Sora cea rea, de Karen Dionne - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2021

Traducere: GRAAL SOFT

Karen Dionne scrie romane despre provocările cotidiene, despre lumi fantastice și dragoste. S-a născut în Erlangen, în anul 1990 și a studiat biblioteconomia și managementul informației la Stuttgart. Inspirată de cărțile ei preferate, și-a început primul roman în 2009. După o lungă ședere în Scoția, autoarea s-a stabilit la Leipzig, unde și-a amenajat partamentul asemenea unei biblioteci. Este foarte activă peInstagram și îi place să facă schimb de idei cu cititorii ei. La Editura RAO a mai apărut și romanul Evadarea din mlaștină (2017, în traducerea Mariei Aciobăniței).

„Plâng pentru părinții mei, pentru tragedia care ne-a distrus familia, pentru toate lucrurile care nu au fost vreodată și care ar fi trebuit să fie.”

De peste un deceniu, Rachel Cunningham a ales să rămână închisă într-un ospiciu, tulburată de golurile de memorie și de certitudinea că este responsabilă de moartea părinților ei. Dar atunci când află noi detalii despre moartea acestora din urmă, Rachel începe o călătorie în încercarea de a afla răspunsuri. Ea se întoarce în locul unde în trecut se simțise în siguranță, în cabana de lemn din nordul peninsulei statului Michigan. În timp ce Rachel începe să descopere e s-a întâmplat cu adevărat în ziua morții părinților ei, ea află că „acasă” poate fi un loc impregnat cu un rău inimaginabil, iar legătura cu sora ei este cea mai otrăvitoare dintre toate.

„Cincisprezece ani într-un spital de nebuni, ispășind o sentință pe viață, autoimpusă, pentru o crimă pe care acum sunt aproape sigură că nu am comis-o este de neconceput, încât să spun că mă simt îngrozitor de înșelată și trădată nu redă realitatea nici măcar pe departe. Este greu de spus cine merită cel mai mult furia mea - familia, terapeuții sau eu însămi. În clipa aceasta, îndrept degetul către familie.”

I just loved this amazing thriller! Serios, chiar aveam nevoie să citesc, în sfârșit, ceva care să dea cu mine de pereți. Și, mamă, ce tare a dat romanul lui Karen Dionne, Sora cea rea. Nu mă așteptam absolut, dar absolut deloc să-mi placă așa tare, și habar n-am de ce. Probabil din cauza faptului că în ultima vreme n-am mai găsit un thriller bun (am impresia, sincer, că deja am epuizat toate subiectele și mai nimic nou nu se întrevede printre cărțile de acest gen pe care le citesc), un thriller care să mă dea pe spate așa cum, să zicem, a făcut-o cel al lui Karen Dionne. În fine, nu este un thriller formidabil, nicidecum, dar are ceva special ce este tratat într-un mod care, mie unul, mi-a plăcut la nebunie. Disclaimer: mulți l-ar putea găsi destul de inconfortabil și chiar inadecvat. Dar, în fine, vorbim despre ficțiune literară, nu? Eu zic că e cam totul permis atunci când scrii. Sincer!

„Nu pot să cred că m-au lăsat să zac în spital în toți acești ani. Sincer, nu-mi amintesc nici măcar o dată când Diana sau Charlotte să fi pomenit de posibilitatea de a mă scoate de aici. Habar n-am care dintre ele este în ultimă instanță responsabilă pentru încarcerarea mea nedreaptă sau dacă sunt la fel de vinovate, dar garantez că vor avea loc niște discuții dure cu așa-zisele persoane dragi, din clipa în care ajung acasă.”

Romanul lui Karen Dionne este puțin cam loco. Serios. Tare ciudat mi s-a părut. Păi, vorbind puțin despre idee, se ia o tipă, se pune într-un azil, i se dau niște probleme de memorie (Rachel e foarte convinsă de faptul că și-a ucis părinții), mai și vorbește cu animalele (o dovadă a unui mecanism de coping cu traumele), iar apoi începe, încetul cu încetul, să se îndoiască de ceea ce (nu) știe cu adevărat. Încă de la vârsta de 11 ani, de când i-au murit părinții, Rachel este închisă într-un centru de psihiatrie, îndurând suferințe și umilințe de nedescris, o pedeapsă într-un fel autoimpusă de faptul că este sigură că și-a ucis părinții - cu toate acestea, un păianjen (da, un păianjen) nu este de acord cu judecata ei. Trevor, fratele singurului ei prieten din spital, îi arată dovezi ale poliției care demonstrează că Rachel nu avea cum să fie vinovată. Astfel, Rachel, gândindu-se că sacrificiul ei este „în zadar”, acum are nevoie de răspunsuri. Și unde le poate găsi dacă nu exact acolo unde s-a întâmplat presupusa crimă de care este responsabilă?!

„Speranță. O consolare atât de slabă pentru niște oameni care nu au nicio ieșire. Este imposibil să ne imaginăm cum vor arăta viețile noastre de aici înainte. Va fi Diana mereu o amenințare pentru sora ei? Va trebuie să le supraveghem interacțiunile ani în șir? Decenii? Toată viața lor? Va avea vreodată o viață cât de cât normală sau este condamnată să fie o proscrisă, monstrul pe care sătenii îl înconjoară cu furcile, demonul care bântuie printre cele mai întunecate părți ale pădurii, de care se teme toată lumea?”

Rachel pornește într-o anchetă în propriul ei trecut, întorcându-se la casa izolată din pădure, având-o doar pe sora ei drept companie, unde interpretau rolurile personajelor din basmele copilăriei lor. Aceasta vrea să afle nu doar ce s-a întâmplat, ci și cine este ea cu adevărat; de ce a uitat o mare parte din trecut, de ce amintirile stau adânc închise în subconștientul ei. Romanul este povestit din 2 perspective - cea a lui Jenny, mama lor, care devine din ce în ce mai îngrijorată de copilul ei mai mic, Diana, și de pericolele pe care aceasta le-ar putea reprezenta pentru cei din jurul ei, și Rachel, perspectiva prezentă, care încearcă să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat. În loc să ceară ajutor profesional avizat, Jenny o îndepărtează pe Diana de societate, mutându-se cu toții într-o cabană izolată a familiei, în pădure, simțind nevoia emoțională de a face tot ce-i stă în putință pentru a-și proteja copilul, în timp ce efectuează cercetări pe teren asupra urșilor (Jenny, mama lui Rachel și a Dianei, era biolog). Cu toate acestea, Diana este diagnosticată cu o tulburare psihică ce o face să fie inconștientă de emoțiile și trăirile altor persoane - o formă de psihopatie care amenință să distrugă familia, punând în pericol viața tuturor. 

