joi, 29 septembrie 2022

Pasărea cu piept roșu (Harry Hole, #3), de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 624
Anul apariției: 2019
Traducere: Lorena Mihăieș

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, Regatul, precum și primele opt volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul.
    „Soldații răniți, cu trupurile lor mutilate și sufletul zdrobit, le aduceau și lor războiul. La început, le ascultase poveștile convinsă fiind că, cu puterea ei spirituală și credința ei, îi putea ajuta să nu mai simtă cât de nenorociți erau. Totuși, păreau că vorbesc cu toții despre acela și coșmar, despre cât de mult poate și trebuie să îndure omul pe pământ, despre degradarea ce vine din simplul fapt că vrei să trăiești.”
O poveste zguduitoare despre crimă și trădare, care pendulează între câmpurile de luptă din al Doilea Război Mondial și capitala Norvegiei din zilele noastre. Detectivul Harry Hole a făcut o eroare profesională și, drept pedeapsă, a fost însărcinat cu misiuni monotone de supraveghere. În timp ce monitorizează activitatea grupurilor neonaziste din Oslo, Hole este atras într-o poveste misterioasă, cu rădăcini adânci în trecutul întunecat al Norvegiei, când unii membri ai guvernului au colaborat voluntar cu Germania nazistă. Șaizeci de ani mai târziu, această pată neagră nu vrea să se șteargă – iar soldații bătrâni care au supraviețuit cândva unei crâncene ierni rusești încep să fi e omorâți unul câte unul. Ghidat de propria conștiință încărcată și de sentimentul de vină, celebrul detectiv furios, alcoolic și cu un trecut nu tocmai curat, descifrează plăsmuirile unei minți criminale perverse. În jurul lui Hole începe rapid să se țeasă o conspirație îngrozitoare… iar cea mai întunecată oră din istoria Norvegiei pare că abia urmează.
„Doar cei morți scapă neatinși.”
Pasărea cu piept roșu, al treilea volum din seria care urmărește aventurile de detectiv ale lui Harry Hole, este prima din serie căreia i-am dat cinci steluțe. Primelor două le-am dat, fiecăreia, patru. De ce? Pentru că acest volum a fost pur-și-simplu-mult-prea-bun-un-adevărat-tur-de-forță-și-Dumnezeule-nici-nu-știu-cum-au-trecut-peste-șase-sute-de-pagini. Doamne, ce mult mi-a plăcut! De fapt, cred că abia în acest volum și-a permis Jo Nesbø să dea tot ce poate în ceea ce privește acțiunea, intriga, modul în care s-a desfășurat totul: în primele două, abia am reușit să facem cunoștință cu domnul Harry Hole, un personaj efervescent pe care îl ador de mor. S-ar putea, fără să exagerez când zic asta, ca Jo Nesbø să fie cel mai tare și fain scriitor scandinav când vine vorba de literatură de acest gen, crime, thriller, și spun asta bazându-mă pe faptul că, de-a lungul anilor, am citit ceva cărți semnate de dumnealui. Și, pe lângă toate astea, nu pot să nu fac o recenzie a unei cărți de-ale sale fără să menționez că Regatul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) rămâne una dintre cele mai bune și complexe cărți thriller citite ever. Totuși, în fiecare carte scrisă de Jo Nesbø pe care o citesc regăsesc același lucru: o grijă extraordinar de mare față de personaje și o atenție sporită modului în care acestea „cresc în fața cititorului”, se dezvoltă. Pentru mine, Jo Nesbø chiar este un maestru al acestui gen literar!
„- Mulți oameni cred că binele și răul sunt două lucruri absolut fixe. Ceea ce e greșit, fiindcă ele se schimbă de-a lungul timpului. Treaba istoricului e în primul rând să găsească adevăr istoric, să vadă ce zic sursele și să prezinte faptele obiectiv și impersonal. Dacă istoricii ar emite judecăți privind prostia umană, munca noastră ar fi ca niște fosile pentru cei care vin după noi - rămășițe ale credințelor din acele vremuri.”
Revenind la volumul de față, acesta implică naziști, oh, da, și de-aici lucrurile deja devin interesante. Avem și o și câteva povești de dragoste (sau încercări) interesante, emoționante, ceva ofițeri de poliție cam corupți (rușinică!), și o evocare pur și simplu formidabilă a vremurilor de război, pe frontul rusesc, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Jo Nesbø m-a ținut captiv de la prima până la ultima pagină, iar partea războiul mi-a plăcut chiar mult, mult de tot, pentru că n-a avut urmă de înfrumusețare, ci a fost extrem de convingător totul: războiul, exact așa cum este el, fără a fi nuanțat în mod eroic. Spre deosebire de celelalte două volume anterioare, acesta de față a ieșit în evidență datorită intrigii complexe. De fapt, chiar mi-a