Domnișoara Brodie în floarea vârstei, de Muriel Spark - Recenzie

„- Care au fost principalele dumneavoastră influențe pe vremea școlii? Au fost literare sau politice sau personale? A fost calvinismul?

- A existat o domnișoară Brodie în floarea vârstei, a spus Sandy.”

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Traducere: Dana Crăciun

Număr de pagini: 132

Anul apariției: 2017

Muriel Spark (1918-2006) s-a născut şi a crescut în Edinburgh, prima sa povestire fiind publicată în 1951, în urma câştigării unui concurs al publicaţiei The Observer. Următoarele sale romane sau povestiri, printre care Memento Mori, The Girls of Slender Means, The Only Problem, A Far Cry from Kensington, The Prime of Miss Jean Brodie (adaptată cu succes atât pentru film, cât şi pentru teatru), au impus-o pe Muriel Spark drept una dintre cele mai originale voci din proza contemporană. Spark a mai scris piese de teatru, poezie, cărţi pentru copii, dar şi biografiile unor autori precum Mary Shelley, Emily Brontë sau John Masefield. Volumul său autobiografic, Curriculum Vitae, a fost publicat în 1992. În 1993 a primit titlul de Ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic.

Cel mai cunoscut roman al scriitoarei Muriel Spark,  Domnişoara Brodie în floarea vârstei , a fost ecranizat în anul 1969 şi i-a adus actriţei Maggie Smith un Oscar pentru interpretare. Domnişoara Brodie este o profesoară ce depăşeşte programa şcolară şi-şi educă elevele în spiritul liberului arbitru, în folosul artei şi al feminităţii. Folosindu-se de propriile emoţii şi experienţe, profesoara le pregăteşte pe fetele din trupa ei pentru a deveni „la creme de la creme”. Cu o acţiune plasată în perioada interbelică, romanul urmăreşte personalitatea magnetică a profesoarei pentru care floarea vârstei este momentul de maxim potenţial din viaţa unei femei şi esenţa unui spirit bogat.

„ - Cine-a fost domnișoara Brodie?

- O învățătoare a mea, foarte cultă. Făcea singură cât un Festival de la Edinburgh. Avea obiceiul să ne invite la ceai la ea acasă și ne povestea cum e să fii în floare.

- Ce floare?

- Floarea vârstei. Odată s-a îndrăgostit de un ghid egiptean, într-una din călătoriile ei, și când s-a întors ne-a spus toată povestea. Avea câteva eleve preferate. Eu mă număram printre ele. Făceam șpagate și-o făceam să râdă. (...) Nu era decât o fată bătrână. Trebuie să-i duc niște flori la mormânt, mă întreb dacă o să-l pot găsi.”

Cum să-ncep, cum să-ncep? Am să-ncep astfel: până acum, n-am fost dezamăgit de nicio carte din colecția Endorfiction, aparținând Editurii Vellant. Nu sunt impresionist, nu o spun pentru a fi pios sau lingușitor, ci spun adevărul: pentru mine, unul, Editura Vellant este printre singurele edituri care publică/traduce opere de calitate, ale numelor mari. Majoritatea cărților citite de la ei au ceva special, sunt exact pe gustul meu, deci, cum Doamne să nu fiu fan al cărților marca Vellant? Să fim serioși! Chiar dacă sunt zona mea de confort, aceste cărți de multe ori reușesc să mă atingă cum n-au reușit altele. Nu știu cum se nimerește, dar mereu se face ca lectura unei astfel de cărți să fie exact lectura de care aveam nevoie. 

„- Anul viitor, spuse ea, veți avea specialiști care vă vor preda istorie și matematică și limbi străini, un profesor pentru asta și alt profesor pentru cealaltă, o oră de patruzeci și cinci de minune pentru asta și una pentru cealaltă. Dar în acest ultim an pe care-l aveți cu mine, vă veți bucura de roadele florii vârstei mele. Vă vor rămâne pentru tot restul vieții.”