„Dar poate nu vreau să merg înainte. Răspunsurile de care am nevoie nu se află în viitor; sunt îngropate în trecutul meu.”

Diana devine insensibilă, vicleană, manipulatoare. Nu simte nicio remușcare, nu are inimă, iar personalitatea ei dominantă pare să conducă întreaga familie. Jenny răsuflă ușurată atunci când află că sora ei, Charlotte, va veni să locuiască alături de ei pentru a o sprijini în a o crește pe Diana. Într-o narațiune care oscilează între trecut și prezent, perspectiva pe care Dionne ne-o oferă asupra situațiilor este completă: Rachel caută răspunsuri, primind mici indicii de la păsări și animale, însă oare va supraviețui ea pericolelor de a se încurca din nou cu sora sa cea rea, Diana, care o dominase atât de ușor, fără niciun pic de efort, în copilărie? Cu care a avut o relație atât de toxică încât, de multe ori, viața i-a fost pusă în pericol? Sincer, mi-a fost extrem de frică pentru Rachel; mai mult decât atât, au existat numeroase momente în care habar nu aveam ce să cred. Aveam impresia că bănuiesc bine ceva, dar apoi totul îmi era dat peste cap. Cum să fi fost capabilă Rachel, atât de supusă și sensibilă, să-și omoare proprii părinți? Și, totuși, de ce este atât de sigură că ea a făcut asta?

„(...) Am încercat să pătrund în mintea Dianei de mai multe ori, în efortul de a o înțelege, până când mi-am dat seama că orice efort de acest fel este condamnat să dea greș, căci nu voi vedea niciodată lumea cu atâta cruzime ca ea și nici nu aș vrea.”

O lectură care te neliniștește, care-ți dă de gândit și te tulbură. O lectură în care există abuzuri asupra animalelor și o incursiune în trecut atât de traumatizantă încât Rachel și-a îngropat amintirile într-o groapă adâncă și întunecată a subconștientului ei. Deciziile catastrofale ale părinților par să fi jucat un rol vital în devenirea copiilor. Cu toate acestea, un roman despre familii dezbinate, descentralizate, ciudate, în care comunicarea parcă lipsește. Un roman în care forța nebuniei pare să-și aibă scânteierea încă din fașă. Când vine vorba de Jenny, Peter, Diana și Rachel, nimeni nu este nevinovat, deoarece fiecare își poartă propria sa vină. Cu toate acestea, unii într-o mai mare măsură decât alții. Iar în acest roller coaster nebun și neașteptat, Sora cea rea este responsabilă pentru tot ce s-a întâmplat în istoria familiei Cunningham.

Greenlights. Undă verde, de Matthew McConaughey - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2021

Traducere: GRAAL SOFT

Greenlights. Undă verde – precum un semafor cu toate culorile verzi – adună primii cincizeci de ani ai lui Matthew McConaughey: „un album, o antologie, o poveste a vieții mele de până acum… o scrisoare de dragoste. Adresată vieții”. Dar și „cum să obții mai mult «Da» într-o lume plină de «Nu» și cum să recunoști momentele în care un «Nu» ar putea să fie de fapt un «Da»”. Pentru că lumina roșie devine în cele din urmă verde. Pentru că cel care juca mereu fără cămașă în comedii romantice a devenit în cele din urmă un actor câștigător de Oscar. În Greenlights. Undă verde, McConaughey dezvăluie că a făcut sex pentru prima dată după ce a fost șantajat când avea 15 ani și a fost molestat la 18 de un bărbat în interiorul unei dube, după care a fost bătut până și-a pierdut cunoștința. Fraze ce impresionează, dar adevărul este că, odată ce le-ai citit, îți dai seama că memoriile actorului texan vorbesc despre altceva. Aceste două fraze nu sunt detaliate în restul cărții. Pentru că, un caz rar în panorama de astăzi, McConaughey nu suferă de victimizare patologică: „Nu m-am considerat niciodată o victimă”, se grăbește el să precizeze. „Am multe dovezi care arată că lumea conspiră ca eu să fiu fericit”.

„Sosirea la destinație este inevitabilă: Moartea. Un final unanim, o destinație comună. Un substantiv fără importanță. Elogiul nostru. Scris. Trăit. Abordarea este relativă: Viața. O procesiune specială, călătoria noastră personală. Un verb cu sens. CV-ul nostru.”

OK, voi începe prin a recunoaște faptul că, sincer, habar n-aveam cine e Matthew McConaughey. Sincer. Știam doar că acestă carte este foarte apreciată și așteptată de multă lume. Apoi, citind-o, am descoperit că mi-e (vag) cunoscut din Marea mahmureală. În orice caz, când vine vorba de actori, nu știu prea mulți, dar la actrițe mă mai pricep. În fine, irelevant, pentru că citind această carte am vrut să descopăr, de fapt, omul, și nu actorul Matthew McConaughey. Și mă bucur că, în cele din urmă, am plecat din lectură gândindu-mă la Matthew McConaughey nu (neapărat) ca la o celebritate de la Hollywood, ci ca un adevărat prieten care mi-a povestit viața sa, așa, cu bune și rele, oferindu-mi învățături prețioase pe care am să le integrez, încetul cu încetul, în credințele mele.

„Am analizat rațional situația și am ales. Nu aveam nevoie de încurajare, iar claritatea mi-a dat identitate. Nu aveam de gând să îmi pierd ancora, atât din principiu, cât și ca să supraviețuiesc.”

Chiar nu știam de la ce să mă aștept citind această carte. În general, chiar îmi place să citesc (auto)biografii - vezi autobiografia lui Demi Moore (recenzia AICI), a Sophiei Loren (recenzia AICI), dar și altele -, fiindcă simt că am acces la experiența de viață a oamenilor care, de ce nu, m-ar putea inspira. De multe ori, o experiență de viață de-a dreptul neașteptată, dacă e să privim din prisma a ceea ce acești actori și aceste actrițe ne oferă pe marile ecrane. În legătură cu biografia lui Matthew McConaughey, pot spune că m-am bucurat nespus să pătrund în aventura ce reprezintă viața lui. Pentru că, pe bune, Matthew McConaughey chiar a avut o viață aventuroasă, încununată cu succes. Dar, înainte de acest succes formidabil, Matthew McConaughey a cunoscut multe, multe întâmplări, a trecut prin multe încercări. Însă, sub dictonul curajului și a puterii, sub călăuza determinării și a muncii, McConaughey și-a luat viața în mâini și a luptat pentru ceea ce-l interesează.

„Lumea era acum plată și eu o priveam drept în ochi. Era timpul să dau la schimb orice mașină sport roșie care îmi mai rămăsese. Era timpul să încetez să mai visez și să încep să acționez. Era timpul să am grijă de mama. Era timpul să am grijă de mine însumi. Era timpul să mă trezesc din capriciile copilăriei. Era timpul să prind curaj cu adevărat. Era timpul să devin bărbat.”

