Terra. Insecta, de Anne Sverdrup-Thygeson - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2020

Traducere: Florin Tudose

Anne Sverdrup-Thygeson este profesor la Universitatea Norvegiană de științe ale naturii din Ås și consultant științific al Institutului Norvegian de Cercetări ale Naturii. Deține un doctorat în conservarea biodiversității și predă managementul naturii și ecologie forestieră. Cercetările ei se axează în special pe ecologia insectelor. Are un blog de știință și apare deseori în emisiunile radio și TV din Norvegia. A fost prima femeie cercetător care a primit Premiul Bonnevie pentru excelentele sale metode de predare, de scriere și de prezentare a biologiei. A studiat istoria și este ultramaratonistă.

Insectele reprezintă jumătate din regnul animal. Trăiesc peste tot – în peșterile din adâncul pământului, sus, pe crestele cele mai înalte ale Munților Himalaya, în interiorul computerelor, în izvoarele termale din Parcul Yellowstone și în urechile și nările creaturilor mult mai mari decât ele. Există insecte cu urechi pe genunchi, cu ochi pe penisuri și cu limbi sub picioare. Cei mai mulți dintre noi consideră că viața ar fi mai bună fără gândaci, însă ar fi chiar imposibilă. Cei mai mulți dintre noi știu că nu există miere fără albine, însă nu și că florile arborelui de cacao nu ar putea fi polenizate în lipsa musculiței cu capul cât o gămălie de ac. Fără ea am putea să ne luăm adio și de la cacao, și de la ciocolată. Cerneala folosită la scrierea Declarației de Independență a avut la bază fier și gale. Un tip special de gală este cea de stejar, de care este responsabilă o viespe micuță. Musculița de oțet a fost un pion esențial în experimente medicale și biologice premiate cu șase premii Nobel, iar musca de carne poate curăța răni extreme. Insectele transformă plantele uscate și animalele moarte în compost. Polenizează flori, inclusiv culturile de care noi depindem atât de mult. Asigură hrana altor animale, cum ar fi păsările și liliecii. Controlează organismele dăunătoare omului. Viața, așa cum o știm, depinde de aceste creaturi mici. O călătorie în ciudata, minunata și uimitoarea lume a micilor și fabuloaselor creaturi fără de care nu am putea trăi. Insectele ne influențează ecosistemul mai mult decât ne-am putea imagina.

„Dacă am renunța o clipă la filozofările noastre, am vedea că în joc este și altceva în afară de valoarea utilitară. Din câte știm până azi, planeta noastră este singurul loc cu viață din Univers. Poate că noi, oamenii, avem datoria morală de a stăpâni Pământul și de a le asigura milioanelor de creaturi ce viețuiesc alături de noi pe planetă șansa de a-și trăi micuțele și minunatele lor existențe.”

O altă carte, din aceeași colecție ca și Dopamina, anume Co-Lecția de Știință, pe care pur și simplu am devorat-o. Am citit-o fără să fiu plictisit măcar o singură secundă, deși recunosc că la început am fost puțin pesimist. Bun, o carte despre gândăcei și insecte, despre fluturași și cărăbuși - o să fie ceva drăguț, îmi ziceam, dar nimic mai mult. Ei bine, evident, am speculat greșit, iar această carte este mult mai mult decât o carte despre insecte. Este o carte despre viața lor, da, despre viața lor excepțională, atât de complexă, de fapt, chiar poetică, aș putea spune, dacă e să ne gândim la anumite aspecte ce țin de trecerea dintr-o stare fizică în alta, de anumite ritualuri ce țin de împerechere, de supraviețuire (ca un poem de Bacovia, mai bine zis, în ceea ce privește ideea de supraviețuire la unele specii), și, de fapt, de ce înseamnă, pentru creaturile atât de micuțe, viața în sine. Cred că este cunoscut pentru toți faptul că insectele de depășesc, numeric, depășesc numeric într-un mod inimaginabil, iar pentru fiecare ființă umană, după cum autoarea însăși afirmă, „există mai mult de 200 de milioane de insecte”. Un număr halucinant, nu-i așa? Suntem înconjurați de insecte, drept vorbind, dar dimensiunile lor sunt cele care, putem spune, ne fac să nu le observăm prea des, poate nici să nu le băgăm prea mult în seamă (cu excepția unei muște comune, sau de casă - Musca domestica, sau cu excepția acelui țânțar care, când ți-e lumea mai dragă, nu-ți dă pace și-ți bâzâie pe la urechi). Știm, așadar, cât de multe sunt și ce diversitate ecologică prezintă: păduri, lacuri, munți, mlaștini, deșerturi - micuțele creaturi sunt, efectiv, peste tot. Chiar și în locuri în care ne așteptăm mai puțin. Dar totuși nu știm, în cele din urmă, cât de importante sunt ele, de fapt, pentru întregul demers ecosistemic viabil și pentru toate procesele care se desfășoară în anumite și de care noi, ca oameni, depindem. Și nu doar noi. Terra. Insecta aduce, în cele din urmă, o valoare imensă acestui domeniu care se numește entomologie (ramura biologiei care se ocupă cu studiul insectelor, sub diferite aspecte ecologice, anatomice, biochimice etc), nu numai prin abordarea descriptivă - generală - a acestor creaturi, ci și prin ridicarea unor probleme (poate de ordin moral) în ceea ce privește prețuirea, la scară mult mai largă, a insectelor care ne stârnesc emoții diverse, de la frică, până la emoție.

Am citit această carte cred că într-o zi și jumătate. Mi-a plăcut mult de tot cum scrie Thygerson și, mai mult decât atât, chiar sunt pasionat, într-o măsură, de această parte a biosferei, iar cartea de față mi-a oferit tot ce-mi trebuie pentru a mă ține captiv și a-mi stârni interesul. Dincolo de începutul cărții, care vizează descrierea extrem de schematică a insectelor, cu particularități anatomice, morfologice, mecanisme și chestii de acest gen, cartea oferă niște exemple extrem de interesante privitoare la lumea acestor minunate creaturi: curiozități privitoare la felul în care acestea viețuiesc, se hrănesc, de la gândacul de bălegar, până la insecta-băț, musculița de oțet (cum îi zicem noi), unul dintre pionerii cercetărilor științifice, cum se reproduc și cum se îngrijesc unele de altele. Cum „vorbesc” unele cu altele și cum învață să recunoască (atât anumite situații, cât și semeni de-aceași specie cu ei). Autoarea conturează o lume căruia noi, de multe ori, poate nu-i dăm importanța cuvenită; da, e justificabil, într-o măsură, deoarece e evident că le-avem și noi pe ale noastre, cum se spune, suntem antrenați într-o societate care nu prea ne permite să ne oferim acel timp pentru a sta și a medita și a contempla asupra naturii, asupra celorlalți, cum s-ar spune. Avem impresia că noi reprezentăm specia supremă, suntem invincibili, putem domina peste orice ne este vizibil ochiului. Știm prea bine că nu este așa. Știm prea bine cât de puternică este natura, cât de neputincioși suntem în fața anumitor intemperii. Dar oare știm cât de mult depindem de insectele care sunt în jurul nostru și pe care, în graba către locul de muncă, voit sau nu, le strivim sub încălțăminte?

„(...) Ne grăbim să catalogăm celelalte specii după un singur criteriu: sunt utile sau ne încurcă. Și încercăm să le eliminăm pe cele care ne încurcă, însă natura e atât de inteligent organizată, că studierea sa ne va oferi întotdeauna soluții înțelepte despre care nu avem habar. Acesta reprezintă doar unul dintre motivele pentru care este esențial să conservăm lumea naturală, cu toate speciile sale, indiferent cât de utile sau inutile par.”

E cam evident, dacă stăm puțin și analizăm situația. Putem privi toate acestea din punctul de vedere al lanțului trofic: x mănâncă pe y - x este mâncat de z - z este mâncat de a - a este mâncat de, să zicem, om. Ei, bine, dacă o singură verigă din acest lanț trofic (vorbind la modul excepțional în care o anumită verigă superioară - cea care o mănâncă pe cea care a mâncat deja - are afinitate pentru o singură formă de hrană - implicit, să zicem, o anumită insectă - dispariția unei singure verigi poate deregla, într-un mod ireversibil, demersul firesc al acestui lanț trofic). Nu știu dacă m-am făcut înțeles, așa că am să-ncerc să dau un exemplu concret: o insectă consumă nectar de la o anumită floare (nu știu, că-i place ei că nectarul acela este mai dulce), iar apoi insecta este mâncată de un anumit pește (acest pește având, de asemenea, o plăcere incontrolabilă de a mânca doar această insectă), iar peștele, la rândul său, este consumat de oamenii care au o dietă ihtiofagă (bogată în pește). Să zicem că acești oameni locuiesc undeva într-un sătuc de pe lângă Marea Baltică, iar în apropierea așezămintelor locale se găsește doar acest tip de pește. Bun, până aici este totul în regulă. Dar, deodată, se deschide o fermă în apropierea acestor așezări. În urma industrializării, a deversărilor excesive de apă contaminată, a folosirii diferitelor substanțe chimice, vegetația locală are de suferit, iar specia respectivă de floare cu nectar dulce (preferata insectei noastre) începe să dispară din ce în ce mai mult, nu mai are aceeași viabilitate biologică, nu mai produce la fel de mult nectar. Ce credeți, astfel, că se va întâmpla cu gândăcelul nostru? Întocmai. Poate va consuma, în continuare, nectar, dar nu va mai fi la fel de puternic, va fi mai uscățiv, va pierde în greutate, dată fiind calitatea inferioară a nectarului. Bun. Apoi, bineînțeles, trecem la peștișorii care consumă acești gândăcei. Și ei vor avea de suferit - gândăceii mai slăbuți implică un aport nutritiv mai scăzut, un potențial energetic mai slab. Astfel, peștișorii vor fi, la rândul lor, mai slabi, mai pricăjiți. Acum, da, urmează ultima verigă - oamenii. Ei vor consuma pești mai slabi, mai săraci în proteine și grăsimi. Astfel, după cum ne putem da seama, și chiar putem extrapola situația, aportul mai sărac în pește este datorat faptului că acea floare nu a produs același nectar de calitate. Și, implicit, totul se datorează apariției fermei respective. Sper că m-am făcut înțeles și-am reușit să redau întocmai ideea.

„Insectele sunt ciudate, complicate, amuzante, bizare, haioase, fermecătoare, unice și mereu uimitoare. Un entomolog canadian spunea cândva: Lumea e plină e mici minuni, dar săracă în ochi care să le vadă.”