Cum se cade că și de această dată am avut dreptate? Simplu! Am citit ulterior o carte de la Act și Politon, Fata de la Savoy, o carte care mi-a plăcut extrem de mult și a cărei recenzie o voi face zilele următoare. Și, da, după o astfel de carte (cea de mai sus), am simțit nevoia unui roman frumos, liniștit, curgător - dacă pot spune așa -, am simțit nevoia unui roman care să mă țină doar pe un singur fir epic, fără să mă solicite prea mult (deși, drept să vă spun, cum, de fapt, au subliniat și cei de la NYT Book Review - Muriel Spark vrea să ne transforme în buni observatori, iar noi simțit că ea vrea ca noi să înțelegem mai bine, așa că trebuie să ne predăm cu totul atunci când o citim.) - așadar, ca să citești Domnișoara Brodie în floarea vârstei este nevoie de atenție, este nevoie de concentrare - fiecare personaj este ceva special, fiecare replică, poate aparent lipsită de esență, este de fapt o cheie a acțiunii, fiecare acțiune, la rândul ei, este ceva definitoriu în a trage niște concluzii. Cu toate astea, poate experiența de cititor m-a ajutat să fiu cât mai atent și cât mai perspicace - pentru că, da, îmi asum și asta, Muriel Spark nu a scris această carte pentru oricine - și spun asta doar pentru a nu apărea confuzii, că, vai Doamne, ridic în slavi cartea, și cineva dacă o citește datorită acestei recenzii (de ce nu?!), ulterior să-mi spună că nu i-a plăcut deloc cartea. Da, bineînțeles, tocmai de asta este frumoasă literatura (și nu numai), anume pentru că este subiectivă, depinde de experiența fiecăruia, de trăirile fiecăruia, de sentimentele fiecăruia, de modul fiecăruia de a vedea viața. Eu unul chiar mă declar mulțumit de Domnișoara Brodie în floarea vârstei, de lectura pe care Muriel Spark mi-a oferit-o pe parcursul a o sută și ceva de pagini.

„- Voi, toate, sunteți niște eroine în devenire. Marea Britanie trebuie să fie o țară potrivită pentru eroine. Liga Națiunilor...”

Cred că cel mai mult mi-a plăcut, de fapt, e personajul principal - Jean Brodie - un personaj puternic, controversat (The Atlantic), un personaj al luminilor și umbrelor, rotund, care parcă are viață între paginile acestei cărți, l-ai putea oricând introduce în viața de zi cu zi, imaginându-ți-l drept prietenul tău cel mai bun. Mi-a plăcut pentru că m-a făcut confuz, m-a făcut să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri - iar atunci când le găseam, parcă, de fapt, îmi puneam și mai multe întrebări. Nu știu dacă era o visătoare, nu știu dacă avea traume, dacă ascundea ceva anume și masca asta de față cu fetele de la școală, dar știu că ea vedea altfel școala, vedea altfel sistemul de învățământ - punea manierele, stilul de viață, deasupra unor cunoștințe generale sau de domeniu. Citez: „- Luați-vă manualele, a zis domnișoara Brodie de multe ori în toamna aceea, țineți-le ridicate în mâini, în caz că avem musafiri nepoftiți (*alți profesori, adică). Dacă apar astfel de musafiri, le spuneți că facem lecția de istorie... de poezie... de gramatică... (...) Între timp, am să vă povestesc despre ultima vacanță de vară din Egipt... am să vă povestesc despre îngrijirea pielii și a mâinilor... despre francezul pe care l-am cunoscut în trenul spre Biarritz... și trebuie să vă povestesc despre picturile italiene pe care le-am văzut (...)” - cred că este destul de bine conturat, în acest paragraf, ce anume vreau să spun.

Mi-a plăcut mult, e o carte care se citește ușor (dacă deja ești un inițiat al lecturii - evident, nu e o carte pe care s-o citești dacă te-ai apucat de ieri de citit) într-o după-amiază însorită, o lectură plină de învățăminte și profundă. Jean Brodie, un personaj reușit, sublim, amuzant, pe care nu-l voi uita prea curând. Un personaj care și-a pus amprenta și asupra altor personaje - de fapt, cred că asta este foarte frumos de urmărit în cadrul romanului: influența pe care domnișoara Brodie o are asupra celorlalte personaje, felul în care-și lasă amprenta, chiar și după fetele sunt nevoite să plece la liceu, asupra fostelor eleve. Și-ți aduce aminte cu drag, de ce nu, de anii gimnaziului, când un învățător era tot ce-aveam în fața tablei. Eh, vremuri! Acum, dacă stau și mă gândesc, nu-mi mai rămâne decât să văd filmul (da, romanul a fost ecranizat) și să trag concluziile. Poate fac și-o comparație carte-film, de ce nu? 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman, Domnișoara Brodie în floarea vârstei, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

