„doar câteva întâmplări am trăit
emblematice, pline de miez,
restul a fost
o simplă variațiune
pe-o singură temă
nuanțată diez”
emblematice, pline de miez,
restul a fost
o simplă variațiune
pe-o singură temă
nuanțată diez”
(fragment din poezia „aici și acum”, din volumul de poezii „Bruiajul frunzei de cireș”- Gabriela Chiran, fosta mea profesoară de limba română, 2014)
odată am trăit, acum încerc
Cu buzele sângerii
Mă ucizi, mă săruți, cad în genunchi,
Îmi dai viață- pot s-o gust,
Metalic suflu al visului, ceasul vremii,
prologul durerii.
Îmi strecori un nerv între coaste,
Inhibator, excitator, acum moare,
dar nu-mi pot stăpâni visul.
Trăiește, tresare, mă cuprinde.
Suflul îmi dispare, iar îmi apare, iar dispare..
Ce este acel fluid roșu, sângeriu,
sursurabil, rozaliu,
acum maroniu, amestecat cu grâu, cu mușețel?
Un cântec durabil.
Un dans variabil, maleabil.
Odată încerci- n-am să renunț,
sufletul îmi piere, caii tropăie deasupra lui,
și mă pierd într-o bătaie de aripi.
E rece, e frig, eu plec fără să anunț
și mă avânt în viață, timid și desculț.
În inima pădurii, lângă fragii necopți,
am văzut o figură care mă privea, mima:
cădeam, fugeam, țipam, iar ea, la fel, mă urmărea,
alunecând, amestecându-se cu pământ, cădea, fugea, țipa,
Nu, e clar: nu m-am obișnuit cu clima.
Mă prind de-o urzică, mă înțeapă,
Mă agăț de-o creangă, dar se-apleacă,
Alunec pe iarbă, ca pe gheață,
Iar eu, ca într-un cerc,
încerc.
Mă ucizi, mă săruți, cad în genunchi,
Îmi dai viață- pot s-o gust,
Metalic suflu al visului, ceasul vremii,
prologul durerii.
Îmi strecori un nerv între coaste,
Inhibator, excitator, acum moare,
dar nu-mi pot stăpâni visul.
Trăiește, tresare, mă cuprinde.
Suflul îmi dispare, iar îmi apare, iar dispare..
Ce este acel fluid roșu, sângeriu,
sursurabil, rozaliu,
acum maroniu, amestecat cu grâu, cu mușețel?
Un cântec durabil.
Un dans variabil, maleabil.
Odată încerci- n-am să renunț,
sufletul îmi piere, caii tropăie deasupra lui,
și mă pierd într-o bătaie de aripi.
E rece, e frig, eu plec fără să anunț
și mă avânt în viață, timid și desculț.
În inima pădurii, lângă fragii necopți,
am văzut o figură care mă privea, mima:
cădeam, fugeam, țipam, iar ea, la fel, mă urmărea,
alunecând, amestecându-se cu pământ, cădea, fugea, țipa,
Nu, e clar: nu m-am obișnuit cu clima.
Mă prind de-o urzică, mă înțeapă,
Mă agăț de-o creangă, dar se-apleacă,
Alunec pe iarbă, ca pe gheață,
Iar eu, ca într-un cerc,
încerc.
Pur și simplu mi-au venit aceste versuri, în timp ce stăteam în fața calculatorului.
Mulțumesc!
Doamne, ce frumos scrii! Ador ultima strofa, e geniala <3
RăspundețiȘtergereOh, dar îți mulțumesc. Mă bucură enorm feed-back-ul tău!
ȘtergerePoezii, am văzut şi ceva ce semănă a eseu pe blog, poate ar trebui să te gândeşti serios să şi scrii, poate la un momentdat cineva o să îţi recenzeze cărţile pe un blog :)
RăspundețiȘtergereCe vis frumos, Anca! Mă gândesc să fac asta, dar nu cred că poți programa un asemenea lucru. Trebuie să vină... așa, de la sine! Mulțumesc, foarte mult, pentru susținere.
ȘtergereCe frumos scrii :). Mai incanta-ne cu asemenea creatii. ;)
RăspundețiȘtergereHei, salutare, mulțumesc mult că ai trecut pe aici! Am să încerc. :)
RăspundețiȘtergere