A fost nevoit să facă alegeri dificile, să opteze pentru una și pentru cealaltă, să pună în balanță lucruri. Să facă sacrificii. Să se-avânte în necunoscut și să dea deoparte anumite lucruri care-i aduceau fericirea. În cele din urmă, McConaughey și-a dat seama că totul este inutil, degeaba, dacă nu faci ceea ce îți place. După ce a interpretat numeroase roluri în filmele de comedie - acesta fiind, de fapt, genul care l-a consacrat -, McConaughey și-a dat seama că banii nu-l satisfac. N-a mai vrut să interpreteze astfel de roluri. Pentru mai bine de un an, s-a retras în propria lui scoică, refuzând cereri pe bandă rulantă. La orizont, niciun rol într-o tramă, într-un film care să-l stimuleze. Chiar citeam și mă gândeam - trebuie să ai un curaj maxim pentru a face așa ceva, fiindcă în lumea cinematografică este extrem de ușor (și intempestiv) să devii, efectiv, un anonim. 

„Există o diferență între artă și exprimarea sinelui. Orice artă este auto-exprimare. Dar nu orice auto-exprimare este artă.”

Determinarea și curajul lui McConaughey chiar m-au inspirat. Ideea că succesul nu se măsoară în bani, ci în credințele pe care le ai, în vitalitatea pe care o simți. În oamenii care te înconjoară și familia pe care o ai. Voi trece peste aspectele povestite de el în carte - foarte, foarte multe întâmplări care mi-au stârnit râsul și m-au amuzat, dar și anumite scene emoționante (bineînțeles, cum se regăsesc în viața fiecărei persoane) care m-au mișcat -, spunându-vă că, dincolo de a fi un jurnal, este o carte cu profunzime, didactică, dacă pot spune așa. Este ca un mentor și ca un prieten care îți dă din înțelepciunea sa și îți șoptește cât de prețioasă este viața și cum, uneori, nu trebuie să fugi după lucruri, pentru că acestea vor veni la tine. Cum spune chiar și McConaughey, parafrazând, nu săgeata caută ținta, ci ținta caută săgeata (sau ceva de acest gen; în fine, ați înțeles voi).

„În acest dat al destinului relevat de moarte și naștere recunoaștem că suntem oameni, cât și Dumnezeu. Descoperim convingerea că alegerile noastre contează, că nu este totul în zadar, ci că totul contează.”

Greenlights. Undă verde chiar este o carte pe care aș recomanda-o cu mare drag oricui. E superb tehnoredactată, cu poze, colorată, are tot ce-i trebuie pentru a fi o lectură relaxantă, cu tâlc, să zic așa. Chiar m-au impresionat detaliile din carte, viața aventuroasă a lui McConaughey și toate întâmplările care l-au făcut să fie ceea ce este - un actor talentat, un tată mândru și un soț iubitor, un fiu recunoscător și un frate mereu acolo când este nevoie de el. Am urmărit discursul său din momentul în care a fost laureat cu Premiul Oscar (2014) - fiindcă, în carte, povestește despre asta, și-am vrut să văd asocierea dintre realitate și povestire - și am descoperit un om tare, tare cald, care vorbește din inimă. Sunt sigur că o să vă placă, mai ales dacă sunteți fani ai acestui actor. Repet, eu nu știam mare lucru despre el, însă, chiar și așa, cartea a reușit să ajungă acolo unde trebuie: în sufletul meu.

Femei și sare, de Gabriela Garcia - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Alina Dumitru 

Gabriela Garcia este fiică de imigranți din Cuba și Mexic. A fost crescută la Miami și locuiește în prezent în San Francisco Bay Area. S-a făcut remarcată prin opiniile ei feministe și ca activistă ce susține drepturile imigranților, lucrând în presă și în domeniul muzical. A absolvit sociologia la Fordham University și masteratul în literatură la Purdue University, unde a predat apoi scriere creativă. Proza și poeziile ei au fost publicate în Best American Poetry, Tin House, Zyzzyva, Iowa Review, Michigan Quarterly Review, The Cincinnati Review sau Black Warrior Review. A primit numeroase premii și burse de creație, printre care se numără Rona Jaffe Foundation Writer’s Award, Steinbeck Fellowship, bursele Breadloaf, Sarabande Books, Lighthouse Works, the Keller Estate și Community of Writers at Squaw Valley. Romanul său de debut, Femei și sare (Of Women and Salt, 2021), o saga matriliniară inspirată de povestea propriei familii, a fost deja tradus în zece limbi.

„Suntem mai mult decât ne închipuim că suntem.”

Miami, în prezent: Jeanette se luptă cu dependența de droguri. Fiică a unei imigrante cubaneze, e hotărâtă să afle povestea familiei sale de la mama ei, Carmen. Dar Carmen nu vorbește, pentru că nu vrea să retrăiască trecutul. Prin urmare, Jeanette pornește într-o călătorie spre Cuba, ca să-și întâlnească bunica și să înfrunte secrete de familie adânc îngropate. Camagüey, Cuba, 1866: María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, este prima femeie care lucrează într-o fabrică de trabucuri și care învață să citească. Munca, iubirea, speranțele ei sunt mânjite însă de violență – chiar dacă nu orice obstacol poate fi învins, curajul se transmite peste generații. Din fabricile de trabucuri de secol al XIX-lea și până la centrele de detenție din SUA de azi, din Cuba până în Mexic, iată povestea caleidoscopică a unor femei extraordinare, mame ale căror decizii sunt moșteniri grele, fiice care au tenacitatea să-și spună poveștile, în ciuda celor care vor să le facă să tacă.

„Așa trebuie să se termine toate relațiile, îmi spun. Încet, fără dramolete și tărăboi: doar doi oameni care au devenit instrumente în bătălia zilnică pentru supraviețuire.”

Am vrut să citesc această carte încă de când a fost nominalizată la Goodreads Awards (dacă nu mă îndoiesc). Recent, am pus mâna pe ea și am vrut să intru numaidecât în poveste. Femei și sare, dincolo de a fi un roman în sine, cred că este o colecție de povestiri scurte (deși, într-adevăr, au legătura una cu cealaltă), care urmărește viețile unor femei din mai multe generații, pe  teritorii specifice și, bineînțeles, în registre temporale diferite: Miami, prezent (care urmărește povestea lui Jeanette, dependentă de droguri) și Cuba, în anul 1866, care urmărește povestea lui María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, una dintre singurele femei care lucrează într-o fabrică „dominată de bărbați”. Cu alte cuvinte, povești emoționante de viață, cu și despre femei puternice dar încercate de condițiile sociale și politice în care trăiesc. Subiecte sensibile, abordate într-un stil romanist cu totul și cu totul desăvârșit: Gabriela Garcia chiar scrie deosebit de frumos, aproape liric, bine, cu o atenție deosebită pentru „lucrurile simple” care întregesc și completează viața unui om. Care-i definesc și potențează existența.