Oricum, după ce am citit Terra. Insecta nu am rămas decât cu gândul că, într-adevăr, viața noastră depinde de o multitudine de factori. E vital să avem grijă de ceea ce ne înconjoară, să prețuim natura mult mai mult decât (nu o) facem. Să avem grijă de micuțele creaturi care, nevinovate, cad pradă fenomenului antropogen, cu urmări asupra reliefului, vegetației, faunei și climei. Suntem mulți pe-acest pământ, nevoia de industrializare este justificabilă din acest punct de vedere. Dar industrializarea, globalizarea, pășunatul excesiv și multe alte situații de acest gen duc la distrugerea implacabilă a numeroase habitate naturale care, în primă instanță, au aparținut lor (după cum autoarea scrie, „insectele au asistat la apariția și dispariția dinozaurilor, ba încă existind cu multă vreme înainte de apariția lor”), încă de acum 479 milioane de ani. Bineînțeles, forma poate era una diferită - forma de habitat - dar monopolul oamenilor a dus la dispariția a numeroase astfel de specii (și nu numai de insecte, ci și de animale și plante). Insectele au apărut odată cu viața de uscat, foarte puține fiind adaptate mediului acvatic (și unele doar în anumite forme în decursul ontogenezi, adică al dezvoltării individuale, de la embrion la individ adult, viabil în vederea reproducerii și înmulțirii speciei), muncind în lniște, pentru a-și asigura și, în aceeași măsură, pentru a ne asigura hrana, pentru a susține ecosistemul și, în aceeași măsură, pentru a ne susține pe noi. Insectele sunt mult mai importante decât am crede. Asta este ceea ce ar trebui să realizăm cu desăvârșire.

„(...) Și pentru că biologia de conservare e despre oameni și despre gândurile și sentimentele noastre, dar și despre speciile pe care vrem să le salvăm (...).”

De ce spun asta? Pentru că insectele ar putea să ne ajute în combaterea poluării, consumând plasticul. Ar putea să ne ajute în cercetări privitoare la procesul îmbătrânirii, în procesul vindecării rănilor. Ne-ar putea oferi răspunsuri pentru numeroasele întrebări pe care și le pun oamenii de știință. Deoarece insectele ar putea reprezenta noi soluții eventuale privitoare la criza antibioticelor. Deoarece insectele au ajutat la descoperirea a numeroase aspecte privitoare chiar și la organismul uman, întru înțelegerea completă a anumitor procese biologice. Deoarece insectele au reprezentat prototipuri - în aviația militară, inspirând inginerii cu tehnicile lor fantastice de zbor. Dincolo de asta, într-un Univers atât de mare, insectele sunt ghidate de stele, de Lună, reprezentând o cale nemijlocită dintre noi și o lume echilibrată, liniștită, dintr-o lume sistemică dominată de legile naturii. Viața acestor creaturi, moartea lor, visurile lor, dramele - la o scară milimetrică, dar totuși de-o importanță colosală pentru demersul firesc al vieții noastre. Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care insectele reprezintă soldați de căpătâi ai naturii. Mereu. Nu știu ce aș mai putea spune. Chiar a fost o carte care m-a amuzat, m-a sensibilizat, o carte care mi-a dat de gândit și m-a făcut să am ochii mult mai deschiși în privința acestui subiect. Pot spune că am rămas cu numeroase detalii privitoare, mai ales, la anumite curiozități din lumea acestor insecte. Și-am văzut lectura ca pe una utilă și practică (nu vă mai spun că, imediat ce-am terminat-o, am dau un search pe Google ca să găsesc blogul autoarei - și-am fost tare încântat să văd cât de activă este). Vă recomand să aruncați și voi un ochi - cine știe, poate vi se vor deschide în privința acestui domeniu de activitate, unul extrem de curpinzător, sofisticat și complex.

Dopamina, de Daniel Z. Lieberman și Michael E. Long - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2019

Traducere: Adina Avramescu 

Daniel Z. Lieberman este doctor în medicină, profesor și vicepreședinte al Grupului de cercetare clinică al Departamentului de psihiatrie și științe comportamentale de la George Washington University. A primit un premiu pentru cercetare de la Caron Foundation și a publicat peste 50 de rapoarte despre știința comportamentală. A oferit consiliere pe probleme de psihiatrie Departamentului de sănătate și servicii umane, Departamentului de comerț și Oficiului pentru politici legate de consumul de droguri și alcool ale SUA. A discutat despre sănătatea mintală în cadrul unor interviuri acordate de televiziune CNN, C-SPAN și PBS. Dr. Lieberman a studiat literatură clasică la St. John' College. A primit diplomă de medic și și-a desăvârșit pregătirea în domeniul psihiatriei la New York University. Michael E. Long este licențiat în fizică, speaker, scenarist și dramaturg. Peste 20 dintre piesele sale de teatru au fost jucate pe scenele din New York. A intrat în finala pentru marele premiu pentru scenografie de la Slamdance Film Festival. A scris discursuri pentru membri ai Congresului american, secretari de cabinete, guvernatori, diplomați, directori generali și candidați pentru preșidenție. A urmat studii universitare l Murray State University și de masterat la Vanderbilt University. 

Dopamina este substanța chimică a dorinței, care cere întotdeauna mai mult – mai multe obiecte, mai multă stimulare și mai multe surprize. În căutarea acestor lucruri, nu se lasă intimidată de sentimente, teamă sau morală. Dopamina este sursa fiecărei nevoi imperative pe care o avem, acea fărâmă de biologie care-l determină pe omul de afaceri ambițios să sacrifice totul pe altarul succesului sau care o face pe soția fericită să riște liniștea căminului său de dragul emoției resimțite în prezența unui necunoscut. Pe scurt, este motivul pentru care pornim în căutare și reușim, descoperim și prosperăm. Dar este și motivul pentru care ne avântăm în joc și ne risipim banii. În această carte, profesorul și psihiatrul Daniel Z. Lieberman și conferențiarul Michael E. Long vin cu o teorie care are potențialul de a ne schimba viața: o bună parte din viața noastră are o componentă nebăgată în seamă până acum, care explică o serie largă de comportamente despre care se credea că nu au nici o legătură unele cu altele. De ce trișează câștigătorii? De ce geniile suferă adeseori de boli mintale? De ce aproape toate dietele eșuează? De ce creierii liberalilor și conservatorilor sunt cu adevărat diferiți.

„Ca ființe umane, ajngem la un aflux de dopamină în urma unor surprize similare, promițătoare: sosirea unui bilețel de la persoana iubită (Ce scrie în el?), a unui e-mail de la un prieten pe care nu l-am văzut de ani întregi (Ce voi afla despre el?) sau, dacă suntem în căutarea unei aventuri romantice, întâlnirea unui partener nou și fascinant la masa lipicioasă din același bar vechi (Ce ar putea să se întâmple?). Dar când aceste lucruri devin evenimente regulate, noutatea lor pălește și la fel se întâmplă și cu afluxul de dopamină -, iar un bilețel sau un e-mail mai lung ori o masă mai curată nu-l va aduce înapoi.”

Am să spun că acesta este cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o vreodată. Și n-am să fiu impresionist și-atât. Dar totuși n-am să spun cât de mult m-a ajutat această carte în a mă înțelege mai bine, în a-mi înțelege mai bine anumite atitudini, tabieturi, emoții (gratuite), anumite gesturi, certitudini, în măsura în care, de asemenea, m-a ajutat să le înțeleg - mult mai bine - pe cele care aparțin altora. N-am să spun cât de multe informații - susținute, de altfel, științific - mi-a oferit, într-o manieră viabilă și în conformitate cu studiile pe care, de altfel, le urmez, dar și într-o manieră expeditivă, accesibilă, pe înțelesul tuturor. De fapt, cred că asta este ceea ce face, în cele din urmă, din Dopamina, o carte atât de bună: faptul că nu are un public (neapărat) țintă, ci este o carte pentru oricine (pentru oricine interesat de astfel de subiecte). În domeniul neuroștiinței și-a făcut loc o carte lipsită de rigori impuse de un limbaj sec, poate, care s-ar fi putut datoria exacerbării folosirii elementelor de jargon - astfel, o carte care poate fi la îndemâna oricui, fără eventuala teamă de a te fi pierdut în termeni științifici, medicali, neurologici, umorali, hormonali și alte lucruri din această tagmă. Daniel Z. Lieberman și Michael E. Long pun la dispoziția cititorului o carte de o valoare inestimabilă, care, după ce o vei citi, te va ajuta să înțelegi mult mai bine mecanismele propriei tale ființe, propriei tale identități sociale, care te va ajuta să îți înțelegi emoțiile, fobiile, poate chiar și „dependențele” (în speranța că nu folosesc un cuvânt prea mare). În cele din urmă, este o carte care, cu siguranță, te va ajuta să te înțelegi mult mai bine și să-ți percepi viața, de fapt, la un nivel superior, știind că, în Universul tău interior, se petrec atât, dar atât de multe lucruri fascinante de care, cel mai probabil, (încă) nu ești conștient.

Nu este un mister faptul că eu nu prea citesc cărți de non-ficțiune. La fel cum nu este un mister faptul că rareori tind să pășesc în afara zonei mele de confort (și nu doar confort literar). Dar vă pot spune, zău, această carte mi-a deschis apetitul către mai multă non-ficțiune; pentru că, uneori, simți nevoia să citești astfel de cărți, oricât de mult ți-ar fi pe plac beletristica. Cred că evitam să citesc cărți de non-ficțiune pentru că mereu le asociam cu acele cărți de dezvoltare personală, fii așa și nu așa, fă aia și nu asta, hai să te-nvăț cum să ai bani & cum să ai o viața mai bună & cum să reușești în domeniul tău academic și profesional și social și etc. Ei, bine, nu știu de ce făceam asta, dar vă pot spune că, de-acum înainte, acesta este domeniul non-ficțional pe care am să-l abordez mult mai des: non-ficțiunea științifică, care îmi explică ceva ce ține de lumea înconjurătoare, de lumea mea interioară, de reacțiile care se petrec, ca o magie, în mintea mea atunci când fumez o țigară, când întâlnesc un om pe care-l plac, când întâlnesc un om care-mi transmite ceva. Îmi plac, chiar îm plac aceste cărți din „Co-Lecția de Știință”, cum se numește, întocmai, colecția de la Editura Publica. Și, revenind, Dopamina este prima carte pe care am citit-o (apoi, aproape imediat după ce am terminat-o, m-am apucat de Terra. Insecta, de Anne Svredrup-Thygeson, o carte pe care, pur și simplu, am devorat-o) din această colecție și, cu certitudinea că mă repet, vă mai spun încă o dată faptul că este o carte de non-ficțiune incredibil de bună; nu mă îndoiam că o să-mi fie pe placul, mai ales dat fiind faptul că e ceva în concordanță cu domeniul meu de studii, dar chiar nu mă așteptam să fie atât de bine cercetată și, după cum am mai zis, expeditivă (prin expeditiv, eu fac referire la acel stil de scriere care e pe înțelesul oricui, și folosesc acest termen, de obicei, când fac referire la o lucrare științifică ce nu prezintă, pentru cititor, sincope în a o înțelege din cauza limbajului și a termenilor - de multe ori necesari - folosiți). Autorii reușesc să livreze informația astfel încât cititorul să o perceapă și să o integreze, pe cât posibil, în experiențele sale de viață, și nu numai.

„Fiecare parte a vieții noastre este împărțită în acest fel: avem un mod de a aborda ceea ce vrem și un altul pentru a ne raporta la ceea ce avem. Când ne dorim o casă, dorința noastră, care ne motivează să muncim din greu pentru a o obține, folosește un set de circuite ale creierului diferit de cel utilizat când ne bucurăm de casă, odată ce este a noastră.”

