Alertă de furtună, de Kristina Ohlsson (Strindberg, #1) - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 2025

Anul apariției: 552

Traducere: Cristina Ekholm

Kristina Ohlsson este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună, a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award.

🌧️O ATMOSFERĂ INTERESANTĂ, DAR PREA MULTE DETALII INUTILE 🌧️

„August Strindberg a lăsat în urmă o carieră de succes în finanțe pentru a-și realiza visul de a deschide un magazin de antichități. În sfârșit, se va putea dedica pasiunii sale, într-un loc pe care și-a dorit să-l revadă. Ajunge în Hovenäset, în Bohuslän, în aceeași noapte furtunoasă în care îndrăgita profesoară Agnes dispare fără urmă. Poliția, condusă de empatica și hotărâta Maria Martinsson, o caută zi și noapte, dar speranța că aceasta va fi găsită în viață se diminuează cu fiecare oră. Ce s-a întâmplat cu Agnes? Și de ce are August Strindberg sentimentul neplăcut că el deține o parte din soluția misterului?”

„(...) Și, încet, fără ca nimeni să poată explica de ce, îngrijorarea s-a răspândit.

Ceva îngrozitor avea să se întâmple.

Și nimeni nu putea decât să aștepte.”

Aș începe această recenzie prin a spune că Alertă de furtună este un roman polițist & mystery tipic nordic, și încep să cred că eu nu prea mă-nțeleg cu romanele polițiste & mystery tipic nordice. Dar, în fine, e o chestie de gusturi propriii. Avem un cadru rural suedez destul de interesant – recunosc, asta chiar mi-a plăcut – și o poveste care pornește de la dispariția (cel puțin la început) misterioasă a lui Agnes, o profesoară destul de apreciată într-o comunitate restrânsă, aparent liniștită. Evident, evenimentul tulbură echilibrul și armonia satului. În paralel, îl avem pe August, proaspăt mutat din Stockholm, care privește mai degrabă din umbră tot ce se întâmplă în jurul său, și pe Maria, polițista responsabilă de ancheta în curs, și ea prinsă într-o viață personală destul de complicată și apăsătoare. Așadar, ce-avem până aici? Multe ingrediente clasice ale genului – comunitatea redusă, misterul care ia forma unei dispariții (nu știm dacă e crimă, nu știm dacă Agnes a fugit), trecutul care urmează să iasă la iveală, fisurile, cioburile. All in one, nimic ieșit din comun, nimic care n-ar depăși ceva despre care s-a scris, deja, de sute și sute și sute de ori. În astfel de cazuri, interesul meu îl reprezintă în special modul în care se construiește totul și, de asemenea, chiar stilul de scriere al autoarei – ambele, în acest caz, mi s-au părut destul de banale și nu au reușit să-mi mulțumească avida poftă de a thrillere.

„– Incertitudinea este cea mai groaznică, a spus Esmeralda. Că nu știm dacă a fost o crimă sau dacă a avut loc un accident.”

Construcția este extreeeeem de lentă – my God, 552 de pagini, dar ce ai de spus în așa de multe pagini?! –, iar mare parte din carte se concentrează pe acumulări & prezentări succesive de detalii care nu au absolut nicio relevanță, episoade secundare și personaje care nu contribuie decisiv la evoluția intrigii. Practic, în loc ca tensiunea să fie consolidată, să crească și să ajungă la un punct frumos de maximă încordare, aceste „digresiuni” ajung adesea să o dilueze, să fragmenteze atmosfera și să amâne EXCESIV momentele cu adevărat relevante pentru ce tot ce s-a întâmplat cu Agnes. Abia în ultima (ultima!!!) parte a romanului lucrurile par să capete o coerență, se leagă, iar ancheta capătă un ritm ceva mai alert – dar, într-un fel, deja simți că e prea târziu, doamna Kristina Ohlsson! Tot vedem cum încetul cu încetul se ajunge în punctul în care aflăm ce s-a întâmplat cu Agnes, avem și partea de „jurnal”, dacă o pot numi așa, din care începem să ne dăm seama de anumite lucruri. Însă, sincer, tot ce-a fost bun la cartea aceasta a fost faptul că mai toate capitolele sunt relativ scurte și, cum-necum, ajungi să o citești destul de rapid, chiar dacă are 552 de pagini. 

„Mergea mai repede. Voia ca timpul să treacă mai repede, voia să știe cum se va termina totul.

Dacă secretul (...) avea să fie dezvăluit.”

Personajele, deși numeroase, numai memorabile n-au fost. August este un protagonist (prea) discret, aproape (prea) retras, iar rolul său în poveste uneori mi s-a părut neclar, nenatural & chinuit, ca și cum mai degrabă ar fi acolo... ca să fie?! Maria, în schimb, reușește să-ți ridice mai multe semne de întrebare – de exemplu, portretul ei profesional (o femeie puternică, o femeie care este nevoită să conducă o investigație destul de dificilă și complexă, cel puțin teoretic) pare să contrasteze prea puternic cu pasivitatea cu care își tratează viața personală, mai ales în relația cu solul ei. Evident, am găsit această disonanță, fără îndoială, a fi una intenționată, dar modul în care este dezvoltată devine repetitiv, lipsit de nuanțe, de evoluție. Atmosfera, pe de altă parte, mi s-a părut punctul forte al romanului – cu toate că n-am reușit să înțeleg care-i treaba, doamna Ohlsson, cu furtuna & alerta. Avem o Suedie provincială, rece, apăsătoare, în care tensiunea există și arde la foc mic. Totuși, chiar și aici, impresia generală a fost că autoarea a insistat pe construcția decorului, a scenei, și parcă prea puțin pe dinamizarea poveștii (există termenul acesta, de dinamizare?), iar eu, unul, aș fi vrut să exceleze mai mult & mai bine la acest capitol.