„Nu cred că o persoană este cu adevărat o persoană până când nu a venit pe lume, până când nu se anunță astfel. Cred că o rudă e oricine alegi tu să fie. Nu te-am născut pur și simplu. Nu mi te-ai întâmplat din senin. Am ales.”

Nu sunt străin de cărțile care urmăresc mai multe perspective narative, în diferite perioade de timp. Cu toate acestea, este printre primele cărți care NU sunt thriller sau mistery și abordează acest „artificiu literar”. Pot spune că Femei și sare ar fi un fel de roman istoric, dar m-aș putea înșela. Cred că stă mai mult sub dictonul unui roman contemporan, în care o tânără încearcă să-și găsească rădăcinile, pentru a-și înțelege viitorul și a-și trăi prezentul. Nu, nu vorbim despre trecut, fiindcă acesta nu mai este, ci vorbim despre dorința lui Jeanette de a face lumină în viața ei - ceva, acel ceva care parcă nu poate fi descris îi stă în cale, îi pune piedică, i se arată în cele mai neașteptate moduri și în cele mai neașteptate și necunoscute forme. În aceeași măsură, subiectele abordate de Garcia chiar mi-au dat de gândit: feminismul, patriarhatul, ideea de succes, trauma, maternitatea, relația dintre mamă și fiică... Subiecte sensibile, de altfel, dar abordate cu o inteligență aparte. 

„Tu nu ești a bărbatului care m-a violat. Așa am hotărât imediat ce am știut că sunt gravidă.”

O carte care parcă vrea să doboare munții. O carte pe care o poți percepe în multe feluri, și cred că fiecare depinde de experiențele de viață ale, evident, fiecăruia. Femei și sare este o carte pe care o citești rapid, dar pe care vrei să NU o citești rapid pentru a te bucura, dacă pot spune așa, de scriitura efervescentă a autoarei. Stilul liric, dar deseori incisiv, auster, mi-a plăcut la nebunie. Mi s-a părut că Garcia îmi oferă „cu porția” lecții de viață, și-n același timp mă lasă rece fiindcă, ei bine, nu-mi rămânea altceva de făcut: eram neputincios în fața a tot ce se întâmplă. Și nu, nu se întâmplă multe: dar importanța acelor lucruri aparent mărunte este absolut epuizantă. 

„Apoi cerul a dispărut, iar casa s-a întunecat la loc.”

Un roman ca o istorie, despre imigranți, despre teritoriu, despre rasism, politică, despre greșeli și abuzuri. Despre violență și viol. Un roman tragic - și chiar nu mă așteptam la asta -, un roman intim pe care Garcia l-a oferit întregii lumi. Dacă am înțeles bine, este inspirat din propria-i viață; iar asta, în aceeași măsură, îl face să fie și mai dureros, și mai emoționant, și mai incisiv. După ce l-am terminat, l-am pus în acea categorie de „nu-pentru-oricine”, fiindcă nu știu dacă l-aș recomanda chiar oricui. Este o carte diferită, care devine diferită din prisma unor experiențe de viață pe care nu ai vrea să le trăiești. Și, probabil, nici nu ai vrea să citești despre asta. În schimb, uneori, viața se mai întâmplă. Și nu ne mai rămâne decât să ne minunăm (și oripilăm) de realitatea care ne înconjoară. 

Sânge auriu (Nemuritorii, #1), de Namina Forna - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Young Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2021

Traducere: Irina Marina Borțoi

Namina Forna este originară din Sierra Leone și s-a mutat în Statele Unite când avea nouă ani. Are un masterat în producție de film și TV la USC School of Cinematic Arts și o diplomă de la colegiul Spelman. Lucrează ca scenarist în Los Angeles și îi place să spună povești cu personaje principale feminine aprige. Sânge auriu, romanul ei de debut, va face parte dintr-o trilogie și va fi adaptat pentru film, la solicitarea studioului Makeready. Poate fi urmărită pe Twitter, la @NaminaForna, și pe Instagram, la @namina.forna.

„Mă uit în jos, la venele mele, și mi se strânge stomacul când le văd cum strălucesc, cu aurul scânteind înăuntrul lor, iar eu rămân însemnată pentru totdeauna drept impură din pricina acestei esențe demonice. Îmi vine să le smulg din mine, îmi vine să sap atât de adânc, încât să le golesc.”

Deka are 16 ani și așteaptă înfrigurată ceremonia sângelui, după care ar putea deveni oficial membră a satului său. Dar sângele ei nu este roșu, ci auriu – culoarea impurității, ceea ce poate să aibă consecințe mai grave decât moartea. O femeie misterioasă îi oferă posibilitatea să plece din sat și să lupte pentru împărat, într-o armată formată din tinere ca ea: sunt „alaki”, fete aproape nemuritoare cu daruri rare. Și sunt singurele care pot lupta împotriva celui mai mare pericol care amenință imperiul. Deka știe ce primejdii o așteaptă, dar își dorește să-și găsească locul. În drum spre capitală, unde se va pregăti pentru cea mai mare bătălie din viața ei, va descoperi însă că marele oraș înconjurat de ziduri ascunde multe surprize. Nici locul, nici oamenii nu sunt chiar ce par a fi – nici măcar Deka.

„- Omorâți-mă, șoptesc eu, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Trebuie să știți cum. Sunt o mârșavă în ochii lui Oyomo. Sunt o mârșavă.”

Well, înainte de toate haideți să ne oprim din citit (sau din scris) și să mai admirăm, încă o dată, cât de minunată este coperta acestei cărți. De altfel, nimic neașteptat pentru o carte care ascunde o poveste atât de bună. Dumnezeule, eu nu mă dau în vânt după fantasy, iar asta probabil o știți deja, dar mi-a plăcut la neeeebunie această carte. Mi-a oferit de toate, și chiar dacă n-aveam așteptări de de toate, fiindcă nu prea știu de fapt ce înseamnă „de toate” când vine vorba de un fantasy, știu că am avut parte de: context istoric genial (bifat), intrigă neașteptat de bine fructificată (bifat), personaje care mi-au plăcut de la bun început (bifat), întâmplări și magii și chestii bizare (bifat, bifat, bifat). Dar, de departe, ce mi-a plăcut cred că cel mai mult a fost evoluția personajului principal, Deka, o tânără care, oh, este mult mai mult decât ar fi crezut vreodată (bifat). 

