul nu era decât destin.”

În contrast cu Madame Hayat, Sila este simbolul idealismului, al stabilității și al ordinii. O tânără inteligentă, disciplinată, care pare a fi răspunsul la toate întrebările lui Fazil. Și totuși, oricât de mult m-am străduit, nu am reușit să o iubesc la fel de mult ca pe doamna Hayat. Poate pentru că, la fel ca Fazil, și eu am simțit că perfecțiunea nu este întotdeauna cea mai atrăgătoare cale. Poate pentru că Sila, în dorința ei de a construi un viitor, părea că uită să trăiască prezentul. Sila pleacă, doamna Hayat rămâne. Dar ce înseamnă asta, de fapt? Alegem visul sau realitatea? Ne urmăm idealurile sau acceptăm viața așa cum este? Ahmet Altan nu ne oferă răspunsuri directe, ci doar un final care încă îmi răsună în minte chiar și acum, la mult timp după ce am închis cartea: Eu sunt aici. Aștept.

„(...) Eram ca o sămânță care încolțise în pământul ei, crescusem în atmosfera creată de ea, în armonie cu aerul, cerul, apele ei, eram înrădăcinat în ea, îi aparțineam, și chiar zărită de departe, în mijlocul mulțimii dintr-un aeroport, dintr-o gară, de la o manifestație, cea mai mică mișcare a ei m-ar fi înnebunit întotdeauna.”

Ce m-a mai impresionat foarte mult la Doamna Hayat este faptul că, deși a fost scrisă într-o închisoare, nu este o carte despre suferință, ci despre speranță. Ahmet Altan ne arată că, indiferent de cât de întunecată este realitatea, mintea umană rămâne liberă, va rămâne mereu liberă. Chiar și atunci când este închis, el reușește să creeze un univers unde oamenii iubesc, visează, se tem și speră. Citind această carte, am simțit că mă plimb prin Istanbul, că sunt în cafenelele pline de fum, pe străzile înguste, că aud zgomotul valurilor pe Bosfor. Am simțit tensiunea politică care se insinuează subtil în poveste, fără a o acapara, dar mereu prezentă, ca un pericol nevăzut. Este nevoie de un talent extraordinar pentru a scrie despre realitate fără a o impune, pentru a vorbi despre dictatură fără a țipa, pentru a împleti dragostea și politica într-un mod atât de natural.

„Când să coboare, s-a aplecat spre mine și m-a sărutat în colțul gurii. Avea buzele calde, cu gust de ciocolată.”

Doamna Hayat nu este un roman de dragoste (deși coperta, sincer să fiu, te cam poate induce în eroare) ci un roman despre esența umană, despre libertate, despre felul în care ne alegem destinul. Ahmet Altan ne livrează o poveste care se simte vie, autentică, în care fiecare cititor se poate regăsi într-un fel sau altul. Pentru mine, această carte a fost ca o plimbare pe malul mării la apus, când soarele aruncă umbre lungi și cerul se aprinde într-o mie de culori. A fost dulce și amară, tandră și crudă, reală și onirică. Și, cel mai important, a fost o carte care m-a făcut să simt – și asta este, până la urmă, tot ce contează într-o poveste bună. V-o recomand cu cea mai mare încredere!

Înotătorii, de Julie Otsuka - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2023

Traducere: Genoveva Cerchez

Julie Otsuka (n. 1962) este scriitoare americană de origine japoneză, fiica unor emigranți la prima și a doua generație. A urmat cursurile Yale University, apoi a absolvit un masterat în Arte Frumoase la Columbia University. Romanul ei de debut, When the Emperor Was Divine (2002), are ca temă deportarea japonezilor americani în lagăre de concentrare, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. În 2012, Julie Otsuka a publicat al doilea roman, Buddha din podul casei, care s-­a aflat pe lista de bestselleruri a San Francisco Chronicle și The New York Times și a fost recompensat cu PEN/Faulkner Award și cu Prix Femina Étranger.