„Ochi pentru ochi.”

Relațiile dintre personaje, deși încărcate de conflicte și secrete, sunt adesea parcă prea previzibile, iar unele figuri secundare par mai degrabă schițe, decât personaje cu adevărat... relevante. Intriga polițistă, per se, a fost OK construită, logică și coerentă, dar deloc surprinzătoare (iar eu chiar caut elementul acela de w-o-w atunci când citesc un thriller). Poți intui destul de devreme direcția în care se îndreaptă lucrurile, iar senzația de mister este menținută mai mult prin amânare, decât prin răsturnări de situație cu adevărat puternice, de anvergură. Romanul seamănă, în multe privințe, cu un prim episod dintr-un serial cu buget redus: accentul pare să cadă pe prezentarea personajelor și a „scenei” pe care acestea se vor desfășura mai degrabă decât a cădea pe cazul investigat. Repet, capitolele sunt relativ scurte și asta a fost un plus, pentru că am citit cartea destul de rapid și nu m-a solicitat în vreun fel. Însă, oarecum, parcă aveam așteptări mai mari, și-aici voi fi superficial și voi spune că acest lucru se datorează copertei, care îmi place foarte mult. Însă, s-a dovedit a fi o lectură care n-a reușit să mă impresioneze, dar probabil în acest punct cântăresc foarte mult lecturile thriller foarte bune pe care le-am avut de-a lungul timpului. Alertă de furtună rămâne un roman OK – nici prea bun, dar nici chiar cel mai banal pe care l-am citit vreodată –, pe care l-aș recomanda în special iubitorilor de cărți polițiste tipice.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kristina Ohlsson, Alertă de furtună (Strindberg, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Petrecerea mincinoșilor, de Kelsey Cox - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 440

Anul apariției: 2025

Traducere: Liviu Szöke

Kelsey Cox a obținut o diplomă de master în beletristică de la Universitatea Purdue și lucrează de acasă în districtul Texas Hill. Scrie adesea la Biblioteca publică Mammen, se aleargă împreună cu fetițele ei sau urmărește seriale de suspans britanice împreună cu mama și mătușile ei. În serile în care orele de culcare ale copiilor chiar decurg conform planului, îi place să se cuibărească pe canapea cu un pahar de vin și o carte cu personaje complicate și un asasin.

☠️O PETRECERE ANIVERSARĂ... CU ADEVĂRAT MORTALĂ☠️

„Sophie Matthews împlinește astăzi șaisprezece ani. Petrecerea este un eveniment exclusivist din inima districtului Texas Hill, unde secretele au rădăcini adânci precum ale stejarilor. Tatăl Sophiei nu s-a dat înapoi de la nicio cheltuială și și-a renovat conacul din vârful dealului, cândva abandonat și considerat bântuit, ca să găzduiască petrecerea sezonului. Însă chiar înainte de tăierea tortului, un corp cade de la balcon pe ringul de dans luminat de stele. Lista de invitați e mortală… Dani – mama vitregă a Sophiei, frământată de îndoieli față de sine însăși încă de la nașterea propriei sale fiice. Órlaith – dădaca irlandeză superstițioasă care simte un pericol în această casă cavernoasă. Mikayla – cea mai bună prietenă a sărbătoritei și care nu e deloc pe cât de slabă o cred copiii populari. Kim – vicleana fostă soție, plină de o ranchiună peste care nu poate trece… Cu toții sunt invitați înăuntru – nu toți vor mai și ieși.”

„– (...) A fost țipătul unei banshee. E de rău augur, ascultă la mine. Prevestește moartea, știai? În Irlanda circulă povești despre locuri ascunse, unde vălul dintre lumea noastră și lumea cealaltă e atât de subțire, încât poți să calci în același timp în amândouă. Mă tem că această casă este unul dintre ele.”

Oh my, dar cât de mult mi-a lipsit să citesc un thriller dintr-ăla care să mă țină acolo cap-coadă & pe care să-l devorez în câteva (sub 3) reprize de citit! Asta pentru că vin și după o perioadă în care am citit cărți mai greoaie – dar care nu mi-au displăcut, să nu mă înțelegeți greșit –, dar care m-au solicitat, n-am să mint. Simțeam nevoia unui thriller – plăcerea mea dintotdeauna –, iar cartea lui Kelsey Cox a picat la țanc: alertă, cu o intrigă bună, cu o execuție chiar surprinzător de reușită și pe placul meu, cu un mister foarte bine dozat & livrat cititorului, fără a pica în prea multe detalii inutile & irelevante pentru carte, detalii care altfel ar știrbi din tensiunea pe care mizez atunci când iau un thriller din mână. Tensiune, emoții, secrete toxice, personaje ciudate care n-ai cum să nu-ți dai seama că ascund ceva & știu mai mult decât (nu arată). Citeam și, de la bun început, mi-am dat seama că urmează să se-ntâmple lucruri ciudate, că urmează să iasă la iveală niște secrete & conflicte care aveau să dea cărții de față un adevărat boost de tensiune.