„- În următoarele luni îi veți înfrunta pe cei mai înspăimântători monștri din Otera, însă nu îi veți înfrunta singure. Noii voștri uruni vă vor fi alături la fiecare pas. CHiar și în timp ce vă încheiați antrenamentul inițial, ei vor fi de cealaltă parte a zidurilor, așteptând să vi se alăture, frații voștri de arme.”

Sânge auriu chiar a fost o surpriză literară neașteptată. Nici nu știu de unde să-ncep pentru a vorbi despre ea. O carte puternică - un debut literar, de fapt, extrem de bine cotat, plin de succes, care surprinde puterea adevărată a femeilor: violență fizică, misoginie, abuz, rasism, marginalizare, dar și speranță, putere, curaj, dârzenie și îndrăzneală. Și scene de luptă dintre cele mai spectaculoase, întâmplări dintre cele mai neașteptate și multă, multă magie și mult misticism și un strop de mitologie (locală) care m-au convins că, într-adevăr, merită 5 steluțe. Deși premisa cărții este destul de simplă - Deka, personajul principal, împreună cu celelalte tinere din sat trebuie să treacă un ceremonial al sângelui care să dovedească puritatea acestora, tralala, Deka nu este pură și cu toții (chiar și familia) se întorc împotriva ei, este salvată, ajunge să devină soldat în armata unui rege din care fac parte alte fete „cu sânge auriu” -, Namina Forna reușește să redea o poveste genială despre curaj, determinare, păstrând în același timp registrul fantasy al cărții. În fine, este vorba și despre niște creaturi ciudate, urlătorii-morții, care sunt mai legați de Deka decât am putea crede. Dar nu vă spun mai multe, pentru că nu are niciun sens. 

„- Ce e ciudat la tine, Deka, e că gândurile tale se învârtesc mereu. Gândești și gândești și mintea ți se rotește în cercuri mici și fine și totuși nu surprinzi niciodată adevărul. Ți-am spus că îți voi da toate răspunsurile înainte de sfârșitul campaniei și așa voi face. Îți voi spune tot ce trebuie să știi, la momentul potrivit. Deocamdată, iată ce trebuie să știi: există mai multe feluri de monștri pe lumea asta. Tu nu ești unul dintre ei.”

Povestea se desfășoară într-un ritm alert, iar pe parcursul cărții avem parte de muuuulte situații tensionate, întorsături de situație, secrete care ies la iveală și interese dintre cele mai bizare și periculoase. Intențiile împăratului ridică, iarăși, semne de întrebare, întrucât el vrea să se folosească de puterile fetelor cu sânge auriu pentru a stârpi, de la rădăcină, seminția urlătorilor-morții. Supuse unor antrenamente extreme, fetele duc o viață grea și trebuie ca oricând să fie pregătite să cunoască moartea - până la urmă, ăsta este prețul pe care trebuie să-l plătească pentru impuritatea sângelui lor. Forna se folosește de Sânge auriu, dacă pot spune așa, pentru a explora ce înseamnă să fii femeie într-o societate patriarhală, ce înseamnă să-i sfidezi pe cei care îți înjosesc valoarea - și, credeți-mă, face o treabă strălucită. Legăturile de prietenie pe care Deka le leagă cu celelalte fete chiar m-au emoționat, precum și alte întâmplări care vizează „tăria” acestora. Se respectă reciproc, se admiră și sunt vulnerabile atât una față de cealaltă, cât și față de pericolul care amușină la fiecare pas. 

„E întuneric când mă trezesc și o liniște stranie. Zgomotul și mulțimile din piața satului au dispărut, înlocuite de umbre, frig și tăcere. Unde mă aflu? Arunc o privire în jur, cu răsuflarea chinuită și sacadată, și descopăr că sunt într-un loc care seamănă cu o pivniță, cu butoaie de ulei stivuite ordonat și aliniate de-a lungul pereților din piatra închisă la culoare. Încerc să mă ridic, dar mă oprește ceva: cătușe de fier aspru, un set pentru picioare și o pereche asortată pentru încheieturile mâinilor. Trag și răsucesc, respirând din ce în ce mai greu, dar cătușele tot nu se mișcă. Au fost bătute în zidul din spatele meu. Un urlet mi se înalță din gâtlej.”

Chiar mi s-a părut a fi un roman excelent - eu, cel puțin, nu prea am grade de comparație, etaloane, din acest punct de vedere, dat fiind faptul că nu prea citesc fantasy. În schimb, Sânge auriu chiar a avut personaje frumoase, puternice, de care m-am apropiat rapid, un love story delicios, o intrigă interesantă și, în general, toate abordările tematice au fost pe placul meu. Nu mai vorbesc de sfârșit, care chiar cred că a lăsat loc de un al doilea volum plin de surprize - chiar sunt curios cum o să exploateze Forna, în continuare, povestea. Am putut simți inima autoarei în această carte, iar Deka chiar pare a fi un fel de proiecție a acesteia. Într-adevăr, este o carte care te prinde de la bun început și în care toate elementele se-mbină într-o creație a cărei succes nu este obscur, ci chiar explicabil!

Zapping prin Biblie, de Éric Denimal - Nou la Editura RAO

În colecția Zapping prin, Editura Rao lansează un nou volum ce are ca temă cea mai cunoscută carte din lume, Biblia: Zapping prin Biblie.

De la Tora la scrierile Apostolilor, de la Adam la Iisus, de la Potop la Înălţare, trecând pe la judecata lui Solomon şi trădarea lui Iuda, cartea de faţă descifrează şi analizează cele mai mari evenimente biblice într‑un mod clar şi original. Ne vorbeşte despre destinele excepţionale ale bărbaţilor şi ale femeilor ale căror poveşti de dragoste şi ură, pasiuni şi speranţe, loialităţi şi trădări au modelat cultura noastră şi au dat sens lumii. O clarificare esenţială a unui text fondator al civilizaţiei occidentale. Texte clare şi pline de informaţii. Peste 350 de ilustraţii. O lumină asupra formării şi semnificaţiei cărţilor care alcătuiesc Biblia. O privire de ansamblu asupra celor mai mari episoade biblice şi semnificaţia lor. 

Éric Denimal s-a născut în 1953. A studiat teologia protestantă, apoi a fost redactor-șef al săptămânalului Le Christianisme au XXe siècle și a condus Éditions LLB (Ligue pour la lecture de la Bible) timp de zece ani. Jurnalist, lector, cronicar radio, acum se dedică în principal scrisului și prelegerilor bazate pe temele sale preferate, în special cărţi despre credința creștină.

