Noi rezolvăm crime (Noi rezolvăm crime, #1), de Richard Osman - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2024

Traducere: George Arion Jr.

Richard Osman este un scriitor, producător, comediant, scenarist și prezentator de televiziune britanic. Este cunoscut drept gazdă a mai multor emisiuni, printre care Pointless și Richard Osman’s House of Games, a lucrat ca director de creație pentru Endemol UK, a prezentat emisiunea Pointless de pe BBC One și este invitat frecvent la emisiuni-concurs ca Have I Got News For You, Would I Lie to You și Taskmaster. În prezent locuiește la Londra și se bucură de succesul uriaș al primului său roman, Clubul Crimelor de Joi, lansat în septembrie 2020.

💰SĂ REZOLVI CRIME E O AFACERE DE FAMILIE. DAR NICI CHIAR UȘOR NU-I💰

Să rezolvi crime e o afacere de familie. Steve Wheeler se bucură de pensie. Îi place să-și respecte tabieturile: concursul de cultură generală de la pub, banca lui preferată, motanul care-l așteaptă acasă. Pentru el, aventurile s-au încheiat. Amy Wheeler, nora lui, e de părere că adrenalina e bună pentru suflet. Când lucrezi ca bodyguard personal, fiecare zi e periculoasă. În clipa de față o protejează pe celebra autoare Rosie D’Antonio. Dar un cadavru, o geantă cu bani și un asasin pornit pe urmele ei o împing pe Amy să trimită un semnal de ajutor singurei persoane în care are încredere – Steve. Așa începe o cursă nebunească în jurul lumii, înțesată de umor și momente emoționante.

„Ți-ai dat seama, desigur, cu ce se ocupă François Loubet, dar nu ai avea ce să faci în privința asta.”

Well, o nouă serie marca Richard Osman. A luat o pauză de la bătrânei, și s-a gândit că ar fi o idee bună să lanseze o serie nou-nouță cu două personaje destul de neașteptate - Amy Wheeler și Steve Wheeler, noră și socru. Ăsta da duo, părerea mea. Sincer, când m-am apucat de carte, m-am gândit că nu are cum să-mi placă mai mult decât cărțile din seria Clubul Crimelor de Joi, pe care efectiv am adorat-o și devorat-o, dar iată că, pe parcurs, am întrevăzut un extraordinar potențial. Mi-a plăcut, a mers rapid, și pentru prima dată în viața mea (!!!) am citit o carte în format electronic. Bun, m-am cam chiorât puțin, am fost nevoit să iau pauze cât de dese, am citit-o cu luminozitatea la minim (evident, m-am chiorât și mai mult), dar n-am putut să renunț la ea. Când a început totul, efectiv nu mi-a mai păsat că eram pe cale să dezvolt sindromul ochilor uscați, voiam neapărat să văd încotro se îndreaptă toate, ce voi mai afla, ce se va mai întâmpla și, în sfârșit, care-i toată treaba, domle. Again, personajele sunt absolut delicioase, și nu puține au fost momentele în care umorul lui Osman - deși nu e neapărat my cup of tea, chiar a reușit să-mi smulgă hohote de râs.

 „Da, doar pentru o zi, toată lumea voise o bucățică din Andrew Fairbanks. Cu toate că, după ce terminaseră rechinii cu el, nu mai rămăseseră prea multe bucățele. Așa merg lucrurile în showbiz.”

Îi avem pe Steve Wheeler, un polițist ieșit la pensie, cu niște atuuri interesante și tabieturi cel puțin la fel de interesante (adoră să-și petreacă timpul în companie halbelor de bere, iubește pisicile), care are o legătură chiar frumoasă & unică cu a sa noră, Amy Wheeler. Dumneaei este bodyguard, gardă privată de corp, are experiență, o recomandă destul de multe reușite (chiar dacă a mai și gafat-o). Evident, pentru a face toate acestea trebuie să fii calm, calculat, poate chiar lipsit de emoții, să reacționezi rapid și să nu scoți prea multe despre tine la iveală. Osman îi aduce împreună (să zicem așa), punându-i în fața unui tip destul de bizar și periculos, François Loubet, care alege să se ascundă în spatele unor e-mail-uri scrise în tonul unui „gentleman britanic”. François Loubet este un tip a cărui identitate n-o descoperim prea repede, și trebuie să recunosc că multe pagini în care „vorbea” el mi s-au părut nespus de confuze. ChatGPT, te rog explică de ce mi s-au părut confuze paginile respective... Hehe! Da, deci „intriga” este, într-un fel, reprezentată de acest François Loubet, un personaj ciudat care... În fine, între timp se va fi dovedit a fi și mai ciudat decât (nu) te așteptai. François Loubet... Ce nume cu referințe îți mai este și ăsta...

„Curierul încuviințează iarăși și pune florile pe masă. Când acesta pleacă, Max ia felicitarea sosită odată cu buchetul și o deschide. Înăuntru scrie:

EȘTI MORT”

Noi rezolvăm crime e prima care dintr-o nouă serie a lui Osman - de data asta, domnul autor schimbă puțin „culoarea locală”, schimbă chiar și atmosfera, prin faptul că alege să mute acțiunea dintr-un sătuc britanic pitoresc într-un context (relativ) internațional. Din punctul ăsta, cred că și-a dorit efectiv să aibă mai multe posibilități de a alege (nu știu, zic și eu). Romanul spune povestea lui Amy, care este angajată să o protejeze pe faimoasa & a doua cea mai renumită scriitoare de thrillere (pe locul întâi aflându-se, dăăăh, evident că Lee Child), Rosie D’Antonio. Partea nasoală e că Rosie D’Antonio a devenit ținta unui asasin după ce a supărat (ce coincidență!) un oligarh rus cu ultimul ei roman (man, să faci atâta caz doar pentru o carte, pe bune?), așa că.... Nu-i va fi prea ușor. Colac peste pupăză, Amy descoperă că și ea este vânată, ceea ce va declanșa o serie de evenimente care o poartă într-o aventură de-a dreptul ieșită din comun, alături de Rosie și Steve. Intriga se centrează pe François Loubet și uciderea unor influenceri de pe rețelele sociale, precum și pe investigarea unui enigmatic spălător de bani.

„Deocamdată n-o să se poată apropia de ei, dar e în regulă; așa are timp să termine totul, să facă totul perfect.”

Ritm alert, urmăriri periculoase, momente tensionate. Vor fi înțelepciunea lui Steve și abilitățile (de-a dreptul impresionante) ale lui Amy suficiente pentru a depăși armata de asasini care se află pe urmele lor? Vor identifica ei cine este, de fapt, acest François Loubet? Umorul britanic e la sine acasă, și, deși cartea în esență este chiar captivantă și dinamică, avem și momentele alea de introspecție și profunzime care, cel puțin pentru mine, se potrivesc superb într-o astfel de carte. Amy este o protagonistă chiar memorabilă, credibilă, plină de surprize, iar dinamica Amy-Rosie-Steve a fost chiar pe placul meu. Chiar dacă vorbim despre o nouă serie, Noi rezolvăm crime reușește să păstreze elemente tipice ale stilului lui Osman, cum ar fi umorul prietenos, referințele culturale britanice, care fac povestea și mai atrăgătoare pentru cititor (de asemenea, poate și mai accesibilă). Tonul general este unul prietenos, nu știu, așa, călduros. Un mister captivant, un început promițător al unei serii care poate fi cel puțin la fel de bună precum Clubul Crimelor de Joi. Cartea este ideală pentru cei care caută un thriller rapid și alert, care apreciază misterele „sofisticate” atinse de o notă sublimă de căldură și de umanitate. Dap, o recomand fără niciun dubiu și mă bucur tare mult că am avut ocazia să o citesc chiar înainte de a fi apărut! În momentul de față, când scriu această recenzie, cartea se află la precomandă și poate fi achiziționat cu o reducere de 20%!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Richard Osman, Noi rezolvăm crime, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Richard Osman, apărute și pe blog:

 | Ultimul diavol care trebiue să moară | Clubul Crimelor de Joi |

Everything the Darkness Eats, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2023

Eric LaRocca (he/they) is a twice Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. Named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction,” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, and You’ve Lost a Lot of Blood. His upcoming novel, At Dark, I Become Loathsome, will be published by Blackstone Publishing in January 2025 and has already been optioned for film by The Walking Dead star Norman Reedus.

·:*¨༺ ♱✮♱ ༻¨*:· O LUME CARE RESPIRĂ ÎNTUNERIC ˚·:*¨༺ ♱✮♱ ༻¨*:·

Evil waits for the unsuspecting in the small town of Henley’s Edge, Connecticut after a recent string of unexplained disappearances. Lives are interwoven and transformed forever when pacts are drawn, deals are made, and when hatred is left unrestrained. Some will succumb to the darkness that lurks in the cellar of Mr. Heart Crowley’s home, others will resist, and some will face a truly remarkable being—creator of tides, vessel of infinity, eater of darkness.

Voi continua recenziile - că, pfoai, am o groază de cărți care așteaptă - tot cu o carte scrisă de Eric LaRocca, de data aceasta Everything the Darkenss Eats, pe care am început-o imediat după ce am terminat They Were Here Before Us: A Novella in Pieces (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). De data aceasta, în schimb, avem ceva „mai închegat” - nu povestiri scurte, ci un roman în sine, cap-coadă, cu personaje, acțiune, intrigă, alea-alea. Pe de altă parte, avem același Eric LaRocca nebun, îndrăgostit de horror, de ritualuri, de imagini de-a dreptul dezgustătoare (deși, hmm, mai rare în această carte). Avem un fir epic, avem un punct din care se pornește și, evident, unul în care se-ajunge. De-a lungul întregii cărți, oricum, întunericul este omniprezent - un roman care respiră întuneric, un roman care te consumă, un întuneric care te consumă. Un univers în care întunericul nu doar că există, ci întunericul consumă, te macină încetul cu încetul, dar sigur. Suferință, obsesie, toate îmbrăcate într-un roman care, mie unul, mi-a plăcut la nebunie, și pe care l-aș recomanda oricui vrea să citească ceva interesant, ceva care „te ține acolo” - și care, mai mult decât a te ține acolo, se joacă cu a ta minte.