🥇ROMAN CÂȘTIGĂTOR AL ANDREW CARNEGIE MEDAL FOR EXCELLENCE IN FICTION 2023 🥇

Înotătorii păstrează cu mare atenție distanța unii de ceilalți, singurele semnale pe care și le transmit fiind cele legate de rutina parcurgerii bazinului, de echipamentul sportiv sau de inadaptarea la viața „de sus”. Dar când pe fundul piscinei subterane apare o crăpătură, care se transformă într­-un cuib, o rețea de fisuri care duce la închiderea sălii, se găsesc cu toții în situația imposibilă de a se întoarce forțat la realitate. De aici însă romanul își focalizează atenția asupra uneia dintre înotătoare, Alice, care își pierde treptat memoria, pentru a se izola în cele din urmă în copilăria petrecută într-­un lagăr de concentrare pentru japonezii din America. Ceea ce începe ca manual de utilizare a unei piscine publice devine un roman sfâșietor despre relația mamă­-fiică, despre memorie și suferință.

„Anularea temporară a gravitației. Miracolul ușurinței cu care aluneci, nestânjenit, de-a lungul lucioasei suprafețe albastre. E ca și cum ai zbura. Plăcerea netulburată a mișcării. Evaporarea oricărei dorințe. Sunt liber. Dintr-odată plutești. În derivă. Extatic. Euforic. Într-o stare de beautitudine fermecată, ca în transă. Și dacă înoți suficient de mult, nu mai știi unde se termină trupul tău și unde începe apa, iar intre tine și lume nu mai e niciun hotar. E nirvana.”

Când am terminat Înotătorii, m-am simțit de parcă tocmai mă trezisem dintr-un vis febril, unul în care apa și memoria se amestecau într-un dans lent, fascinant și devastator. A fost ca și cum cineva mi-ar fi strecurat în palmă un glob de sticlă fragil, iar pe măsură ce îl priveam, fisurile lui deveneau tot mai vizibile, până când realitatea însăși părea să se destrame. Otsuka a creat mai mult decât o poveste, a creat o experiență senzorială în care fiecare detaliu, fiecare gest al înotătorilor din piscina subterană, fiecare umbră care pâlpâie la marginea conștiinței lui Alice, personajul central, construiește un tablou al fragilității umane. Și ce dureros & devasator & acut s-a simțit totul.  Am fost fascinat de prima parte a romanului, în care piscina devine un „microunivers”, o lume în care regulile și rutina oferă un sens existenței. Acolo, sub pământ, sub lumina artificială care nu se schimbă niciodată, înotătorii își găsesc liniștea. Este un loc de refugiu, o catedrală lichidă în care trupurile se eliberează de gravitație, de durerile și micile lor imperfecțiuni. Am simțit, citind, că mă aflu și eu acolo, printre ei, alunecând prin apă, împărtășind aceeași obsesie pentru lungimi, pentru ritm, pentru acel moment de plutire în care durerile dispar. Otsuka a surprins perfect modul în care sportul – fie că e vorba de înot, alergare sau altă formă de mișcare – devine un ritual, un colac de salvare care ne oferă stabilitate, ne ancorează în lume.

„(...) Pentru că acum, în fața obștescului sfârșit, suntem egali.”

Dar apoi... Fisura apare. La început, e doar o linie fină, un detaliu banal, ceva ce ar putea fi ignorat. Dar așa cum o simplă fisură pe suprafața apei poate semnala un curent puternic dedesubt, și această crăpătură anunță o schimbare iminentă. Înotătorii reacționează în feluri diferite: unii sunt îngroziți, alții încearcă să își păstreze calmul, dar toți simt că ordinea lor se destramă. Am fost captivat de felul în care această fisură devine simbolul fragilității noastre – poate fi o criză globală, o schimbare inevitabilă sau, așa cum devine clar mai târziu, primele semne ale degradării minții umane. Căci, de fapt, Înotătorii nu este doar despre înotători, ci despre memorie, sau poate mai degrabă pierderea ei. Alice, a cărei prezență a fost una periferică în prima parte a cărții, devine apoi centrul întregii povești. Pe măsură ce boala ei – o formă de demență – avansează, lumea ei începe să se destrame, la fel ca piscina abandonată. Dacă prima parte a cărții are o senzație colectivă, un cor de voci care se ridică împreună, a doua jumătate se îngustează, devine intimă, aproape claustrofobică. Citind, am simțit că mă afund într-un labirint în care pereții se apropie tot mai mult, până când nu mai rămâne nimic, doar confuzie și tristețe.

