De unde începe „valoarea” unei cărți?

Salutare, dragi cititori.

Eu am început să citesc de pe la vârsta de zece ani. Citit „în forță”, vreau să spun. Știu prea bine că mergeam la biblioteca din comună și (mă) pierdeam zeci de minute printre puținele cărți pe care le aveam acolo disponibile. În primă instanță, nu prea mă interesa ce carte alegeam, ce gen era - optam însă foarte mult pentru cărți de știință, să le spun așa, pe înțelesul meu, despre amfibieni, reptile, mamifere exotice, pentru că-mi plăcea foarte mult să aflu cât mai multe despre lumea aceasta imensă care mă înconjoară și care știu că înseamnă, de fapt, atât de multe. Și nicio enciclopedie n-ar putea cuprinde efervescența acestei lumi - de aceea nu mă opream doar la cărți despre regnuri de animale, ci am început să citesc și despre mari exploratori ai lumii, despre stele, despre alte planete, despre minuni ale lumii și ape nesfârșite, munți pietroși și puternici, despre corpul uman, mecanismele sale, modul în care funcționează și ne poartă în această viață. Efectiv, la acea vârsă, tot spiritul meu curios s-a manifestat - și, da, am avut cărțile la îndemână, sfetnicii cei mai buni și mereu acolo la nevoie. După ce „am depășit” această perioadă, s-a manifestat în mine acel spirit de detectiv; astfel, am început să citesc cărți polițiste. Foarte-multe-cărți-polițiste. Și-mi aduc aminte de un autor, Anthony King, care pentru mine, în acel moment, era regele genului polițisto-thriller. Am citit toate cărțile sale, eu și cu încă un prieten, și-mi aduc aminte că ne întâlneam amândoi, mergând spre școală, citind aceeași carte în paralel, și ne dădeam cu presupusul, care e criminalul, de ce a făcut asta, cine e suspect. Da, cărțile aproprie oameni, iar cred că aceasta este prima valoare colosală pe care le-o pot acorda, apropie sufletele frumoase și le leagă strâns, strâns, dar delicat. Și-am continuat să citesc, să citesc mult, eram un ahtiat al lecturii, al cărților (de orice gen), al poveștilor fantastice, dramatice, surprinzătoare, al poveștilor cu și despre viață. Și nimic nu mă oprea. Ba îmi aduc aminte o situație în care am vrut să iau de la bibliotecă Anna Karenina, a lui Tolstoi, iar doamna bibliotecară, o femeie minunată, m-a întrebat dacă nu sunt prea mic pentru a o citi. Și, da, eram prea mic, drept care n-am putut s-o citesc (nu mi-a plăcut), dar, reluând-o acum câțiva ani, trecut prin sute de cărți citite, mi-am dat seama că este o capodoperă și că, de fapt, fiecare carte își are propriul timp, iar valoarea unei cărți, întocmai, e consacrată nu numai de predominanța sa în timp, ci și de momentul în care citești acea carte. Da, mi s-a întâmplat foarte des să citesc o carte cândva și-apoi s-o recitesc peste câțiva ani și să-i dau mai mult credit, s-o simt altfel, s-o trăiesc mai mult, s-o înțeleg și să-mi placă. Este vorba, tind să cred, de circumstanțele în care ai citit-o (pe fond de experiență literară și nu numai) și de atenția pe care, în acele momente, i-ai acordat-o. Și cred că exemplul cel mai potrivit este cartea lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț, pentru mine, cel puțin, una dintre capodoperele literare ale acestei lumi și cartea la care mereu, dar mereu, mă întorc cu sufletul și pe care o recomand oricui, indiferent de vârstă, indiferent de genul literar care-i este confortabil. Este o carte care te marchează în dezvoltarea ta ca om, este o carte pe care o simți cu sufletul și pe care o păstrezi acolo mereu, poate involuntar, poate fără să știi. Nu este doar o lecție de viață, ci un fel de dicton călăuzitor, uneori. Da, asta este puterea cărților, lecțiile pe care ni le oferă ca niște prieteni mereu acolo, sfaturile pe care ni le dau fără să ne judece dacă nu le luăm, poate, în considerare. Vă las câteva citate pe care mi le-am notat într-un carnețel:

1. „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”
2. „A te judeca pe tine însuți este mult mai greu decât a-i judeca pe alții. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că ești într-adevăr un om înțelept.”
3. „Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”
4. „Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul.”
5. „Toți adulții au fost cândva copii, doar că puțini dintre ei își amintesc.”

