Cele mai noi titluri apărute la Editura RAO

 

Al cincilea martor, de Michael Connelly - O lectură incitantă, cu un strop de venin pentru savoare!

„Când ești printre cei mai buni, milioane de cititori îți așteaptă cu nerăbdare următoarea carte, iar criticii sunt pregătiți să-ți distrugă reputația în cazul în care oferi o poveste mai puțin decât excelentă. Așa cum se spune, este mai greu să rămâi în top decât să ajungi acolo. Cu Al cincilea martor, Connelly nu are de ce să se îngrijoreze. Își poate păstra tronul în continuare și reputația intactă. Acesta este unul dintre cele mai complete romane sub toate aspectele. Proza este meticuloasă, ascuțită precum scalpelul și ține fiecare fir al poveștii strâns unit.” - Jacques Filippi, House of Crime and Mystery Michael 

Connelly revine cu un caz care îl pune pe Mickey Haller, avocatul din limuzină, față în față cu lumea privilegiată a băncilor și a activității de executare silită și care vă va ține cu sufletul la gură. În Al cincilea martor se concentrează aproape exclusiv pe ce se întâmplă între pereții sălii de judecată, dar punând accentul pe jocul „oferă și primește“ dintre procuror, avocatul apărării, judecător și juriu, un amestec complex de personalități și strategii legale. Narațiunea lui Connelly este deosebit de bogată. Mickey Haller ne conduce prin întreaga poveste în timp real, observându-și gafele și lăudându-se pentru improvizațiile rapide. Nu strică nici faptul că intriga este picantă: o femeie pe care Haller o reprezenta într-un proces împotriva băncii care încerca să-i ia casa este acuzată că l-a ucis pe bancherul care se ocupa de executarea silită. Combinând informații extrase din ziare privind criza ipotecară și cu o distribuție de personaje care sfidează stereotipurile, Connelly arată, încă o dată, că succesul său nu este trecător. Și, aparent, nici al lui Mickey Haller, care pune la cale o ultimă răsturnare de situație ce vă va mulțumi cu siguranță.

Regatul ghețurilor și al înstelării, de Sarah J. Maas - O poveste care însoțește seria Regatul spinilor și al trandafirilor!

Văzute prin ochii lui Feyre și ai lui Rhysand, evenimentele din această carte, care au loc la câteva luni după întâmplările răvășitoare din Regatul aripilor și al pieirii, fac trecerea către următoarele volume din seria Regatul spinilor și al trandaf irilor. Feyre, Rhys și prietenii lor sunt încă ocupați cu reconstrucția Regatului Nopții și a lumii de dincolo de el, atât de schimbate de lucrurile petrecute cu câteva luni în urmă. Dar Solstițiul de Iarnă se apropie. El reprezintă promisiunea unei liniști câștigate cu greu. Totuși, atmosfera festivă nu poate să îndepărteze umbrele trecutului. Primul ei Solstițiu în postura de Mare Lady îi aduce lui Feyre emoții nebănuite. Ea descoperă că persoanele care îi sunt dragi au mai multe răni decât și-ar fi imaginat. În urma lor rămân cicatrice care vor avea un impact uriaș, deși gre de anticipat asupra Regatului Nopții.

Hotelul vrăjitorilor, de Nicki Thornton

Tratat mai mereu cu nedreptate de managerii hotelului (domnul și doamna Bunn) și de fiica lor (Tiffany), Seth Seppi – ajutorul de bucătar care pregătește deserturi trăsnite – consideră că are extrem de puține șanse de a promova, iar singurul atu al jobului reprezintă faptul că are șansa de a‑și perfecționa rețetele, la fel cum făcuse cu mult timp în urmă alături de tatăl său, și el bucătar. De aici însă și până la a deveni suspect de crimă odată cu asasinarea pe neașteptate a importantului magician dr. Thallomius (după ce a mâncat desertul special pregătit de Seth) nu e cale prea lungă.

Două vieți, de Karen Raney

Romanul Două vieți reprezintă debutul promițător al lui Karen Raney. Dovada este că există deja pregătiri pentru ecranizarea lui pentru marele ecran, drepturile fiind cumpărate de Monumental Pictures și Lionsgate.Tema cărții este una dureroasă, care vibrează în inimile cititorilor. Maddy are 16 ani, este inteligentă, amuzantă și profundă, dar are cancer. Ea testează continuu profunzimile și limitele apropierii de mama ei, în timp ce aceasta trebuie să-și înțeleagă fiica, pe care o cunoaște doar parțial, într-o lume pe care nu o poate controla. Un roman extraordinar despre dragoste, secrete de familie și suferință. Fanii lui John Boyne (Băiatul cu pijamale în dungi, RAO) vor fi bucuroși să descopere un stil asemănător în această carte.