„(...) În visele mele, o văd pe ea, într-o rochie albă, cu părul lung și chihlimbariu fluturând în aerul nopții cu gura deschisă și sunetul vaietelor ei greu de deosebit de vânt.”

Punctul de plecare este petrecerea aniversară a lui Sophie Matthews, așa-zisa petrecere Sweet Sixteen, organizată într-o luxoasă vilă din Texas Hill Country. Totul este dominat de excese, de bogăție, de chestii care lucesc, totul este parcă de la bun început perfect „regizat” pentru ce urmează să se desfășoare – de la invitații parcă atent aleși, până la decor și, bineînțeles, așteptările celorlalți. În mijlocul muzicii & luminilor & impecabilelor aparențe, se-ntâmplă un eveniment violent care, pe lângă faptul că reușește să sfâșie această fațadă, devine epicentrul tuturor dezvăluirilor & dramelor ulterioare. De aici înainte, romanul începe să disece, nemilos & chirurgical, dinamica relațiilor umane, a vinovățiilor și a minciunilor (spuse atât altora, cât și nouă înșine). Distribuția de personaje feminine, în special, mi s-a părut un punct forte al cărții de față. Kelsey Cox ne livrează tipologii, în primul rând, iar abia apoi personaje – personaje imperfecte, obosite, fragile, personaje violente & fățișe, uneori periculos de aproape de punctul de a izbucni (în ce formă, totuși?), aproape de momentul de maximă încordare. Fiecare dintre aceste personaje pare să poarte o povară, iar interacțiunile dintre ele sunt încărcate (& dictate) de resentimente vechi și de rivalități, sau poate de cele mai profunde și sincere sentimente...

„Vreau să-l văd la fel de terminat ca și mine. E chiar atât de nerezonabil că vreau să văd că se chinuie, să văd cum rămâne fără tot ce iubește mai mult”

Dani, tânăra a doua soție a lui Ethan Matthews, este poate una dintre cele mai vulnerabile și mai tulburătoare prezențe din roman. Prinsă între maternitatea recentă, renunțarea la propriile visuri și constantul sentiment că ceva nu este în regulă, Dani trăiește, practic, la limita nebuniei. Casa în care locuiește – despre care se spune că ar fi bântuită – o infuzează și mai mult cu această stare de instabilitate emoțională. Citind, n-ai cum să nu te întrebi constant cât din ce trăiește Dani este real și cât, de fapt, este creația unei minți epuizate? În contrast, însă, o avem pe Kim, fosta soție a lui Ethan, o figură destul de incomodă în carte (cred că Kelsey chiar și-a propus, de fapt, să facă asta). Căzută în dizgrație, marginalizată și consumată de regrete, Kim reușește să acutizeze și mai bine tensiunea acestei cărți. Prezența ei la petrecerea lui Sophie este, practic, precum o scânteie aruncată într-un butoi cu pulbere. Da, ajungi s-o judeci destul de rapid pe Kim, dar, în cele din urmă, ești forțat, practic, să-ți reconsideri poziția. Și nu vă spun mai mult, bineînțeles. Sophie și cercul ei de prieteni, în special Mikayla, ne fac să privim totul din perspectiva personajului adolescent. Prietenia dintre fete, aparent solidă, este de fapt plină de fisuri subtile care, dacă nu sunt „vindecate”, se vor fi transformat în adânci prăpăstii. 

„Simt cuvintele zdrăngănindu-mi în oase ca o cheie pentru acordaj. Ce tragedie frumoasă, ce frumusețe tragică să iubești pe cineva pe care n-ar trebui.”

Un personaj aparte, care mie mi s-a părut foarte simbolic și pe care l-am urmărit cu mare drag, a fost Órlaith, bona irlandeză, care a dat acestei cărți un aer fascinant de ambiguitate și confuzie. Superstițiile ei, obsesiile legate de moarte, credința că spiritele sunt mai aproape decât (nu) credem reușesc să dea cărții un aer neliniștitor, de ezoterism. Petrecerea mincinoșilor cochetează cu ideea de supranatural, dar nu se abandonează complet acesteia. La început, chiar am crezut că va merge mult spre ideea de horror, dar m-am bucurat că nu s-a întâmplat asta. Structura narativă este destul de tipică thrillerelor, în sensul în care povestea alternează între prezentul petrecerii și fragmente din trecut, care completează progresiv puzzle-ul general, în special în ceea ce privește relațiile & conflictele dintre personaje. Faptul că identitatea victimei nu este clară decât foarte târziu de-a lungul cărții – și știm încă din primele pagini faptul că există o victimă – chiar mi s-a părut foarte interesant și m-a făcut să vreau să citesc mai rapid, pentru a afla care-i faza, pentru că nu-mi plac deloc incertitudinile. În sfârșit, chiar mi-a plăcut mult de tot cartea, am devorat-o, iar la final chiar mi-am simțit (ne)răbdarea frumos recompensată, pentru că revelațiile (sfintele revelații dintr-un thriller!) chiar au dat sens tuturor întâmplărilor și dezvăluirilor. Un debut chiar foarte reușit, o lectură intensă, captivantă și, pe alocuri, tulburătoare. Recomand cu mare drag această carte!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kelsey Cox, Petrecerea mincinoșilor, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

De Crăciunul acesta, toți au câte un secret (Ernest Cunningham, #3), de Benjamin Stevenson - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2025

Traducere: Mihaela Apetrei

Benjamin Stevenson este un comediant australian de stand-up și autor premiat al thrillerelor Greenlight și Either Side of Midnight. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, primul volum din seria Ernest Cunningham, a fost bestseller instant, iar drepturile de traducere au fost vândute în 29 de țări și este în curs de adaptare într-o miniserie HBO. Următoarele volume – Toți cei din acest tren sunt suspecți și De Crăciunul acesta, toți au câte un secret – sunt, de asemenea, bestsellere internaționale. Vânzările totale ale volumelor din serie au ajuns la peste 2 milioane de exemplare. Stevenson a fost frecvent invitat în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel, iar spectacolele sale live sunt mereu sold-out.