“Indeed, there was something dreadful on its way- something pernicious and yet invisible as if it were some infectious disease knitting a gross patchwork of suffering humanity. Regrettably, this was no mere malady, no feverish sickness to be cured by mere antibiotic.”

De la primele pagini, ni se dezvăluie, oricum, un univers sumbru. Avem de-a face cu o descoperire bizară, iar ulterior acesteia, la scurt timp, un masacru - o baieeeee de sânge. Apoi, mai târziu, ne sunt prezentate personajele, iar dintre toate - deși toate sunt importante -, în evidență iese Mr. Heart Crowley, un tip care „simte” că cineva vrea cu disperare ceva. Și care este pregătit să ofere, însă atât timp cât aceștia acceptă „un schimb”. Nu vă voi spune despre ce este vorba, evident. Dar, dincolo de asta, mai avem de-a face și cu un cuplu gay, doi tipi care cad pradă violenței (și, Doamne, ce scene!), rasismului, care încearcă să-și găsească liniștea într-un loc în care nu sunt văzuți ca fiind bineveniți. Nejustificat, bineînțeles, dar cu siguranță astfel de lucruri s-au întâmplat și se întâmplă. În acest orășel mic, fiecare colțișor este impregnat de groază, de disperare și de întuneric. Poate povestea aceasta nu este la fel de macabră precum celelalte pe care le-am citit până acum, dar cu siguranță este o poveste memorabilă, o poveste care a rămas cu mine mult timp după ce am închis paginile. Sincer, pe alocuri cred că unele lucruri ar fi putut fi mult mai bine dezvoltate, dar probabil aici intervine și nivelul meu de engleză - nu unul avansat, la modul ăla de nativ -, care poate nu mi-a permis să înțeleg chiar totul. Oricum, m-a ținut acolo de la început până la sfârșit și, drept urmare, am terminat-o într-o singură zi, în doar două reprize de citit.

La un moment dat, Everything the Darkness Eats se transformă într-un fel de transă, nu știu. Are LaRocca ceva aparte, ceva care mie îmi stârnește stări ciudate, nici-nu-știu-cum-să-le-descriu. De fapt, cred că ați putea înțelege doar dacă-i citiți cărțile - și, bineînțeles, dacă după lectură ne vom fi aflat pe aceeași lungime de undă. Vorbim despre un horror visceral și psihologic, nu neapărat despre un horror „supranatural” (deși, într-o măsură, există și acesta). Întunericul este omniprezent, devine un personaj în sine - de fapt, ajungi să te întrebi dacă întunericul, dincolo de a fi efectiv o absență a luminii, nu este o metaforă pentru durere, pentru goliciune, pentru pierdere și lipsa speranței. Sau, de fapt, chiar este acel ceva tangibil, acel ceva care bântuie și încarcă spațiul pe care oamenii îl locuiesc. Răspunsurile vin sub forma întâmplărilor din carte - și-ți dai seama, de fapt, că întunericul chiar poate lua forme din ce în ce în ce mai neașteptate. Nu m-am mai putut dezlipi de această carte, și nu pentru că voiam neapărat să știu ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă toate, ci pentru că, pur și simplu, m-a vrăjit prin felul în care a fost scrisă, prin profunzimea pe care a avut-o. Dap, Eric LaRocca chiar e o voce literară promițătoare în ceea ce privește genul horror.

“A monstrous house appeared beyond the tree line in the distance, rising into sight as if the ruins of an ancient civilization long since forgotten by mankind. Ghost’s stomach dropped as the vehicle meandered toward the house and pulled up to the sweeping front steps.”

Întunericul, în toate formele sale închipuite și neînchipuite, este o forță care consumă, care devastează, care se hrănește cu lumina din oameni. Suferința, dezamăgirile, neputința, izolarea, boala - din toate acestea poate lua naștere un hău de-a dreptul întunecat. N-aș spune că romanul este neapărat unul de groază, chiar dacă este, pentru că are mult mai multe - e genul de carte care te epuizează emoțional, dar din care, cred eu, chiar poți înțelege anumite lucruri. Eric LaRocca demonstrează din nou că este - și asta cel puțin pentru mine - unul dintre cei mai importanți scriitori de groază ai vremurilor noastre (nu am citit prea multe cărți horror, dar omul ăsta chiar le are). Aș spune că este un roman care nu ar trebui citit doar de către fanii genului horror, ci de către oricine este dispus să se confrunte cu întrebările dificile pe care le ridică; și, credeți-mă, nu-s puține. Mă bucur nespus că l-am descoperit, și mai ales conjunctura în care s-a întâmplat - total pe neașteptate, am auzit de Eric LaRocca de la Alina, pe care o urmăresc pe Booktube, care nu recomanda de fapt cartea Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, cum altfel să convingi un cititor, dacă nu prin a-i stârni interesul - de ce nu i-a plăcut Alinei, de fapt, cartea? Well, mi-am dat seama de ce - dar, uite, eu am avut o experiență cu totul diferită. Nu pot decât să vă recomand ca dacă aveți ocazia să-l citiți, să nu ezitați. 

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog: 

| Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes | They Were Here Before Us |

They Were Here Before Us: A Novella in Pieces, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Bad Hand Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 108

Anul apariției: 2022

Eric LaRocca (he/they) is a twice Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. Named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction,” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories, and You’ve Lost a Lot of Blood. His upcoming novel, At Dark, I Become Loathsome, will be published by Blackstone Publishing in January 2025 and has already been optioned for film by The Walking Dead star Norman Reedus.

🍃༄ THE ONLY THING MORE BRUTAL THAN NATURE IS LOVE 🍃༄

From the author of the viral sensation Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke comes They Were Here Before Us, a novella written in pieces, designed to be consumed as a single, thematically cohesive work. 

“After all, she knows full well that any room with a bed in it is a place where a young woman can be hurt.”

Eu l-am descoperit pe Eric LaRocca cu romanul Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Din acel punct, mi-am dat seama că vreau să-i citesc absolut toate cărțile! T-O-A-T-E! Drept urmare, am dat fuga-fuguța pe Books Express și mi le-am și luat. Am așteptat cam o lună să-mi ajungă - dar și când mi-au ajuns, am dat - vorba aia - „talpă” patru deja. De ce? Pentru că, sincer, pentru mine Eric LaRocca nu doar că reprezintă o adevărată surpriză literară, dar chiar tind să cred că duce genul horror la un cu totul alt nivel. Este un adevărat maestru, habar n-am, are un stil care pur și simplu dă cu tine de pământ, care de îngrețoșează, care te înspăimântă, care declanșează niște chestii (bune? rele?) în tine. Și, dincolo de toate, este un autor atât de versatil încât poți simți, chiar de la o carte la alta, că-s scrise de altcineva. Evident, are și el „fixațiile” și „plăcerile nevinovate” specifice, dar, man, eu chiar cred că am descoperit un autor de care, în viitor, chiar voi auzi multe, multe. Și care, încetul cu încetul, pare să se impună tot mai mult când vine vorba de acest gen literar. Nu-s eu mare fan horror - dar, sincer, Mariana Enriquez și Eric LaRocca chiar m-au făcut să fiu. Și nu vorbesc neapărat despre horror-ul ăla cu monștri și tralala, la modul clasic, ci despre un horror așa, nu știu, care se face resimțit în cotidianul obișnuit, în care oamenii sunt monștrii de care ar trebui, de fapt, să ne temem.

“Though she might have once loved me—might have cared for me, nurtured me the way I had hoped, the way I had dreamed and wanted—that opportunity was now decidedly nonexistent, considering the fact that she was dead and had been dead for several weeks when my parents first stumbled upon her corpse in a shallow ditch not far from a busy motorway.”

Eric LaRocca, cu un talent - pe care eu l-aș numi - rar, reușește să transforme întunericul și obsesiile și bizarul și hazardul și nebunia într-o artă care - părerea mea - nu poate fi gustată de oricine. Cu alte cuvinte, nu cred că ar plăcea oricui, iar motivele chiar pot fi întemeiate. They Were Here Before Us este o colecție de povești... macabre, le-aș spune. Povești despre fragilitatea firească a omului, însă întinsă pe muchia unui abis cosmic. Un testament al groazei cotidiene, dar înrădăcinat în emoții pur umane: iubirea, pierderea, frica, furia, dorința, nevoia. Într-un fel, eu am găsit cartea ca fiind o metaforă a locului pe care îl ocupăm în univers, în care nu ar trebui să uităm că alții „au fost aici înaintea noastră”, entități care ne-au precedat existența, dar pe care am ajuns să le posedăm, să le distrugem. Deși vorbim despre povestiri diferite, un mozaic întunecat de povestiri, acestea se conectează subtil prin teme și tonuri. Într-un limbaj poetic, plin de metafore, „un limbaj al stării”, cum îi place să-i spun, Eric LaRocca explorează vulnerabilitatea umană și ne-o înfățișează în toată goliciunea ei. Toate poveștile, chiar dacă sunt în esență diferite, împărtășesc o vibrație sumbră, profundă și palpabilă. Metaforele și imaginile - viscerale - îți răsar și rămân în minte precum niște fantastic. Într-un fel, Eric LaRocca reușește să dozeze surprinzător de bine estetica brutală cu un lirism de-o melancolie aparte.