Gena egoistă, de Richard Dawkins - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 584

Traducere (și note): Dan Crăciun

Anul apariției: 2019

Richard Dawkins este Charles Simonyi Professor de Comprehensiune Publică a Științei la Universitatea Oxford. Născut la Nairobi din părinţi britanici, Richard Dawkins a studiat la Oxford şi a obţinut doctoratul sub îndrumarea etologului Niko Tinbergen, laureat al Premiului Nobel. Din 1967 şi până în 1969 a fost asistent la Universitatea Berkeley, California, după care s-a reîntors la Oxford ca lector, apoi conferenţiar de zoologie la New College, Oxford, înainte de a fi devenit primul ocupant al Catedrei Simonyi în 1995. Gena egoistă (1976; ediția a doua 1989) l-a propulsat pe Richard Dawkins spre celebritate și rămâne lucrarea sa cea mai cunoscută și cel mai frecvent citată. A fost urmată de un șir de cărți bestseller: The Extended Phenotype (1982), The Blind Watchmaker (1986), River Out of Eden (1995), Climbing Mount Improbable (1996), Unweaving the Rainbow (1998) și The Ancestor's Tale (2004). A Devil's Chaplain, o culegere de scrieri ale sale de mai mici dimensiuni, a fost publicată în 2003. Dawkins este deopotrivă membru al Royal Society și al Royal Society of Literature. Este deținătorul unor numeroase premii și distincții, printre care Royal Society of Literature Award din 1987, Los Angeles Times Literary Prize din același an, Nakayama Prize din 1994, International Cosmos Prize for Achievement in Human Science din 1997, Kistler Prize din 2001 și Shakespeare Prize din 2005.

Această carte ar trebui să fie citită şi poate fi citită aproape de către oricine. Ea descrie cu mare abilitate o nouă faţă a teoriei evoluţioniste. Deşi regăsim în mare măsură stilul lejer şi accesibil, care, în ultimul timp, a făcut vânzare bună unor teorii biologice noi şi câteodată eronate, aici avem de-a face, în opinia mea, cu o realizare mai serioasă. Ea izbuteşte să ducă la bun sfârşit misiunea aparent imposibilă de a folosi un limbaj simplu şi accesibil, pentru a prezenta unele din temele încifrate şi cvasimatematice ale gândirii evoluţioniste de dată recentă. Văzute, în sfârşit, prin prisma acestei cărţi, într-o perspectivă largă, acestea îi vor surprinde şi îi vor înviora chiar şi pe mulţi dintre cercetătorii în domeniul biologiei, care s-ar fi putut considera drept cunoscători. (W. D. Hamilton, Science)

Am vrut să citesc această carte de ceva timp; când am auzit prima dată de ea, de la un domn profesor de genetică populațională, mi-a rămas în minte - am ajuns acasă, am dat un search și am căutat-o. Evident, am găsit-o instant - și am început să citesc niște descrieri, câteva mici recenzii. Ei, bine, mi-am dat seama că I am not ready for this, nu acum. Și, trecând peste, acum, că am citit-o, îmi pot spune același lucru, schimbând puțin timpul verbului - I was not ready for this. Deși a fost o lectură senzațională, extraordinară, o lectură cu totul și cu totul specială, rămân cu un gust amar, în cele din urmă, deoarece, deși nu-s străin, să zic așa, de acest domeniu, cartea aceasta nu mi-a fost accesibilă - nu în totalitate sau, de fapt, poate nu așa cum aș fi vrut să-mi fie: am rămas cu mai multe întrebări, de fapt, pe cât așteptam răspunsuri la anumite întrebări; ceea ce, extrapolând, nu-i rău deloc - e foarte OK ca o carte să-ți stârnească entuziasmul și interesul, să-ți excite sinapsele și să-ți deschidă niște drumuri - Gena egoistă cu siguranță a reușit să facă, într-un mod colosal, asta. Din cele aproximativ șase sute de pagini, sau câte o avea, cred că mai bine de 1/4 din pagini au fost însemnate, evidențiate cu sticknotes. Acolo unde am aflat lucruri noi, cât și acolo unde simt că va trebui, poate în viitor, să revin. Să revin și să-ncerc să-mi explic ideile lui Dawkins. Și teoriile sale atât de complexe!