🩸🎄CRĂCIUN, MAGICIENI ȘI... SECRETE AMBALATE ÎN CADOURI 🎄🩸

„Toți criminalii sunt iluzioniști. Dacă vrei să scapi nepedepsit pentru o crimă, ai două opțiuni: să creezi iluzia că nu ești vinovat sau să creezi iluzia că altcineva este vinovat. O petrecere de Crăciun care începe cu o crimă. Șase suspecți, fiecare cu un motiv – și un secret. Poate doi. Pe măsură ce anul se apropie de sfârșit, detectivul Ernest Cunningham e copleșit: o victimă care a sunat la poliție cu o zi înainte să moară pentru a raporta o crimă (asupra sa?), un suspect plin de sânge care nu-și amintește nimic, un martor-cheie care-și dă duhul chiar sub ochii lui... Din fericire, există câteva indicii. Douăzeci și patru, mai precis. Aranjate sub forma unui calendar de Advent, care vor duce la noaptea de Crăciun și poate și la vinovat... Benjamin Stevenson revine cu un omagiu irezistibil și ingenios adus Agathei Christie. De data aceasta, ancheta este presărată cu puțină zăpadă, niște sclipici... și o doză bună de crimă.”

„E limpede că familia asta are violența în sânge.

Oare corpurile noastre pot comite fapte pe care mințile să le ascundă de propria conștiință? Oare trauma tuturor morților pe care le-am văzut a sădit în mine violența, ca niște viermi într-un fruct? Și dacă eu o aveam în mine, o avea oare și Erin?”

Sunt fan Stevenson, încă de când am citit Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, un thriller foarte, foarte ingenios, care a venit cu un aer nou în acest gen literar. Apoi, am continuat cu Toți cei din acest tren sunt suspecți care, iarăși, mi s-a părut foarte interesantă (dar nu mi-a plăcut mai mult decât prima carte pe care am citit-o, dar tot mi-a plăcut muuuult mai mult decât alte thrillere citite). Așadar, știam că și cartea de față are să-mi placă, și nu m-am pripit în a trage această concluzie. M-a distrat copios și, de fapt, chiar cred că acesta a fost și scopul cărții, în atmosfera prefestivă a sărbătorilor. O nuvelă „crăciunistică”, să zic așa, care mi s-a părut că funcționează foarte bine și drept un omagiu adus misterelor clasice, în același timp fiind și frumosul exercițiu ludic de „metaficțiune” cu care Stevenson ne-a obișnuit și în celelalte romane ale sale. Tenta festivă, atmosfera de sărbătoare – totul condimentat à la carte cu crime ingenioase și umor delicios. Da, asta mi se pare că este rețeta de succes a lui Stevenson, rețeta cu care a reușit să convingă zeci de mii de cititori din întreaga lume! Deși este relativ scurtă – un episod pilot în aventurile lui Cunningham –, cartea reușește să fie surprinzător de bine închegată, inteligent structurată și, în final, memorabilă prin „artificiile” la care autorul apelează!

„(...) de fiecare dată când încerc să rezolv o crimă, mai moare cineva pe parcurs (...). Nu puteam scăpa de sentimentul că, oricâte cazuri aș rezolva, oamenii mor fiindcă nu le rezolv suficient de repede.”

Premisa este foarte inspirată pentru un mister în preajma sărbătorilor: cum altfel, decât un nou caz chiar înainte de Crăciun?! Partenerul actual al fostei sale soții este găsit mort. Dintr-odată, miza devine personală, iar cercul de suspecți este format din toate personajele cărții, aproape, fiecare ridicând suspiciuni în ochii lui Ernest Cunningham. Comparativ cu situațiile din volumele anterioare, aici mi s-a părut că lucrurile sunt ceva mai „ancorate” în realitatea personajului. Chiar și atunci când autorul apelează la elemente spectaculoase (trucuri de magie, crime elaborate, aparente imposibilități), explicațiile (care urmează să vină) rămân foarte plauzibile, iar motivațiile din spatele acestor întâmplări au coerență. Misterul cărții nu capătă valența aceea a șocantului, ci mai degrabă aș zice că este potențat de logica întâmplărilor, de observațiile foarte rafinate ale lui Cunningham și de faptul că, în esență, Stevenson se joacă cu spiritul detectivist al cititorului pe întreg parcursul cărții. O foarte inspirată decizie stilistică este aceea de a structura cartea în ideea unui calendar de Advent.

„(...) Chiar era o crimă genială. Într-atât de inteligentă încât criminalul nici nu trebuia să se afle de față, în clădire, pentru ca lucrurile să funcționeze.

La dracu', nu trebuia să fie nici măcar în viață.”