Bijuteriile Kabbalah și Lumina Lor, THEA O. HAIMOVITZ

Află cum poți elimina blocajele din viață cu ajutorul Kabbalah 

Marți, 16 iulie, la Librăria Cărturești Atrium Mall din Arad, va avea loc evenimentul dedicat unei cărți speciale. Veți afla poveștile unor personalități cu gândire de factură kabbalistă, precum Giordano Bruno și Pico della Mirandola, dar și istorii ascunse, unele uitate, altele niciodată scrise până acum. Veți descoperi, de pildă, povestea moștenirii fabuloase a lui Jaques Elias sau cum dăruirea de sine – o caracteristică a influenței pozitive a filosofiei Kabbalah – a marcat destinul regelui Carol I. Paginile acestui volum vă vor dezvălui cum se naște o bijuterie personalizată semnată de Thea O. Haimovitz. 

Care sunt ingredientele care alcătuiesc rețeta succesului unei astfel de piese? Cartea are o grafică de excepție grație imaginilor de arhivă oferite de Muzeul de Istorie al Municipiului București și fotografiilor semnate de Rolf Vescan, Vlad Munteanu sau Daniel Costache. 

Evenimentul, care va avea loc la ora 18.00, va fi urmat de o sesiune de autografe.

Barbă Albastră, de Amélie Nothomb - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2019

Traducere: Claudia Constantinescu

„- Moarte?

-Nu. Moartea nu înseamnă dispariție.”

Amélie Nothomb (pe numele ei adevărat Fabienne Claire Nothomb) s-a născut în 1966 în oraşul belgian Etterbeek, într-o familie de diplomaţi. A locuit pe rând în Japonia, China, Statele Unite, Bangladesh, Burma şi Laos. A debutat în 1992 cu romanul Igiena asasinului şi a câştigat numeroase premii, printre care Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze şi de două ori Premiul Alain Fournier. Cărţile ei au fost traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi. În seria de autor Amélie Nothomb, a mai apărut romanul Loveşte-ţi inima! (recenzia o găsiți AICI)

„- Din păcate, slăbiciunea sufletească a devenit astăzi ceva normal.”

Saturnine e hotărâtă să-şi caute chirie, pentru că dormitul pe canapea în micul apartament al prietenei sale nu este o soluţie pe termen lung. Şi are norocul să găsească o ofertă extrem de atrăgătoare: o cameră spaţioasă, cu chirie modică, într-o zonă selectă a Parisului. Desigur, mai sunt şi alte persoane care vor să vadă camera, însă doar ea pare cu adevărat interesată de ofertă, celelalte dorindu-şi doar să-l vadă pe proprietar, don Elemirio Nibal y Milcar, ale cărui opt precedente colocatare au dispărut. Şi, într-adevăr, don Elemirio o alege pe ea drept a noua sa colocatară. E un bărbat ciudat, care vorbeşte ca din cărţi şi nu iese niciodată din casă. Saturnine are acces la întregul apartament, mai puţin la o cameră în care îi este interzis să intre. Ce se ascunde acolo? Va dispărea și Saturnine asemenea celor opt femei de dinaintea ei? Și ce s-a întâmplat oare cu ele?

Ăăă, nu știu cum să-ncep această carte decât prin a spune că mă așteptam la mai mult. De fapt, cred că este nepotrivit să spun acest lucru deoarece am mai citit o singură carte de la Amélie Nothomb, Lovește-ți inima!, cum am spus și mai sus, deci e cam ipocrit să-mi formez deja o părere despre ce scrie și cum scrie, de fapt, autoarea. Așa că am să spun doar că mi-a plăcut într-o măsură, dar, în același timp, mi-a și displăcut într-o anumită măsură. Parcă mă așteptam la cu totul o altă poveste, nici acum, după ce am terminat cartea - recunosc, am terminat-o acum ceva timp pe când încă eram în toiul facultății, al învățatului - nu îmi dau seama la ce se referă titlul, Barbă albastră, decât făcând o aluzie oarecare la don Elmeirio Nibal y Milcar, un imperios domn spaniol, un „sânge albastru” care primește alte doamne în gazdă, în frumoasa și imensa sa casă. Și cam atât, drept să vă spun. Parcă titlul, în primă instanță, te trimite cu gândul la altceva. Nu știu dacă Amélie Nothomb a vrut express să aibă o carte care se numeșe așa sau a făcut vreun artificiu literar, dar pe mine m-a depășit situația asta. Zău!

