🪶 FRAGMENT 🪶
Treizeci și șapte
Cerul se mai înnorase și nu era multă lume pe
afară, iar pașii lor scrâșneau pe potecă. Mai sus erau vilele elegante ale
diplomaților, împrejmuite de garduri și prevăzute pe alocuri cu ferestre cu
gratii. Micaela se uită la comisarul Hellner, care fusese reținut și îngândurat
o vreme. Acum își dregea glasul ca înaintea unui discurs sau a unei
mărturisiri.
— Cu numai un an în urmă, ar fi fost
inimaginabil să merg așa cu tine, pregătindu‑mă să‑ți vorbesc despre Claire Lidman. Dar cum am zis, situația s‑a schimbat.
— Ce s‑a întâmplat?
Zâmbi puțin trist și își scoase ochelarii de
soare.
— Putem spune, din păcate, că nu mai avem de
ce să ne facem griji. S‑a întâmplat deja ce ne‑a fost teamă că o să se întâmple, iar acum vrem doar să întindem o mână și să sperăm, întrucâtva egoist, că o să primim ajutor.
— Nu cred că înțeleg.
— Nici nu trebuie. Nu așteptăm până dăm de
Rekke?
— Fă‑mi doar o mică introducere mai întâi, să pricep despre ce‑i vorba.
Hellner se opri și clătină din cap.
— Nu, nu! Să așteptăm, altfel trebuie să mă
repet. Dar bine… da, vezi tu… nici măcar nu mai sunt prea consecvent.
— Consecvența e supraapreciată, încercă ea.
Comisarul râse dezarmat.
— Bine, iată pe scurt: Claire Lidman trăiește.
Dar de asta v‑ați dat deja seama. Sau, mai
bine spus, sperăm că trăiește. Ultimul semn de
viață pe care l‑am primit de la ea a fost în martie anul acesta, nu cu mult înainte de a fi făcută fotografia aceea.
Micaela tresări și își încordă atenția.
— Ce s‑a întâmplat atunci?
— A dispărut pur și simplu. Niciuna dintre
persoanele noastre de contact nu a mai dat de ea, ceea ce ne îngrijorează
foarte tare. Dar noi știam, datorită camerelor de supraveghere și a unor
martori, că a vizitat Veneția, ceea ce nu‑i e caracteristic. Nu‑i stătea defel în obicei să viziteze astfel de locuri
publice. Dar poate ar fi mai bine să o iau de la început, mai pe scurt.
Micaela aprobă din cap, iar Hellner încetini
pasul și își coborî vocea.
— Și ce urmează Rekke știe deja, așa că pot
intra și în povestea asta. La sfârșitul anilor 1980, ne‑am hotărât să pornim o ofensivă împotriva crimei organizate. Am rămas consternați să constatăm că până și companiile financiare și băncile serioase acceptau tot mai des capital provenit din activități criminale. Majoritatea
acceptau pentru că banii erau bani; ăsta era spiritul vremii. Dar altora le era teamă, și pe bună dreptate. Mureau și dispăreau oameni și foarte puțini erau puși sub acuzare. Era ca o otravă în societate, iar noi primiserăm
instrucțiuni din partea guvernului să luăm măsuri. Inițial, a fost un proiect
comun european. Erau șase sau șapte agenții naționale din Europa care colaborau
și am primit numaidecât resurse și oameni. Rămânea doar întrebarea: de unde să
începem? Să pornim de la niște agenți neînsemnați și de la ei să ajungem mai
sus, sau dimpotrivă, să începem cu un pește mare și să atragem atenția imediat?
Ne‑am decis pentru a doua variantă și a apărut imediat un nume.
— Gabor Morovia.
— Exact, era alegerea perfectă: fermecător,
ager, matematician și prieten al puterii, amic cu oameni gen Putin, deși pe
atunci acesta era un simplu funcționar KGB la Dresda. Dar Morovia avea o
poveste fantastică și, dintre toți ticăloșii pe care i‑am luat în considerare, din jurul lui dispăreau cei mai mulți oameni. Mulți fuseseră arși sau torturați până la moarte și toți ne simțeam extrem de motivați. Trebuia să‑l închidem pe diavolul
ăsta. În același timp, am fost avertizați că n‑am avea nicio șansă. Se spunea că are protectori puternici peste
tot.
— Ca statul suedez, de exemplu, interveni
Micaela.
— Da, dar asta a fost mai târziu. La începutul
anilor 1990, în toamnă, ancheta asupra lui Morovia era proiect prioritar la
nivel înalt și s‑a ivit și o ocazie neașteptată. Cu siguranță că poți să‑ți dai seama despre ce era
vorba. Claire Lidman a venit la Departamentul pentru investigarea criminalității economice dispusă să vorbească. Chiar eu am primit‑o.