Capitolele sunt 26 la număr, iar ultimele 2 (plus epilogul) vizează (1) rezolvarea anchetei și (2) alte considerații finale. Dar, primele 24, au la sfârșit câte o „ușiță” dintr-aia de calendar, dincolo de care se află un anumit indiciu, o piesă din puzzle-ul misterului. Un artificiu tematic foarte simpatic și, de altfel, un „mecanism” narativ foarte eficient, din punctul meu de vedere, care susține ritmul alert și reușește să mențină tensiunea constantă, ba chiar s-o potențeze. Cititorul este invitat (ca să nu zic provocat!) să participe activ la rezolvarea misterului, bifând indicii, încercând să le lege și, astfel, să anticipeze deznodământul. După ce descoperi cum stă treaba, de fapt, îți dai seama că toate indiciile au avut o relevanță mult mai mare decât (nu) ai crezut. Dar mi-a plăcut faptul că Stevenson chiar a respectat regulile, a fost fair play cu ideea misterelor din „Epoca de Aur”: toate indiciile sunt acolo, au fost mereu acolo, așadar nu vom fi trișat cu deznodământul mizând pe componenta aceea de „șocant”! Finalul chiar mi s-a părut surprinzător, pentru că n-a fost unul arbitrar, ci a fost unul precis, a fost unul fooooarte viclean, bazat pe considerente logice și pe deducțiile domnului Cunningham care, în esență, n-are nicio pregătire în această direcție de muncă detectivistă! Dar, iată, îi iese chiar foarte fain & inspirat!

„– Cu toate aerele tale de deșteptăciune, a fost o idee proastă să rămânem singruri.”

Dincolo de toate, Ernest rămâne unul dintre cele mai mari atuuri ale seriei care-i poartă numele. Narator la persoana I, conștient de convențiile genului și dornic să le comenteze (și poate chiar să le judece), el „vorbește” direct cu cititorul și, într-un fel, transformă lectura într-un dialog prietenesc. Adresarea directă (compensată de sarcasmul și autoironia sa), reușește să creeze un fel de sentiment de complicitate: pe lângă faptul că, per se, urmărești investigația și cum decurg lucrurile, ești și invitat să iei parte la aceasta. Și, pe bune, ce-și dorește mai mult un cititor care iubește cărțile thriller? Umorul este omniprezent – glumele despre regulile clasice ale misterelor, despre „episoadele speciale” de sărbători sau despre clișeizarea crimelor festive funcționează chiar bine și, în special, datorită faptului că sunt dublate de o reală afecțiune a autorului pentru acest gen. Tonul cozy, inteligent, lejer, aproape reconfortant, face ca lectura să fie chiar relaxantă (pentru că nu vorbim despre crime sadice și nici nu avem descrieri dintr-alea prea minuțioase), te face să-ți mai torni o cană cu ceai și să continui lectura. Nu avem un thriller tensionat aici, ci un mystery lejer, inteligent. De altfel, am citit cartea în două reprize, a mers rapid și chiar mi-a atins așteptările. La sfârșit, am rămas, inevitabil, cu senzația plăcută și satisfăcătoare că am fost martorul unui joc foarte inteligent, dus la capăt cu măiestrie de un autor care chiar știe ce face și, cu riscul de a mă repeta, a găsit rețeta succesului. O rețetă pe placul multor cititori!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Benjamin Stevenson, De Crăciunul acesta, toți au câte un secret (Ernest Cunningham, #3), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Benjamin Stevenson, apărute și pe blog: 

| Toți cei din familia mea au ucis pe cineva | Toți cei din acest tren sunt suspecți | 

Imposibila avere (Clubul Crimelor de Joi, #5), de Richard Osman - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 392

Anul apariției: 2025

Traducere: George Arion Jr.

Richard Osman este un scriitor, producător, comediant, scenarist și prezentator de televiziune britanic. Este cunoscut drept gazdă a mai multor emisiuni, printre care Pointless și Richard Osman’s House of Games, a lucrat ca director de creație pentru Endemol UK, a prezentat emisiunea Pointless de pe BBC One și este invitat frecvent la emisiuni-concurs ca Have I Got News For You, Would I Lie to You și Taskmaster. În prezent locuiește la Londra și se bucură de succesul uriaș al primului său roman, Clubul Crimelor de Joi, lansat în septembrie 2020. La editura Crime Scene Press au fost traduse majoritatea cărților publicate de acest autor. 

💒 CINE ARE TIMP SĂ SE GÂNDEASCĂ LA CRIME CÂND TREBUIE ORGANIZATĂ O NUNTĂ? 🕵️

„A fost un an liniștit pentru Clubul Crimelor de Joi. Joyce e ocupată să stabilească felul în care vor fi aranjate mesele și care dintre invitați vor dansa mai întâi. Elizabeth e în doliu. Ron are probleme în familie, iar Ibrahim încă îi oferă ședințe de terapie infractoarei sale preferate. Dar când Elizabeth face cunoștință cu un invitat la nuntă care se teme pentru viața lui, emoția vânătorii se aprinde iarăși. Un răufăcător vrea să pună mâna pe un cod imposibil de spart și nu va lăsa nimic să-i stea în cale. Aruncați în cea mai explozivă anchetă a lor de până acum, va putea gașca să elucideze crima la timp?”

„Ce căldură interioară simte Connie! Trebuie să recunoască față de Ibrahim: când are dreptate, chiar are dreptate.”