S-o țin în altă manieră, mi-a plăcut la nebunie misterul cărții. Nu, nu e o carte polițistă, nu e un thriller și așa mai departe, dar are o atmosferă destul de ciudățică, așa, apăsătoare pe alocuri, domnu' acesta al cărui nume complet nu l-am reținut și n-o voi face, Elmeirio, poartă un mister, planează asupra lui ceva neașteptat, parcă te gândești că nu poți avea încredere în ceea ce-ți transmite, parcă ar cobi și ar mășlui ceva. Nu știu, eu așa l-am simțit; drept care mi-a plăcut acest lucru, anume construcția sa, trecutul său, replicile sale frumos gândite, tăria sa, precum și inaccesibilitatea celorlalte personaje. El pare trăi într-o lume dominată de reguli proprii, într-o lume în care universul se circumscrie în jurul său. Da, l-am găsit și arogant și enervant și mincinos și nedemn de încredere. Parcă mi-a stârnit ceva ce, de mult timp, un personaj n-a reușit să-mi stârnească. Și-am vrut să citesc tot mai mult să aflu care-i de fapt chestia, de ce Elmeirio are acest caracter care ori îți place, ori, bineînțeles, îți dispalce. Cam asta m-a aventurat mai mult în lectură, nicidecum „acțiunea” care, de altfel, nu prea există. 

Nu mă îndoiesc că Amélie Nothomb n-ar putea scrie dinamic, efervescent din punctul de vedere al desfășurării acțiunii - de fapt, sunt sigur că în acest roman, Barbă albastră, a mizat mai mult pe psihologie, pe conflicul interior al personajelor & pe conflictul exterior dintre acestea. Totuși, am găsit maniera puțin redundantă, pe alocuri plictisitoare, fără să-mi transmită nimic. Dar, cu riscul de a mă repeta, ce mi-a plăcut cel mai mult au fost personajele: Saturnine, personajul feminin principal, care ajunge să trăiască, drept colocatară, cu acest don Elmeirio Nibal y Milcar, ea dovedindu-se, în cele din urmă, cea inabordabilă, care nu cade pradă încercărilor lui Elemirio, ea dovedind stăpânire și reținere. Chiar mi s-a părut un personaj veridic, accesibil totuși cititorului - un personaj cu care poți rezona, care reiterează anumite idei și trăiește anumite sentimente, în circumstanțe definitorii oricărui suflet omenesc. 

„- Dumneavoastră, care sunteți catolic până-n vârful unghiilor, cum tolerați faptul că sunt atâtea atrocități în Bilbie?

- E o carte realistă. Consider că textul nostru sfânt nu alimentează nicio iluzie cu privire la natura umană.

- Și că vă arată că Dumnezeu e un ticălos, asta nu vă deranjează?

- Eu nu văd lucrurile așa. (...)”

Trăgând o linie, putem spune că mi-a plăcut, mai ales că a fost o lectură ușoară care nu a făcut prea mult apel la necesitatea de a mă concentra pentru a o înțelege. Am citit-o rapid într-o perioadă în care abia reușeam să citesc, deci mi-a oferit satisfacția de a fi terminat o carte, oricare ar fi fost ea. Sunt sigur că ar fi avut un potențial mai mare, sunt sigur că unii au înțeles-o altfel și chiar le-a plăcut nebunia aceasta a lui Amélie Nothomb, această nebunie erudită, autentică, plină de umor (da, am uitat să vă spun, cartea chiar are un umor aparte), dar eu mă declar mulțumit de faptul că am trecut în revistă și acest roman semnat Amélie Nothomb. 

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Barbă albastră. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!