— Ce știa?
— Era tulburată, era dimineață devreme și nu
cred că dormise prea mult. Îi era greu să stea jos și avea ceafa înțepenită. N‑a spus direct și nici nu era un subiect despre care să‑și dorească să vorbească, dar mi‑am dat seama imediat că i se întâmplase ceva care o motivase
suplimentar.
Se vedea pe ea că era furioasă.
— Ce voia să povestească?
— Ce știa. Avea și documente: însemnări,
jurnale, liste de nume. Dar mai ales — și asta a fost hotărâtor — avea
informații care sprijineau ipoteza că una din prietenele ei de la școala din
Londra fusese ucisă la Madrid.
— Sofia Rodriguez.
— Exact, și în momentul în care am înțeles că‑i putem confirma mărturia, am știut că l‑am prins.
— Părea promițător, remarcă Micaela.
— Exact. Era un moment mare, întrevedeam un
succes. În același timp, ne dădeam seama la ce risc o expuneam și am început să
luăm măsuri ca să le oferim protecție și ei, și soțului ei.
— Deci Samuel făcea parte din ecuație la
început?
— Oh, da, n‑aveam de gând să‑i despărțim, mai ales că era ultimul lucru pe care și l‑ar fi dorit Claire. Îl iubea pe Samuel și spunea tot timpul că nu se descurcă fără el.
— Totuși, el nu a urmat‑o.
— Nu, Claire s‑a panicat brusc și s‑a răzgândit. Ni s‑a părut de neînțeles și am purtat multe discuții lungi cu ea din cauza
acestei crize. Dar a refuzat să se lase înduplecată. De‑abia apoi am înțeles, când noi și poliția spaniolă i‑am regizat moartea.
— Ce anume?
— Că aștepta un copil.
— Deci e adevărat?
Trecură pe lângă o vilă masivă din cărămidă,
unde două femei râdeau într‑un balcon.
— Exact, era însărcinată, continuă Hellner.
Dar nu știa cu cine. Cel mai probabil, desigur, era copilul lui Samuel și era o
veste bună, o întâmplare fericită. Claire și Samuel încercau de multă vreme să
aibă copii, iar ea își dorea foarte mult o pauză și ceva nou pentru care să
trăiască. Dar exista un risc, unul mic, să fie copilul lui Morovia, ceea ce ar
fi fost catastrofal, zicea ea, iar noi eram de acord. Deci înțelegi…
— Spera și în același timp era îngrozită.
— Da, iar săptămânile treceau, iar ea voia și
nu voia să facă avort. Nu‑i era ușor bietei femei. Cu toate
astea, am avut și zile luminoase. Am plasat‑o pe Claire într‑o locuință protejată, într‑o cabană din Alpi, la granița cu Austria. Avea gărzi, firește, și unul dintre noi era tot timpul cu ea. Mai stăteam și eu acolo uneori. Seara, când beam ceai și jucam șah — primeam lecții de la ea, vreau să spun —, aveam discuții serioase despre viață. O frământa gândul că Samuel o credea moartă și îmi amintesc că‑mi făceam griji să
nu ia legătura cu el. Totul trebuia făcut cu cea mai mare atenție.
— Desigur.
— Dar am făcut și planuri complicate pentru o
eventuală reîntâlnire, pentru că trebuia să fie copilul lui Samuel. Trebuia să
fie. Așa spunea Claire tot timpul și până la urmă ne‑a convins și pe noi, toți visam la un final fericit al poveștii. Ne bucura ideea că soțul și soția se vor regăsi alături de un copil și am discutat îndelung cum să‑l aducem acolo pe Samuel și să‑i explicăm dispariția. Era ceva uriaș din toate punctele de vedere.
— Dar nu era copilul lui Samuel, sau cum?
Hellner îi aruncă o privire care o făcu să
creadă că poate copilul era totuși al lui Samuel.
— Am fost toți foarte ușurați după naștere. N‑am să uit niciodată discuția cu Claire. Avea o așa bucurie în glas… continuă comisarul, ridicându‑și privirea spre Muzeul
Tehnic aflat în fața lor.
***
Când Rekke o văzu pe Micaela spre Nobelgatan,
simți o împunsătură de dorință, dar poate și de regret. Ar fi trebuit să fie
mai bun cu ea. Apoi se întoarse înverșunat spre William Fors.
— Continuă! îl îndemnă el.