„(...) Crezi că ți-ai putea petrece toată viața privind acest copac – și în unele zile s-ar putea să ți se pare că asta ai și făcut – și ar fi suficient. Perceperea frumuseții. O viață bine trăită. Vei fi zărit însăși esența perfecțiunii.”

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care Otsuka redă această degradare. Nu prin mari tragedii, nu prin scene dramatice, ci prin detalii mărunte: o frază uitată, un nume care scapă, o rutină care nu mai are sens. E înspăimântător să vezi cum lumea cuiva se prăbușește nu dintr-o dată, ci lent, bucățică cu bucățică, până când nu mai rămâne nimic recognoscibil. M-a făcut să mă gândesc la propriii mei bunici, la felul în care, într-o zi, un chip familiar devine străin, cum memoria – acel fir subțire care ne leagă de cine suntem – se poate rupe atât de ușor. Dacă piscina era un loc al stabilității, al controlului, atunci căminul de bătrâni unde ajunge Alice este opusul: un spațiu al pierderii, al depersonalizării. Diferența dintre aceste două lumi m-a lovit puternic. În piscină, oamenii au nume, povești, identități. În instituție, Alice devine doar un număr, o pacientă printre altele, cineva de care trebuie să se ocupe personalul medical, dar care nu mai este cu adevărat Alice.

„(...) O să mergi în fiecare dimineață, la răsărit, pe malul oceanului și o să-ți ridici brațele spre cer, apoi, încet, cu respect, cu recunoștință și uimire, te vei închina până la pământ și vei saluta soarele care răsare. Înc-o zi.”

Finalul romanului m-a lăsat cu un nod în gât. Nu este un final grandios, ci unul inevitabil. Nu există salvare, nu există o întoarcere în trecut. Dar tocmai această onestitate brutală a făcut ca povestea să fie atât de puternică pentru mine. Otsuka scrie cu o precizie aproape chirurgicală, dar în această precizie se ascunde o imensă umanitate. Nu ne oferă răspunsuri, nu ne oferă speranță falsă, dar ne face să simțim – și, uneori, acesta este cel mai mare dar pe care ni-l poate oferi literatura. Înotătorii este o carte despre pierdere, dar și despre felul în care ne agățăm de ritualuri pentru a face față inevitabilului. Este despre micile comunități pe care le construim și despre modul în care, în cele din urmă, toate lucrurile – fie ele piscine subterane sau amintiri prețioase – dispar. Și, după ce am închis cartea, am simțit că mă aflu și eu la marginea unei piscine goale, privind în jos, întrebându-mă cât timp va dura până când crăpăturile vor ajunge și la mine. Aș spera ca asta să nu se întâmple niciodată, însă, cine știe...? Cele mai ușoare lucruri sunt acelea care depind de noi, iar deseori o astfel de situație nu depinde de noi. Tot ce putem face este să încercăm, pe cât este posibil, să-i reducem riscurile...

Nemesis (Harry Hole, #4), de Jo Nesbø - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2020

Traducere: Lorena Mihăeș

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul și al doilea volum din seria Regatul, Legături de sânge, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele treisprezece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția, Setea, Cuțitul, Luna ucigașă — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.