Cu timpul, apoi, am început să-mi cumpăr cărți. Da, mi-am dat seama că nu mă mulțumesc doar să le citesc, să le simt în mână, și-apoi să le duc înapoi la bibliotecă. Mi-am spus că vreau să am propria mea bibliotecă, s-o cresc frumos ca pe un copil și s-o îngrijesc la fel de mult. Voiam să strâng cât mai multe cărți, din toate domeniile literare și de activitate. Și, încă, unul dintre visurile mele este să am o cameră plină cu cărți, doar cu cărți, o cameră în care să mă pot simți ca într-o lume a cărților, liniștit, să citesc un roman bun, cu o ceașcă de cafea sau ceai, departe de vijelioasa lume. Îmi aduc aminte că primele cărți pe care mi le-am cumpărat au fost Jocurile foamei, de Suzanne Collins, o trilogie pe care am adorat-o și a cărei ecranizare, pentru mine, este cea mai bună distopie, în momentul de față. Cu timpul am tot cumpărat cărți, uneori pur și simplu cumpăram o carte fără să știu mare lucru despre ea, fără să mai fi citit ceva de la autorul respectiv - pur și simplu cumpăram și cumpăram și cumpăram pentru a se aduna cât mai multe, pentru a-mi mări biblioteca și numărul de cărți. Și în momentul de față am pe puțin o mie de cărți în bibliotecă, lucru de care, într-o măsură, sunt mândru. Evident, nu le-am citit pe toate - timpul a trecut, timpul s-a micșorat, prioritățile, momentan, sunt altele, dar nu uit să citesc cel puțin câteva pagini pe zi, să fiu la curent cu majoritatea aparițiilor literare, cu activitatea literară a autorilor mei de suflet. Și totuși, când am văzut că încep să se adune tot mai multe, m-am gândit la un lucru: oare, din toate cărțile pe care le am, pe câte chiar aș vrea să le citesc în viitorul apropiat? Și mi-am dat seama că tot cumpărând și cumpărând, am pierdut puțin din zona mea literară de confort, să spun așa. Am o mulțime de cărți care nu mă atrag de nicio culoare - nu simt nicio predilecție spre a le citi sau măcar răsfoi, să aflu despre ce este vorba în roman. Și-așa am ajuns să-mi stabilesc niște criterii atunci când îmi cumpăr o carte:

1. Anul apariției și vârsta autorului - pentru mine, nu contează când a apărut o carte. Totuși, îmi dau seama după anul apariției cam în ce gen se încadrează, cam cum ar fi povestea, stilul autorului, felul de a fi al personajelor. Nu putem spune că, în anumite perioade, nu se scria într-un fel, iar în altă perioadă, în alt fel. Evident, existau și acei puțin care spărgeau tipare, erau mai avangardiști. Dar dacă vreau să citesc ceva clasic, știu unde să mă duc, iar dacă vreau să citesc ceva mai actual, de asemenea. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să acordăm o șansă și autorilor noi apăruți. Cine știe, poate un autor a păstrat în el zeci de ani de experiență și sute de întâmplări care merită povestite, și, la o anumită vârstă, se hotărăște să publice. Și vinul devine mai bun pe măsură ce „se învechește”, nu-i așa?
2. Coperta - deși ar putea suna egoist, uneori, pentru mine, coperta face diferența. Mai ales dacă, de multe ori, e în concordanță cu tema cărții, cu stilul ei. Nu știu, nu cred că o copertă se alege pur și simplu la întâmplare, ci trebuie să sugereze, cât mai mult, ideea cărții, emoția ei. Și asta face diferența între a alege două cărți scrise de autori de la care ulterior n-am mai citit nimic: procentajul în care mă atrage coperta. Evident, după cum vă dați seama, am avut parte de experiențe și experiențe - cărți care nu mi-au plăcut dar a căror coperta mi s-a părut genială, și cărți care mi-au plăcut dar a căror copertă lăsa de dorit. Până la urmă, coperțile sunt primul impact cu o carte, nu? Dar, na, cum se zice, prima impresie nu e mereu cea bună. Get inspired...
3. Calitatea (fizică) a cărții - și vorbesc despre hârtie, ilustrații (dacă este cazul), despre greșelile gramaticale și traducerea sa. Hârtia, recunosc, de multe ori nu vreau să fie albă-albă, cum sunt majoritatea cărților, ci să fie un fel de hârtie reciclată, dacă mă înțelegeți, puțin gălbuie (dar doar puțin), să n-o simt lucioasă, mată, ci puțin aspră, dar într-o măsură aproape imperceptibilă. Dacă optez pentru o carte cu ilustrații, aș vrea ca ilustrațiile să fie cât mai efervescente, cât mai aproape de adevăr - să-mi ofere o perspectivă pe care eu însumi o proiectez asupra acțiunii, situațiilor, personajelor. De aceea, drept să vă spun, la Caroca cu povești, librărie online în special pentru copii, am găsit cărțile cu cele mai frumoase ilustrații, iar dintre ele le-aș putea numi pe următoarele: Tu ești comoara noastra, o poveste superbă de familie, Albă-ca-Zăpada, ale cărei ilustrații sunt pur și simplu magice, Oșior își caută un priten (AICI puteți răsfoi câteva pagini din carte), povestea unui schelet mic și singuratic, o poveste despre prietenie, care nu ține cont de diferențe, nu pune bariere, Canarul care făcea pipi în cuib, o carte foarte drăguță și amuzantă, și mai sunt multe - puteți căuta pe site-ul dragilor de la Caroca, multe cărți au și prezentare video, pentru a vă pune la dispoziție mai multe șanse în a alege anumite cărți, funcție de interesele dumneavoastră. Evident, despre greșeli gramaticale nici nu se pune vorba - nu poți da pe piață o carte care abundă de greșeli - da, să zicem, trei-patru scapă oricui, dar dacă este vorba de greșeli gramaticale, de acord între subiect și predicat, greșeli de ortografie (cratime lipsă, virgule puse aiurea, semne de punctuație nepotrivite), nume proprii scrise cu litere mici - ei, bine, cineva ar trebui s-o revizuiască. Neapărat. Legat de traducere, vă pot spune că, pentru mine, traducătorul este un fel de-al doilea autor al cărții. Nu numai că trebuie să redea corect povestea, dar, după părerea mea, trebuie să reușească să redea emoția cărții într-o manieră cât mai autentică, cât de potrivită - de aceea, sunt sigur că mulți autor nu se apucă să traducă o anumită carte fără să se intereseze despre viața scriitorului, despre activitatea sa literară, fără să fi citit și alte cărți (poate) de la respectivul autor. Abia atunci, cu siguranță, va fi reușit s-o traducă mult mai ușor și mult mai aproape de adevăr.
4. Calitatea cognitivă a cărții - pentru mine, o carte trebuie să mă facă să simt. Să plâng. Să râd. Să mă treacă prin diferite stări odată cu trecerea mea prin diferite lumi. Să mă facă să vreau să cunosc cât mai mult, să fiu prieten cu personajele, să iau parte la aventurile lor, să le cert când iau decizii pripite și iraționale, să le cert când iubesc prea mult și nimic altceva nu mai contează. Să mă simt ca și ele când se bucură, când dau greș, când au rateuri și nu mai știu ce să facă cu viața lor. Cum am spus, să mă simt cât mai aproape de ele și de povestea lor. Chiar dacă-s fictive, să-mi spun, ah, cât aș fi vrut să am un priten așa. Nu vreau să citesc o carte care să mă lase rece și eventual doar să-mi placă - și atât. Nu, chiar dacă am citit și astfel de cărți, mereu, pentru mine, efervescența personajelor și a trăirilor lor este ceea ce primează și într-adevăr contează. Și-aici vreau să vă dau două exemple de cărți care, în copilărie, m-au marcat în maniera în care nu doar c-am vrut să fac parte din acea lume, dar am vrut ca, în ziua următoare după ce am citit-o, printr-o minune să am astfel de prieteni: Spărgătorul de nuci și Alice în Țara minunilor. 
5. Prețul - pentru mine, cel puțin, niciodată un criteriu în a alege o carte. Mi s-a întâmplat să cumpăr o carte la un preț mare doar pentru că o cumpără toată lumea, și să fiu dezamăgit până peste cap de ea. Bineînțeles, mi s-a întâmplat și contrariul: să citesc o carte extrem, extrem de bună pe care am dat maximum douăzeci de lei. Totul are și un raționament logic, într-o măsură: de multe ori o carte are un preț mare pentru că are multe pagini, ori coperta este cartonată, ori autorul este foarte cunoscut, deci citit. Și dacă e citit, întocmai, înseamnă că scrie bine. Ei, na, aici e subiectivă treaba - poate doar are un marketing bun, cine știe?! Cărțile cu prețuri mai mici ori sunt scrise de autori mai puțin cunoscuți, ori au puține pagini. Sau, pur și simplu, au un preț mic. Niciodată nu știi. Cel mai sigur este să răsfoiești puțin cartea înainte de a o cumpăra sau să te orientezi puțin după ceea ce îți place, să citești câteva fragmente din carte, să cauți un review pe internet și altele. Personal, mie-mi place să (mă) risc.
6. Autorul - long short story - mereu voi citi cărți de la autorii pe care i-am mai citit și mi-au plăcut. Dar mereu voi acorda o șansă și autorilor de la care n-am citit nimic.