Trei zile la Ierusalim, de Stéphane Arfi - Recenzie

„Trebuie să trăim fericiți aici, pe Pământ, în lumea aceasta. Trebuie să ne bucurăm în viața aceasta și în nicio alta.”

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2019

Traducere: Ruxandra Chiriță

„Singura sa grabă e dragostea, adică efemerul.”

Stéphane Arfi s-a născut în 1968 la Fort-de-France, în insula Martinica. Este scriitor, scenarist și jurnalist. A absolvit Institutul de Studii Politice din Paris și a obţinut o licenţă în drept și sociologie politică la Sorbona. A debutat în 2015, cu povestirea Devance tous les adieux, publicată sub pseudonimul Ivy Edelstein. Succesul de public și de critică l-a dobândit în 2017, odată cu romanul La vie magnifi que de Frank Dragon, publicat sub numele său real, pentru care a obţinut premiul pentru debut la Festival du Premier Roman de Chambéry. În prezent, locuiește în Bretania, unde citește mult din operele lui Victor Hugo, Jean-Jacques Rousseau, Malcom de Chazal și este pasionat de sportul de performanță.

„Așadar, iubirea, se spune, este unicul secret al fericirii.

Dar vai! Ce poate face iubirea împotriva egoismului, a lașității, a abandonului, a umilinței, a cruzimii, a nedreptății? Ce face iubirea împotriva urii, a fărădelegii, a războiului, a sărăciei, și, mai ales, a bolii și morții celor dragi?”

În plină criză a adolescenţei, tânărul Iosua fuge de acasă. Nu-l mai suportă pe tatăl lui. Și nu știe ce să facă odată ce i-a fost împărtășit un secret împovărător — el este fi ul lui Dumnezeu. Biblia spune că, la doisprezece ani, Iisus a fugit trei zile la Ierusalim. O fugă despre care, în mod misterios, nu știm nimic, dar care a avut cu siguranţă o importanţă crucială. Pentru că aceste câteva zile au schimbat pentru totdeauna viaţa băiatului. Două mii de ani mai târziu, sprijinindu-se pe textele rabinului Hillel cel Bătrân, un mare maestro spiritual evreu, Stéphane Arfi povestește această fugă la Ierusalim, care l-a făcut pe Iosua să descopere că adevăratul secret al fericirii nu este iubirea, ci bunătatea — hesed. O valoare pe care Iisus n-a încetat s-o propovăduiască întreaga viaţă, dar care nu a fost păstrată ca nucleu al învăţăturilor sale. Aceasta este povestea unui episod puţin cunoscut din viaţa lui Iisus și a unui cuvânt care deslușește cea mai mare enigmă a omenirii: cum să fim cu adevărat fericiţi?

Oh, cât de impresinost am să fiu în această recenzie. N-am cum, pur și simplu, n-am cum altfel, și-am s-o spun pe șleau, mi-a plăcut acest roman extrem de mult, cred că e una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. A trecut ceva vreme de când n-am mai citit ceva atât de profund, care să mă atingă atât de tare, care să mă facă să subliniez până și o pagină întreagă din carte, pentru a putea avea la îndemână „paragraful” (dat fiind cazul, „pagina”) care mi-a plăcut. Sincer, n-aveam așteptări, nu știam prea multe despre roman - de multe ori, să știți, evit să citesc chiar și descrierea: ar putea părea ipocrit, dar mă las atras de copertă (evident, nu tot timpul). Și bună a fost alegerea romanului Trei zile la Ierusalim, mi-a întrecut efectiv toate așteptările pe care le aveam - și nu erau prea mari. Nu e ciudat cum, pam, așa, deodată, dai peste o carte, o iei din bibliotecă, îți zici, eh, s-o citesc și pe asta, gândindu-te că nu e cine știe ce, dat fiind faptul că nu prea ai mai avut parte de lecturi care să te cutremure în ultimul timp, și de fapt se dovedește că te-ai înșelat, că această carte pe care o citești este, de fapt, ceea ce voiai să citești de atâta timp? Exact așa m-am simțit eu. Și, chiar și acum, după ce am terminat-o de vreo săptămână, îmi reamintesc pasaje care m-au marcat și care, da, pot spune asta, pasaje care m-au învățat. Pentru că odată ce am terminat această carte, am ieșit din ea nu doar emoționat, ci și învățat. De ce? Vă spun în continuare.