— Am fugit acasă, atâta tot. Și a doua zi, pe
seară, am auzit că Ida murise. Stăteam și mă uitam la știri. La numai o
jumătate de oră după aceea, Magnus a sunat la ușă. Nu părea să arate mai bine.
Nu cred că dormise vreun pic. În mână avea un plic cu poze primite printr‑un curier, pe care le‑a așezat pe masa din bucătărie. Erau neclare, făcute cu un teleobiectiv pe întuneric și mi‑a trebuit un moment înainte să pricep despre ce era
vorba. Era o întreagă serie de fotografii cu Magnus ieșind de pe Torstenssonsgatan și se putea vedea, exact cum văzusem și eu,
că era tulburat și șocat. Magnus a pus pozele una câte una pe masă până când…
— Ai apărut și tu într‑una din ele.
— Da, într‑una din fotografii eram noi doi discutând și eu arătam dacă nu șocat, cel puțin ca și cum aș fi avut ceva de ascuns, așa că m‑am speriat. Se
vorbea deja de suspiciuni de omor. Am întrebat cine a făcut pozele, dar Magnus n‑a vrut să‑mi spună. Mai bine să nu știu, așa a zis. „Dacă e să trec asta sub tăcere, atunci trebuie cel puțin să pricep ce s‑a întâmplat“, am strigat eu și atunci mi‑a povestit. Primise
un apel în toiul nopții. Cineva — nu a spus cine — îl sunase și îi spusese că fratele lui a pățit ceva
grav.
— Eu?
— Da, Hans, tu. Era urgent, îi comunicase
vocea, și îi dăduse adresa din Torstenssonsgatan, iar Magnus a plecat n grabă.
Susținea că habar n‑avea că acolo stă Ida. N‑a făcut decât să fugă în noapte, iar când a ajuns acolo, Ida era
moartă în pat. Evident că acesta era motivul
convorbirii. Cineva voia ca el să o vadă și să devină implicat în poveste.
O clipă, Rekke nu mai auzi ce spunea William
Fors. Îl vedea numai pe Magnus în fața lui, Magnus din vremea în care nici nu
puteai să ghicești în el un amator de jocuri de putere, ci doar un tânăr
preocupat de sine, care nu mergea niciodată la concertele fratelui său pentru
că nu suporta să stea în umbra lui. Această persoană — figura aproape
înduioșătoare a fratelui mai mare care nici nu știa ce să facă cu voința lui
obstinată de a reuși în viață — putea oare să poarte un secret de o asemenea
anvergură? Era greu de crezut, și totuși… trebuie să fi fost adevărat, părea
adevărat sau mai degrabă — Rekke se adună și puse colierul în buzunar — pe
jumătate adevărat.
— Și nu există multe persoane pe care le
cunoaștem capabile să dea un astfel de telefon.
— Nu, poate că nu, însă pe atunci nu îl
cunoșteam. Auzisem doar că este necruțător și periculos, așa că mi‑am ținut gura tot timpul. Îmi pare rău, Hans.
— De necrezut că nici nu bănuiam ce‑mi ascundeai.
— Pe atunci încă nu erai faimosul profesor
Rekke.
Eram orb și surd, își spuse el, apoi îl
întrebă pe Fors:
— Și pozele au reapărut mai târziu, nu‑i așa?
William Fors tresări.
— De unde știi?
— Ceva a fost, de v‑ați ploconit așa în negocierile cu Axel Larsson.
William Fors își privi mâinile.
— Mda, ai dreptate, desigur. Alicia Kovács,
colaboratoarea
lui Morovia, ne‑a amintit de ele.
— Deci Ida mea a jucat fără voie un rol chiar
și în acel context. Iar statul a pierdut câteva miliarde.
— Totuși ne‑am luat revanșa destul de bine.
— Da, doar ați avut‑o pe Claire Lidman.
— Am fost o echipă și ne‑am luptat pentru dreptul nostru.
Rekke își trecu mâna peste frunte.
— Dreptul vostru de a prăda.
— Am făcut ce‑am putut, bâigui Fors.
— Chiar ai făcut tot ce‑ai putut?
— La vremea aia, Cartaphilus avea un bun
renume.
— Dar tu știai cum stăteau de fapt lucrurile.
Non omnes infortunati corrupti.
— Cum?
— Nu toți nefericiții sunt corupți, William.
Dar tu erai deja. Dispari și suferă. O să iau legătura cu fratele meu, pentru
că din povestea ta lipsește ceva.
Se ridică și chiar atunci primi un SMS de la
Micaela și văzu că are și câteva apeluri pierdute.