Eu, unul, ador seria aceasta. Mi-s dragi de mor seniorii care transformă totul într-o adevărată aventură. Totuși, după Ultimul diavol care trebuie să moară, al patrulea volum al seriei, m-am întrebat dacă... seria va mai fi vreodată la fel. Iar Richard Osman parcă s-a gândit să ne răspundă la această întrebare – pe care chiar cred că nu mi-am adresat-o doar – prin volumul de față: „nu-ți face griji, încât pot să te mai fac să râzi și să te doară, măcar puțin în același timp”. Da, chiar mi-a plăcut și am devorat-o, deși, iarăși, am citit-o pe telefon (still, nu mă pot obișnui cu asta). Totuși, vă spun că mi-a plăcut îndeajuns de mult pentru a lua în considerare să o citesc și în format fizic, după ce voi fi pus mâna pe ea. Mi-a fost atât de dor de formula clasică & cu năbădăi – Elizabeth, Joyce, Ron, Ibrahin –, eroii pe care am ajuns să-i simt mai degrabă prieteni, decât personaje dintr-un roman. Evident, și în această carte Osman ne servește o aventură de zile mari.

„– Mulțumesc pentru imagine, Joyce. Spune-i lui Ron să vină să ne ia de pe Hampton Road. Trebuie să ne uităm sub o mașină.”

Însă, de data aceasta, parcă miza a fost ceva mai personală, să spun așa, mai în familie. Un viitor ginere, un cavaler de onoare dispărut, o cere de ajutor adresată (cui altcuiva?!) lui Elizabeth. Iată cavalerul de onoare, nu-i cavalerul de onoare... pentru că dispare imediat ce spune că sub mașina sa se află o bombă, iar de acolo lucrurile o iau razna în direcția tipică lui Osman: Bitcoin, sume de-a dreptul obscene de bani, coduri imposibil de descifrat, parteneri dubioși (și ce dubioși!), foști pușcăriași și adolescenții în plină formare. Normal, că doar n-ar putea fi vorba vreodată despre ceva obișnuit în romanele lui Osman, de-o banală nuntă... Ce mi-a plăcut în această carte a fost și faptul că Osman a ales să-i dea mai mult „glas” și mai multă culoare fiicei lui Joyce, Joanna. Acum este pusă în prim-plan și, sincer, îi stă foarte fain acolo. Conflictul dintre Joyce și Joanna privitor la nuntă chiar mi s-a părut foarte real, în ideea în care mă gândeam că, ei bine, cu siguranță această dinamică este destul de obișnuită în situații de genul.

„– Nu toată lumea își trăiește viața simțind nevoia să știe treburile tuturor celorlalți, Elizabeth.

Joanna vorbește foarte măsurat, cum și Joyce o face de atâtea ori.

– Crima schimbă situația, draga mea, răspunde Elizabeth.”

Apoi, îi avem pe Connie Johnson și Ibrahim. Și ce mult mi-a plăcut partea aceasta a cărții. Connie a fost deținută pentru traficul de substanțe ilicite, iar în acea perioadă a urmat ședințe de terapie cu Ibrahim, pe care a ales să le continui... oficial. Pentru că, neoficial, de fapt Connie este mentorul unei adolescente care pare destul de dornică să-i calce pe urme, pe nume Tia. Nu este prea clar planul prin care Ibrahim vrea să „ajute tinerii cu probleme”, dar, într-un fel, lucrurile funcționează. Relația dintre Ibrahim, Connie și Tia chiar mi s-a părut specială, a adus un plus de umanitate, de emoție în această carte. Ibrahim e un personaj care mi-a plăcut de la început, un suflet vând, o voce echilibrată, un om care reușește să vadă dincolo de emoții, de stereotipuri. E imposibil să nu-l iubești și, mai mult, e imposibil să nu te încerce un sentiment de tristețe privitor la „persoana lui” – să simți acel gol de singurătate care pare să îl însoțească chiar și atunci când râde, când glumește. 

„– Și eu tot pe doișpe, zice Chris. Aș fi fost pe opt, dar în loc să trag într-un terorist am împușcat o mamă care împingea un cărucior.”

Elizabeth a trecut printr-un șoc puternic în volumul anterior, Ultimul diavol care trebuie să moară, iar în volumul de față Osman ne prezintă întreg procesul – unul delicat, unul plin de forță, însă și de momente de capitulare - prin care aceasta încearcă să-și regăsească locul. În schimb, mi-a plăcut faptul că autorul n-a mizat pe artificiul acela prin care Elizabeth s-ar fi transformat într-o cu totul și cu totul altă persoană, ci mai degrabă ne-a arătat că viața continuă și poate continua, că viața crește îndeajuns de mare pentru „a acoperi” anumite dureri. Iar faptul că s-a reîntors la investigații, și-a pus mintea la contribuție, a resimțit adrenalina subtilă a pericolului – consider că a cântărit foarte mult în procesul de vindecare. Elizabeth rămâne un personaj de-a dreptul delicios: calmă, strategică, rațională, cu replici care mi-au smuls deseori zâmbete și râsete. Ron, cu trecutul lui sindicalist și soluțiile uneori de-a dreptul neașteptate continuă să fie, poate, cea mai faină sursă de umor a cărții. Da, toate personajele din seria aceasta sunt de-a dreptul d-e-l-i-c-i-o-a-s-e, de uns pe suflet!

„Viața nu înseamnă numai să elucidezi crime, oricât de distractiv ar fi. Câteodată trebuie să-i ajuți pe alții înainte să moară.