„Tare l-ar mai lovi în față pe acest atotputernic ce zboară nepăsător deasupra unor ființe care par a fi primit viața numai ca să și-o piardă.”

Trei zile la Ierusalim ar putea fi interpretat ca o scenă din Biblie - dar n-am să intru în astfel și-mi rezerv dreptul de a nu o face. Oricum, accentul se pune pe tânărul Iosua, un băiat taciturn, diferit, care știe că are un rol pe acest Pământ, știe că are un destin special, că e un copil special. Acesta ajunge să fugă de lângă ai săi și să-și caute, astfel, menirea. Stéphane Arfi povestește despre această fugă a lui Iosua spre Ierusalim, locul sfânt, al celor de sus. Dar nu asta m-a interesat, ci întocmai focul interior al lui Iosua, motivele acestuia: Iosua știe că viața e nedreaptă, că, dacă nu ar fi, de ce există atâta sărăcie, durere, de ce există atâtea lacrimi, atâta moarte, atâta minciună? Evident, la rândul tău, ca cititor, te-ntrebi aceleași lucruri, te apropii de Iosua mai mult ca de oricine - la o adică, Iosua e fiecare dintre noi și este în fiecare dintre noi. Cu toții avem întrebări, cu toții avem răspunsuri - dar, cu cât găsim mai multe astfel de răspunsuri, cu atât ne punem mai multe întrebări; iar cercul se tot învârte. Iosua este un personaj puternic, înțelept, un personaj care totuși la o vârstă atât de fragedă, are atât de multe de arătat: el dovedește că știe învățătura cărții, că gândește rațional și, în același timp, profund, este o voce într-o lume dominată doar de dictonul „crede și nu cerceta”. Asta mi-a plăcut foarte mult la Stéphane Arfi, anume îndârjirea, patosul pe care l-a conturat în personajul său, Iosua - și-a făcut din Iosua, pentru mine, un personaj de referință al literaturii contemporane.

Stilul autorului este unul „călit”, așa l-am simțit: nu face abuz de cuvinte inutile, de replici care nu-și au locul și de care s-ar fi putut lipsi oricând, ci conferă înțeles oricărui cuvânt, oricărui dialog. Sincer vă spun, am avut atâtea momente în care am recitit ceea ce scria în anumite fragmente doar pentru a încerca să înțeleg - deși, în aparență, o secvență ar putea părea banală, ea se dovedește ca fiind, de fapt, atât de profundă și plină de înțelepciune și înțelesuri. De asta v-am spus mai sus că, lecturând acest roman, m-am simțit mai învățat, m-am simțit mai sincer cu mine și cu valorile mele. Nu știu, Trei zile la Ierusalim este ca o pildă, ca o parabolă frumoasă și verosimilă, este ca un drum pe care îl parcurgi tu și cu ființa ta, ca un timp pe care-l petreci doar tu cu tine, și atât, departe de agitația lumii moderne. Ah, cât aș fi vrut să nu se termine atât de rapid - aș fi vrut să lungesc lectura cât mai mult, dar, of, nu-mi stă în fire să amân o carte care-mi place. Plus că am avut și timp la dispoziție, având în vedere că, în sfârșit, am terminat cu facultatea, cu practica și mă pot dedica în totalitate cititului și scrisului. 

„Simte că prezentul nu este acel lucru încremenit și urât și năclăit care încâlcește trupul și sufletul și împiedică totul. Că putem fi chiar încredințați că schimbarea se va petrece, din clipa în care ne-o dorim. Ce simțământ minunat! își spune Iehuda și se înfioară.”