Pot spune cu certiduine că Dopamina chiar mi-a deschis multe uși, fazual spus. Și mi-a răspuns la multe întrebări pe care, sincer să fiu, nici măcar nu mi le puneam. M-a apropiat mai mult de mine, de persoana mea interioară. M-a făcut să înțeleg mai bine anumite aspecte ce țin de tabieturile mele de zi cu zi, de activities daily-living (ADL) pe care le am. Mi-a oferit încredere că pot depăși, prin autocontrol, prin sugestie și prin obișnuință, anumite aspecte mai puțin plăcute ce țin de viața mea personală. Știu, sună ciudat, poate: cum să te facă o carte să realizezi atât de multe chestii? Da, chiar e ciudat, asta mi-am zis și eu. Dar din momentul în care îți dai seama că, de fapt, totul este controlat de anumite „umori” (n-am să le zic hormoni, fiindcă, de fapt, sunt implicate mai multe mecanisme biologice, biochimice și fiziologice) care intervin în momente de care habar nu ai, realizezi, întocmai, că viața ta presupune mult mai mult decât simpla acțiune (spre exemplu) de a ridica o carte de pe masă, de a o duce în dreptul ochilor, de a te așeza pe pat și de a începe să citești. Este vorba despre discriminarea și, în aceeași măsură, despre extrapolarea anumitor situații, idei. Ia gândește-te, de fapt, de ce atunci când termini o carte la al cărei final nu te-ai așteptat, simți acea bucurie? Dar atunci când o carte se termină previzibil, și ești dezamăgit, strâmbi din nas și zici meh? Nu este doar o stare, o emoție, ci este mult mai mult decât atât. Da, n-am să zic că intervine dopamina și-ți zice că e foarte ușor să treci, atât de rapid, de la pasiune la indiferență, de la bucurie la tristețe, de la obsesie la plictiseală. Dar chiar asta se-ntâmplă. Răspunsul, dincolo de a se găsi într-o substanță mică-mică-mică din creierul nostru, se găsește întocmai în manifestările pe care, în viața de zi cu zi, le avem. Și-n emoțiile pe care le trăim. Și-n gândurile, idealurile, percepțiile pe care le avem. Iar asta face ca dopamina, într-un mod imperativ, să fie unul dintre cârmașii de top ai acestei curse lungi, de multe ori întortocheate, numită viață.

Cartea abordează extrem de multe subiecte, bineînțeles, concentrate în jurul acestui modulator (de fapt, neurotransmițător) chimic - dopamina. Dopamina și iubirea, dopamina și drogurile, dopamina și dominația, creativitatea, nebunia, politica, progresul. Și, la final, dopamina și armonia. Vă spun, pentru mine, unul, această carte a fost relevantă din extrem de multe puncte de vedere și în extrem de multe domenii - încă-mi vine ciudat să spun că o carte m-a învățat anumite chestii despre mine. Mereu am zis că, da, domnule, de fapt viața te învață, experinețele pe care le ai, oamenii pe care-i cunoști, situațiile în care te afli. Situațiile în care te-aduc anumiți oameni. Dar uite, a venit momentul să-mi dau seama că greșesc - o carte m-a învățat multe despre mine, după cum am zis, și m-a învățat să fiu mult mai deschis față de mine însumi, față de anumite aspecte pe care, poate, nu le-nțelegeam, aspecte legate de viața mea pe care le negam, le dădeam deoaprte zicându-mi, lasă, am timp să mă ocup de ele, am altele mult mai importante, acum, de făcut. Dar nu este așa. Uneori ai nevoie de acest impuls (și-n cazul de față, de-o astfel de carte, Dopamina) pentru a-ți da seama că trebuie să iei în vizor, cât de rapid, anumite lucruri ce țin de viața ta. Nu mă înțelegeți greșit, această carte nu-ți spune „ce să faci dacă nu ești mulțumit de propria ta persoană, de prietenii tăi, de faptul că fumezi prea mult sau ai o dependență de droguri”, nu, dar îți oferă niște mecanisme, niște scheme - îți oferă răspunsuri la care n-ai avut acces până acum, explicându-ți de fapt, de ce faci asta & de ce se întâmplă asta & de ce este justificabil - într-o măsură - să faci asta. Și-astfel, zic eu, poate vei ajunge să fii (puțin mai) indulgent cu tine. Cu alegerile tale. Cu gândurile tale. În cele din urmă, cum era treaba?!, totul e chimie, nu? 

„Viitorul nu este real. El este făcut dintr-un mănunchi de posibilități care există numai în mintea noastră. Noi tindem să idealizăm aceste posibilități - de obicei, nu ne imaginăm un rezultat mediocru. Tindem să ne gândim la cea mai bună dintre toate lumile posibile, iar aceasta face ca viitorul să pară mult mai atrăgător. Prezentul este însă real. Este concret. Este trăit, nu imaginat (...).”

N-am să spun mai multe, pentru că, după părerea mea, nu e o carte pe care aș putea s-o recenzez la modul categoric și obișnuit. Este o carte de non-ficțiune. N-are intrigă, desfășurare a acțiunii, punct culminant - cu alte cuvinte, „scheletul” unui roman de ficțiune. Dar anumite aspecte pot fi urmărite din punctul acesta de vedere - cum ar fi, spre exemplu, faptul că autorii au reiterat nenumărate experimente efectuate pe șobolani, șoareci, ba chiar și pe oameni (bineînțeles, nu la modul invaziv) care chiar au fost curioase și interesante. Apoi, Dopamina nu e acea carte pe care să n-o citești cu interes, pentru că, evident, având în vedere că „vorbește” despre noi - până la urmă, noi suntem cele mai interesante și misterioase și ficționale persoane din viața noastră, nu-i așa? Și ar trebui, poate, încetul cu încetul cu încetul, și cu pași mărunți și siguri și constanți, să ne cunoaștem corpul. Să ne cunoaștem mintea. Să ne cunoaștem Universul interior atât de splendid și atât de complex. Și-apoi, cu toată inima, să ne privim în oglindă și să ne spunem: da, acesta sunt eu, cu tot ce-nsemn, cu toate greșelile, cu toate gândurile, cu toate durerile și gratuitățile mele. Pentru că, în cele din urmă, viața ne este controlată de anumite substanțe, iar alegerile noastre reprezintă suma efectelor lor. Așa, poate, nu ne vom mai simți prost atunci când ne vom uita retrospectiv și ne vom fi dat seama că, într-adevăr, am făcut o alegere greșită. După cum am spus, cu toate greșelile, acesta sunt eu.

„Dependența apare din cultivarea chimică a dorinței. (...) Sentimentul de dorință devine copleșitor și complet detașat de faptul că obiectul acestei dorințe este tot ce am sperat vreodată, este benefic pentru noi sau ar putea să ne ucidă. Dependența nu este semnul unui caracter slab sau al lipsei de voință. Ea apare când circuitele dorinței sunt aduse într-o stare patologică prin stimulare excesivă.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Dopamina, o carte pe care am s-o recomand oricui cu tot dragul și pe care, de asemenea, o puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Un sfârșit de săptămână liniștit și cu spor!

Omul de castane, de Søren Sveistrup - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 624

Anul apariției: 2020

Traducere: Simina Răchițeanu

Søren Sveistrup este un scenarist recunoscut pe plan internațional, producătorul mai multor seriale TV și filme de succes. Este creatorul și scenaristul serialului Crima (Forbrydelsen), difuzat între 2007 și 2012, care a obținut numeroase premii internaționale și a fost vândut în peste 100 de țări. Ulterior, Fox Television Series a realizat, pentru AMC, versiunea americană - The Killing. Sveistrup, care locuiește la Copenhaga, este autorul scenariului pentru filmul Omul de zăpadă, după romanul omnim a lui Jo Nesbø. Søren Sveistrup a absolvit Universitatea din Copenhaga, cu speializarea literatură și istorie și a studiat la Școala de Film din Danemarca. 

Un psihopat terorizează Copenhaga. Semnătura lui — figurine făcute din bețe de chibrit și două castane, lăsate la locul fiecărei crime sângeroase. Pe figurine, poliția găsește amprenta unei fetițe răpite și ucise cu un an în urmă. O coincidență tragică sau un mesaj diabolic? Ca să pună capăt seriei de crime, cei doi detectivi care anchetează cazul trebuie să lase deoparte neînțelegerile și să descifreze indiciile macabre lăsate de asasin. Pentru că acesta nu dă niciun semn că se va opri. Și nimeni nu este în siguranță.

Ei, bine, asta numesc eu un thriller bun. Știam, știam încă de la început că are să-mi placă extrem de mult; am avut pur și simplu un astfel de sentiment încă de când am văzut coperta - de asemenea, relevantă pentru conținutul romanului. Am observat, de-a lungul timpului, o predilecție a autorilor nordici pentru astfel de cărți - de fapt, nu cred că i-aș spune predilecție, ci i-aș spune talent. Am observat un talent anume pentru cărțile thriller, cu criminali și crime (de multe ori înfiorătoare). Da, am mai citit autori nordici, chiar am avut o perioadă destul de îndelungată când citeam multe romane de acest gen. Așa că sunt familiarizat cu Anne Holt, Johan Theorin, Mons Kallentoft, Kjell Ola Dahl, și cred că mai sunt câțiva, dar momentan doar aceștia îmi vin în minte. E clar, talentul acestor autori este irefutabil, sincer să vă spun, deoarece alte cărți de genul, după părerea mea, nu se ridică la măiestria cu care ei reușesc să scrie, să creeze situații, să pună cititorul față în față cu mintea unor criminali (fie ei și fictivi) atât de sângeroși și nebuni.

„Pe covorașul din fața ușii a fost lăsat ceva, însă la început nu își dă seama despre ce e vorba. Mai face un pas și vede că e un fel de coroniță delicată, care o duce imediat cu gândul la Crăciun sau la zilele de sărbătoare dinaintea Crăciunului, poate din cauza zăpezii albe care s-a așternut pe pământ. Abia când se apleacă s-o ridice își dă seama că decorațiunea e alcătuită din omuleți de castane. Mai multe figurine, ținându-se de mână și formând astfel un cerc. Rosa se cutremură și aruncă o privire precaută în jur. Dar nu vede pe nimeni. Peste întreaga grădină, inclusiv peste castanii bătrâni, s-a așternut un strat de zăpadă proaspătă, neatinsă și nu se văd decât urmele ei.”

Omul de castane, pentru mine, este cel mai bun thriller(-polițist) citit vreodată. Nu am fost speriat de numărul destul de mare de pagini, de faptul că, în sine, cartea e un „monstru de carte” - de ce? Fiindcă a mers extrem de rapid totul, dat fiind faptul că Søren Sveistrup te introduce în lumea romanului, în această lume bizară, întunecată, încă din primul capitol. De-acolo, sincer, nici nu știu cum au trecut paginile, nici nu știu cât de razantă a fost de fapt lectura și cât de mult am fost prins de stilul romanist al lui Sveistrup - un stil alert, dinamic, cu situații neașteptate, cu intrigi multe, cu personaje extrem de bine conturate între paginile cărții. Numeroase au fost dățile în care m-am oprit din citit și-n capul meu era, „Doamne, e imposibil așa ceva” sau ”Ok, cât ai de gând să te mai joci cu mintea mea?” Și-asta a făcut ca lectura să înainteze extrem de rapid, deși-mi spuneam, gata, mai las câteva pagini și mă ocup de alte treburi, dar, drept să vă spun, n-am putut: unele capitole se terminau în așa manieră încât nu puteam să las cartea deoparte, deoarece voiam, neapărat, să văd ce anume are să mai urmeze. Și, zău, are Søren Sveistrup un așa talent de a te ține acolo, de a te ține în priză, la curent constant, încât cu greu reușești să lași romanul din mână. Sau, dacă-l lași, cu siguranță gândurile tale vor fi tot acolo, încercând să cobească cine e criminalul, ce-are să se mai întâmplă, ce va mai da situația, și de dat asta, peste cap.