“I can still so distinctly recall the moment when it first happened to me: the crucial, soul-defining moment when I realized that I loved her and loved her in such a way that I understood I could never fully possess her as I had always intended.”

Toate poveștile abordează o tematică destul de grotescă, hard to swallow, să zic așa. În această simfonie cosmică extraordinar de extinsă a lumii, umanitatea reprezintă doar un interludiu minor, iar titlul, așa cum am mai spus, este o metaforă a faptului că nu noi am fost primii care au populat pământul. Totuși, am ajuns să ni-l asumăm ca un bun de la sine, să distrugem și să aducem în prag de extincție animale, chiar să le facem să dispară cu totul și cu totul de pe fața pământului - și nu din cauza naturale, poate firești. Am schimbat dinamica lumii și am pășit peste cadavre, spre treptele cele mai înalte ale lanțului trofic. Mi-au plăcut la nebunie toate povestirile, absolut toate, starea de neliniște constantă pe care am resimțit-o în timp ce le citeam. Într-adevăr, Eric LaRocca chiar este un maestru atunci când vine vorba de a crea emoții, de a te transpune în stări bizare, necunoscute. Iubesc acest necunoscut în care Eric LaRocca mă face să mă pierd cu fiecare carte pe care o citesc. Într-un fel, parcă mă întristează faptul că, în ritmul ăsta, îi voi citi toate cărțile până la sfârșitul anului - poate ar trebui să iau o pauză, doar pentru a mă bucura cât mai mult - chiar dacă mai rar - de acele stări autentice pe care le am când îl citesc.

“She thinks of how there’s an invisible expiration date stamped on the forehead of every queer person—how most of society, even other queer people, expect you to wither away, to languish in torment and eventually expire from some incurable illness as if it were proper contrition for your perversity.”

Deși fiecare poveste se simte diferit, toate par să facă parte dintr-un întreg organic, închegat. Și cât de bizar, de fapt, se conectează aceste povești... M-a frapat pur și simplu povestea în care un cuplu de femei... De fapt, am să mă opresc aici, n-are niciun sens să vă descriu. În orice caz, a fost ceva de-a dreptul ieșit din comun. They Were Here Before Us nu este o lectură ușoară. Este genul de carte care te lasă gol, ca și cum ai fi pierdut ceva esențial pe parcurs, fără a putea să spui exact ce. Există momente în care simți nevoia să faci o pauză, să respiri adânc, dar cartea te cheamă înapoi, ca o șoaptă insistentă în întuneric - întrebarea e dacă ai curajul să urmezi această șoapte. Într-un fel, chiar simți că Eric LaRocca nu scrie pentru a te îngrozi sau speria, ci pentru a-ți da de gândit. E așa ciudat horror-ul ăsta... Sincer, am avut o experiență viscerală citind-o, profundă, și așa mi s-a întâmplat, până acum, cu toate cărțile scrise de el pe care le-am citit. Să zic că nu este o carte pentru cei slabi de inimă? Nu, că n-ar fi chiar așa. De fapt, Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke e mult mai mult în această direcție. Însă, într-un mod brutal de frumos, cartea de față chiar este, cel puțin pentru mine, o ciudată & neașteptată operă de artă care, chiar dacă abia are 100 de pagini, are o forță literară desăvârșită.

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog: 

| Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes |

Moștenirea, de Howard Linskey - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU

Colecția: NICULESCU Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2024

Traducere: Evelina Selea

Sarah nu știe multe despre mătușa ei, Evelyn. Așa că, atunci când Evie moare, Sarah este șocată când află care au fost ultimele ei dorințe. Evie vrea ca Sarah să-i moștenească averea. Dar îi pune o condiție: trebuie să prindă un criminal. Moștenirea poate fi a ei... Dacă prinde criminalul. Doar că au trecut peste 30 de ani de atunci! Un roman în care suspansul este la el acasă, cu personaje de-a dreptul grozave, răsturnări de situație și multă, multă tensiune!

📜 CÂND DEVII PROTAGONISTA PROPRIULUI ROMAN 📜

Am intrat în această lectură fără așteptări, asta fiindcă, oricum, n-aș fi avut pe ce să le consolidez - n-am mai citit nimic scris de autorul acesta. De fapt, să fiu sincer, am intrat în roman cu puține așteptări - pentru că în ultima vreme am avut rateuri & experiențe destul de neplăcute cu cărțile thriller. Așadar, am zis să-i dau o șansă, fiindcă simțeam nevoia să mai citesc ceva de genul (fiindcă a venit după o altă carte, o carte ceva mai solicitantă). Mare a fost surpriza să-mi dau seama că, odată începută lectură, nici nu am realizat cum au trecut paginile - m-am trezit citind, citind, citind, vrând mai mult și mai mult, și doar într-o repriză de citit am dat gata aproape jumătate din carte. De la bun început, Howard Linskey m-a prins într-un univers literar aparte, și nu mi-a mai dat drumul de acolo. Atât de fain ce-a fost dozat suspansul, atât de frumos ce a fost construite decorul & atmosfera cărții, încât pur și simplu am fost vrăjit de tot am citit. Iar dincolo de toate, misterul a fost unul absolut d-e-l-i-c-i-o-s!

„- (...) Vrei să spui că mă transform într-un fel de vânător de recompense pentru a prinde un ucigaș? întrebă ea înmărmurită. Presupun că este probabil periculos, din moment ce a ucis deja pe cineva.

- Autoritățile nu au putut să identifice criminalul la momentul respectiv, explică el, și nici măcar să dovedească că, într-adevăr, a fost comisă o crimă.

- Deci, de fapt, nu știi dacă a avut loc o crimă?

- Evelyn era convinsă că a avut loc. Cadavrul nu a fost găsit niciodată, dar o femeie a dispărut cu ani în urmă și nu a mai fost văzută niciodată.”

Totul începe cu o bătrână pe nume Evelyn. În deplinătatea facultăților mintale, aceasta îi lasă moștenirea (de unde și titlul cărții) nepoatei sale, Sarah. Totul frumos, Sarah are viitorul asigurat. Sau, de fapt, aproape îl are: pentru a intra în posesia moștenirii, are la dispoziție doar câteva luni pentru a dezlega un mister pe care nici Evie, autoare de romane mystery, n-a reușit să-l dezlege: ce s-a întâmplat cu prietena sa, Lucy, cu mai bine de treizeci de ani (dacă îmi aduc bine aminte) în urmă. Ne-am putea gândi că, ei bine, ce-are de pierdut? Păi, în același timp, Sarah este și ea autoare - și are un termen limită pentru următoarea carte, altfel își cam va pierde întreaga sursă de venit (și aia, deja, destul de mică). Avocatul lui Evie îi pune la dispoziție o sumă considerabilă de bani pentru a porni în această „aventură” - și, de asemenea, îi pune la dispoziție un jurnal pe care Evie l-a ținut de-a lungul copilăriei, când era prietenă cu Lucy. Și, din acest punct, se conturează întreaga acțiune care ne va fi purtat pe un drum tare, tare bizar, spre o concluzie de-a dreptul ieșită din comun și neașteptată. 

„- Eu cred că morții rămân morți. Nu cred că se ridică din morminte ca să vină să ne bântuiască, dar cred că rămân în mintea noastră, ceea ce poate să pară ca fiind același lucru câteodată.”

Cam asta-i ideea cărții - care, oricum, sună chiar promițător și ofertant. În schimb, dincolo de faptul că ideea mi s-a părut chiar una originală, și mai mult mi-a plăcut modul în care Linskey, în Moștenirea, a dar glas personajelor sale. Ah, și să nu mai zic de atmosfera cărții, ușor gotică, ușor paranormală, dat fiind că acel conac în care stătea Sarah (și în care, anterior, a stat Evie), de fapt este chiar locul în care Lucy și familia sa au crescut. Zgomote ciudate, camere misterioase, ascunzișuri secrete, și o istorie fascinantă a unei case în care, de-a lungul deceniilor, s-au petrecut extrem de multe lucruri bizare. Nu voi vorbi despre cum evoluează lucrurile și încotro se îndreaptă, fiindcă n-aș vrea să dau spoilere și nici să vă știrbesc din plăcerea de a descoperi voi lucrurile. În schimb, vă spun că dinamica e una alertă, că pe capitol ce trece suntem puși față în față cu din ce în ce mai multe secrete, din ce în ce mai multe dezvăluiri care, ei bine, nu fac altceva decât să complice și mai mult lucrurile, să-i complice și mai mult viața protagonistei noastre Sarah. Dap, chiar mi-a plăcut mult de tot cât de rapid a mers totul, cât de rapid s-a citit - și, surprinzător, pe alocuri chiar m-am amuzat și am râs. Are Sarah de-a face cu niște oameni extrem de efervescenți...

„(...) Încercă să nu se gândească la cum avea să se termine totul. Era speriată, într-adevăr, dar nu știa cum să renunțe, pur și simplu, la toate - și unde s-ar fi dus dacă ar fi făcut-o? Nu mai avea o casă și avea puțini bani, așa că plecarea ar fi fost la fel de înfricoșătoare ca și a rămâne și a încerca să afle adevărul, sperând în același timp că oamenii care voiau să o oprească, nu vor merge prea departe.”