Câteva dintre criteriile pe care le iau în considerare când aleg o carte. Mai sunt și altele, dar acestea ar fi cele mai importante, să spun așa. Încă o dată, fiecare e liber să aleagă o carte după propriile critere - de multe ori, poate aceleași, dar privite dintr-o altă perspectivă. Eu am început să fac asta pur și simplu pentru că, după cum ați citit și mai sus, s-au adunat deja prea multe (și prea multe sunt acolo doar ca să ocupe un spațiu fizic în bibliotecă).

Voi ce criterii luați în calcul atunci când alegeți o carte? Autorul? Coperta? Sau pur și simplu vă lăsați purtați de val și riscați? Sunt tare curios să aflu!

Să aveți o zi cât mai frumoasă și productivă!

Camera minunilor, de Julien Sandrel - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2019

Traducere: Ela Negreanu

Julien Sandrel s-a născut în 1980 la Hyères, în sudul Franței. În copilărie, visa să se facă scriitor sau regizor. Deși pasionat de film și literatură, și-a luat licența în agronomie la Paris, apoi a făcut un master în marketing. În prezent, locuiește la Paris cu soția și cei doi copii ai lor. Camera minunilor este romanul său de debut, tradus în 25 de limbi. Cea de-a doua carte a lui se numește La vie qui m'attendait.

Louis are 12 ani. În dimineața în care îi mărturisește mamei lui, Thelma, că s-a îndrăgostit pentru prima oară, ea nu este atentă la el, se gândește la altceva. Supărat și dezamăgit, băiatul își ia skateboardul și pleacă în grabă. Când traversează strada fără să se asigure, un camion îl lovește în plin. Prognosticul doctorilor e sumbru. Dacă în patru săptămâni nu-și revine din comă, Louis va trebui deconectat de la aparate. Cuprinsă de disperare, Thelma se întoarce de la spital și găsește un carnet al fi ului ei. În el, sunt notate toate „minunile” lui, adică toate experiențele pe care i-ar plăcea să le trăiască. Thelma hotărăște să experimenteze tot ce-și propusese Louis și să-i povestească toate aceste „minuni", în speranța că așa își va reveni din comă. Dar nu e tocmai ușor să trăiești visurile unui adolescent când ai aproape 40 de ani.

„- Nu-i adevărat. Te înșeli. Ai mai multe decât îți imaginezi. Dar nu le vezi. Trebuie să ieși din spirala negativă în care ai intrat. Și eu sunt aici. Și Louis este, iar doctorii nu mint. Dacă îl țin în viață pe omulețul nostru, înseamnă că ei speră. Ești puternică, Thelma. Nu ți-am spus-o de mult, dar sunt mândră de tine. Sunt mândră de femeia care ai devenit. 

M-am așteptat să fie o carte tipică pentru adolescenți, pe alocuri plictisitoare, redundantă, cu scene pe care le-am tot citit și care mi s-ar fi părut, evident, clișeice, o carte fără prea mult substrat (doar puțin, așa, distilat pe o bucată de sticlă), cu multă acțiune de umplutură, ca să mai dinamizăm situația. Și, gosh, ce-mi place că m-am înșelat așa mult. Deci, la o adică, nu prea am avut așteptări de la roman, știam doar că vreau să-l citesc fiindcă, așa cum am mai spus, eu mă orientez și după copertă când citesc o carte. Pentru că mă aștept ca acea copertă să fie în concordanță cu tema cărții, cu emoțiile transmise de ea (vreau să zic că, pentru mine, coperta este un fel de carte de vizită a cărții - să știu dacă mă antrenez în lectura ei sau nu). Evident, nu tot timpul estetica unei coperți este criteriul în a alege o carte. Nu, bineînțeles. Dar acesta a fost criteriul acum. Și nu m-am înșelat, drept să vă spun, fiindcă mi se pare foarte, foarte sugestivă coperta aleasă în a reitera conținutul (într-un mod subtil) cărții.

„Trebuia să-i stârnesc fiului meu dorința de a reveni, să-l fac să saliveze arătându-i tot ce pierde rămânând în comă. Era un proiect nebunesc, dar realizabil. Nu mă îndoiam.”