N-o să fiu niciodată Elizabeth – dar, pe de altă parte, nici ea n-o să fie vreodată Joyce. Poate că am propria mea misiune de îndeplinit.

Alan n-are decât să dea din coadă, iar Ibrahim n-are decât să spargă el codul.”

Cartea are mai multe fire narative, mulți devin suspecți foarte rapid, iar misterul este construit îndeajuns de inteligent și acțiunea foarte bine dozată încât pur și simplu să devorezi paginile. De altfel, Osman îți dă niște piste doar pentru ca, de fapt, să lași adevărul să se strecoare pe lângă tine. Oricum, într-un fel adevărata „miză” a cărții nu este prinderea vinovatului sau aflarea răspunsului la întrebarea cine a făcut-o. Mai degrabă, aș zice, miza sunt personajele – felul în care trăiesc acestea, modul în care fac față pierderilor, reflecțiile asupra îmbătrânirii, relațiile de familie și de prietenie, ideea că, indiferent de câți ani ai avea, întotdeauna este bine să îți păstrezi curiozitatea, efervescența, poți rămâne oricând cel puțin la fel de viu (e ciudat să zic asta). Imposibila avere a fost o carte foarte amuzantă, inteligentă, poate chiar tandră, dar mai ales surprinzător de profundă & emoționantă. Este un cozy crime, într-adevăr, dar unul „cu dinți ascuțiți”. Osman mi-a arătat, din nou, că pe lângă faptul că știe cum să abordeze genul acesta literar, știe cel puțin la fel de bine cum să se joace cu personajele sale și cum să le dea viață în cel mai sincer mod posibil. Iar eu, unul, consider că acesta este, de fapt, punctul forte al seriei sale: personajele de care te îndrăgostești instant și pe care ajungi, în cele din urmă, să le consideri adevărați prieteni.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Richard Osman, Imposibila avere (Clubul Crimelor de Joi, #5) , prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Richard Osman, apărute și pe blog: 

| Ultimul diavol care trebuie să moară | Clubul Crimelor de Joi | Noi rezolvăm crime |

Ultima problemă, de Arturo Pérez-Reverte - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2025

Traducere: Laura Drăghici

Arturo Pérez-Reverte este un jurnalist și romancier spaniol. A lucrat timp de 21 de ani (1973-1994) ca raporter de presă, radio și televiziune, acoperind conflictele internaționale din acea perioadă. A lucrat doisprezece ani ca reporter la ziarul Pueblo și nouă ani la Televisión Española (TVE), ca specialist în conflicte armate. A debutat ca prozator în 1986, cu romanul Husarul (Polirom 2006). Multe dintre cărțile lui Arturo Pérez-Reverte sunt cunoscute publicului din România, apărute la editura Polirom: Clubul Dumas (2004), Conspirația din Sevilla (2005), Harta sferică (2000), Regina Sudului (2004, 2017), Pictor de război (2008), Falcó (2018). În 12 iunie 2003 a fost admis în Academia Regală Spaniolă. Din aprilie 2016 este editor și cofondator al site-ului web Zenda, dedicat cărților și autorilor. Printre numeroasele sale distincții literare se numără Grand Prix de Littérature Policière, pentru Tabloul flamand (1990; Polirom, 2003, 2012) și International Dagger (2014) pentru El asedio. Numeroase creații ale sale au fost adaptate pentru televiziune și pentru marele ecran. Romanul de față este primul apărut la Crime Scene Press.

🕵️UN OMAGIU ADUS CLASICILOR GENULUI POLIȚIST, DAR CU UN TOUCH APARTE 🕵️

N-am mai citit altă carte scrisă de acest autor și, spre rușinea mea, aflu că este destul de tradus la noi. Ei bine, nu e niciodată prea târziu să descoperi noi autori, cu atât mai mult când vezi că au potențialul de a se strecura rapid pe lista celor care îți stârnesc interesul. Cartea de față mi-a plăcut mult, deși, recunosc, am avut o mică mare problemă în a o citi de pe telefon (iarăși!), date fiind în special capitolele destul de lungi. Dar nu-i bai, că până la urmă am dovedit-o și, de altfel, mă bucur că am avut ocazia să o citesc, a fost cu adevărat o experiență foarte, foarte plăcută. Ultima problemă mi s-a părut un roman luxuriant prin detalii și prin faptul că, în esență, se îndepărtează puțin de genul polițist modern, contemporan, într-un fel rafinat aducând omagiu genului polițist clasic, un fel de „declarație de dragoste” pentru epoca de aur a Hollywood-ului și pentru figura emblematică și iconică a lui Sherlock Holmes. Nu-s neapărat fanul lui Holmes, și nici fanul lui Agatha Christie (în esență, nu prea-s fan al genului polițist clasic), dar recunosc că, într-adevăr, cartea de față chiar mi-a depășit așteptările.

„ – Uneori, am răspuns eu, pentru cine ascultă cu atenție, minciunile spun mai mult decât adevărul.”