Încă de când am terminat-o, am continuat s-o recomand absolut oricui care îmi cerea vreo recomandare thriller. Pentru că, sincer, știam că n-am cum să dau greș - chiar e un thriller fain, ofertant, bine scris, cu un mister aparte, pe alocuri emoționant & amuzant. Pentru mine, a avut chiar tot ce îi este necesar unei cărți thriller pentru a fi de succes. Poate și mai plăcut a fost faptul că, așa cum deja am menționat, chiar nu prea am avut așteptări atunci când am intrat în lectură, pentru că în ultimele luni n-am citit mai nimic care, într-adevăr, să mă dea pe spate. Bine, nici romanul de față nu este neapărat unul care te dă pe spate, dar poate nici nu și-a propus acest lucru - în schimb, printre zecile de thrillere care apar și continuă să apară, Moștenirea chiar cred că iese în evidență prin valoarea literară pe care o are. Eu vi-l recomand cu cea mai mare încredere - și v-o spune un cititor avid de thrillere, care uneori simte că a ajuns în punctul în care le-a citit cam pe toate. Și-apoi, uite, mai apare câte o carte - cum este aceasta - care îți dă speranța că, într-adevăr, încă mai există originalitate când vine vorba de acest gen. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Howard Linskey, Moștenirea, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Literatură pe Tocuri, Fata cu Cartea!

Sora Mariei Antoaneta, de Diana Giovinazzo - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Damen Tango

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2023

Traducere: Edith Negulici

Diana Giovinazzo este o scriitoare cu darul de a crea povești captivante și personaje memorabile. Este cunoscută pentru abilitatea de a îmbina cu măiestrie istoria și ficțiunea, aducând la viață perioade și evenimente din trecut într‑un mod intrigant și autentic. Cu pasiune pentru cercetarea istorică și atenție remarcabilă la detalii, ea reușește să redea atmosfera unei epoci îndepărtate. Diana Giovinazzo este corealizatoarea podcastului literar săptămânal Wine, Women and Words, în care intervievează scriitori în timp ce savurează un pahar de vin. De asemenea, este implicată în comunitatea literară locală, în calitate de președintă a Asociației Naționale a Femeilor din Domeniul Cărților.

👑 PUTEREA FEMEILOR ÎNTR-O LUME DOMINATĂ DE BĂRBAȚI 👑

O poveste luxuriantă despre putere, familie și intrigi la curtea regală! Maria Carolina Charlotte este a zecea fiică și unul dintre cei șaisprezece copii ai împărătesei Maria Tereza a Austriei. Poziția ei ca arhiducesă de Habsburg o va forța inevitabil să‑și părăsească țara, familia și sora iubită. După sărbătorirea unui mare triumf, tragedia lovește, iar sora mai mare Josepha se îmbolnăvește și moare. Charlotte se confruntă cu o nouă realitate tulburătoare: acum trebuie să se mărite cu Ferdinand în locul surorii sale. Descoperă că viața la Napoli e mult mai complicată decât își imaginase, iar pentru că regatul e pe marginea prăpastiei, îi cere ajutorul fratelui său Leopold. În scurt timp, Charlotte trebuie să‑și adune puterile pentru a face ceea ce a făcut și mama ei înainte: să preia controlul asupra țării. Într‑o perioadă marcată de revolte politice, de execuții regale și de criza tot mai gravă cu care se confruntă în Franța sora ei favorită, Maria Antoaneta, cum poate o tânără regină să țină totul sub control și să nu piardă pe nimeni dintre cei apropiați?

„Realitatea crudă era că soarta unei femei depindea de capacitatea ei de a avea o căsnicie reușită.”

Sora Mariei Antoaneta, scrisă de Diana Giovinazzo, este precum o captivantă călătorie și incursiune în viețile familiilor regale din Europa, care se concentrează în special pe figura uitată a Mariei Carolina, sora mai puțin cunoscută a celebrei Maria Antoaneta. Giovinazzo ne poartă într-o călătorie prin curțile fastuoase, dar și foarte periculoase, ale Europei de secol XVIII, într-o poveste despre putere, supraviețuire și destin, în care fiecare personaj trebuie să își găsească locul atât în mijlocul intrigilor politice, cât și a celor - sau mai ales a celor - personale. Romanul o are în centrul său pe Maria Calorina, una dintre fiicele împărătesei Maria Tereza a Austriei, și sora faimoasei regine a Franței, Maria Antoaneta. Într-o perioadă în care mariajele regale erau „instrumente politice”, Maria Carolina este trimisă să se căsătorească cu regele Ferdinand al IV-lea al Neapolelui, într-o alianță pentru întreaga familie. Intriga se învârte în jurul eforturilor ei de a naviga în viața într-o curte străină, unde trebuie să se confrunte atât cu provocările personale ale unei căsnicii aranjate, dar și cu intrigile politice și amenințările războaielor care mătură Europa. O poveste complexă, în care fiecare decizie are, în cele din urmă, reverberații profund politice. În fața provocărilor, Maria Carolina dezvoltă o putere interioară impresionantă...

„Te rog să-mi scrii cât poți de repede. Trăiesc pentru scrisorile tale. Momentele în care pot citi despre viața ta sunt o evadare din granițele îngrozitoare ale lumii mele triste și solitare.”

Maria Carolina este un personaj puternic, cu o evoluție fascinantă și inspirațională. La începutul romanului, este o tânără nesigură, dar odată ce își asumă rolul de regină, se transformă într-o femeie puternică, cu voință de fier. Nu mai este doar „sora mai mică a Mariei Antoaneta”, ci o figură independentă, cu propriile lupte și ambiții. Totuși, aceasta schimbă mereu scrisori cu sora ei - cerându-i sfaturi, oferindu-i sfaturi, întrucât Maria Antoaneta și Maria Carolina au avut o relație deosebită. Ferdinand, regele Neapolelui, este portretizat în contrast cu Maria Carolina - este parcă mai puțin preocupat de viața politică, de guvernare, lăsându-i acesteia un spațiu neașteptat de larg pentru a-și exercita influența. Căsnicia lor are o dinamică interesantă, și Maria Carolina pare să devină forța din spatele tronului și regatului. Relația dintre cele două surori este mereu omniprezentă, legată de un fir emoțional invizibil, de-a lungul întregului roman. În ciuda distanței și provocărilor pe care amândouă le au de înfruntat, legătura lor rămâne una profundă, iar prăbușirea inevitabilă a Franței adaugă, parcă, o notă și mai tragică acestei relații. De fapt, dincolo de tot ce s-a întâmplat în carte, cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc relația dintre ele, respectiv schimbul de scrisori (fiecare capitol al cărții se încheie cu o astfel de scrisoare, și nu neapărat între Maria Carolina și Maria Antoaneta).

„Dar în fiecare realitate, în fiecare alegere pe care o fac, există întotdeauna o constantă. Tu ești mereu acolo, aproape de inima mea. Totdeauna și mereu. Sora mea scumpă, nu m-aș putea despărți niciodată de tine.”

Unul dintre mesajele centrale ale cărții este explorarea puterii feminine și potențialului acesteia într-o lume dominată, în principiu, de bărbați și reguli patriarhale. Maria Carolina devine simbolul unei femei care își croiește drumul într-un sistem care, de altfel, nu-i oferea prea multe șanse; totuși, prin inteligența, înțelepciunea și voința ei, cu sfaturi de la Maria Antoaneta, ajunge să influențeze cursul istoriei. Sora Mariei Antoaneta sugerează că, de fapt, în spatele istoriei uneori au stat și femei, iar fiecare decizie politică a avut o dimensiune personală, familială, adesea dureroasă. În spatele fiecărei decizii pe care o ia, Maria Carolina se vede nevoită să sacrifice și o parte din sine. Totodată, cartea reflectă și ce înseamnă responsabilitatea regală și cum, de fapt, dinastiile europene au încercat să își păstreze puterea într-o lume în continuă schimbare. Giovinazzo nu încearcă să idealizeze monarhia, ci mai degrabă să îi ilustreze realitatea - compromisuri, intrigi, trădări necesare. Într-un stil liric, de o frumusețe aparte, reușește de asemenea să redea și culoarea locală a timpurilor respective. Chiar mi-a plăcut această carte și v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă sunteți pasionați de ficțiune istorică!

Război, de Louis‑Ferdinand Céline - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2022

Traducere: Magda Răduță

Născut în 1894 la Courbevoie, lângă Paris, Louis-Ferdinand Céline (pseudonimul medicului Louis Ferdinand Destouches) învață singur pentru bacalaureat, cât timp muncește în mai multe locuri. Încorporat în 1912, este grav rănit pe front, în noiembrie 1914. Reformat pentru o invaliditate de 75%, devine agent comercial și pleacă pentru o scurtă perioadă în Camerun, apoi la Londra. După război face studii de medicină și lucrează pentru Societatea Națiunilor în misiuni din Africa și Statele Unite. Întors în Franța, practică medicina în dispensare de la periferia Parisului. În 1932 publică primul său volum, Călătorie la capătul nopții, urmat de Moarte pe credit, în 1936. Trăiește în exil, în Germania și Danemarca, din 1944 până în 1951. Revenit în Franța, se instalează la Meudon, unde scrie în continuare (De la un castel la altul, Nord, Rigodon). Moare în 1961. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic, a mai apărut și cartea Călătorie la capătul nopții, 2023, în traducerea Mariei Ivănescu.

｡𖦹°‧ RĂZBOIUL - EXPRESIE A ABSURDULUI, A DEZUMANIZĂRII & NEBUNIEI ｡𖦹°‧

Printre manuscrisele céliniene recent descoperite se află și două sute cincizeci de file conținând prima formă a unui roman care se petrece în Flandra, în timpul Primului Război Mondial. La intersecția dintre autobiografie și ficțiune, romanul dezvăluie experiența care se află de atunci în centrul existenței autorului: traumatismul fizic și psihic provocat de front, de „abatorul internațional de nebunie”. Povestea urmărește convalescența brigadierului Ferdinand din momentul în care, grav rănit, își recapătă cunoștința chiar pe câmpul de luptă și până la plecarea spre Londra. La spitalul din Peurdu-sur-la-Lys îi atrage atenția unei infirmiere deloc timide, se împrietenește cu proxenetul Bébert, trece de câteva ori pe lângă moarte și, în sfârșit, se eliberează de ceea ce îi fusese dat până atunci să trăiască. Apare aici, în lumina cea mai crudă, un timp brutal, al deziluziei și al trezirii la realitate, pe care autorul nu l-a tratat niciodată până acum în forma unui text literar separat. La douăzeci de ani după 1914, trecutul, „mereu amețit de uitare”, prinde „melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni”. Dar acest trecut nu e uitat niciodată de tot, rămâne viu oricât timp ar trece peste noi – iar romanul Război stă mărturie a acestui adevăr, la fel ca restul operei lui Céline.