Stéphane Arfi are un scris poetic, plin de efervescență, de lirism, are un stil profund și care, cu siguranță, te face să fii cât mai aproape de atmosfera cărții - uneori, poate, dureroasă, uneori plină de viață și revigorantă. Incită la meditație, ba chiar și la filosofie - dar, atenție, fără să plictisească, să pară redunant sau clișeic. De asemenea, am găsit romanul Trei zile la Ierusalim ca fiind un bildungsroman, un roman al formării - dacă tânărul Iosua pleacă spre Ierusalim puțin sfios, luându-și soarta în mâini, sfârșitul romanului ne-aduce un față un băiat desăvârșit, plin de lumină, gata să-și îndeplinească destinul măreț și colosal. Un tânăr diferit de ceilalți, care, într-un trup plăpând, sumează o putere capabilă să schimbe întreaga omenire. Și-o misiune întru descoperirea bunătății, adevărului și iubirii - asta a însemnat scrierea lui Stéphane Arfi pentru mine: un adevăr. Și încă un adevăr vă spun imediat: abia aștept să citesc și altceva de la acest autor, abia aștept!

„- Să trăiesc? Ce știi tu despre viață? Nu vezi că noi, blestemații Pământului, nu trăim cu adevărat și putem doar să supraviețuim și să suferim? Nimeni n-ajuă pe nimeni și nimeni nu e fericit, acesta este singurul adevăr, spune Iehuda și se pierde printre fuioarele de fum cenușii de parcă ar trece în altă lume.”

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Trei zile la Ierusalim, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!

Zona invizibilă, de Dean Koontz - Recenzie

Editura: Grupul Editorial RAO
Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 454

Anul apariției: 2017

Traducere: Liliana Pelici (prin Lingua Connexion)

„Trebuie să mor.”

Acestea sunt cuvintele macabre lăsate în urmă de un bărbat care avea toate motivele să trăiască, dar care și-a luat viața. În urma lui, agent FBI Jane Hawk, devenită văduvă, este nevoită să facă ceea ce îi cer durerea, teama și furia ei: încearcă să afle adevărul, indiferent de consecințe. Inamicii ei puternici protejează însă un secret atât de important, atât de îngrozitor, încât sunt dispuși să extermine pe oricine le-ar sta în cale. Dar toată puterea și lipsa lor de scrupule ar putea să nu fie de ajuns pentru a opri o femeie pe atât de inteligentă, pe cât sunt ei de neînduplecați, de cinici și de nemiloși, și care e condusă de un sentiment îndreptățit de mânie, pe care ei nu l-ar putea înțelege niciodată. Deoarece este născut din iubire.

„Binefăcători. Pentru oamenii cu intenții malefice nu există o acoperire mai bună decât o organizație nonprofit dedicată îmbunătățirii condiției umane. Majoritatea oamenilor din institut puteau avea intenții bune și putea face bine, dar asta nu însemna că înțelegeau intențiile ascunse ale fondatorilor lui sau misiunea lor de bază.”

„Te prinde... paranoia și misterul cresc pe măsură ce povestea progresează... Koontz dovedește din nou că e tare... A creat un personaj minunat prin Jane Hawk...” - Associated Press

„În era actuală, a prozei lapidare în stilul mesajelor electronice, domnul Koontz, este, practic, un Shakespeare... Romanul Zona invizibilă e plin și de acțiune, și de emoție.” - Pittsburgh Post-Gazette

Cred că am citit această carte în maximum trei-patru zile, în condițiile în care aveam un program fooooarte încărcat, din cauza facultății. De ce? Trei motive simple: mi-a plăcut enorm de mult, pur și simplu neputând s-o las din mână, a fost foarte ușor de citit, și asta nu pentru că ar avea o acțiune simplă, o acțiune seacă și fadă, ci pentru că are un fir logic și cronologic, ca și cum ai urmări un film pe hârtie, iar al treilea motiv este faptul că era atât de misterioasă, atât de greu de cobit, de ghicit, încât voiam neapărat să văd ce urmează să se mai întâmple, încotro are să meargă toată acțiunea, care e deznodământul. Pentru mine, motivele acestea m-au făcut să-i dau cărții patru steluțe meritate pe deplin. Și i-aș fi dat cinci, bineînțeles, dar am fost pur subiectiv și am ales să scad una pentru că totuși acest gen de carte nu-mi atinge prea des corzile sensibile ale sufletului, să spun așa. Da, a fost o lectură antrenantă, o lectură care m-a ținut fiert să aflu ceva, a fost o lectură misterioasă, paranoică, pe alocuri plină de teamă, dar nu neapărat una profundă și sensibilă. Da, au existat emoții, dar nu dintre cele mai greu de atins.