zis cineva că dacă, până acum, mi-au plăcut primele două volume din serie, „stai să vezi când ajungi la Pasărea cu piept roșu”! Și chiar așa a fost, mi-a plăcut de l-am dat gata (și are peste 600 de pagini) într-o zi și ceva. Vorbind de intrigă, evident, lucrurile se dovedesc a fi mult mai complexe decât nu ar părea - întorsături de situație, personaje neașteptate, răspunsuri care te izbesc (te-ntrebi cum de a fost posibil ca autorul să se gândească, de fapt, la așa ceva). Recunosc, sfârșitul m-a lăsat în aer și legenda spune că încă sunt în cădere, mai ales că, după părerea mea, ar da undă verde unui alt volum (să vedem ce se-ntâmplă în al patrulea, că nu mai pot de nerăbdare).
„(...) Apoi, totul se sfârși și simți aroma pământului umed de sub el și știu că era în viață.”
Al treilea roman care îl are drept protagonist pe Harry Hole surprinde o poveste foarte complexă - o alternanță constantă între vremurile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și începutul secolului XXI. O fascinantă poveste dintre un soldat norvegian rănit care ajunge în spital și se îndrăgostește de o frumoasă asistentă, efectele legăturii dintre aceștia răsfrângându-se, în mod neașteptat, asupra acțiunilor  care vor avea loc cu zeci de ani mai târziu. În prezentul acțiunii, care surprinde anii 2000, Harry Hole, inspectorul detectiv din Oslo, este implicat într-o anchetă care vizează neonaziștii ce activează în capitala Norvegiei, Oslo. Cu siguranță planurile acestora nu sunt dintre cele mai pacifiste, iar în timp ce Harry Hole încearcă să-și dea seama ce pun aceștia la cale, cele două povești se întretaie, se ciocnesc, iar de-aici acțiunea o ia în direcții de-a dreptul neașteptate. Punctul culminant al acțiunii este fascinant, iar acțiunea, practic, este prezentă în fiecare capitol, la fiecare pagină. Într-un roller coaster de întâmplări, întorsături de situații, palpitații și tensiune, cu siguranță oricine apreciază romanele thriller, polițiste, crime, va aprecia și seria Harry Hole - de fapt, cred că Pasărea cu piept roșu ar putea fi citită drept carte de sine stătătoare, asta dacă nu puneți preț, neapărat, pe personaje. 
„Bărbatul din fața garajului se întoarse. Părea că se uită chiar în direcția bătrânului. Era el, fără îndoială. Aproape că intra complet în raza lunetei. Ceața începea să se risipească din mintea bătrânului. Își ținu răsuflarea și crescu presiunea pe trăgaci, încet și calm. Trebuia să-l lovească din primul foc pentru că era întuneric beznă dincolo de cerul de lumină de la garaj. Timpul îngheță. Bernt Brandhaug era un om mort. Mintea bătrânului era extrem de limpede acum.”
Mă voi opri aici din recenzarea cărții deoarece, iarăși, simt că am spus prea multe fără să fi spus, de fapt, nimic. Nu obișnuiesc să vorbesc, în general, despre intrigă, acțiune, cum se desfășoară lucrurile, și nici n-am chef să scriu rezumate (nici n-ar avea, de altfel, rost). În schimb, încerc să surprind (sper eu cât mai bine) modul în care m-am raportat eu la lectură, cum m-a făcut să mă simt, cât de mult mi-a plăcut și de ce, în cele din urmă, recomand o anumită carte. Așadar, dacă rezonați cu lecturile mele, dacă sunteți de părere că acest volum v-ar plăcea, atunci chiar merită să-i dați o șansă (și, în general, să dați o șansă oricărei cărți scrise de Jo Nesbø). Pentru că autorul chiar știe ce face, stăpânește foarte bine psihologia personajelor, iar când vine vorba de acțiune, ei bine, abordează subiecte dintre cele mai interesante, transformându-le în intrigi magistrale. Abia aștept să citesc și cel de-al patrulea volum! Până atunci, să aveți lecturi plăcute și cu spor!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Nesbø, Pasărea cu piept roșu, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu!

6 comentarii:

  1. Ce bine suna! Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu stiu daca o să citesc in ordine aceasta serie, pentru ca ma gandesc serios sa citesc pe ultima, Leopardul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred că n-ar fi vreo problemă, sincer! :) Și eu abia aștept să ajung, de fapt, la „Omul de zăpadă”, chiar vreau s-o citesc cât mai curând, dar probabil voi lua seria în ordine.

      Ștergere
    2. Am citit ”Omul de zapada”. A fost prima carte a autorului pe care am citit-o. Nici o carte cu Hole, nu s a ridicat la nivelul Omului de zapada. Mi-a placut mult, poate pentru ca era ceva diferit.

      Ștergere
    3. Fix la ea vreau să ajuuung! :)) Cât mai curând!

      Ștergere