„Nu prea credeam eu în zile mai bune. În fiecare dimineață eram încă și mai obosit decât în ajun, fiindcă mă trezisem de douăzeci-treizeci de ori pe noapte din cauza bâzâiturilor mele. Sunt oboseli care n-au nume, cele venite din angoase. Știm bine că ar trebui să dormim ca să redevenim oameni ca toți oamenii. Nici să-ți pui capăt zilelor nu mai ai elan când ești prea obosit. Totul e oboseală.”

Copleșitor, răvășitor, dureros - Război, roman publicat postum al lui Louis-Ferdinand Céline, redescoperit și publicat după moartea sa, poartă amprenta stilului inconfundabil al autorului - o proză viscerală, brutală, „fără perdea”, care n-are nevoie de nimic altceva decât de realitate, care reiterează trauma și absurdul războiului. Romanul se concentrează pe experiențele personale ale protagonistului, Ferdinand Bardamu, care reflectă de fapt propria traumă de război a lui Louis-Ferdinand Céline, care a luat parte la primul război mondial (nu voi scrie denumirea cu litere mari, deoarece niciun război nu merită acest lucru). O poveste despre supraviețuire și dezumanizare, în care Bardamu este grav rănit și se luptă pentru supraviețuire în peisajul apocaliptic al frontului de luptă. În mijlocul haosului, violenței și morții, acesta experimentează ororile războiului într-un mod profund personal - confruntându-se nu doar cu inamicul, ci și cu dezumanizarea progresivă a propriei persoane și a celor din jur. Nu este un roman care vorbește despre „mari bătălii eroice”, ci mai degrabă un roman care plonjează în mizeria vieții de zi cu zi a unui soldat, în teama și angoasa și nebunia și sărăcia și subzistența acestuia. Céline  ne introduce în mintea lui Bardamu - care nu are de-a face doar cu răni fizice, ci se confruntă și cu golul moral și sufletesc pe care războiul îl lasă în urmă. Drama nu vine doar din exterior, ci și din tensiunea interioară a încercării de a supraviețui într-o lume care și-a pierdut orice urmă de umanitate...

„(...) Stăteam pe jos. Aproape că nu se mai auzea tunul. Râul era liniștit, nu mai venea nimic pe el. Doar păsările erau enervante, căci țipetele lor seamănă cu șuieratul gloanțelor.”

Ferdinand Bardamu este protagonistul cărții - nu este un erou în sensul clasic, ci un om zdrobit de împrejurările războiului. Experiențele sale de pe front îl transformă într-un om care observă cu o acuratețe clinică viața și condiția omului în astfel de circumstanțe. Trauma îl face să devină detașat, aproape rece, îl aduce în pragul nebuniei și îl joacă pe degete. Restul personajelor sunt, de asemenea, oglinzi ale războiului. Colegii săi de front, medicii care îl tratează, oamenii pe care îi întâlnește în acest peisaj dezolant - toate aceste figuri contribuie la întărirea ideii că războiul nu înseamnă eroism, ci, mai degrabă, războiul degradează, corupe, ucide și îmbolnăvește esența omului. Mesajul este unul profund anti-război - Louis-Ferdinand Céline se folosește de experiențele și gândurile lui Bardamu (propriile sale gânduri și experiențe, de altfel) pentru a demonta orice iluzie de glorie sau noblețe asociată războiului. În locul lor, avem de-a face cu o lume devastată, cu o lume întunecată, în care suferința, nebunia, alienarea și pierderea identității devin parte integrantă a realității. Războiul este de o absurditate maximă - o forță care distruge atât fizic, cât și psihic, care se hrănește din om și din sufletul acestuia, lăsând în urmă doar ruine, doar identități fragmentate, doar nebunie și moarte și sărăcie, doar mizerie și întuneric.

„(...) Ești aproape pe trei sferturi fărâmat, dar cu cât ți-a mai rămas o să te distrezi de minune, lasă-te purtat înainte cât suflă borealul norocos. Dormi sau nu dormi, împleticește-te, trage-ți-o, clatină-te pe picioare, borăște, fă spume, bășici cu puroi, arzi de febră, strivește, trădează, nu te mai sfii, e doar o chestie de vânt care suflă, n-o să mai fii niciodată la fel de crud și de tâmpit ca restul lumii. Mergi înainte, e tot ce vor de la tine (...).”

Război este un roman care rămâne cu tine mult timp după ce l-ai citit. Prin Bardamu, autorul sugerează că, în astfel de condiții, supraviețuirea este singurul instinct real, adânc înrădăcinat în om, dar chiar și aceasta este golită de sens. Bardamu devine un spectru, pare să nu mai aibă vreun scop în viață, pare să renunțe, dar se vede obligat să facă față realităților brutale ale războiului. Proza lui Louis-Ferdinand Céline este inconfundabilă, violentă și lirică, poetică, existând un contrast între vulgaritatea limbajului și frumusețea cu care observă condiția umană. Stilul său reflectă perfect haosul și dezordinea lumii în care Bardamu trăiește, dar în același timp amplifică și senzația de deznădejde, de nebunie și alienare. Războiul nu este văzut doar ca o catastrofă externă, ci și drept un proces acut de dezumanizare. În fața ororilor și violențelor, în fața morții care devine ceva doar de-o simplă secundă, în fața omului necruțător, personajele ajung să își piardă identitatea, natura interioară, devenind marionete ale unei forțe destructive mult mai mari - ce poate face omul, până la urmă, în fața unui rău atât de puternic, care înghite în gura sa întunecată atâtea vieți, atâtea destine și visuri? Care lasă în urmă prăpăd, moarte, ruine... În fața războiului, tot ce știm despre civilizație și moralitate pălește, se stinge...

„După ce-au trecut atâția ani, e tare greu să-ți amintești lămurit lucrurile. Ce-au zis atunci oamenii aproape că se preface în minciuni. Nu trebuie să ai încredere. Trecutul e o scârbă, se topește în amăgire. Printre melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni. Te trezești cu el hoinărind, boit cu plânsete și cu remușcări. Nu-i serios.”

Cu siguranță vreau să citesc și cealaltă carte scrisă de Louis-Ferdinand Céline - din cate am înțeles, este mult mai „relevantă” pentru a înțelege mai bine viața acestuia. Drept urmare, nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere acest roman, un roman tulburător și profund, care reușește să redea cu o precizie chirurgicală absurdul, oroarea, frica, angoasa războiului, cu o claritate care pur și simplu te șochează, cu o realitate devastatoare. Prin intermediul lui Bardamu, cititorul pătrunde într-o lume lipsită de speranță, care și-a pierdut coordonatele, în care totul devine o provocare. Cu un stil incisiv și visceral, de o profunzime aparte, cu o proză intensă și copleșitoare, Louis-Ferdinand Céline te lasă cu un gust amar, te lasă cu un gol interior, te pune față în față cu consecințele efectiv devastatoare ale violenței și conflictului. Războiul a fost și va fi mereu o greșeală... Într-un fel, citind cartea reușești să înțelegi mult mai bine fragilitatea omului, reziliența, în fața unei lumi haotice și inumane. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece sunt sigur că veți avea parte de o lectură de-a dreptul memorabilă, de o lectură puternică, o lectură care va rămâne cu voi mult, mult timp după ce o veți fi terminat-o. Să aveți parte doar de lecturi pe sufletul vostru!

Vecini buni, de Mattias Edvardsson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriel Ionescu

Mattias Edvardsson este profesor și locuiește în Löddeköpinge, în Suedia, împreună cu familia sa. Este autorul mai multor romane pentru adulți și adolescenți publicate în Scandinavia. La Editura Trei, în colecția Fiction Connection - Fiction Connection Crime a mai apărut și O familie aproape normală (2019, traducere de către Iulia Dromereschi), bestseller cu peste 150.000 de exemplare vândute și aflat în curs de publicare în 30 de țări. De asemenea, volumul a fost ecranizat într-un serial produs de către Netflix (pe site-ul editurii puteți găsi cartea cu coperta în ediția serialului).

🏡 VECINI PERFECȚI SAU STRĂINI PERICULOȘI? 🏡

De la autorul bestsellerului O familie aproape normală. Cât de bine îți cunoști vecinii? Micke și Bianca se mută într-un cartier idilic, perfect pentru familia lor. Însă pe măsură ce ajung să-și cunoască vecinii, în suflet li se strecoară îngrijorarea. Când Bianca e atacată în fața casei, pare să fie vorba despre un accident tragic. Însă în timp ce se luptă pentru viață în spital, poliția și vecinii încep să aibă îndoieli. Micke a crezut dintotdeauna în justiție. Dar ce se întâmplă când pare că singura cale e să-ți faci singur dreptate? Un thriller psihologic despre limita fragilă dintre bine și rău și despre riscul de a ajunge prea apropiat de vecinii tăi.

„(...) Problema cu vecinii, obișnuia ea să spună, e că te simți ca la ruleta rusească: nu știi niciodată ce noroc o să ai. Înainte de a ne muta mi-a atras atenția că își dorește să ne păstrăm intimitatea și o oarecare izolare față de vecini. Două dintre cele mai mari avantaje ale casei erau înălțimea gardului viu de tuia și poarta.