🔍 CUM SĂ PRINZI UN UCIGAȘ CÂND TU EȘTI SUSPECTUL NUMĂRUL UNU? 🔍

Un bărbat este surprins de camerele de luat vederi împușcând o casieră dintr-o bancă. Femeia moare și două milioane de coroane norvegiene dispar fără urmă. După o seară de beție cu Anna Bethsen, o fostă iubită, detectivul Harry Hole se trezește cu o migrenă, fără telefon și fără să-și aducă aminte ce s-a întâmplat în ultimele 12 ore. În aceeași zi, Anna este găsită moartă în locuința sa, iar Harry devine suspectul principal într-o anchetă condusă de dușmanul lui, Tom Waaler. Între timp, jafurile de la bănci continuă cu o cruzime fără precedent, purtându-l pe Hole de pe străzile din Oslo în Brazilia, în încercarea de a rezolva două cazuri și a-și dovedi nevinovăția. Dar Waaler încă nu s-a răzbunat...

„– Cel mai rău lucru e să pierzi motivul pentru care trăiești.”

Cănd deschid o carte din seria Harry Hole, automat pătrund într-o lume cenuşie, plouată, cu un aer irespirabil de corupţie, depravare şi lupte interioare. Cu fiecare volum citit până acum, am văzut cum Nesbø nu doar că spune poveşti poliţiste bine structurate, ci construieşte un protagonist a cărui viaţă se destramă treptat, ca un fir de fum pierdut în aerul rece al Osloului. Nemesis, al patrulea volum din serie, nu face excepţie. Dacă ar fi să descriu cartea într-o singură imagine, ar fi ca o pânză densă de păianjen, între care Harry Hole se zbate, prins între firele invizibile ale trecutului său, ale corupţiei instituţionale şi ale propriei sale autodistrugeri (într-acolo simt că se-ndreaptă). La suprafaţă, avem un caz de jaf bancar sângeros, o crimă misterioasă şi un inamic perfid care pândeşte din umbră. Dar, ca de obicei, la Nesbø, ceea ce contează cu adevărat sunt fisurile din sufletul detectivului nostru tragic.

„– Faptul de a muri, ca și cel de a te naște, e o chestiune foarte intimă, zise Aune. Motivul pentru care oamenii aflați în asemenea situații își doresc să se ascundă nu e doar acela că se simt vulnerabili din punct de vedere fizic. Să mori sub privirile altora, ca de exemplu într-o execuție publică, e o pedeapsă dublă, căci reprezintă un afront adus intimității victimei în cel mai brutal mod cu putință.”

Am parcurs deja patru volume din seria Harry Hole, iar ceea ce m-a fascinat mereu la acest personaj este felul în care Nesbø a decis să-l construiască – „sfâșiat” între geniul său deductiv şi caracterul autodistructiv. Harry nu este nici pe departe un erou clasic. Este alcoolic, are tendinţa de a-şi sabota propria fericire, iar relaţiile sale sunt mereu pe muchie de cuţit. În volumul de față, vedem un Harry care se află într-un punct de cotitură. Relaţia sa cu Rakel Fauke (care începuse să se consolideze încetul cu încetul încă din volumele trecute) este mai fragilă ca niciodată, ea fiind plecată în Rusia pentru a lupta pentru custodia fiului său, Oleg. Harry rămâne singur cu demonii săi, iar Nesbø profită de acest lucru pentru a-l arunca într-o situaţie aproape imposibilă: el devine suspectul principal într-o crimă al cărei victimă este o fostă iubită.

„Nu-i ciudat cât de tare te poți concentra când totul în jurul tău se prăbușește? Știam ce am de făcut înainte să închid telefonul. Răzbunare. Primitiv? Deloc. Răzbunarea e reflexul omului care gândește, un amestec complex de acțiune și consecvență pe care nicio altă specie umană nu a reușit să-l dezvolte până acum (...). Promisiunea sacră a dintelui pentru dinte, păcătosul care arde în iad sau măcar atârnă de spânzurătoare. Răzbunarea e, practic, temelia civilizației, Harry.”