O figurină de castane. Simbolică. Crime, de asemenea, simbolice, ciudate, bizare, care, dacă ai o imaginație mai efervescentă, îți dau puțin gândurile peste cap. Personaje neașteptate, intrigi conturate subtil, toate într-o atmosferă în care moartea pare a fi ceva de o clipă, iar criminalul sângeros, psihopat, se-ascunde în umbra oamenilor, în întunericul nopții, în spatele castanului sălbatic; te întrebi, la un moment dat, oare de ce face asta? Mânat din simpla dorință sadică de a ucide, de a lua vieți? Sincer, eu n-am putut să-mi dau seama de prea multe, n-am putut să bănuiesc (corect) așa cum îmi place de fiecare dată s-o fac atunci când citesc un roman de acest gen. De ce? Pentru că, dacă aș caracteriza într-un cuvânt scriitura lui Søren Sveistrup, cu siguranță n-aș putea-o face viabil, dar aș putea spune, cu mâna pe carte, asta: neașteptată. Sveistrup are așa un talent de a pune cititorul în situații la care nu s-a gândit, de a-și purta personajele cu pași înceți, siguri, în mijlocul celor mai periculoase situații, în care nimeni nu este în siguranță, în care nimeni nu-și păstrează pulsul la valorile sale firești. Cartea, cu tot ritmul său, pulsează în inima cititorului de parcă el, el însuși, ar fi acolo, în lumea de hârtie a lui Sveistrup: îți imaginezi că iei parte, omniprezent, la căutările disperate ale acestui psihopat, îți dorești extrem de mult să afli răspunsul unor întrebări, să rezolvi anumite situații și, în cele din urmă, să fi scăpat de această teroare a criminalului în serie.

„Omulețule de castane, haide, vino înăuntru. Omulețule de castane, haide, vino înăuntru. Mi-ai adus tu azi în traistă - mi-ai adus niște castane? Eu îți foarte mulțumesc...”

Nu pot să nu fiu sincer și să vă spun că, așa, cu mintea mea puțin nebună, uneori, când citeam această carte cu Aida, i-am spus că bănuiesc niște chestii. Că, aproape cu certitudine, asta s-a întâmplat așa și că... Că ce? Atât. Nu mi-a dat voie Sveistrup să cobesc mai multe. Dar, sincer, nu m-am supărat. M-am lăsat purtat de toată acțiunea exact așa cum aș fi fost purtat de un film bun, dar extrem de bun - pentru că, pe parcurs ce citeam, îmi imaginam cum se întâmplă toate, imaginile crimelor căpătau, în mintea mea, o conotație plastică, aproape fizică. Da, pentru că, sincer să vă spun, descrierea crimelor a fost una extrem, dar extrem de expeditivă (la fel ca, de altfel, stilul lui Søren Sveistrup). Și omul de castane, mereu omulețul de castane care ori se afla lângă cadavru, prin preajma sa, ori era, pe bune, parte integrantă a cadavrului. Te-ntrebi, oare care-i toată situația cu acești omuleți de castane? Ce reprezintă, în cele din urmă, această semnătură macabră, simbolică, neașteptată? E, bineînțeles, un artificiu stilistic care face ca acest roman să capete conotații mult mai interesante; crimele, în sine, nu sunt niște simple crime făcute din dorința psihopată a unui serial killer fără rațiune, lipsit de scrupule, cu sânge rece și gânduri negre. Este mult mai mult decât atunci; și, în cele din urmă, când mi-a fost livrat răspunsul, când am aflat cine e criminalul și de ce face asta, mi-am spus următoarele: ori eu-s nebun, ori Søren Sveistrup nu-i în toate mințele. Încă mă gândesc, intens, la acest lucru.

După cum vă ziceam, citeam Omul de castane și mă gândeam, of, cât de super ar fi dacă s-ar face și un serial sau un film după acest roman. Dar, ghiciți ce? Am rămas plăcut surprins în momentul în care am aflat că, într-adevăr, va exista un serial Netflix după acest roman. Nu e super? Abia aștept să văd cineva fi în rolul personajelor, abia aștept să văd dacă, într-adevăr, regizorul va reuși să redea, exact ca în carte (sau, măcar, într-o măsură oarecum apropiată), atmosfera aceasta plină de angoasă, dramatică, alertă. Totul, efectiv totul a fost atât de bine plasat, intriga principală potențată de alte intrigi secundare (cum ar fi, spre exemplu, faptul că pe omuleții de castane plasați la locul crimelor se găseau, surprinzător, amprentele unei fetițe dispărute cu un an în urmă, a cărei dispariție, în cele din urmă, se încheiase cu recunoașterea faptului că a fost omorâtă, lucru mărturisit chiar de criminal). Și totuși cum se face că aceste amprente se găseau pe omuleții de castane, deși, din afirmațiile criminalului, acesta o eviscerase și-i asunsese membrele în diferite locuri de care nu-și mai amintește, dat fiind faptul că suferă de o tulburare psihică. E interesant de urmărit și acest aspect deoarece, credeți-mă, are o legătură extrem de importantă cu deznodământul romanului.

Iarăși, dacă aveți spirit de detectiv (e cam imposibil ca un astfel de roman să nu ți-l stârnească!), e de maxim interes să urmăriți pattern-ul criminalului. Cum își alege victimele. De ce, în general, omoară doar femei și, mai mult decât atât, femei care sunt mame. Mi-a plăcut acest aspect prin care Søren Sveistrup a reușit să mă intrige și mai tare. Iar ideea de a intra în mintea criminalului, de a ne fi relevate motivele pentru care el a făcut asta - evident, nimic nu justifică o crimă făcută cu sânge rece, nici măcar o tulburare psihică - te apropie și mai mult de lumea romanului; și îți dai seama, la sfârșitul cărții, că nu închizi un simplu roman, că n-ai terminat de citit un simplu roman, ci un întreg univers se închide între paginile acestei cărți. Vă spun, am adorat și iubit și adulat acest roman până la ultima pagină, l-am savurat cu fiecare capitol, cu fiecare întâmplare, și chiar am simțit nevoia să citesc un astfel de roman la sfârșitul căruia să-mi spun, da, de un astfel de roman aveam nevoie, pentru că, credeți-mă, a fost exact ce a trebuit să fie. Nici mai mult, nici mai puțin.

„(...) Și de ce ar face oameni de castane? De ce ar tăia mâini și picioare? De ce urăște mamele - și nu tații? (...)”

Nu știu ce să vă mai spun, decât că, dacă sunteți fani ai genului acesta de cărți, Omul de castane cu siguranță va fi una dintre cărțile voastre preferate. Pentru mine, așa cum am mai spus, chiar este un roman de referință și unul pe care l-aș recomanda oricui vrea să aibă parte de o acțiune alertă, alarmantă, de o atmosferă apăsătoare, întunecată, în care sunt inserate mereu elemente și situații neașteptate, cu personaje extrem de bine construite, cu caractere puternice, prinse și mânate de dorința de a rezolva misterul criminalului în serie și a omuleților de castane. Personaje inteligente pe care abia aștept, dar abia aștept să le (re)descopăr și în alte ipostaze (deoarece, din câte am priceput - și sper să nu livrez vreo informație falsă - vor mai urma și alte volume semnate Søren Sveistrup).

Cartea Omul de castane, de Søren Sveistrup, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare pentru toate categoriile de cititori, după gusturile voastre. Dacă ați citit această carte, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre ea. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Misterul de la Blackwood, de Lois Duncan - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Leda Edge

Anul apariției: 2019

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Traducere: Ioana Ferenț și Ștefan Ferenț

Lois Duncan (1934-2016) a fost o scriitoare foarte apreciată de romane de suspans pentru tineri. A publicat peste 50 de cărți pentru copii. Câteva dintre romanele ei, printre care Hotel pentru căței (1971), Știu ce-ai făcut astă-vară (1973), Summer of Fear (1976) și controversatul Killing Mr. Griffin (1978), au beneficiat de adaptări cinematografice. Este de asemenea autoarea volumului de nonficțiune Who Killed My Daughter?, o carte în care povestește experiența sfâșietoare de a-i fi fost ucisă fiica. Pentru contribuția ei la literatura dedicată adolescenților, Lois Duncan a primit în anul 1992 premiul „Margaret Edwards” al American Library Association.

Când Kit Gordy zărește maiestuosul conac de la Blackwood dincolo de porțile negre de fier, nu se poate abține să nu se gândească: „Locul ăsta e... malefic!” Clădirea impunătoare o înfricoșează. Însă tânara ajunge să intre în rutina noii vieți, încercând să ignore zvonurile conform cărora școala de elită cu internat ar fi bântuită. Treptat, colegele ei de clasă încep să dea dovadă de talente extraordinare și cu totul nebănuite. Mai mult, fetele au parte de o sumedenie de întâmplări ciudate: vise stranii, voci inexplicabile, scrisori care nu mai ajung niciodată la familie și la prieteni și, în special, senzația copleșitoareca magia le împresoară din toate colțurile conacului. Însa, până când își dau seama Kit și prietenele ei că Blackwood nu e ceea ce se așteptau, este posibil să fie deja prea târziu.

„(...) Era ca și cum clădirea devenea tot mai mare, întinzându-și brațele ei imense și gri să-i cuprindă. Nu-și putea dezlipi ochii de pe ferestrele strălucitoare care dansau înaintea ei precum o sută de sori în miniatură. Kit tremură de senzația unui vânt înghețat care îi suflă peste inimă.”

Am să-ncep să scriu despre această carte spunându-vă că, probabil după cum bine știți, eu nu (prea) citesc cărți de acest gen. Nu că nu-mi plac, dar abordez, în general, autori din zona mea de confort, să spun așa; în aceeași măsură în care, de fapt, citesc anumite genuri de cărți care știu, cu siguranță, că mă vor fi atins câtuși de puțin. La recomandarea unui amic bun, după cum i-am și zis, eu chiar cred c-ar trebui să pășesc puțin outside my comfort zone. Și asta am făcut. Și, sincer, cred c-am s-o fac mai des. Mi-am dat seama că, uneori, poate pierd destul de multe lecturi care mi-ar fi pe plac, doar din părerea (preconcepută) că, vezi, domle', acea carte nu o să-mi placă prea mult, că n-am să rămân cu nimic din ea, că doar o s-o citesc și-o să-mi placă (poate!) și cam atât. Dar, sincer, mi-am dat seama că nu e așa. Mi-am dat seama că din fiecare carte ai ce învăța, fie ea cu fantome, fie ea cu personaje cu puteri magice, supranaturale, fie ea cu situații fantastice și creaturi mitice. Chiar ar trebui să fac asta așa că, dacă citești recenzia, chiar îți mulțumesc pentru sfat! 