- Avem o impresie foarte bună în ceea ce privește zona, i-am spus eu și i-am zâmbit larg.”

Nu este primul meu contact cu Mattias Edvardsson - am mai citit și O familie aproape normală (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un thriller care mi-a plăcut la nebuuunie! Nici Vecini buni nu a fost mai prejos, și am știut de la bun început că Mattias Edvardsson are să mă poarte într-o călătorie tensionată, ciudată - și, Dumnezeeeeeule, ce-a fost cu sfârșitul ăla? Volumul de față este de o psihologia captivantă, plin de suspans, și explorează limitele subtile ale încrederii și complexitatea relațiilor de vecinătate - care nu tot timpul sunt așa cum par, ci ascund secrete întunecate. Acțiunea se desfășoară într-o suburbie aparent liniștită, unde nimic în neregulă nu se întâmplă, dar unde tensiune mocnesc și sunt hrănite de o aparentă normalitate. Povestea începe atunci când are loc un accident de mașină, în care Micke și Bianca sunt victimele, să zicem așa. Din acel moment, ceea ce părea a fi o comunitate liniștită și bine închegată începe să se destrame - sunt dezvăluite secrete, neînțelegere, conflicte interioare & exterioare, suspiciuni și minciuni adânc îngropate. Așa cum o comunitate relativ mică poate fi văzută drept un loc al siguranței, în care te poți retrage în căutarea liniștii, uneori adevăratele pericole pot veni chiar din interior, de la cei mai apropiați oameni - în acest caz, vecinii care cândva îți zâmbeau și păreau mereu săritori. 

„Am avut senzația ciudată că am început să ne mințim. Nu doar unul pe celălalt, dar și pe noi înșine.”

Micke și Bianca sunt personajele principale - doi oameni obișnuiți care, deodată, se trezesc prinși într-o situație greu de gestionat. Micke este un om de familie, protector și atent, dar treptat începe să fie dominat de frici și nesiguranță. Bianca, deși la început pare destul de stăpână pe situație, este și ea măcinată de neliniști legate de locul lor în comunitate și de încrederea în cei din jur. Încetul cu încetul, relația dintre cei doi este „testată”, pe măsură ce totul devine din ce în ce mai tensionat și ies la iveală diferite secrete. Mi-a plăcut mult să urmăresc dinamica aceasta, dar și mai mult mi-a plăcut cum, într-o tensiune psihologică aparte, lucrurile au evoluat, direcția în care au mers toate. Sunt un mare fan al genului acesta de „thrillere domestice”, dacă le-aș putea spune așa - deși Liane Moriarty rămâne, cel puțin pentru mine, o maestră când vine vorba de acest gen de thrillere. La Mattias Edvardsson, niciun personaj nu este bun sau rău, ci cam toate sunt... profund umane. Toate au slăbiciune și defecte, dar sunt și puternice, încearcă să facă față lucrurilor peste care dau - sunt credibile, convingătoare. Au lupte interioare și propriii demoni, au temeri și frici, dar au și curajul de a le înfrunta, de a căuta răspunsuri la întrebări care, ei bine, mai bine ar fi rămas fără răspunsuri. 

„Un om este un trecut, un prezent și un mai apoi. Dar când ceea ce așteptam nu ne mai așteaptă, când prezentul este un mare gol, ce mai rămâne? Amintiri și povești. Unii spun că trăiești atâta vreme cât oamenii își aduc aminte de tine, dar toată lumea știe că moartea este definitivă, iar amintirile pălesc repede.”

Romanul Vecini buni, dincolo de a fi un thriller tensionat și cu o dinamică alertă, reușește să ridice și importante întrebări privitoare la încrederea în oameni și la ce s-ar putea întâmpla atunci când cei pe care îi considerăm „de încredere” ne înșală sau chiar ne pun în pericol viețile. O comunitate aparent închegată, în care totul se simte idilic, poate ușor să se zdruncine în urma unei tragedii. Romanul mai scoate în evidență și cum acțiunile aparent nevinovate pot avea consecințe devastatoare asupra vieților celor din jur - subiectivitatea adevărului, în acest caz, dat fiind că fiecare pare să aibă o viziune proprie asupra adevărului și celor întâmplate, face ca tensiunea să fie una mult mai puternică. În cele din urmă, Mattias Edvardsson sugerează că, deși trăim alături de anumiți oameni și pare că îi cunoaștem, le oferim încrederea și poate le destăinuim secrete și lucruri personale, deseori suntem amăgiți - suntem străini din punct de vedere emoțional și niciodată nu vom ajunge să cunoaștem în întregime pe cineva. Pe de altă parte, aceste mesaje, cred eu, pot fi trecute cu vederea - acțiunea merge atât de rapid și atât de tensionat încât, sincer, ajungi doar să vrei să te bucuri de acest aspect al romanului.

„Acum, că minciunile și secretele își făcuseră loc în viața mea, n-a fost greu să mai cedez în fața lor încă o dată.”

Cum m-a obișnuit și în cealaltă carte citită, stilul lui Mattias Edvardsson este, deși plin de detalii subtile, de o tensiune aparte, de un ritm care îți place și te face să dai pagină după pagină după pagină. De-a lungul cărții resimți o atmosferă de tensiune, de incertitudine, de neîncredere, și continui să te întrebi care-i faza, de ce, încotro se vor îndrepta toate. Fiecare capitol adaugă și mai mult „substrat” poveștii, iar modul în care autorul jonglează cu toate informațiile și toate destăinuirile atrage și mai mult cititorul în poveste. Fără a fi melodramatic sau superficial, Mattias Edvardsson este și profund, pe alocuri, și îți dă de gândit. Romanul chiar reușește să transmită mesaje profunde, cu personaje care trăiesc adevăruri fragmentate și, implicit, ajung „să culeagă ceea ce au semănat”. Mi-a plăcut, chiar a fost un thriller pe care, deși l-am citit acum muuult, muuult timp, încă reușește să îmi stârnească anumite stări. L-am tot recomandat de-a lungul timpului și persoanele care chiar l-au citit mi-au spus că, într-adevăr, e un thriller care merită. Mattias Edvardsson chiar este un autor pe placul meu, și sper să fie traduse și alte cărți ale autorului. Tensiuni sociale, psihologice - și un sfârșit de-a dreptul bulversant. Dap, chiar vi-l recomand și vouă cu cea mai mare încredere. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Alte recenzii ale cărților scrise de Mattias Edvardsson, apărute și pe blog: 

| O familie aproape normală |

Junky, de William S. Burroughs - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Traducere: Sorin Gherguț 

William S. Burroughs (1914-1997) s-a născut în St. Louis, Missouri. A studiat literatură engleză și antropologia la Harvard, apoi medicina la Viena. În 1951, pe când se afla în Mexic, și-a împușcat accidental soția. A debutat în 1953 cu Junky, iar în 1959 a publicat (în Franța) romanul Naked Lunch (Prânzul dezgolit). Apariția în 1962 a ediției americane a provocat un imens scandal. În 1982 este ales membru în Academia Americană și în Institute of Arts and Letters, iar statul francez îi acordă titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William S. Burroughs, în seria Anansi. Clasic au mai apărut Prânzul dezgolit și Queer.

💉 CIRCUITELE PATOLOGICE ALE DEPENDENȚEI 💉

Scris la îndemnul lui Allen Ginsberg, în America anilor de după război, când până și a vorbi despre droguri era o infracțiune, romanul de debut al lui William S. Burroughs, considerat „calea de acces” spre infernul din Prânzul dezgolit, este o mărturie de o răceală aproape clinică despre ravagiile dependenței de stupefiante. Construit asemenea unui răspuns la întrebarea nerostită „Cum poate un om să ajungă dependent de droguri?”, Junky spune povestea căderii unui om „normal”, cu venituri suficiente și studii superioare, în capcana dependenței și a traficului de stupefiante. Bolgia descrisă de Burroughs se suprapune ca o hartă virtuală peste America și Mexic, iar galeria de personaje care o populează și­-ar găsi locul fără nicio ajustare în cercurile infernului din Divina Comedie.

„Am învățat ecuația mărfii. Marfa nu e un mijloc de a spori bucuria de a trăi, ca alcoolul sau iarba.

Marfa nu e plăcere. E un mod de viață.”

După ce am citit Queer & Prânzul dezgolit de la acest autor, încă n-am putut să-mi dau seama dacă îmi place sau nu (asta pentru că nu prea mi-a plăcut prima carte, dar pe cea din urmă pur și simplu am adorat-o). Acum, după ce am citit și Junky, pot spune că, într-adevăr, William S. Burroughs a fost un mare maestru, un autor cu un stil aparte, unic, pe care nu l-am putut regăsi la alți autori. Cartea de față reprezintă o radiografie profundă a dependenței, a statutului de dependent, a cum este și cum se simte să fii junky, ce te face să fii junky, cum trăiește și ce trăiește un junky. O carte profund influentă și dureroasă, ce descrie universul drogurilor și al dependenței, într-un stil necruțător de realist și brutal. Cartea îl urmărește pe William Lee și reprezintă o mărturie directă, fără perdea, a unui om care se confruntă cu dependența și care, de altfel, o și acceptă drept viață în sine. Dincolo de a fi despre dependență, este și despre alienare și degradare umană, dezvăluind o lume de care ar trebui să te ții departe. William Lee este, de fapt, un alter ego al autorului, însuși Burroughs confruntându-se cu dependența de droguri. Acesta cade treptat în ghearele dependenței de opiu și alte astfel de substanțe. 

„Să vinzi droguri e un stres continuu. Mai devreme sau mai târziu te ia «febra gărzii» și toată lumea arată a gabor. În metrou ți se pare că oamenii se apropie tiptil, astfel încât să poată pune gheara pe tine înainte s-apuci să arunci marfa.”