Tom Waaler, poliţistul corupt şi rivalul său din umbră, îi întinde o capcană, iar Harry trebuie să se lupte nu doar cu propriile sale amintiri şi lacune de memorie, ci şi cu un sistem care pare că îl vrea mort sau, cel puţin, redus la tăcere. Nemesis jonglează cu două fire narative principale: jafurile bancare orchestrate de un criminal nemilos şi misterul din jurul morţii Annei Bethsen, fosta iubire a lui Harry. Nesbø nu ne oferă niciun moment de respiro. Fiecare capitol vine la pachet cu o nouă piesă de puzzle, dar nimic nu se potriveşte perfect până în ultimele pagini. Ceea ce m-a impresionat a fost modul în care Nesbø reuşeşte să creeze suspans fără „artificii obosite”, cum îmi place mie să le zic – chestiile alea adăugate doar că să fie, dar se potrivesc ca nuca în perete. Nu avem urmăriri spectaculoase sau explozii gratuite. Tensiunea se naşte din detalii: un e-mail anonim, un gest mic, un fir de păr rătăcit pe o pernă de catifea. Nesbø ne împinge să analizăm fiecare frază, să ne îndoim de fiecare personaj, să ne simţim exact ca Harry: pierduţi într-un labirint al decepţiei.

„– Mama mi-a spus odată că nu există decât un lucru mai rău decât incapacitatea de a-ți satisface o dorință. Și anume să nu ai nicio dorință. Ura – e tot ce ți-a mai rămas când ai pierdut tot ce aveai. Și apoi îți este luată și ea.”

Un alt lucru pe care l-am apreciat la această carte (și care în general îmi place la acest autor) este felul în care Oslo devine un personaj în sine. Oraşul lui Nesbø nu este unul turistic, plin de cafenele cochete şi peisaje idilice. Este un oraş al nopţilor reci, al străzilor umede, al apartamentelor mizere şi al corupţiei infiltrate în fiecare colţ de societate. Nesbø reuşeşte să facă din Oslo un mediu perfect pentru un roman noir, un loc unde nimeni nu este complet inocent. Volumul al IV-lea din seria Harry Hole este lectură intensă, bine construită, cu un ritm care creşte treptat până la un final exploziv. Totuşi, trebuie să recunosc că uneori povestea pare uşor prea complicată, cu prea multe fire narative care se întretaie. Nesbø cere mult de la cititor, iar dacă nu eşti atent, rişti să pierzi firul într-un labirint de nume, date şi indicii subtile. Dar, în sfârșit, reușești totuși să ții firul, chiar dacă pe alocuri te mai pierzi și ai impresia că, gata, trebuie să te întorci la anumite pagini, să recitești ca să poți înțelege.

„– Moralitate, șopti ea. Dragoste de viață. Iubire. Și totuși ura e cea mai puternică.”

Harry Hole rămâne un personaj fascinant pentru mine, dar parcă tot mai greu de iubit. Pe măsură ce seria avansează, simt că devine tot mai prins în propriul său haos, iar fiecare pas în faţă este urmat de doi paşi în spate. Uneori, frustrarea este mare, dar poate tocmai asta îl face atât de real. Nemesis a fost un roman oarecum tipic polițienesc, dar a reușit să abordeze și teme mult mai sensibile, cum ar fi fragilitatea umană, tema corupției, precum și modul în care trecutul continuă să ne bântuie oricât de mult am încerca să-l mascăm, să-l învingem, să-l ignoră. Nesbø ne oferă indicii false, creează tensiune şi ne face să simţim frigul Osloului în oase. Deşi nu este cel mai bun roman din serie, rămâne o piesă esenţială din puzzle-ul complex al celui care poartă numele de Harry Hole. Pentru cei care au ajuns până aici, continuarea este obligatorie. Până la urmă, şi noi, ca şi Harry, suntem prizonierii acestui „joc al destinului”, în care răspunsurile par mereu la un pas de noi, dar niciodată la îndemână.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Nesbø, Nemesis, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jo Nesbø, apărute și pe blog: 

| Liliacul | Cărăbușii | Pasărea cu piept roșu | Regatul | Specialistul în gelozie | Fiul | Vânătorii de capete |         | Legături de sânge |