Ochiul lumii, într-o ediție specială Amazon - Nou la Editura RAO

Odată cu lansare ecranizării seriei Roata Timpului, Editura Rao va lansa o ediție specială, cu un format mare și o copertă inspirată din producția Amazon.

Roata Timpului este una dintre cele mai populare și consistente serii de fantasy din toate timpurile, cu peste 90 de milioane de cărți vândute. La sfârșitul lui 2021, primul volum a fost adaptat pentru televiziune într-o coproducție Amazon Studios și Sony Pictures Television. Difuzată de canalul de streaming Prime, prima parte a serie a devenit imediat un succes, intrând în topul celor mai vizionate seriale din anul 2021. În anul 2022 este prevăzută o nouă sesiune de filmări pentru continuarea acestei serii.

Ochiul lumii, primul volum din seria Roata Timpului: O lume a luminii şi a umbrelor unde binele şi răul se războiesc dintotdeauna. Aceasta e lumea din Roata timpului, cea mai mare operă fantasy a zilelor noastre.I ar umbra a căzut pe pământ, şi lumea s-a fărâmiţat piatră cu piatră. Oceanele s-au retras, iar munţii au fost înghiţiţi, şi popoarele s-au împrăştiat prin cele opt colţuri ale lumii. Luna era ca sângele, iar soarele era precum cenuşa. Mările fierbeau, iar cei vii îi invidiau pe cei morţi. Totul era sfărâmat şi totul se pierduse, în afara amintirii. Şi mai presus de orice rămăsese o amintire, a celui care adusese umbra şi frângerea lumii. Şi i s-a spus Dragonul.

Ce este viața?, de Paul Nurse - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 188

Anul apariției: 2021

Traducere: Alexandru Babeș

Paul Nurse (n. 1949), genetician și specialist în biologie celulară, a identificat felul în care este controlată reproducerea celulară, proces aflat la baza creșterii și dezvoltării tuturor organismelor vii. Este directorul Institutului Francis Crick din Londra. În plus, a condus Cancer Research UK și a fost președinte al Universității Rockefeller și al Societății Regale. Este laureat (împreună cu Leland Hartwell și Tim Hunt) al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (2001) și a fost distins cu Premiul Albert Lasker și cu medaliile Regală și Copley din partea Societății Regale. A fost înnobilat în 1999 și i s- a acordat Legiunea de Onoare din partea Franței în 2003 și Ordinul Soarelui Răsare din partea Japoniei în 2018. A făcut parte vreme de 15 ani din Consiliul pentru Știință și Tehnologie și este în prezent consilier științific principal pentru Comisia Europeană și administrator al British Museum.

„(...) îmi propun să ajungeți, după încheierea acestei lecturi, la o înțelege mai bună a felului în care suntem cu toții conectați: voi, eu, acel delicat fluture galben și toate celelalte ființei vii de pe planetă.

Tot ce sper este că, împreună, vom înțelege mai bine ce este viața.”

Suntem peste tot înconjurați de viață. Dar ce înseamnă cu adevărat să fii viu? Laureatul Premiului Nobel Paul Nurse și-a petrecut cariera științifică dezvăluind felul în care funcționează celulele vii. În această carte, Nurse își propune să definească viața într-un mod accesibil oricărui cititor și astfel ne poartă într-o aventură a descoperirii lumii vii prin raportare la cinci idei cruciale din biologie: celula, genele, evoluția prin selecție naturală, chimia vieții și viața ca informație. Folosindu-se de experiențele personale din laborator și nu numai, autorul ne împărtășește provocările, întâmplările norocoase și captivantele momente ale descoperirii științifice. În textul său, Nurse lasă să se întrevadă admirația pe care o nutrește pentru bogăția vieții și importanța pe care biologia o are pentru viitorul nostru și al planetei. Dacă vrem să supraviețuim provocărilor cu care se confruntă omenirea în prezent (de la schimbările climatice la pandemie, pierderea biodiversității și siguranța alimentară), este vital ca toți să înțelegem ce este viața.

„Trăim într-un univers vast și copleșitor, dar viața care prosperă chiar aici, în colțul nostru minuscul, este una dintre părțile cele mai fascinante și mai misterioase ale acestuia.”

Așteptam scrierea unei astfel de cărți încă de când am aflat că Paul Nurse a fost laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (2001). De când mă documentam pentru ceva legat de facultate, am dat peste multe articole scrise de Nurse care mi-au atras atenția. După cum probabil bine știți, sunt un mare fan al cărților de non-ficțiune, în speță a celor de știință. Și tare am vrut să citesc și această carte. Deși lecturarea ei nu a venit cu prea multe informații extra, suplimentare, dat fiind faptul că eu chiar citesc multe cărți din domeniul științei, motiv pentru care pot spune că sunt deja inițiat în domeniu și am o cultură vastă, cartea lui Nurse, Ce este viața?, m-a atras prin accesibilitate, ușurința cu care poate fi citită și, în același timp, domeniile vaste pe care le acoperă, livrându-i cititorului informații pe care le poate înțelege și fără a fi vreun cunoscător al domeniului.

„Această întâlnire dramatică și tulburătoare mi-a dezvăluit cât de strâns înrudiți suntem cu aceste creaturi magnifice. Este o legătură ce se extinde dincolo de gorile, la restul maimuțelor antropoide, la mamifere și alte animale și, prin intermediul unor bifurcații mai vechi ale arborelui filogenetic, chiar și la plante și microbi. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai bune motive pentru ca omului să-i pese de întreaga biosferă: toate formele de viață cu care împărtășim planeta sunt rudele noastre.”

Ce este viața? O întrebare la care, deseori, am fost nevoiți să răspundem la diferite cursuri pe care le-am susținut la facultate. O întrebare la care oamenii de știință și filosofii încearcă de mult timp să găsească răspunsuri „viabile”. Ce anume diferențiază organismele vii de cele care nu sunt vii? Deși filosofia ar putea răspunde, într-o anumită măsură, la această întrebare, cred că răspunsul nu ar fi cel mai probabil complet sau pe deplin satisfăcător (cel puțin, nu pentru mine). Biologii, oamenii de știință, sunt cei care după părerea mea au avizarea și pregătirea necesară pentru a răspunde fundamentat la aceste întrebări. Deoarece ei sunt cei care încearcă să descopere, să rezolve probleme de fizică și chimie ale organismelor vii. Totuși, pentru a răspunde acestei întrebări, este necesar să știm cum a apărut ea, cum a evoluat și încotro se-ndreaptă. Atunci când vom putea stăpâni aceste „divergențe” ale vieții, cred că ne vom apropia mult mai mult de un răspuns viabil, obiectiv.