„- Nu mă voi simți niciodată acasă aici! strigă Kit. Nu simți, mami? E ceva cu locul ăsta... ceva...”

Așa, acum să revenim la Misterul de la Blackwood. Vedeam foarte des reclame la acest serial, dar mereu îmi scăpa cu vederea și nu-mi atrăgea atenția. Sau, dacă o făcea, mereu îmi ziceam, nu, nu, întâi să citesc cartea - deși, sincer, nu cred că aș fi cumpărat-o prea curând. Și, de altfel, nici nu prea sunt genul care să se uite la seriale - mă plictisesc rapid, să zic așa, și puține sunt serialele care chiar mă prind până la sfârșit (pot număra, dat fiind cazul, pe degetele de la o mână serialele la care m-am uitat până la capăt). Dar acum, sincer, după ce am citit cartea, chiar vreau să văd și serialul. Romanul lui Lois Duncan - de fapt, nici nu știu dacă să-i zic roman, deși are o oarecare întindere, aș zice că e mai mult o povestire, ceva, deoarece nu cred că s-ar ridica la anvergura unei scriituri romaniste - este unul care, pe mine unul, m-a surprins total. Chiar vorbeam cu cineva și-i spuneam ce părere am eu despre carte, fiindcă și ea o citise. Mi-am dat seama că, revenind, eu am avut predilecția de a fi mult mai impresionist, pe când ei, deși i-a plăcut cartea, parcă nu i-a plăcut totuși atât de mult cum mi-a plăcut mie. E normal, și-aici revin: ea citește mult mai des cărți de genul, decât mine. Dacă stau și mă gândesc, este cam a doua lectură de genul pe care am avut-o anul acesta. În fine, revin, ziceam că m-a surprins foarte mult, deoarece mi-a plăcut tare de tot. Și mi-a plăcut pentru că a reușit să trezească în mine anumite „stări”, să le zic așa: da, am citit cartea și de-a lungul lecturii am intrat atât, dar atât de tare în atmosferă încât, sincer, la un moment dat am zis că trebuie să mă opresc din citit fiindcă imaginația mea o cam lua hegheș și începeam să materializez anumite chestii din carte; poate a fost și vina mea, să zic așa, fiindcă știu că m-am apucat de ea undeva pe la ora unșpe' noaptea, singur-singurel, și-am zis, eh, doar n-o să mă sperie. Ei, bine, uite că m-a speriat - și nu m-a speriat prin imaginile grotești și înfricoșătoare (fiindcă, de fapt, nici nu există așa ceva), ci printr-o atmosferă apăsătoare pe care, după părerea mea, Lois Duncan a reușit s-o imprime acțiunii din roman. Adică, sincer să fiu, citeam și parcă voiam ca pur și simplu să se termine odată, deoarece nu mai suportam să fiu, așa, acolo, în acțiune, cu toate chestiile sumbre și ciudate care se întâmplau și la care, cu desăvârșire, am fost un martor omniprezent. Știu, și-o știu sigur, că mulți care au citit romanul nu l-au considerat atât de intens, dar faptul că eu nu eram familiarizat cu o astfel de lectură a potențat totul la maximum.

„(...) Dar este ceva - ceva ce nu știu cum să exprim în cuvinte. Probabil ai râde de mine dacă aș încerca! Însă am acest sentiment înfiorător că ceva nu este în regulă. L-am simțit prima dată când am intrat pe poartă și am început să înaintăm pe alee. Îl simt din ce în ce mai mult în fiecare zi, ca și acum...”

Dincolo de atmosfera genial creată pentru un astfel de roman, cred că ce mi-a plăcut, iarăși, extrem de mult, a fost ideea romanului. O, da! Ideea romanului (da, cred că, până la urmă, am să-l numesc „roman”) a fost una extrem de originală. Chiar nu mă așteptam, de fapt, vreodată la așa ceva. Cred că asta a conturat și o latură profundă și sensibilă a romanului, la o adică. Și cam asta e, de fapt, ce caut eu când citesc o carte - tocmai din acest motiv am tins, de-a lungul anilor, să evit astfel de lecturi, asta în urma unor experiențe cu anumite cărți de genul, experiențe care m-au lăsat rece și cu gândul că, mda, o altă carte pe care am s-o pun deoparte și de care nu-mi voi aminti niciodată. Dar Misterul de la Blackwood mi-a oferit mai mult decât o lectură care m-a captivat, mi-a oferit și ideea unui roman original, autentic, în care scriitura autoarei a făcut ca totul să fie fluid, să curgă lin, dar nelipsit de puncte culminante și situații neașteptate. Și când totul se-mbină atât de plăcut, pentru mine se conturează rețeta unui roman pe care, cu mare drag, îl citesc.

„Cineva țipă. Undeva în întunecimea din partea cealaltă a ușii. Era un țipăt ciudat, înăbușit într-o clipă, de parcă o mână ar fi insistat brusc să acopere gura.”

Cred că revin la atmosferă, fiindcă asta a fost ceea ce, dincolo de intriga romanului, mi-a plăcut cel mai mult. Nu știu, de-a lungul lecturii am simțit că fac parte din „maiestosul conac de la Blackwood”, habar n-am cum să exprim. Cred că are așa Lois Duncan un talent de a reda culoarea locală, spațiul temporal, într-un registru stilistic efervescent și nu chiar, cu o simplitate care, de cele mai multe ori, este greu de atins fără să plictisească și să devină redundantă. Arhitectura, felul în care a construit personajele (nu multe la număr, de altfel), intrigile existente, ideile, întâmplările bizare și inexplicabile, totul a fost exact pe placul meu. Și, de fapt, cred că asta e tot ce contează. Am auzit multe păreri împărțite legate de această carte, dar, sincer să vă spun, eu o consider chiar o carte bună, o carte de care, cu siguranță, îmi voi aminti oricând - asta e și ideea lecturii, că, până la urmă, e subiectivă, funcție de gusturile și așteptările și experiențele literare ale fiecăruia. Ah! Da! Legat de sfârșit, eu chiar n-aș fi văzut un alt sfârșit. Deși ar putea părea „deodată”, intempestiv, eu zic că e tocmai ce trebuie pentru ca Universul romanului să se-nchidă, liniștit, subtil, între coperți, iar totul să revină, mai mult sau mai puțin, la firescul demers al „vieții de hârtie”! Și totuși i-am dat patru și cinci steluțe pentru că, odată o idee așa de originală, parcă aș fi vrut să fie mai voluminos romanul, să-mi dea mai mult, mai mult, mai mult, deoarece chiar mă prinsese și aș fi vrut „să trăiesc” ceva mai mult timp în atmosfera romanului. Dar, până la urmă, a fost bun cât a fost! 

„(...) Vreau să aflu misterul conacului Blackwood, și nu am de gând să aștept până dimineață.”

Vreau să le mulțumesc muuuult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest exemplar din Misterul de la Blackwood, semnat de Lois Duncan, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand maximum să aruncați un ochi pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor!

Cât te mai iubesc, de Luis Leante - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288 

Anul apariției: 2008

Traducere: Luminița Voina-Răuț

Luis Leante s-a născut în 1963, în Caracava de la Cruz, Spania, și este licențiat în filologia clasică, la Universitatea din Murcia. În prezent locuiește în Alicante, unde predă limba latină. A cultivat numeroase genuri literare, printre care proză, poezie, teatru, eseistică, publicistică, obținând diverse premii pentru creațiile sale. A scris și scenarii cinematografice, iar câteva dintre povestirile lui au fost ecranizate. Cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, printre care: franceză, italiană, engleză, olandeză, rusă, croată și germană. A publicat volumele de povestiri: El último viaje de Efraín (1986), El criador de canarios (1996) și romanele: Camino de jueves rojo (1983), Al final del trayecto (1997), La Edad de Plata (1998), El vuelo de las termitas (2003, 2005), Academia Europa (2003), Rebelión en Nueva Granada (2008).

Cât te mai iubesc e o poveste de iubire care se prelungeşte în timp; imagine din două epoci şi două culturi unite printr-un secret, aventura unei femei care descoperă cel mai important lucru în singurătatea deşertului. Mai mult decât un roman de dragoste, Cât te mai iubesc este o naraţiune vie, împletită cu imaginea unor culturi contrastante şi a unor claselor sociale din perioada în care Spania îşi pierdea ultimele colonii. Cât te mai iubesc este povestea lui Montse Cambra, o femeie de patruzeci de ani, a cărei viaţă ia o turnură neaşteptată odată cu decizia de a pleca în Sahara Spaniolă, în speranţa de a-şi regăsi prima iubire. Călătoria în spaţiul deopotrivă aspru şi fascinant al deşertului se transformă într-o aventură a redescoperirii sinelui. Romanul Cât te mai iubesc i-a adus în 2007 scriitorului Luis Leante prestigiosul premiu Alfaguara de Novela şi, odată cu acesta, faima internaţională. Juriul, al cărui preşedinte a fost Mario Vargas Llosa, s-a declarat cucerit de „forţa expresivă cu care scriitorul descrie peisajele deşertului şi stilul de viaţă din ultima colonie spaniolă din Africa, devenite scena unei poveşti de iubire care marchează viaţa protagoniştilor.”

„(...) Deșertul și fețele saharienilor îi păreau lucrurile cele mai vechi de pe Pământ. În toate exista un echilibru: peisaj, lumină, chipurile băștinașilor.”

Cât. Mi-a. Mai. Plăcut! Doamne, eu nu știu să fi citit, în ultimii ani, un roman de o intensitate a atmosferei atât de subtilă, atât de caldă. Nu știu cum să vă spun, dar, de fapt, eu nu am citit acest roman pentru „acțiune” (că, sincer, la un moment dat m-am și pierdut între planurile narative și identitățile personajelor), dar ce-am apreciat foarte, foarte mult a fost atmosfera pe care a reușit Luis Leante s-o creeze, culoarea locală, intensitatea deșertului Sahara, care, parcă, nu e doar „un loc” al desfășurării acțiunii, ci parcă devine însuși un personaj al romanului, „peisajele deșertului și stilul de viață din ultima colonie spaniolă din Africa”, cum zice și Llosa, fac din acest roman o lectură incredibil de intensă, dar totuși parcă atât de delicată, atât de fragilă. Deși romanul lui Leante nu abundă în dialog, ba, dimpotrivă, există numeroase pagini care pur și simplu surprind puțină dinamică și multă descriere, pot spune că citeam și citeam și nici nu realizam cât de repede, de fapt, trec paginile, și cât de prins în „magia” aceasta, conturată de autor, am fost. Sincer, drept vă spun, nu m-a plictisit deloc, deoarece, într-o atmosferă atât de frumos creată, viața protagoniștilor, scena poveștilor de iubire, toate și-au găsit un loc perfect, într-un echilibru scriitoricesc (descriere, dinamică), pentru mine, perfect.