Premisa romanului este, în aparență, destul de simplă, dar ascunde o stratificare foarte, foarte inteligentă. Anul 1960. Insula Grecească – Utakos –, acum izolată și blocată de o violentă furtună. Nouă persoane rămân izolate – complet izolate – într-un hotel micuț. O turistă, Edith Mander, este găsită decedată în niște circumstanțe care ar indica o potențială sinucidere, cel puțin în primă instanță. Dar, de-aici, liniștea începe să se destrame. Bineînțeles, poliția nu poate ajunge pe insulă din cauza furtunii, dar ceva trebuie făcut, nu-i așa? În acest moment, toată atenția este îndreptată spre singura persoană care ar putea trece – dacă închizi un ochi și strângi ușor din dinți – drept „calificată”: Ormond (Hopalong) Basil, un actor aflat la finele carierei sale, undeva pe la 65 de ani, dar care a devenit celebru prin anii ’40 ca urmare a faptului că a jucat rolul celebrului Sherlock Holmes. Basil, evident, nu-i Sherlock, dar a fost nevoit să trăiască în lumea lui Sherlock – ca parte a rolului – pentru a deprinde anumite abilități ale acestuia. Da, dar faza-i că Basil l-a jucat pe Sherlock pe o scenă, nicidecum în „viața reală”. Rolul marelui detectiv capătă, în astfel de circumstanțe, cu totul alte valențe. Și, cum altfel, dacă nu alături de „un camarad”? Arturo Pérez-Reverte îl introduce în scenă și pe Pedro Foxá, un scriitor boem, ironic și înfocat fumător de Ducados, căruia corespondentul din cărțile lui Arthur Conan Doyle îi este nimeni altul decât Watson.

„– De ce? Care ar fi motivul?

– Nu e neapărat vorba de vreun motiv. Chiar credeți că asta contează? Nu e nevoie de motive, pentru că el însuși e un motiv: arogant, antipatic... Cred că sunteți de acord cu mine că ar fi alegerea ideală.”

Pedro este un fin observator al lumii din jurul său, constant alimentat de neîncrederea că un actor (un pseudodetectiv) ar putea dezlega misterul unei morți reale. Relația dintre cei doi dă romanului o efervescență aparte, îi dă culoare, și constituie de fapt suportul metaliterar al poveștii: procesul de investigație ca atare se transformă într-un interesant joc intelectual privitor la ce înseamnă să fii un detectiv fictiv (să joci rolul unui detectiv, ca parte a carierei tale actoricești) și ce înseamnă să fii un detectiv în viața reală, un detectiv pe bune. Arturo Pérez-Reverte sigur a fost mare fan Conan Doyle și Agatha Christie, pentru că romanul parcă este construit precum o scrisoare de dragoste adresată celor doi mari scriitori ai genului. Insulă izolată? Bifat. Victimă inițială aparent accidentală? Bifat. Seria de crime care escaladează, presiunea timpului și paranoia generală? Bifat. Fiecare parte suspect? Bifat. Așadar, un puzzle detectivist clasic, dar partea care reușește să completeze ancheta în sine este „avalanșa” de referințe culturale: film, literatură, biografii de actori, regizori legendari, anecdote ale Hollywood-ului interbelic. Pentru un cititor pasionat de cultura pop de secol XX, cu siguranță romanul este o adevărată „mină de aur”, dar pentru cineva care nu prea cochetează cu aceste zone, care nu are neapărat un interes specific, romanul riscă să alunece în plictis. Recunosc, pentru mine asta a reușit să mai știrbească din dinamică, dar tot mi-a plăcut să aflu diferite chestii.

„(...) Semăna izbitor cu acele personaje neverosimile pe care autorii le strecoară într-un roman cu unicul scop de a le asasina mai târziu.”

Cam aici, de altfel, pot găsi și punctul mai puțin forte al cărții: ritmul. Dorința autorului parcă de a-și justifica premisa & alegerile – actorul care devine detectiv – dă naștere adesea unor dialoguri inutil de lungi, parcă redundante, în care Basil și Foxá dezbat propria lor „legitimitate” în ancheta în curs de desfășurare. Pe alocuri, discursurile lor sunt savuroase și reușesc să dea un aer de veridicitate cărții, dar, cu cât acestea continuă și devin tot mai dese, diluează tensiunea narativă până în punctul în care, uneori, opresc firul anchetei timp de pagini întregi. Însă, indiferent de ritm (care, cel puțin pentru mine, contează foarte mult într-un roman polițist sau thriller), calitatea stilistică nu poate fi contestată. Mi s-a părut că Arturo Pérez-Reverte are un scris elegant, sublim, și o plăcere vizibilă pentru dialoguri. Fiecare personaj de-al său întruchipează un tipar clasic al romanului polițist – avem aristocratul englez, avem enigmaticul proprietar de hotel (hotel cel puțin la fel de enigmatic), avem femeia care ascunde secrete, misteriosul intelectual –, dar fără ca autorul să îi grefeze într-un stereotip. Atmosfera este foarte faină: hotelul mic și întunecat, plaja bătută de ploaie, furtuna care transformă insula într-un spațiu claustrofobic, parcă fix într-o scenă de teatru pe care actorii abia așteaptă să joace cât pot ei de bine. Aș mai vrea să abordez și partea de final, totuși, pentru că finalul cântărește foarte mult într-o carte de genul. Este el satisfăcător? Și da... și nu. De ce? Pentru că, într-un fel, are coerență în logica internă a romanului, cu toată dinamica, dar parcă modul în care mi s-a livrat n-a fost neapărat ce-aș fi vrut să fie (și, de altfel, nici nu știu ce aș fi vrut să fie). În orice caz, chiar mi-a plăcut cartea și mi-a stârnit interesul de a citi și alte cărți ale autorului. V-o recomand cu mare căldură!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Arturo Pérez-Reverte, Ultima problemă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!