„Evoluția prin selecție naturală descrie felul în care organismele au apărut și în care pot urmări anumite obiective. Acest mecanism este determinat de hazard și dirijat de necesitatea de a genera forme de viață din ce în ce mai eficiente. Cu toate acestea, evoluția nu ne spune foarte multe despre felul în care funcționează cu adevărat organismele.”

Viața, după cum ne putem da seama, este incredibil de complexă. De fapt, este atât de complexă încât cu greu poate fi „sistematizată”, definită, înscrisă în criteriile teoretice ale unui document științific. Viața este într-o continuă evoluție de aproximativ 3,5 miliarde de ani încoace. La început, viața era constituită doar din organisme unicelulare, care trăiau în medii dintre cele mai neobișnuite: la temperaturi extrem de scăzute sau chiar pe magma vulcanilor. Toată biodiversitatea pe care o cunoaștem astăzi are un strămoș ancestral, comun, reprezentat de un organism unicelular. Ramurile vieții, arborii filogenetici ai biologiei se întind la nesfârșit. Tocmai de asta ofer creditul meu cărților de popularizare a științei, fiindcă în viața de zi cu zi probabil nu ne punem astfel de întrebări. Iar aceste cărți ne reamintesc că există o legătură formidabilă, irefutabilă între noi, oamenii, și toate celelalte organisme vii - atât la nivel celular, cât și la nivel genetic, evolutiv și chimic, printre multe alte considerente din această tagmă. Completată de câteva povești fascinante despre viața și munca sa, într-o carte care pare, de fapt, destul de „personală” - alt aspect remarcabil, având în vedere că este o carte de popularizare a științei -, fiind clar și accesibil, volumul Ce este viața? chiar nu trebuie să lipsească din biblioteca celor pasionați de știință. 

„Imaginea acceptată pe care o avem astăzi despre viață este cea potrivit căreia celulele și, în consecință, toate organismele vii sunt mașinării chimice și fizice uimitor de complicate, dar în ultimă instanță comprehensibile. În prezent, biologii continuă să dezvolte această perspectivă, încercând să descrie și să catalogheze toate componentele acestor mașinării vii și incredibil de complexe. Astăzi, cei care vor să facă astfel de cercetări au acces la tehnologii performante ce permit sondarea complexității celulelor vii.”

De fapt, cred că această carte funcționează remarcabil de bine ca o introducere în biologia modernă. Paul Nurse nu numai că ne ghidează prin etapele majore care au constituit „devenirea vieții” (Celula, Gena, Evoluția prin selecția naturală, Chimia vieții și Viața ca informație), dar ne împărtășește și opiniile sape despre viață, societate, religie, virusuri și viitor, printre altele. Ce este viața? reușește să împacheteze și să livreze cititorului o cantitate surprinzătoare de conținut inteligent, într-o formă informativă ușor de înțeles, ușor de raționat, ușor de integrat în cunoștințele generale ale cititorului. Reamintind de o altă carte extrem de influentă din anii 1940 a fizicianului cuantic Schrödinger, cartea lui Nurse reprezintă o componentă majoră a modului în care înțelegem natura vieții. În cele din urmă, este o carte pe care chiar aș recomanda-o cuiva face primii pași în înțelegerea marilor idei ale biologiei moderne, ale modului în care funcționează, este construit, și a modului în care „a devenit” de-a lungul timpului. N-am să spun mai multe, fiindcă este de prisos, deoarece cred că v-ați făcut o idee despre ce este această carte. Dacă sunteți pasionați de știință sau nu, cu siguranță măcar o dată v-ați pus această întrebare, Ce este viața?, și mulțumită oamenilor de știință, a filosofilor, avem răspunsuri care ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine cum stă treaba cu lumea în care trăim. Să aveți doar lecturi frumoase, pe placul vostru!

Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2021

Traducere: Luana Schidu

Narine Abgarian s-a nascut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistica de Stat V. Briussov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pioet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). În prezent, se realizează un serial TV de zece episoade pornind de la trilogia sa. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost numită cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai aparte voci ale literaturii ruse contemporane, printre care: Ponaexavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), Liudi naoego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Daloe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon, roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, devenit, de asemenea, bestseller. În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.

„Cu timpul, biblioteca a ajuns să pară un babilon al viețuitoarelor, își găseau aici adăpost tot felul de păsări și insecte și se înmulțeau cu un sârg uluitor. Anatolia lăsa pe pervazuri farfurioare cu apă îndulcită pentru fluturi și gărgărițe, meșterise câteva hrănitoare pentru păsări și sădise în curte o mică grădină de zarzavat, spre bucuria furnicilor. Astfel își petrecea zilele, foșnind paginile cărților ei iubite, care miroseau a piele și clei, fără copii și nefericită, înconjurată de creaturi nevinovate la serviciu și torturată de ura soțului ei în casa părintească.”

O lume în care personajele și întâmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârșit. În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decât a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii așezări din vârf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfârșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.

„- Păi soțul ei era tot deștept și citit? a pufnit Satenik. Despotul ăla fără suflet o omora în bătăi, iar ea, atât de educată, îndura. Uită-te la tine, ești un bărbat cumsecade, muncitor, de nădejte. N-ai ridicat o mână asupra lui Magtahine, deși ea, fie-i țărâna ușoară, de multe ori cerea o chelfăneală zdravănă. Educația, Vaso-djan, nu aici trebuie să fie, a zis a Satenik, bătând cu degetul în fruntea vărului ei, ci uite-aici, în inimă - și a pus palma pe pieptul lui.”

O carte ca un dialog între tine și un prieten din copilărie, un prieten care îți cunoaște adâncimile de neatins ale sufletului. Un prieten căruia i te-ai destăinuit în acele momente pe care le-ai considerat a fi cele mai grele din viața ta. O carte ca o șoaptă, ca un cântec, ca un basm, ca o poezie, ca un pansament, ca o poțiune, ca un suflet. O carte pe care am vrut să o citesc încă de când a apărut. O carte despre care am avut certitudinea că o să-mi placă extraordinar de mult - ceea ce s-a întâmplat, de fapt. Din cer au căzut trei mere nu e doar o carte: e o viață, e o istorie, este manuscrisul unei lumi, este drapelul minunilor, al posibilităților, al speranței. Mereu m-am gândit: ce poate fi mai dureros decât să speri? Ce poate defini o neputință mai mare decât aceea de a spera? Cum zicea și Ludmila Ulițkaia, romanul lui Narine Abgarian este „balsam pentru suflet”. Eu l-am perceput ca o carte care te-ajută să te ridici. Care te ia de mână și-ți spune „haide, o fi greu, dar știu că poți, știu că ai în tine tot ce-ți trebuie pentru a te ridica din nou”. O, Doamne, ce carte! Poate par mult prea impresionat, nici nu știu, dar nu cred că are rost să vorbesc în termenii unei critici viabile și argumentative referindu-mă la de ce mi-a plăcut cartea. E simplu: nu pot să teoretizez asta, pur și simplu am trăit-o, am simțit-o, am iubit-o. La fel de bine, chiar, aș putea trece aceste verbe la prezent: trăiesc, simt și iubesc, încă, această carte.