„(...) S-a lipit de sol aproape instinctiv și a început să sape cu amândouă mâinile. Nisipul era foarte moale, iar vântul o ajuta. A fost uimită să descopere cât de repede îi mergea mintea. Apoi s-a apucat să sape cu călcâiele și cu picioarele, cu tot trupul. În câteva minute își făcuse o adevărată groapă în nisip. S-a întors cu capul în sus în groapă și a început să se acopere cu nisip. Și-a pus melfa pe cap, acoperind-o și pe ea cu greu. Vântul a făcut restul. După un timp era îngropată de tot, cu fața la numai câțiva centimetri de suprafață.”

Pe scurt, romanul conturează o poveste în care planurile temporale se întrepătrund, să spun așa. Pe deoparte, avem anul 2000, care are în centru pe Montsa Cambra, doctor de profesie, în Barcelona acelor ani, a cărei relație ia sfârșit la puțin timp după ce soțul ei, Santiago, se înrolează în armată. După ce nu mai primește nicio veste de la el, aceasta îl crede mort. În celălalt plan, ne este înfățișată, într-o măsură, tinerețea celor doi, cum au ajuns să fie împreună, chestii de acest gen. Repet, eu nu obișnuiesc să intru în detalii - vă dați seama, cu siguranță, că romanul nu este doar despre asta, ci presupune abordarea a mult mai multe subiecte, unele chiar extrem de sensibile, cum ar fi pericolul în care femeile erau expuse, în acea perioadă politică, căzând cu ușurință în mâinile soldaților fără scrupule, fiind luate drept prizonieri. Apoi, ne este înfățișată cultura coloniei spaniole din Africa, una pe care am găsit-o extrem de interesantă - nu știu cum să vă spun, dar îmi place extraordinar de mult să descopăr aspecte culturale care, până acum, mi-au fost inaccesibile - nu că n-aș fi putut căuta detalii despre ele, dar, citind un roman, parcă reușești (mult) mai bine să iei la cunoștință toate aceste lucruri. Și, dacă totul se îmbină într-o atmosferă frumoasă, cu siguranță îmi vor rămâne în cap mult timp de-acum înainte.

„(...) Iar după fuga nebună din calea mercenarilor, începuse să transpire și pierdea apă prin toți porii, fără voia ei. În ciuda vântului, nisipul frigea la soare. Orice sahariană știa foarte bine ce înseamnă să rămâi în deșert fără apă. Cu siguranță i se părea cel mai cumplit sfârșit. Pentru o clipă a stat în cumpănă: era mai groaznic să moară de glonț sau de sete?”

Așa, după cum v-am spus, eu n-am reușit, în cele din urmă, să urmăresc prea mult ideea romanului. Ce-i drept, este un roman greluț, care necesită atenție, necesită răbdare - trebuie citit dăruindu-i-te întru-totul, să spun așa. Eu nu am reușit, deoarece aveam zilele destul de încărcate și mereu îl citeam seara, atunci când eram obosit. Cu toate acestea, am reușit să urmăresc, pe moment, destinele lui Santiago și ale lui Montsa Cambra, am reușit să îmi răspund anumitor întrebări, să le urmez dinamica evoluției și felul în care au ajuns, în cele din urmă, în situațiile date. Pot spune că, de fapt, ce m-a lovit cel mai mult la acest roman a fost sfârșitul - un sfârșit deschis, dacă pot spune asta, care lasă loc interpretărilor în măsura în care, de fapt, nu lasă loc niciunei interpretări. Și totuși după ce închizi romanul, după ce treci prin filtru tot ce-ai citit, rămâne acea întrebare nestatornică ce îți dă de gândit: oare, în cele din urmă, el este? Încă mă întreb - cred că răspunsul e funcție de cititor și de felul în care, sub puterile sale, vrea să definitiveze destinul cărții. Și-asta mi-a plăcut peste măsură - recunosc, în maniera în care m-a și dat peste cap.

„(...) Parcă ar fi dezgropat un mort. A scos poza găsită în spital și a pus-o pe saltea, lângă celelalte fotografii. Nu încăpea nicio îndoială că era Santiago.”

N-am să spun mai multe; vă spun doar că, într-adevăr, cartea Cât te mai iubesc este o carte profundă, emoționantă, este o carte de o complexitate foarte mare. Și, pentru mine, ceea ce a primat, ceea ce a făcut ca această lectură să fie extrem de frumoasă a fost felul în care Luis Leante a descris atmosfera, felul în care a conturat natura, felul în care, cum să vă spun, parcă simțeam deșertul în jurul tău, toată acea frică a nopților, toată acea căldură exacerbată, insuportabilă - dincolo de asta, deșertul văzut ca o ființă însăși, ca, așa cum am spus, un personaj aparte, care stăpânește universul cărții, ca un suprapersonaj de care se leagă destinele tuturor protagoniștilor. Un loc al învierii, al morții, al viselor și al durerii, dar și un loc în care, în cele din urmă, zaruri se vor arunca și destine se vor împlini - sau nu. În singurătatea debusolantă, aievea a deșertului, viața lui Montse capătă noi conotații și, în cele din urmă, își dă seama că iubirea va crește, ca o floare regală, chiar și în acel loc în care apa este ceva sfânt, care niciodată nu trebuie risipit. 

„Pietrele luau foc când Montse, Aza și cele două algeriene au coborât din camion. Imaginea pe care și-o făcuse Montse despre deșert nu semăna deloc cu priveliștea din fața ochilor ei. Pe lângă nisip, deșertul mai însemna și altceva: piatră tare și stânci cu nemiluita. Era pentru prima oară când vedea vegetație: câte un palmier, salcâmi și tufe pipernicite. Putea fi o oază, dar părea mai degrabă o groapă cu bălegar. În mijloc era un puț foarte adânc.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Cât te mai iubesc , de Luis Leante, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu doar 10 lei, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie! Lecturi faine și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o zi liniștită și pe placul vostru!

Cronicile ultimei revoluții, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 228

Anul apariției: 2017

Traducere: Aurelia Ulici

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină, scriitorul a refuzat să apară public în ultimii 15 ani. A început să studieze matematica, dar a renunțat la studii în urma accidentului. După ce a locuit în Nisa și Barcelona, autorul s-a stabilit la Roma, unde locuiește și în prezent. Teorema lui Almodóvar este primul său roman, distins în Spania, în 2008, cu premiul „Cel mai bun roman de debut”. În martie 2009 i-a apărut la Gallimard următoarea carte, Mort au romantisme, o colecție de nuvele. Cel mai recent roman al său, Enigma, a fost publicat la începutul anului 2010. Amintind, prin refuzul de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J.D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franța cu privire la identitatea sau chiar la existența sa, mergând până la a fi considerat o găselniță editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene.

„- Lipsa libertății din ce în ce mai evidentă. Represiunea. Violența. Puterea legii. Perversitatea și cinismul politicii. Marea mediocritate a conducătorilor noștri. Democrația dictatorială. Toate mișcările care au tendința să reintroducă libertatea sunt distruse imediat ce prind viață. Mulți oameni dispar, în universități și chiar în licee. Suntem toți liceeni pentru că sunt mai puțin atenția la noi, nu ne iau în serios (...). Este ideea genială a lui Y.”

În vremuri nu foarte depărtate, guvernele lumii instaurează o dictatură ce pune stăpânire pe viața popoarelor. Adolescenții decid să celebreze libertatea aruncându-se de pe cele mai înalte clădiri ale orașului. Casas Ros aduce o odă tinereții și puterii celor mulți care se mobilizează împotriva guvernelor represive, nedrepte și violente, pentru a pune capăt unui sistem abuziv și pentru a crea o altă lume. 

„Toți se apropie, își dau mâna. Improbabilă și tăcută trupă de teatru. O tragedie fără text. Salut fără reverență, pentru Y, care prezidează. Se pregătește să zboare spre cer? Se află la picioarele imobilului, calm așezată pe terasa unei cafenele? E instalată într-o colibă undeva în Africa, într-un apartament din New York? Se pregătește să filmeze scena dintr-o cameră de hotel care este în fața restaurantului, cu obiectivul întors spre terasă? (...)”

Nu este primul meu contact cu Antoni Casas Ros - am mai citit, de la el, și Teorema lui Almodóvar, o carte care mi-a plăcut extraordinar de mult și despre care, de asemenea, am scris AICI. Încă de când am citit acel roman, mi-am dat seama că am descoperit o voce romanistă cu care rezonez extrem, dar extrem de mult. Și care, din acest motiv, îmi place la nebunie; și pe care, din acest motiv, l-aș citi integral. În fine, romanul de față, Cronicele ultimei revoluții a fost, poate, una dintre cele mai frumoase surprize literare din acest an. Nu numai că m-am așteptat să-mi placă extrem de mult, dar mi-a confirmat, încă o dată, că, pentru mine - cel puțin - Casas Ros devine un autor de referință, o voce extrem de originală, distinctivă, făcând referire la toate experiențele literare de care am avut parte în ultimii zece ani. 

„Splendoarea unor trupuri goale care se apropie de parapetul pe care urcă. Ultimele secunde de tăcere. Coboară din nou, dau înapoi, vreo zece metri. Se îmbrățișează unii cu alții, apoi fiecare își stabilește reperele și, într-un strigăt: Freedom!, se avântă trecând de parapet și se aruncă în gol.”

Romanul - după cum bine știți, n-am să vorbesc despre ce se petrece între paginile cărții, referindu-mă la acțiune, dinamică și alte chestii de genul - este, într-adevăr, ceva diferit. Pleacă de la un punct autentic, după părerea mea - adolescenții răzvrătiți împotriva sistemului, adolescenții Flying Freedom, adolescenții free, care își pun viața în slujba ideii de libertate, da, și, cu curajul în suflet, sub dictonul călăuzitor al misterioasei Y, aceștia plonjează, în cădere liberă, din avioane, de pe balustrade, din înaltul blocurilor, ducând, odată cu ei, ideea unei libertăți care se vrea dorită într-o societate exacerbată și epuizată de control, de lipsa drepturilor fundamentale omenești. Bun. Asta e ce, deopotrivă, m-a atras cel mai mult la roman, dincolo de tot misterul care se țese în jurul personajului misterios Y (care ar putea fi oricine, după cum afirmă, la un moment dat, alt personaj, aș putea fi eu, ai putea fi tu, ar putea fi o simplă persoană care urmărește, cu nesaț, știrile de la TV, sau cineva pasionat de tatuaje, o mamă, un tătic - deși, de-a lungul cărții, se păstrează ideea cum că Y, de fapt, este o femeie). Iar, dincolo de asta, cartea îi surprinde și pe Cronicari - cei care, sub o identitate ascunsă, vor trebui să filmeze și să disemineze pe internet, pe social media, momentele în care libertinii se aruncă, se manifestă, astfel încât „vocea” lor să se extindă pe întreg mapamondul. Bineînțeles, totul trebuie să se întâmple extrem de rapid, pentru a fi evitată intervenția - nedorită - a autorităților capabile.

„(...) Zeci de umbre apar, forme lăptoase, sprijinindu-se, încrezătoare, în noapte. Stele căzătoare plonjând în hău, pâlnia asfaltului. Impact înăbușit. Lacrimile fac trupurile vaporoase. Continuă să vină să se zdrobească. Unele se îngrămădesc într-un ultim contact, culoare peste culoare. Fixitatea unei priviri. Mă îndepărtez. Primele mașini de poliție, ambulanțele.”