„Pe străzile care flancau parcul la nord și la sud era trafic: se auzea zgomotul motoarelor, șuieratul cauciucurilor, sâsâitul frânelor pneumatice, claxoanele ocazionale, zângănitul unui capac de canal montat prost. Chiar și când se îndepărta de zgomotul apei din fântâna arteziană, zgomotul traficului părea înăbușit într-un fel ciudat, ca și cum parcul ar fi fost înconjurat de geamuri duble.”

Nu știu dacă are rost să vă povestesc ce se întâmplă în carte, părerea mea este că ar fi de prisos. Am să vorbesc despre sentimentele pe care mi le-a lăsat această carte, cum am simțit eu lectura, cu am trăit alături de personajul principal, agenta FBI Jane Hawk, care, condusă de răzbunare, furie, de dorința de adevăr, se antrenează și se regăsește într-o lume în care moartea este ceva de o clipă, este ceva de o secundă, nu mai e tabu, ci devine aproape un mod de viață, un truism. Și, totuși, vorbesc aici de moartea neașteptată, de moartea imprevizibilă și, absurd, previzibilă în același timp. Cred că asta mi-a plăcut - să nu sune prea sadic - anume nesiguranța cărții, nesiguranța atmosferei create de către genialul Dean Koontz, la modul că nu te-așteptai să se întâmple asta și nici asta și nici asta. Suspansul, pentru mine, a primat și a contat enorm în genul acesta de roman, suspansul și neașteptatul situației, al acțiunii. O carte care îmi antrenează mintea, care mă face să mă gândesc la ce s-a întâmplat de fapt, care mă face să inventez motive pe care, pam, apoi să mi le distrugă - este, pentru mine, o carte bună. Recunosc, am citit cărți în care m-am prins undeva pe la jumătatea cărții care e ideea, dar, sincer să vă spun, la Zona invizibilă până și ultima pagină m-a șocat. Nu mai spun de faptul că nu m-aș fi așteptat deloooooc la un deznodământ ca acesta, drept să vă spun. Deloc! Dar asta este cu atât mai bine, nu-i așa?

Atmosfera creată este una foarte apăsată. Trăiești alături de personajul principal, Jane Hawk, simți alături de ea, îi devii prietenul cel mai bun pe parcursul romanului. Vrei să afli, la rândul tău, adevărul. Pentru că Jane nu este un simplu agent FBI, dotat cu capacitatea disimulării, cu dualitate, cu incisivitate și tărie de caracter, ci este un personaj condus de inimă, în concordanță cu rațiunea ascuțită, este un personaj sensibil, care trăiește, simte, luptă pentru dreptate. Este un personaj alcătuit din lumini și umbre, un personaj al adevărului, un justițiar. Chiar mi-a plăcut enorm de Jane, în ultimul timp nu prea mai citisem cărți ale cărei protagonist să-l simt atât de aproape. De fapt, dacă stau și mă gândesc, pentru mine, într-o carte, personajele contează în proporție de 50%, iar restul de 50% se înscriu în stilul autorului și în desfășurarea acțiunii. Aici, în Zona invizibilă, le-am avut pe toate: personaje rotunde, verosimile, înzestrate cu emoții, un fir epic logic, structurat, deloc haotic, și un stil de scriere antrenant, exersat și bine pus la punct. O combinație perfectă și echilibrată, așadar, deci reușită. 

Așadar, mă declar mulțumit de acestă lectură, chiar mi-a prins bine, a fost ca și cum m-aș fi uitat la un film bun. Și, apropo, Seria Jane Hawk (da, serie) este programată pentru a fi ecranizată într-un serial de televiziune produs de Paramount Pictures în colaborare cu Anonymous Content, cu titlul The silent corner. Ce pot spune, decât că abia aștept să văd cum producătorii și regizorii vor valorifica tot ce se întâmplă în această carte?! Cu siguranță va fi un serial reușit, pentru că, evident, este o carte reușită pe care o recomand cu drag celor însetați de thriller, celor care se dau în vânt după situații tensionate și neașteptat. Eu, unul, fac parte din acest grup de cititori.

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Zona invizibilă. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click; de asemenea, AICI puteți citi un mini-fragment din roman. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de un weekend liniștit!