Povestea este narată la persoana întâi, într-o manieră aproape confesivă, lipsită de prea multe ornamente stilistice, dar fără a compromite profunzimea cărții. Căutarea constantă a drogurilor, interacțiunile cu lumea interlopă și cu cei care le procurau substanțele, confruntarea cu sistemul legal și medical - într-o dinamică pur și simplu haotică, această carte te provoacă și te șochează și, pe alocuri, pur și simplu îți provoacă repulsie. Dar este vorba despre o lume crudă, o lume exact așa cum este, în care dependența devine catargul unei bărci aflate pe mare în timpul furtunii. Lee este un om care pare să își fi pierdut, la rândul său, coordonatele vieții, trăind într-un ciclu continuu al consumului și renunțării, al plăcerii și suferinței. Romanul urmărește fragmente din viața lui Lee, momente din existența acestuia, ilustrând în special disperarea și pierderea contactului cu realitatea care vin odată cu adicția. Mai toate personajele sale sunt, de fapt, pierdute în „ceața dependenței”, în cercurile vicioase ale drogurilor - traficanți, doctori corupți, polițiști, alți dependenți - o galerie de suflete care-și trăiesc existența la marginea vieții. Fiecare dintre aceștia reprezintă o componentă a descompunerii și degradării morale, a decăderii pe care dependența - sau orice altă formă de asociere cu aceasta - le aduce.

„Un junky funcționează după timpul mărfii. Când e privat de marfă, ceasul i se blochează și se oprește. Tot ce poate face e să stea și s-aștept să-nceapă timpul fără marfă. Un junky în sevraj nu are scăpare în relația cu timpul exterior și nu are nici unde să se ducă. Nu poate decât s-aștepte.”

Într-un fel, Junky ar putea avea valoarea unei critici sociale subservive, este un fel de mod prin care Burroughs „deconstruiește” mitul despre droguri și fascinația romantică - cel puțin din vremurile respective - asociată dependenței. Autorul nu moralizează, ci prezintă viața dependentului cu o claritate brutală, tăioasă, redând infernul personal pe care drogurile l-au creat - fără iluzii, fără a glorifica. Dependența este, în esență, o formă de sclavia, care apare în urma stimulării patologice a circuitelor dorinței - cartea arată cât de departe este un dependent dispus să meargă pentru a-și satisface aceste dorințe, respectiv ce ajung aceste dorințe să facă din el. Totodată, romanul critică într-un fel și sistemul de justiție și cel medical care au de-a face cu dependenții, tratându-i mai degrabă ca pe niște criminali sau paria ai societății, în loc să le ofere un sprijin real, de care au nevoie. Lee este frecvent prins între forțele legii și ale străzii, iar în această lume legea și ilegalitățile par să fie una și aceeași. Dependența este nu doar despre izolare fizică, ci și despre izolarea psihică, emoțională. Lee și ceilalți dependenți trăiesc într-o lume paralelă, o lume complet străină de normele și regulile societății convenționale - o lume izolată, bizară și de-a dreptul bolnavă.

„Mă uitam în oglindă și fața mi se modifica și-ncepeam să urlu. În alt vis eram dependent de clorofilă. Eu și cam vreo alți cinci dependenți de clorofilă așteptam să ne aprovizionăm pe palierul unui motel mexican ieftin. Ne înverzim și nimeni nu poate scăpa de o dependență de clorofilă. O doză și ești agățat pe viață. Ne transformăm în plante.”

Cartea lui William S. Burroughs este, pe lângă toate acestea, de o profunzime extraordinară. Deși am spus că Burroughs nu glorifică în vreun fel sau altul dependența, el totuși menționează că drogurile, deși au potențial letal, reprezintă uneori o formă de evadare dintr-o realitate care este profund sufocantă, reprezintă „un mijloc” de salvare atunci când totul în jur pare să se prăbușească. Mi-a plăcut extraordinar de mult modul în care a reușit să redea toate aceste lucruri, modul în care chiar a încercat să explice ce simte & cum se simte un dependent atunci când își ia următoarea doză. William Lee acceptă că dependența este, în cele din urmă, o alegere, chiar dacă una tragică, dar încearcă să explice complexitatea acestei alegeri, motivele - care, uneori, chiar te-ar putea convinge. El știe că are liber arbitru în fața drogurilor, și știe că face alegeri autodistructive - însă, într-un sistem care nu oferă alte alternative eficiente, simte că doar atât i-a mai rămas. William S. Burroughs a scris o carte brutală, o carte captivantă despre viața unui dependent de droguri, care dezvăluie o lume ascunsă, întunecată, într-o abordare nepărtinitoare, dintr-o perspectivă nefiltrată. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă vă interesează cărțile care vorbesc despre acest fenomen adesea mult prea ignorat. 

Alte recenzii ale cărților scrise de William S. Burroughs, apărute și pe blog: 

| Prânzul dezgolit | Queer |

Dinastii dulci, de Aurora Liiceanu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Seria de Autor Aurora Liiceanu

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022), Travesti. Identități fluide (2022) și Dinastii dulci (2023).

🧁POVEȘTI PE CARE LE POȚI PARCĂ GUSTA 🧁

În urmă cu 140 de ani, gândindu-se cu nostalgie la vremea copilăriei, patiserul Louis Lefèvre-Utile și-a propus să creeze un produs care să semene cu șervetul de masă cusut de bunica sa. Așa a apărut biscuitul petit beurre, care prelua simbolurile timpului de pe acel șervet: cele patru „urechiușe” reprezentau anotimpurile, cei 52 de „dinți” – săptămânile dintr-un an, iar cele 24 de găurele – orele unei zile. Astăzi biscuitul arată exact ca atunci, dar probabil că foarte puțini îi cunosc istoria. După cum puțini știu istoria cunoscutei cofetării Escribà din Barcelona sau a rahatului turcesc... Aurora Liiceanu ne spune poveștile unor dulciuri celebre și ale dinastiilor de cofetari și patiseri care și-au legat numele de ele. Alături de bărbați pasionați de meseria lor ca Jean-Romain Lefèvre și Antoni Escribà vom întâlni femei puternice precum Pauline Utile sau Jocelyne Tholoniat, care au contribuit la dezvoltarea afacerilor familiilor lor. Iar pentru că gustul e asociat cu mirosul, vom face o incursiune în lumea parfumurilor, după care vom reconstitui mirosurile de odinioară ale unor orașe ca Amsterdamul, Parisul sau Bucureștiul.

„Sunt oameni care și-au început ascensiunea de la un obiect creat de ei.”

Al doilea contact literar cu doamna Aurora Liiceanu, după Travesti. Identități fluide (dacă vă interesează recenzia, o puteți găsi AICI), o carte care nu neapărat că m-a fascinat, dar a fost plăcută, interesantă, și care mi-a oferit niște informații are nu neapărat că mă interesau, dar s-a dovedit chiar surprinzătoare. Pe scurt, istoria unor dulciuri de renume, cum au apărut, numele asociate lor - pe care nu prea multă lume le cunoaște -, parfumuri și mirosuri (că, până la urmă, gustul este puternic asociat cu mirosul), dintr-astea. O lectură dintr-un foc, că n-are cum altfel, pentru că 1) chiar este interesantă și te prinde și 2) se citește foarte rapid, deoarece are un font destul de mărișor și o încadrare răsfirată. Nu aș spune că este o carte pe care am recomandat-o cuiva sau despre care am mai vorbit, pentru că aș minți. Totuși, mă bucur că în sfârșit am citit și eu ceva scris de doamna Aurora Liiceanu, pentru că prea des auzeam acest nume și mi-era străin (din punct de vedere literar, să spun așa). Nu că aș vrea să mai citesc și altceva scris de dumneaei, dar cu siguranță nu voi refuza dacă voi avea ocazia. Eu, unul, sigur nu-mi voi cumpăra o altă carte scrisă de dumneaei - decât dacă este la vreo substanțială reducere.

„Se spune, pe bună dreptate, că talentul, ambiția și pasiunea sunt foarte importante pentru creativitate. Dar nu trebuie uitat ceva la fel de important. Cercetătorii creativității umane adaugă șansa, întâmplarea fericită care duce la izbândă.”

Este îndeajuns să citiți descrierea de pe a patra copertă a cărții pentru a vă da seama despre ce este Dinastii dulci. Prin urmare, n-am să vă spun acum ce povești găsiți în carte; totuși, preluat de pe site-ul editurii, veți găsi următoarele: Scaunul lui Pugin și zgarda lui Balenciaga • Ambiție, ascensiune, supraviețuire • Pasiunea pentru zahăr a lui Étienne Tholoniat • Christian Escribà: de la senzații la emoții și memorie • Cum se cucerește lumea. Prietenii statornice • Bekir Efendi • Pauline și Reșide • Puterea mirosurilor, combinațiile și seducția • Cenușăreasa simțurilor, istorie socială și mirosuri pierdute. Multe dintre ele destul de interesante, sau poate devenite interesante prin modul în care doamna Aurora Liiceanu le prezintă. Oricum ar fi, mi-a plăcut să aflu „detalii din culise” - nu că m-ar fi interesat, după cum am mai menționat, dar cred că poți da bine la o petrecere - ce fel de petrecere, tho!? - menționând niște curiozități legate de biscuiții preferați, rahatul turcesc. A fost o lectură care a mers rapid, care nu m-a solicitat deloc, și pe care am dat-o gata dintr-un foc - o singură repriză de citit, iar apoi am lăsat cartea deoparte și, instant, am început să citesc alta.

„Acesta a fost secretul lor și acest lucru le-a adus și le-a asigurat succesul. Ei au înțeles că dacă vrei să câștigi oamenii, dar și banii lor, trebuie să fii persuasiv. Au intuit că există o legătură între psihologie și marketing - și au avut dreptate. Astăzi, marketingul emoțional este considerat o strategie foarte eficientă pentru a avea succes.”