N-am să vă povestesc prea mult despre carte, evident, nu acesta este rostul meu aici. Eu am să-mi spun părerea și am să vă spun de ce am dat acestei cărți un maximum de steluțe. Și e simplu: pentru că le-a meritat. Mi-a plăcut mult, impresionist spus, cartea. Mi-au plăcut mult personajele (Thelma & mama ei), mi-a plăcut mult monologul lui Louis (care, fiind în comă, își spunea of-urile și își creiona sentimentele, emoțiile), dar, dincolo de asta, mi-a plăcut mult ideea cărții: cum o anumită situație îți poate da viața peste cap, întorcându-ți-o la 360 de grade, făcându-te să realizezi anumite situații, anumite atitudini pe care poate le-ai abordat până atunci și nu au fost prea sănătoasă (multidirecțional). Cam asta s-a întâmplat cu Thelma în momentul în care al ei fiu a fost lovit de mașină: și-a dat seama cât de important este să fii aproape de cei „apropiați”, cât de important este să vezi viața, fericirea dincolo de locul de muncă, de biroul din lemn, dincolo de a te scufunda în cariera profesională. Cât de important este să știi că fericirea se găsește în lucruri mărunte, ca-n melodia aceea, God is love, but love is all around. Și-atunci își dă seama (ce clișeic, oarecum, cum ne dăm seama de importanța unui anumit lucru doar atunci când îl pierdem) cât de mult s-a distanțat de fiul ei, de mama ei, de persoanele cele mai dragi pe care, de fapt, le avea. 

„Nu mai aveam niciun chef să-mi continui cariera dinainte. Nu mai aveam niciun chef să-mi continui viața dinainte. Îndeplinind visurile fiului meu pe repede-nainte, îmi spulberasem legătura cu ceilalți, însăși ideea viitorului meu. Din viața anterioară nu voiam să mai păstrez decât fundația. Stâlpii care îmi susțineau mereu, la bine și la greu, edificiul plăpând. Mama. Educația pe care ea mi-a dat-o. Cultura mea. Valorile mele. Amintirile mele. Și, mai mult decât orice, fiul meu.”

Și-n acel moment, în Thelma se aprinde o idee - să-și pună viața bucată cu bucată laolaltă și să pornească într-o aventură în care nu doar că-i urmează visurile lui Louis, dar, încetul cu încetul, pornește într-o călătorie a propriei ființe, a propriei identități pierdute. Alături de mama ei, care n-o scapă din ochi o secundă, formează un duo pur și simplu delicios, amuzant, energic, încât unele scene chiar mi-au stârnit așa ceva ciudat, m-au făcut să râd & m-au emoționat. Nu știu, chiar m-a impresionat patosul Thelmei, atitudinea ei, m-a impresionst felul în care ar fi fost capabilă să facă orice lucru pentru a-l trezi pe Louis din comă (pentru că, funcție de o teorie, chiar dacă era în comă, Louis ar fi fost capabil să audă, dar nu putea reacționa fizic) - așa că orice a scris Louis în jurnal, Themla era oricând pregătită să facă și să dreagă, transmițându-i totul live fiului său, la spital. Și nu doar că s-a regăsit pe sine, în cele din urmă, ci a inspirat și pe alții. Și, drept să vă spun, pe mine, la rândul meu, m-a inspirat această carte. M-a inspirat Thelma, așadar, fiind un personaj puternic, un personaj amuzant, serios, un personaj care simte și are emoții, are emoții mare și trăiește prin ele, trăiește cu ele, trăiește întru iubirea fiului său pe care-l știe firav & oricând pregătit să plece în altă lume. Ține cu dinții de speranță, de parcă speranța mai este cea care o poate ține în viață.

„Pentru mine, povestea lor era ca un mesaj de speranță. După fiecare coșmar, răsare o nouă zi. De la accidentul lui Louis, așteptam zorii, însă îmi dădeam seama că trebuia să merg înainte prin noapte, că oricând era posibil să-ți croiești un drum, oricât de adâncă era bezna.”

Din această îmbinare, iese o poveste grozavă, o poveste amuzantă & sinceră & emoționantă & inspirațională, după cum am mai spus: cu personaje bune, rotunde, pline de viață, cu întâmplări care-ți strânesc râsul, curiozitatea și atenția. Cu idei cu care tu însăți ești de acord și dai aprobator din cap atunci când le citești. Chiar mi-a plăcut, mi-a plăcut mult romanul Camera minunilor și-l recomand cu drag oricui și oricărei categorii de vârstă. Vom realiza (chiar dacă o știm deja) cât de important este să fim alături de cei dragi și să nu riscăm să-i pierdem și, oh, să ne pierdem la rândul nostru. Viața este ceva minunat și trebuie s-o prețuim și s-o trăim cât de bine & frumos putem, îngrijându-ne de sufletul nostru și de sufletul celor care ne sunt și ne vor fi aproape. Atât ne rămâne și atât ne trebuie!

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Camera minunilor. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!