OK, dincolo de asta, se-ntâmplă și alte chestii; alte chestii care, să spun așa, nu au făcut tocmai plăcerea lecturii mele. Dar asta nu înseamnă că totuși n-am rezonat cu ideile extraordinare, lirice, poetice, profunde ale lui Antoni Casas Ros. Ideea în sine constă în faptul că am împărțit acest roman cam în două jumătăți (nu neapărat, să zic așa, egale). Prima jumătate face interesul unui limbaj adecvat, cum să vă spun, unor idei mult mai raționale, mai bine închegate, care introduc cititorul în lumea aceasta hazardată, în care moartea e ceva de-o simplă clipă, în lumea aceasta în care „plouă cu vieți”, tinerii mor îmbrățișați, devin eroi, își strigă durerile și dorințele și libertățile unei societăți care nu vrea să asculte. O primă jumătate în care, parcă, totul este „dominatt” de dorința de „schimbare”. Și, de asemenea, o primă jumătate în care parcă se conturează ideea de „haide s-o căutăm pe Y, să vedem cine e.” Bun, la un moment dat, câțiva Cronicari sunt trimiși într-o altă țară - având în vedere că mișcarea luase o amploare mondială - pentru a fi martori la manifestările adolescenților mânați de dorința de libertate. Ok. Și-aici, drept să vă spun, se rupe puțin adecvarea „logică” a romanului - am avut impresia că Antoni Casas Ros s-a cam lăsat pradă visului și efervescenței stilistice (recunosc, pe mine nu mă deranjează - după cum v-am spus, eu, unul, ador stilul de scriere al autorului) - ce vreau să spun este că, de fapt, unii cititori ar putea găsi destul de violentă scrierea asta (descrierea destul de „ciudată” a unor scene sexuale, cu un limbaj lipsit de rigori stilistice, de „pudoare”), descrierea anumitor situații. Se păstrează, de-a lungul a zeci de pagini, un limbaj lipsit de o oarecare adecvare rațională, urmărindu-se niște idei puțin ilogice (spre exemplu, unei întrebări oarecare îi revine un răspuns cu totul și cu totul neașteptat și, am putea zice, cu totul pe lângă). Dar, repet, pe mine nu m-a deranjat deloc, deoarece mie-mi place stilul acesta „hazardat” (așa-mi place să-l numesc, anume stilul lipsit de coerență, de o „fluiditate în idei și gândire” din partea autorului) - dar, sunt sigur, alții l-ar putea găsi plictisitor și nepotrivit. 

„(...) Liceenii sunt fascinați de Flying Freedom. Poartă tricouri, rucsacuri în spate, împodobiți cu emblematicul Y. Pentru noi, este singurul mod de a înfrunta puterea și de a nu-i lăsa nicio posibilitate de răspuns. Prea multe execuții, prea mulți contestatari dispăruți sau închiși, prea multă tortură. Saltul nu are replică. Netul sub control, telefoanele sub control, indivizii sub control. (...)”

Recunosc, mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre această Y. Și totuși mă bucur că misterul a fost păstrat până la capăt. M-a făcut, de fapt, să mă gândesc că Y nu este o singură persoană - nu, Y este de fapt o voce colectivă, este un imn național, este o sumă de inimi care bat la unison și trăiesc în aceeași idee - Y este în fiecare dintre noi, și în Flying Freedom, și în Cronicari, și în poliție, și în cei cărora le este frică să-și facă vocea auzită. Sincer, chiar mi-a plăcut mult de tot ideea de la care a plecat Antoni Casas Ros, la fel de mult cum mi-a plăcut și modul în care a reușit să lege povestea, cu talentul său, cu efervescența sa lirică, cu complexitatea sa scriitoricească. Casas Ros chiar este un autor care, fără îndoială, trebuie urmărit, trebuie citit. Iar cartea Cronicele ultimei revoluții este ca un fel de dicton călăuzitor (evident, într-o maniră fictivă), este ca o manifestare a ceea ce, poate, de multe ori simțit, dar nu vrem s-o arătăm: dorința de a trăi, în cele din urmă, lipsiți de rigorile nejustificate ale unei societăți actuale (și-aici nu vreau să fiu înțeles greșit, dar vorbesc despre anumite aspecte care, parcă, nu ne fac cinste, atunci când vrei să vorbim despre noi ca fiind „superiori și raționali”). 

„(...) Decizia de a te sacrifica unei cauze revoluționare dă o incredibilă seninătate, o precizie a percepțiilor, pune capăt oricărui marasm al dorinței, care nu se mai orientează decât către un singur obiectiv.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Cronicele ultimei revoluții, de Antoni Casas Ros, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu doar 10 lei, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Editura RAO pregăteşte un nou thriller marca John Grisham, disponibil din 30 noiembrie

 

John Grisham excelează din nou într-un thriller juridic alert și palpitant, abundând de întorsături de situație. În micul oraș Seabrook din Florida, un tânăr avocat pe nume Keith Russo este împușcat mortal în biroul său, într-o noapte în care lucra până târziu. Ucigașul nu lasă niciun indiciu și nu există martori, însă poliția ajunge să-l suspecteze pe Quincy Miller, un tânăr negru care a fost cândva clientul lui Russo. Quincy este judecat și condamnat la închisoare pe viață. Timp de douăzeci și doi de ani, el rămâne în închisoare, susținându-și nevinovăția, deși nimeni nu-l ascultă. Disperat, decide să trimită o scrisoare către Guardian Ministries – Îngerii dreptăţii, o mică organizație nonprofit condusă de avocatul Cullen Post, sperând că aceasta îi va dovedi nevinovăția. Post călătorește prin țară luptând cu nenumărate convingeri greșite, în folosul clienților uitați de sistem. În acest caz însă, el primește mult mai mult decât a negociat. Oameni puternici și nemiloși l-au ucis pe Keith Russo și nu-l doresc pe Miller exonerat. În urmă cu douăzeci și doi de ani, au ucis un avocat și nu au o problemă în a ucide încă unul.

BOOK TRAILER AICI

JOHN GRISHAM este unul dintre cei doi autori care au vândut 2 milioane de copii la prima ediție a unei cărți. Dosarul Pelican, romanul său din 1992, s-a vândut doar în SUA în 11 232 480 de copii. În prezent există peste 300 de milioane de cărți ale lui John Grisham tipărite în întreaga lume, care au fost traduse în 40 de limbi, iar nouă dintre romanele sale au fost transformate în filme. Într-un interviu, Grisham a afirmat că de obicei are nevoie de doar șase luni pentru a scrie o carte și că autorul său preferat este John le Carré. Când nu scrie, Grisham se dedică unor cauze caritabile.

Ochi de câine albastru, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2015

Traducere: Tudora Șandru Mehedinți 

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel mai profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană.

În Ochi de câine albastru, scufundarea lui García Márquez în această „altă“ realitate e profundă şi vertiginoasă. Aici nu este vorba despre o realitate plăcută şi amuzantă. García Márquez ne pune faţă în faţă cu o prezenţă inevitabilă - moartea - , dezvăluind-o ca pe o parte geamănă a vieţii noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi ca experienţa totală a sufletului şi a corpului. Moartea ca o constantă iminentă, care ne arată până în ce punct fiinţa noastră este formată din aspecte distincte şi niciodată imaginate.

La întrebarea referitoare la cum își privește dragul nostru prieten scriitor columbian, García Márquez, opera, retrospectiv, răspunde, cu un lirism încântător, plin de emoție, „cu o duioșie aproape părintească. Așa cum îți amintești de copiii care acum sunt mari și pleacă de acasă. Văd aceste prime cărți nebuloase și neajutorate. Îmi amintesc de toate poblemele pe care le-au pus tânărului care le-a scris”, spune el în El olor de la guayaba. Conversaciones con Plinio Apuleyo Mendoza, Barcelona, Bruguera, 1982, p. 87. De ce am simțit nevoia să citez asta? Pentru că volumul de față, Ochi de câine albastru, surprinde povestiri, short story-uri ale autorului, scrise în jurul vârstei de douăzeci de ani, publicate în diferite reviste când, spune el, n-avea nici măcar bani ca să-și permită respectiva revistă în care i-au fost publicate creațiile. Așadar, povestirile de față - pentru mine, de o încântătoare profunzime și efervescență stilistică - constituie „pilonul de plecare”, punctul de maximum start în viitoare operă romanistă a poetului columbian, laureat, de altfel, cu Nobel în 1982, creație de o anvergură colosală, care i-a adus un renume mondial și care, în continuare, reprezintă opere de referință ale misteriosului „laborator marquezian de crețaie” (Tudora Șandru Mehedinți). 

Eu, ca cititor ahtiat după García Márquez, am luat această carte ca o dezvăluire, ca o confesiune intimă între mine și autor - deoarece pur și simplu iubesc tot, dar absolut tot ce scrie, pentru mine a fost o încântare să-i descopăr primele povestiri, primele încercări de creație, primele gânduri narative, din care, încă de pe-atunci, am reușit să descopăr geniul narativ, genul creativ al acestui autor de renume mondial, ale cărui cărți vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. Astfel, povestirile din Ochi de câine albastru nu numai că reprezintă un „moment critic” în devenirea viitorului autor laureat al Nobelului, care scrie Toamna patriarhului, Dragoste în vremea holerei, Un veac de singurătate, de dimensiuni și de întinderi demne de menționat, prezintă și dovedesc o inspirație ce-și găsește interesul în ideea morții, ca o incursiune într-un alt domeniu al Universului, într-o „altă viață”, abordând teme și mituri chiar biblice, vorbind despre spațialitate, (a)temporalitate, despre oniric, despre dedublare, oglinzi, despre memorie. Îmi aduc foarte bine aminte de o fantomă - evident, realismul magic al autorului se preconizeză încă din acest moment - care, pierdută prin spațiu și timp, are, deodată, o poftă extraordinară, exacerbată, de a gusta o portocală. Mânată de această poftă, își amintește de un copac din grădină, iar atunci când se întoarce, fără a mai găsi ceva decât un loc pustiit, care pare că n-ar fi existat vreodată, își dă seama că acea poftă stăruia în trupul ei de mai bine de trei mii de ani. E așa interesant cum autorul columbian reușește să tragă o barieră atât de subtilă între realitate-vis, între viață-moarte, între lumină-întuneric.

Sub aspectul structural al scrierii totuși se observă o oarecare diferență între aceste povestiri și ceea ce are să urmeze zeci de ani mai târziu. În Ochi de câine albastru, putem observa și o încercare a autorului de a scrie o povestire de sorginte polițistă, Femeia care venea la ora șase, dar, nici aici, autorul nu păstrează tiparele oarecum „rigide” ale acestui gen de scrieri - un element fantastic, magic, exploatat în maniera autorului, face ca, de altfel, această povestire să fi devenit una dintre preferatele mele. Recunosc, m-aș fi bucurat dacă această carte ar fi avut mai multe pagini, pentru că fiecare povestire mi-a transmis ceva, fiecare povestire a reușit să mă miște și, de multe ori, m-a lăsat, așa, „cu gura căscată”. Pentru că, recunosc, în ultima vreme, deși am mai citit cărți scrise de Gabriel García Márquez, nu am avut parte de acel realism magic cu care eram obișnuit atunci când îi citeam cărțile - această tehnică, de fapt, cred că e printre lucrurile cele mai mari pe care le ador la acest scriitor. Și, din fericire, în această carte am putut să-i identific, câtuși de puțin, această tehnică cu care mă familiarizase în romanele sale.