Faza este că am citit această carte acum luuuuni bune, așadar nu prea-mi amintesc multe detalii. Oricum, și de mi le-aș fi amintit, nu le-aș fi menționat aici. Poveștile sunt interesante, nu abundă de detalii, ci sunt „la general,” să spun așa. Deci, merg rapid, rămâi cu ceva (pentru scurt timp, cel puțin în cazul meu) după ce le-ai citit. Mi-a plăcut mult să citesc despre partea aceea cu mirosurile, mai ales partea în care se menționa și despre București. În rest, m-am bucurat mai mult de feeling-ul pe care mi l-a dat cartea, pe care am citit-o în ritmul meu (adică rapid!!!!), în tihnă, fără să mă simt în vreun fel sau altul solicitat sau să simt că trebuie să investesc multă energie în direcția lecturii. Una peste alta, aș zice că a fost o lectură OK, dar nu memorabilă, o lectură pe care n-aș recomanda-o în mod direct cuiva, poate doar celor care sunt fani ai doamnei Aurora Liiceanu și care, de altfel, cel mai probabil au citit deja această carte. Acum, cu două cărți la activ scrise de dumneaei pe care le-am citit, încă nu prea mă pot pronunța dacă, într-adevăr sau nu, îmi place cum scrie. Poate voi mai citi ceva scris de doamna Aurora Liiceanu, cine știe. Cert este că, în momentul de față, nu-s neapărat impresionat de ce am citit până acum - oricum, cine a zis că autoarea și-a propus să impresioneze? Să aveți lecturi cât mai faine!

Alte recenzii ale cărților scrise de Aurora Liiceanu, apărute și pe blog: 

| Travesti. Identități fluide | 

Iepurele blestemat, de Bora Chung - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2024

Traducere: Iolanda Prodan

Bora Chung (n. 1976) a publicat trei romane, trei volume de proză scurtă și a tradus în coreeană literatură modernă rusă și poloneză. A studiat la Yale University și Indiana University, după care s-a reîntors în Coreea de Sud, unde traduce și scrie ficțiune.

𒀱 LA SUBTILA GRANIȚĂ DINTRE REALITATE & FANTEZIE 𒀱

Un volum extrem de original al unei scriitoare coreene în plină ascensiune, Iepurele blestemat este o antologie unică și plină de fantezie de povestiri stranii, greu de încadrat într-un gen literar anume. Ștergând granițele dintre realismul magic, horror și science-fiction, Bora Chung lasă să se desfășoare în proza ei scene și personaje parcă rupte din Edgar Allan Poe, Kafka sau Marlon James: un băiat cu puteri supranaturale care scapă din grota unui monstru totemic ce terorizează o întreagă comunitate din vremuri imemoriale; iepurași translucizi, fetișuri răzbunătoare ce distrug afacerea unui om nedrept; un cap ciudat, făcut din reziduuri umane, ce iese din toaletă și se transformă în cele din urmă într-o femeie frumoasă... Povestiri unice, având contexte diferite, de inspirație eterogenă, prozele Borei Chung sunt însoțite pe alocuri de o grație neașteptată care, departe de a respinge, te îndeamnă să citești mai departe.

„Dinții zimțați și metalici ai capcanei, special puși ca să împiedice fiarele sălbatice să scape, au pătruns adânc în ceafa și capul femeii, din care a țâșnit un șuvoi de sânge pe podea. Băiatul s-a târât degrabă lângă maică-sa și a început să-i lingă lacom sângele.”

Well, this was a book! Fascinant, ciudat, întunecat, bizar, neașteptat de bun... Iepurele blestemat cuprinde o colecție „selectă” de povestiri care ne împing la marginea realității și fantasticului, îmbinând grotescul cu elemente de basm, coșmarești, și care reușește să creeze un univers literar deopotrivă captivant și tulburător, nebunesc și plin de haos. Într-un fel, deși povestirile sunt majoritatea cu tentă horror și grotească, Bora Chung vorbește despre laturi întunecate ale umanității - răzbunarea, durerea, obsesia, dependența, voracitatea, precum și despre opresiune, despre dorința de eliberare, într-o manieră care îmbină stilul gotic cu profunzimea poveștilor cu tâlc. Realul și imaginarul sunt despărțite printr-o linie fină de demarcație, iar povestirile pot fi percepute atât drept povești de groază, cât și fabule metaforice, care în cele din urmă transmit un mesaj profund uman. Deși fiecare povestire este unică, ele împărtășesc aceeași atmosferă de tensiune, de bizar și... ciudățenie. De la povestirea titulară - despre un iepure blestemat - care îți induce un sentiment de angoasă, ca urmare a răzbunării și destinului implacabil, până la alte narațiuni despre indivizi captivi în mecanisme care le depășesc puterea de control, fiecare povestire în sine reprezintă o călătorie de o intensitate aparte.

„Închid ușa odăii și pășesc în mijlocul întunericului deplin, de nepătruns.

Tenebrele sunt singura mea consolare în această lume diformă.”

Povestirile scrise de Bora Chung pur și simplu te bântuie, sunt tensionate, sunt ciudate, și-ți provoacă un sentiment de angoasă - supranaturalul și coșmarul se infiltrează încetul cu încetul în viața cotidiană. Chiar dacă la început aceste povestiri pot sugera o realitate familiară, nu durează mult până când haosul oniric preia controlul, iar răul și întunericul capătă forme din ce în ce mai neașteptate. Există ceva „grotesc” și „visceral” în această carte, care reușește să redea cu finețe fragilitatea ființei umane în fața sorții și destinului - de cele mai multe ori, destul de violente și dureroase. Personajele Borei Chung sunt parcă promise torturii, sunt prinse între vis și realitate, între coșmar și izbăvire. Ele trăiesc experiențe de alienare și opresiune, iar deseori identitatea lor este una fluidă, care într-un fel conturează imaginea omului modern - prins între dorința de eliberare și frica de necunoscut. Fie că este vorba despre victime ale unor forțe supranaturale sau indivizi care se luptă cu propriile lor limitări, personajele Borei Chung sunt mereu în pragul disperării, resemnării. Totuși, surprinzător este faptul că, chiar și în cele mai bizare și neașteptate circumstanțe, aceste personaje sunt de o profundă umanitate. Blestematul fanatic, de exemplu, din prima povestire, este rezultatul unor alegeri făcute în prezent - cu alte cuvinte, fiecare lucru din lumea aceasta se plătește... Chiar dacă „plata” capătă forme atât de bizare.

„Să fie acesta blestemul bătrânului?

Sau poate e binecuvântarea sa?”

În Iepurele blestemat, am avut impresia că Bora Chung se concentrează în special pe aspectele suferinței și răzbunării care definesc o parte a condiției umane. Blestemele, entitățile supranaturale, întâmplările bizare devin metafore pentru stările psihologice ale personajelor. De-a lungul fiecărei povestiri, nu ai cum să nu te gândești la niște lucruri profund umane, cum ar fi să zicem trauma colectivă și individuală, opresiunea socială. De asemenea, povestirile sugerează și că răul nu este întotdeauna o forță care provine din exterior, ci una care își are origine în interiorul fiecărui individ - fie sub forma fricii, fie sub forma frustrării, lăcomiei, răzbunării. Într-un fel, universul creat de Bora Chung se bazează pe monștrii pe care îi întâlnim în viața reală & care adesea sunt reflexii ale propriilor noastre slăbiciuni, ale conflictelor pe care le ducem cu noi înșine. Ar fi ciudat să zic că în îmbinarea aceasta dintre fantezie și realism, stilul Borei Chung este unul „vizual” și „senzorial”? Pentru că reușește să creeze imagini atât de puternice și palpabile încât efectiv le simți... Sentimentul ăla de claustrofobie, de frică, de angoasă, de tensiune care stă să explodeze în viața ta. O scriitură de o calitate cinematografică, în care grotescul & horrorul se îmbină armonios dând naștere unui simbolism aparte...

„În dimineața următoare, la răsăritul soarelui, bărbatul s-a întors împreună cu câțiva săteni pe cărăruia de munte, acolo unde îl văzuse pe băiețelul cu colți ascuțiți. Mocirla vâscoasă rămasă în urma zăpezii ce se topea înghițise urmele băiatului cu trup de aur și ale bărbatului cu pântecul sfârtecat.”

Bora Chung combină elemente ale poveștilor tradiționale asiatice cu influențe din literatura gotică universală și horrorul occidental, într-un stil care reflectă diversitatea influențelor culturale și literare. Există o așa ciudată tensiune între componenta estetică a cărții și stilul terifiant, pentru că autoarea manipulează aceste contraste într-o voce distinctă, aș spune, în peisajul literaturii contemporane. Dap, am recomandat această carte absolut oricui după ce am citit-o, și mă bucur nespus să văd că, într-adevăr, primește atenția care i se cuvine. Am adorat fiecare poveste, și chiar dacă aș spune că unele mi-au plăcut mai mult decât altele, asta nu prea are relevanță - comparativ, fiecare povestire are ceva special, are acel ceva ciudat pe care nu-l poți teoretiza & explica, ci doar îl poți simți în momentul în care citești cartea. Cu siguranță vom mai auzi de Bora Chung și eu chiar sper să fie traduse și alte cărți ale autoarei. În general, eu nu prea mă împac cu scriitori asiatici, și n-aș ști să vă spun de ce, dar recunosc că acest contact literar - cu un autor asiatic, în esență - a fost unul cu adevărat memorabil. Am adorat fiecare pagină din această carte și, sincer, a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare ale anului 2024. V-o recomand cu cea mai mare încredere & fără să stau măcar o clipă pe gânduri!