marți, 5 februarie 2019

„Apple Tree Yard”, de Louise Doughty- Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 371
Anul apariției: 2017
Traducere: Alex Bala

Yvonne Carmichael, o geneticiană respectată, formează de mulți ani un cuplu stabil cu Guy, de asemenea un cercetător de succes. Din momentul în care întâlnește pe holurile Parlamentului britanic un bărbat misterios, față de care se simte irezistibil atrasă, Yvonne pierde controlul asupra vieții sale. Timp de cateva luni, se va vedea în secret cu iubitul ei, până când un incident grav le va distruge relația și le va arăta cine sunt cu adevărat. Cei doi adulterini vor ajunge în fața instanței de judecată, acuzați de crimă cu premeditare.

„Nu se poate să existe vreo femeie în viaţă care să nu-şi fi dat seama măcar o dată, într-un moment de panică, de faptul că se află în locul greşit şi momentul greşit, alături de bărbatul greşit. Louise Doughty, mai sigură pe sine cu fiecare roman, îşi conduce cititorul descurajat într-un teritoriu întunecat. O carte irezistibilă şi curajoasă.” – Hilary Mantel, autoarea Wolf Hall

„Realizarea lui Doughty e de a-şi imagina o tragedie oribil de banală – ceva ce i s-ar putea întâmpla oricui, dar totuşi o tragedie... Nu dezvăluim nimic când spunem că magnitudinea ruşinii publice trăită de Yvonne e cumplit de bine realizată... Procesul însuşi e o magistrală mostră de evaziune şi divulgare selectivă... Un avertisment impresionant despre consecinţele momentului în care fantezia începe să înghită viaţa reală. ‚Problema poveştilor e că sunt addictive’, afirmă Doughty. În cazul de faţă, probabil că n-a scris niciodată o propoziţie mai adevărată.” – The Guardian

Trebuie să încep această recenzie prin a-mi cere scuze față de cititorii acestui blog, din cauza faptului că am lipsit destul de mult. Știți și voi, iar dacă nu, cu siguranță puteți înțelege, este greu să gestionezi și facultatea, și timpul liber, și învățatul, și sesiunea; dar, în cele din urmă, au trecut toate - în special sesiunea, Doamne, care m-a dat peste cap -, iar acum am rămas cu două săptămâni libere în care, în sfârșit, pot citi liniștit, pot citi fără să mă simt aiurea că nu învăț. Ei bine, cartea de față, Apple Tree Yard, recunosc, rușinat puțin, că am început s-o citesc acum vreo... trei luni? Da, cam așa. Mi-a luat atât de mult să citesc această carte, dar nu pentru că ar fi una greoaie, nu e pentru că nu m-ar fi prins, ci din cauza lipsei timpului, pe deoparte, iar pe cealaltă parte, datorită faptului că mi-a plăcut atât de mult încât chiar am vrut, la un moment dat, să trag de ea și s-o citesc pe-o perioadă cât se poate de întinsă. Pentru că, dragi cititori, cartea aceasta mi-a plăcut la nebunie, pur și simplu, și dacă aș fi citit-o anul trecut, cu siguranță ar fi fost în top 3 al preferințelor literare pe 2018.

Nu știu cum să-ncep; după cum v-am obișnuit, nu dau spoilere, nu-mi place să vorbesc despre acțiunea cărții, despre ce fac personajele și așa mai departe. Nu, în recenziile mele pun accent pe „de ce mi-a plăcut” și, eventual, „ce-ar fi putut să fie mai bine”. Aici, sincer, nu cred că este loc de mai bine, pentru că Louise Doughty a oferit câte puțin din toate: atmosferă, mister, romantism, dramă, simplitate și originalitate. Prin excelență, mie mi-a plăcut cel mai mult felul în care și-a creat ea personajele - în special pe Yvonne Carmichael, de care m-am îndrăgostit instant. O fire profundă, intensă, sensibilă dar în același timp incisivă, cu o inteligență aparte și o carieră înfloritoare, de renume, care pare a avea tot ce-i trebuie unei femei de vârsta ei. Totuși, la un moment dat întâlnește (vă spun pe scurt) un tip misterios care-i stârnește curiozitatea, au loc niște partide de sex între ei etc. șamd. și încep să se întâlnească pe-ascuns. O intrigă deosebită e faptul că, orice ar fi, orice s-ar întâmpla, ei nu trebuie să spună ce s-a întâmplat pe strada Apple Tree Yard (da, titlul cărții este de fapt un supra-personaj, să spun așa, este ca Moara cu noroc a lui Slavici - n-am putut să nu mă gândesc la asta, în care destinele personajelor, vieților lor sunt subjugate unui loc - sau, mai bine spus, unei anumite acțiuni care se întâmplă în acel loc). 