În aceste povestiri, paisprezece la număr, realitatea reprezintă punctul de plecare al povestirilor sale. O femeie care ajunge într-un bar, un bărbat care se uită în oglindă și, deodată, vede cum „celălalt” eu capătă o identitate proprie. O ploaie care acoperă pământul precum o pâslă deasă, un om care, deși mor, continuă să crească, să crească, să crească (asta m-a făcut puțin să mă gândesc la volumul Despre dragoste și alți demoni) - toate acestea sunt integrate într-o atmosferă aspațială, atemporală, care nu cunoaște registrele limitării, iar geneza povestirilor, astfel, reiterează experiența autorului căpătată în anii de jurnalism, prin investigarea realității înconjurătoare a autorului. Mă gândeam, așa, că Gabriel García Márquez ar putea să facă o poveste din orice; cu siguranță i-ar ieși ceva magistral. La o adică, dacă mă întrebați pe mine, i-aș fi citit și lista de cumpărături, deoarece cred că la fel de entuziasmat aș fi fost. Poate sunt eu impresionist când vorbesc despre el, spun multe și totuși nu spun nimic, dar mai mult n-am ce să ofer: îl ador pe Gabriel García Márquez, ador cum scrie, ador felul în care, atunci când îi citesc o carte, mă simt. Pentru mine, scriitorul columbian a fost, încă de la prima carte pe care am citit-o de la el, un autor de referință; este, și-n prezent, un autor de referință și, cu siguranță, va fi și în viitor unul dintre acei autori la care, întotdeauna, mă voi gândi cu drag, și care îmi va veni mereu în minte dacă voi fi întrebat „ei, și care e autorul meu preferat?” Voi ști, cu siguranță, și voi răspunde cu toată gura: Gabriel García Márquez, el este autorul meu preferat.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Ochi de câine albastru, de Gabriel García Márquez, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o seară frumoasă!

Dracula, de Bram Stoker - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2019

Traducere: Dan Costinaș

Dracula este, neîndoielnic, un simbol asociat României. Mai mult decât atât, este punctul de origine pentru o întreagă mitologie modernă care a dat naștere unei culturi pop de mare anvergură, traversând diverse domenii, de la cinematografie la turism, trecând prin modă, literatură, industria entertainmentului etc. Noua ediție, rezultat al colaborării dintre Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 și Editura Vellant, vine în întâmpinarea tuturor celor care vor să (re)descopere un personaj care a bântuit visele și imaginarul atâtor generații. A se citi cu lumina aprinsă și cu un cățel de usturoi în buzunar! Volumul Dracula, de Bram Stoker, apărut în 1897, la Londra, a fost tradus imediat (în 1898) în Ungaria, apoi, în următori 20-30 de ani, în multe alte țări europene, precum Germania, Islanda, Franța, Italia, Spania, în multe dintre acestea, în mai multe traduceri (Olanda – 5, Italia – 8, iar Spania deține recordul cu 45 de traduceri!). În România a apărut întâi în foileton, în 1928-1929, într-o revistă fără prea mare difuzare, iar prima traducere în volum a văzut lumina tiparului abia în 1990.

Da, abia anul acesta am citit Dracula. Da, recunosc, m-am ferit de ea mult prea mult timp, așa că am zis că, gata, e timpul s-o citesc; da, mi-a fost recomandată de nenumărate ori, mi s-a spus, citește-o, e genială, e superbă, dar am zis, eh, am s-o citesc, am altele în plan. Da, am citit-o, am citit-o abia anul acesta, și mi-am dat seama că, of, of, cât de multe am pierdut - și totuși poate am înțeles-o mai bine acum, la vârsta aceasta, după ce „m-am mai copt”, să spun așa, atât din punct de vedere literar, cât și al experiențelor personale de viață. Pentru că romanul lui Bram Stoker nu este o simplă carte de ficțiune, fie ea frumoasă, plină de mister, ci este și o carte de referință a literaturii mondiale, este un pilon al lumii romaniste de pe întregul mapamond. Și, Doamne, ce roman bun, cât de frumos scris, cât de delicat, subtil; pentru mine, de altfel, a fost una dintre revelațiile scriitoricești din anul 2020 - cred că, de altfel, cel mai potrivit an în care aș fi putut să citesc fabulosul roman al lui Bram Stoker, în traducerea extraordinar de prețioasă, atentă, detaliată a lui Dan Costinaș, anglist și diplomat, o traducere extraordinară apărută la Editura Vellant; de fapt, este vorba de o traducere făcută după ediția originală a romanului, apărută în 1897, celelalte traduceri bazându-se pe ediții ulterioare, care mai conțin modificări făcute de autor sau aprobate de el. De asemenea, volumul de față reia coperta ediției princeps și cuprinde, de asemenea, zeci de pagini dintr-un caiet care a stat la baza scrierii romanului Dracula. Dincolo de o traducere exemplară, este un „obiect cultural, istoric” care reiterează farmecul cărții, farmecul creației lui Bram Stoker, într-o formă la fel de autentică - poate - ca și versiunea originală, primă.

„- Dacă te-aș putea cruța de vreo suferință, sărmanul meu prieten, spuse el, Dumnezeu știe că aș face-o. Dar în noaptea asta trebuie să călcăm pe cărări cu spini, căci altfel, mai târziu și în vecii-vecilor, picioarele pe care le îndrăgești vor călca pe cărări de foc!” 

Romanul Dracula, ale cărui prezentări nu cred că trebuie să le mai fac, ne pune față în față cu mitul românesc al lui Dracula, acel vampir „înfiorător, groaznic, teribil”, care, într-un castel posomorât, vechi și șubred, undeva la poalele Carpaților, își duce veacul, hrănindu-se cu sângele nevinovaților (sau, poate, al vinovaților), a cărui imagine nu se-arată în oglindă, care-și duce somnul într-un coșciug vechi, vechi, vechi, care, cică, se teme de usturoi, chestii dintr-astea vampirești, fictive, ezoterice, că nici nu știu cum să le spun. Dincolo de asta, pe mine m-a surprins ce-a putut să facă Hollywood-ul din Dracula, care, de fapt, e un bătrânel încărunțit, care merge șontâc-șontâc, precum și ce-a putut să facă și din doctorul Van Helsing, alt bătrânel, și-acesta, de o sensibilitate și o profunzime anume, de o inteligență aparte - dacă dați un search cu imagini pe Google, veți vedea doar actori - care ar trebui să-i înfățișeze pe cei doi într-o formă cât mai apropiată de realitatea cărții lui Bram Stoker - cum nu au nicio treabă cu descrierea originală a autorului, atunci când i-a integrat în romanul eponim Dracula. Nu m-am uitat la film, cred că există nenumărate, nu-i așa? Nu vreau să-mi stric plăcerea romanului - care, recunosc, este de o colosală anvergură. Nu mă așteptam, recunosc, să-mi placă atât de mult - și, de fapt, nu mă așteptam să fie scris atât de bine. Am rămas surprins și am înaintat în lectură cum nu mă așteptam s-o fac - rapid, dar păstrând totuși acel ritm care să mă facă să simt fiecare pagină. Fiecare întâmplare. Fiecare personaj.

Atmosfera cărții este una extrem de precisă - plină de mister, plină de frică, iar, pe alocuri, te iau fiorii. Nu din cauza faptului că ar fi inserate niște imagini horror sau violente, ci pentru că Stoker reușește să creeze, cu măiestrie, o atmosferă aparte, o culoare locală care să-l integreze, pe cititor, cât mai bine în atmosfera dezolantă a romanului. Artificiul de compoziție a romanului constă în faptul că, de fapt, tot ce se întâmplă este povestit din prisma mai multor personaje, care ori își notează în jurnal, ori scriu epistole, astfel încât acțiunea devine debordantă, la un moment dat, fiindcă anumite pasaje (poate chiar același), anumite întâmplări și secvențe ne sunt prezentate din perspectiva acestor personaje. Personaje care, credeți-mă, sunt construite atât, dar atât de bine, fiecare fiind de o inteligență aparte, cu simțăminte și trăiri proprii, cu întrebări, cu zbuciumuri interioare - și totul, dar totul se învârte în jurul acestui personaj diabolic, horror, în jurul acestei fantasme deghizate în om - Dracula, personajul care intră în viața tuturor și, încetul cu încetul, îi consumă până la anihilare. Ideea, de fapt, este dacă eroii noștri vor reuși să-l distrugă pe acest Dracula și, odată cu el, să pună capăt răutăților diabolice ale acestuia. Este, de asemenea, și o carte cu un stil alert, care te apasă, deoarece abia aștepți să vezi de ce vor fi în stare eroii noștri, doar pentru a-l prinde pe Dracula și pentru a săvârși, în cele din urmă, scopul lor final.

„Numai când un om rămâne singur faţă în faţă cu asemenea orori poate să înţeleagă adevărata lor semnificaţie.”

Evident, cred că ar trebui cu toții, înainte de a ne aventura în acest roman, să știm că Dracula este, într-adevăr, o carte de ficțiune, un roman, care, nicidecum, n-are vreo treabă cu istoria noastră națională; Bram Stoker nu transformă un „voievod care a luptat eroic cu turcii într-un monstru”. Romanul trebuie, astfel, readus la ideea de bază a ficțiunii, a imaginației pure, a talentului lui Stoker de a-și imagina situații, personaje, chiar dacă, poate, culoarea locală a romanului (descrierile de peisagistică, arhitectură, ale diferitelor îndeletniciri locale) pot fi parte integrantă a realității noastre imediate. Pe de altă parte, știm cu toții că, cel puțin la noi, s-a desăvârșit o întreagă „cultură de marketing” în ceea ce privește Dracula, precum și Castelul Bran - ei, putem datora asta, evident, și lui Stoker, al cărui renume răsună la nivel mondial. Și, de altfel, am auzit-o des pe-asta: când zici România, pe lângă Nadia Comăneci, Ceaușescu... zici Dracula. Mulțumim, Stoker, și nu-s ironic deloc.

Nu știu ce-aș mai putea spune. Ca întotdeauna, n-am să vorbesc prea multe despre roman - despre acțiune, vreau să zic, intrigă, desfășurare, chestii de-acest gen. Eu chiar vă recomand să citiți romanul Dracula, și-mi asum când spun asta. Deoarece, dacă-mi veți citi recenziile, veți vedea că rar recomand, de fapt, o carte, așa, la modul direct - dar romanul lui Stoker chiar a fost o lectură care m-a surprins în modul cel mai plăcut și pe care, de-acum înainte, o voi lua drept lectură de referință în ceea ce privește lecturile pe care le voi avea. Deși de sorginte clasică, este un roman extrem de misterios, alert, plin de situații neașteptate, dar scris cu o formidabilă inteligență, cu un rafinament cum, evident, adesea întâlnim la clasici. Și cu o subtilitate anume, care te-apropie de personaje așa cum, rareori, un roman reușește s-o facă.

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Dracula, de Bram Stoker, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!