„(...) și se mira cum de nu observase înainte această legătură necondiționată dintre ea și tot ce o înconjoară - fie oameni, păsări sau pietrele din vechiul cimitir. «Nu există rai, dar nici iar nu există», a înțeles deodată Anatolia. «Fericirea e raiul, amărăciunea e iadul. Și Dumnezeul nostru e pretutindeni nu numai fiindcă-i atotputernic, ci și fiindcă El este în toate acele fire nevăzute care ne leagă unii pe alții».”

Anatolia Sevoyants, în vârstă de cincizeci și patru de ani, locuiește în Maran, un sat armean izolat, parcă uitat de Dumnezeu, lăsat într-un colț al Universului. Convinsă că are o boală fatală, Anatolia își scoate hainele de înmormântare din dulap, le așază frumos, deschide ferestrele pentru ca sufletul ei să poată scăpa dintre pereți atunci când are să moară, să poată săgeta spre ceruri, și se așază pe pat, pentru a plăti datoria vieții. Viața în Maran nu fusese ușoară pentru Anatolia - de fapt, pentru cine a fost viața ușoară în Maran? Căsătorită timp de optsprezece ani cu un bărbat insensibil, indiferent și violent, pentru Anatolia cărțile erau singura scăpare, singurul leac și singura terapie împotriva unei lumi atât de mici: ea devine bibliotecara satului, îngrijindu-se de mica încăpere cu cărți ca de propria-i locuință. Însă atunci când pare că nu mai există speranță, în viața Anatoliei apare cineva... Cineva care-i va readuce lumina în suflet, zâmbetul pe buze și va înlocui moartea cu viața. Boala cu frumusețea. Durerea cu mângâierile tandre ale altei mâini. 

„(...) lumea e mică, iar noi suntem mari, deși, din naivitate și prostie, toată viața credem că-i pe dos.”

Din cer au căzut trei mere este un roman care descrie, pe lângă încercările și necazurile unei populații în scădere dintr-un sat armean izolat, frumusețea vieții. Importanța lucrurilor mărunte, a oamenilor care încă cred în ceva, încă cred în viața obișnuită, dar frumoasă, simplă, dar mai aproape de Dumnezeu. Un roman cu scene de realism magic, în care universul limitat al sătenilor din Maran, simpatici, înțelegători și cărora din când în când le mai place să bârfească - este conectat, printr-un fir telegrafic antic, de restul lumii. Cât de mult mi-au plăcut culorile locale pe care le-a creat Abgarian, cât de mult mi-a plăcut atmosfera, toate obiceiurile pe care autoarea le-a descris. Cât de mult m-am apropiat de personaje, trăind alături de ele și cu ele, încercat de emoții dintre cele mai acute și intense. Povestea este împărțită în trei părți - Pentru cel care a văzut, Pentru cel care a povestit și Pentru cel care a ascultat -, iar în prima este vorba despre Anatolia, în a doua despre familia Melikant, iar în a treia ne întoarcem la Anatolia. Realismul magic este presărat în momente cheie ale poveștii, când bătrânii reamintesc întâmplări care, de-a lungul veacurilor, le-au încercat satul. Frumusețea povestirii (și a poveștii) este inconfundabilă, plăcută, este subtilă și cu substrat. 

„(...) despre ploaia măruntă din ziua când a născut lupoaica, despre cei șapte pui ai ei, care s-au împrăștiat prin lume, dar s-au întors lupi mari și puternici tocmai când ea își pierduse nădejdea că-i va mai vedea, despre vântul care aduce pe aripile lui iuți vești despre cei care de mult nu mai sunt, despre vița-de-vie care ajunge până la cer, pe crengile căreia dorm păsările raiului...”

O poveste a fericirii, durerii, suferinței și speranței. O poveste a firelor nevăzute care leagă, între ei, oameni și lumi, lumi și oameni. Destine care se întrezăresc a fi sortite la o viață împreună chiar și-n cele mai târzii ceasuri. Fiindcă, indiferent de cum vine fericirea, aceasta este angrenajul suprem al lumii în care trăim. Din cer au căzut trei mere este povestea pe care o voi purta în suflet mult, mult timp de-acum înainte. Este cartea care va deveni etalon pentru mine, și pot spune de pe-acum că se va regăsi, cu siguranță, în topul celor mai bune cărți citite în anul 2022, deși anul e abia pe începute. Nu pot să nu o recomand, fiindcă mie, unul, mi-a plăcut teribil de mult. Sunt sigur că și vouă v-ar plăcea, fiindcă am auzit doar păreri bune despre aceasta. De altfel, chiar nu are cum să nu-ți placă o carte atât de bine scrisă, cu o poveste atât de palpabilă, atât de ușor de integrat în propria-ți viață. Să aveți lecturi cât mai frumoase, pline de spor! 

Carte nouă: Promit, de Lebron James (Editura RAO)

Lebron James este un jucător de baschet, filantrop, producător, autor și tată, câștigător al mai multor campionate NBA. James a crescut în Akron, Ohio, unde continuă să creeze schimbări generaționale prin fundația sa LeBron James Family, care își concentrează eforturile pe ajutarea tinerilor prin educație. În 2018, fundația sa a deschis Școala I PROMISE, concepută pentru a ajuta elevii defavorizați și întreaga lor familie să aibă succes în școală și nu numai. Este unul dintre cei mai cunoscuți sportivi din lume. Este idolul a numeroși copii, fiind un exemplu de seriozitate și de fairplay nu doar în baschet, ci în lumea vedetelor. Ca sportiv, LeBron este singurul jucător din istoria NBA care a câștigat campionate cu trei echipe diferite (Cleveland Cavaliers, Miami Heat, Los Angeles Lakers), fiind ales MVP (cel mai valoros jucător) în finală.

Școala I PROMISE

O carte ilustrată plină de viață și de inspirație care ne amintește că succesul de mâine începe cu promisiunile pe care ni le facem nouă înșine și comunității noastre de astăzi. O prezentare optimistă și un text rimat al lui LeBron James, împreună cu ilustrații vibrante realizate perfect pentru un public divers de Nina Mata, câștigătoare Geisel Honor. Această carte are puterea de a inspira toți copiii și familiile să fie cei mai buni dintre ei. O carte motivațională scrisă de unul dintre cei mai buni sportivi din lume care invită toți copii să învețe, să socializeze și să își propună scopuri de mici.