„Nu există niciun coșciug în visul meu, niciun eșafod, nicio mulțime adunată. Există doar câte o arcadă urmată de încă una, iar după fiecare arcadă prin care trec, mi se pare imposibil de crezut că o voi reuși să trec prin alta, încă și mai mică, dar reușesc de fiecare dată. Nu se termină niciodată. Ăsta e tot visul meu, o serie de senzații în timp ce mă strecor prin fiecare arcadă din ce în ce mai mică, fără sânge sau violență, doar o groază apăsătoare, crescândă, cu fiecare dintre arcadele tot mai mici. Mă trezesc din vis gâfâind, cu părul lipit de față din cauza transpirației, ca să mă descopăr că sunt într-o celulă, în închisoare.” 

Bun. Tipul ăsta, am să-i spun „amantul”, e un personaj destul de ciudat, nu doar prin faptul că ni se prezintă doar din perspectiva lui Yvonne (cartea fiind relatată la persoana I, așadar ni se oferă doar perspectiva feminină a tot ce s-a întâmplat), ci și din cauza faptului că e foarte sărăcăcios în vorbe. Nu prea-ți dai seama ce urmărește, ce vrea, ce face în timpul liber, dar Yvonne pare să fi dezvoltat o obsesie destul de puternică pentru el - nu o gelozie, ci mai mult o dorință exacerbată de a-l ști al ei, de a-l ști aproape - nu un simț exacerbat al proprietății: se pare că acest amant o face fericită pe Yvonne, chiar dacă ar fi părut că are o relație superbă și nimic nu-i lipsește. Eu am simțit această dorință ca un instinct, ca o flacără de moment. După cum și Louise Doughty (în numele personajului Yvonne) afirmă la un moment dat: există două tipuri de adulterini - cei care sunt recesivi, făcând-o de mai multe ori, și cei care o comit pentru o singură dată - eu (Yvonne) fac parte din ultima categorie. Nu e de judecat, dar nici de acceptat prea ușor: Guy era un soț iubitor, devotat, liniștit, întocmai ca și Yvonne. Părea că se completează reciproc, amândoi fiind oameni de știință extrem de bine văzuți în societate. Dar umanitatea asta pe care Doughty a surprins-o în Yvonne, dorința de altceva, de o aventură oricât de mică, de a ieși din monoton, din cotidian, mi-a plăcut extrem de mult cum a fost reiterată și înfățișată. 

„Relațiile se bazează pe povești, nu pe adevăr. De unul singur, ca individ, fiecare dintre noi are propria sa mitologie personală, poveștile pe care ni le spuneam ca să ne înțelegem pe noi înșine. Asta funcționează fără probleme, în general, câtă vreme rămânem sănătoși și singuri, dar în momentul în care intri într-o relație intimă cu altă persoană, apare o disonanță automată între povestea ta despre tine și povestea sa despre tine”, spune Louise Doughty. Cred că asta a încercat, de fapt, să surprindă în această carte. Și-acum, evident, depinde de experiența fiecăruia în a înțelege acest roman. Eu, unul, l-am citit într-o perioadă extrem de potrivită (nu știu cum se face că, în ultima vreme, anumite cărți s-au pliat exact pe starea mea emoțională, pe trăirile & emoțiile mele), ceea ce a potențat și mai mult felul în care am simțit această carte; evident, asta nu înseamnă că exagerez eu când spun cât de mult mi-a plăcut, dar chiar susțin că este o carte pe care aș citi-o cu plăcere oricând și oriunde.

Personaje puternice, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, care parcă trăiesc în paginile acestei cărți, par a fi desprinse din cotidianul zilnic, întâmplări verosimile (citești și-ți spui „oh, asta s-ar putea întâmpla oricui, de fapt”), toate scrise cu talentul irefutabil al lui Louise Doughty, fără să te plictisească, fără să ofere detalii care nu sunt relevante de-a lungul acțiunii. Pe mine, unul, paginile de la sfârșit chiar m-au făcut să-mi pară rău că termin această carte, și mai ales un anumit lucru pe care a ales Guy să-l facă. Cu ce scop? Ce lucru? Nu vă spun, dar vă las să vă dați seama citind romanul. 

„(...) Dacă suntem victimele propriilor dorințe, ale dorințelor noastre copleșitoare, atunci nimic din toate astea nu e vina noastră, nu? Nimeni nu va fi rănit. Suntem eliberați de rușine, de vinovăție. Suntem nevinovați.”

Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Apple Tree Yard. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

2 comentarii:

  1. Cred ca coperta cartii nu este foarte sugestiva.Atat de mult rosu ma oboseste. Din ce ai prezentat mi se pare o carte care aduce in discutie puterea iluziilor.Nu este carte care mi se potriveste, dar imi place foarte mult ca ai pus accentul pe ti-a placut.
    Felicitari! Si sper sa intalnim pe cararile blogosferei literare mai des.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce-i drept, cam ai dreptate, însă mă trimite cu gândul la filmul care a apărut (o mini-serie, de fapt) după carte. Mulțumesc mult, și eu sper. Chiar îți citesc blogul cu drag, iar acum sper să am mai mult timp să mă dedic blogului meu. Chiar mi-a lipsit!

      Ștergere