„O entitate, precum un babuin, este considerată a fi altruistă dacă se comportă astfel încât să sporească bunăstarea unei alte entități de același gen, cu prețul propriei sale bunăstării. Comportamentul egoist are exact efectul opus. Bunăstarea înseamnă șanse de supraviețuire, chiar dacă efectul asupra speranțelor reale de viață sau de moarte este atât de mic încât să pară neglijabil. Una dintre consecințele suprinzătoare ale versiunii moderne a teoriei darviniste este aceea că minuscule influențe, aparent triviale, asupra probabilității de supraviețuire pot avea un impact major în procesul de evoluție. Aceasta datorită enormelor perioade de timp disponibile pentru ca astfel de influențe să se facă simțite.”

Deși n-am citit prea multe cărți de știință, am observat, să spun așa, o anumită tendință - și anume împărțirea acestora în două categorii (după părerea mea): există acele cărți care caută „să explice” cititorilor anumite aspecte, fie ele științifice sau nu, în ideea „cultivării” acestor cititori și acele cărți (și-aici ajungem la partea interesantă) care încearcă să susțină, printre ceilalți oameni de știință, o nouă teorie, de obicei cu alte lecturi de referință „la bord”. Cărțile care le fac pe amândouă - cu alte cuvinte, cărțile care „prind” la public prin accesibilitate și noutatea (sau nu) de informații & cărțile care susțin ceva nou (sau infirmă ceva vechi) tind să cred că sunt rare. Foarte rare. Una dintre ele, bineînțeles, a fost cartea lui Darwin, Originea speciilor. Și, da, ce urmează să spun este, probabil, deja subînțeles: Gena egoistă este cealaltă. Încă din momentul publicării sale, această carte a strălucit (nu doar prin faptul că a fost un bestseller), ci și prin faptul că a reprezentat una dintre cele mai des citate lucrări (atât de susținătorii teoriilor sale, cât și de cei care se împotriveau acestor premise). Cu toate acestea, cartea lui Dawkins rămâne un punct de cotitură în acest domeniu. Dar, vă spun, întrucât eu nu-s inițiat în acest domeniu în acea măsură în care să pot înțelege în totalitate această carte, pot concluziona că, în cele din urmă, chiar a fost o lectură extraordinară, pe care, deși am parcurs-o greu, am savurat-o la fiecare pagină. De fapt, încă un semn că e o lectură într-adevăr bună, a fost faptul că am simțit nevoia să opresc aproape de fiecare dată când întâlneam ceva (o idee, un fragment) care-mi stârnea curiozitatea și mă făcea să-mi iau notițe. 

„(...) Evoluția funcționează prin selecție naturală, iar selecția naturală înseamnă supraviețuirea diferențială a celor mai bine adaptați. Vorbim însă despre indivizii cel mai bine adaptați, de rasele cele mai bine adaptate, de speciile cele mai bine adaptate sau despre ce? (...) Dacă speciile sunt acelea care conturează în ceea ce Darwkin a numit lupta pentru existență, atunci individul pare a fi cel mai bine descris ca un pion pe tabla de șah, gata să fie sacrificat ori de câte ori interesul superior al speciei ca întreg o cere.”

Originea acestei gene egoiste este destul de interesantă. Dawkins spune că ideea genelor egoiste s-a născut cu zece ani înainte de publicarea romanului său (care, de altfel, a cunoscut numeroase alte „nume” posibile înainte de publicare). În 1966, biologul olandez Niko Tinbergen l-a rugat pe Dawkins - pe atunci asistentul său de cercetare, cu un doctorat în comportamentul animalelor - să țină câteva prelegeri în locul acestuia. Inspirat de Hamilton, Dawkins a scris în notițele sale: „Genele sunt, într-un anumit sens specific, nemuritoare. Ele trec prin generații, remaniându-se, de fiecare dată, când trec de la părinți la descendenți... Selecția natură va tinde să favorizeze acele gene care își construiesc singure un corp care are cele mai multe posibilități în a reuși să transmită, în siguranță, generației următoare, un număr mare maxim de replici ale acelorași gene - astfel, putem spune că egoismul acestor gene este de necontestat”. 

„Importanța evolutivă a faptului că genele controlează dezvoltarea embrionară este următoarea: înseamnă că genele sunt, măcar în parte, răspunzătoare de propria lor supraviețuire în viitor, deoarece supraviețuirea lor depinde de eficiența corpurilor în care trăiesc și la a căror construcție au contribuit.”

Încă de la publicare, Gena egoistă a fost primită cu un deosebit entuziasm, dar, bineînțeles, și cu o critică acerbă. O idee comună în rândul exegezei negative (criticilor) a fost faptul că, în cele din urmă, contrar teoriilor lui Dawkins, gena nu poate fi un criteriu de selecție, nu poate fi o unitate a selecției naturale, întrucât selecția nu poate acționa, în mod direct, asupra lor - ci doar prin efectele lor (a genelor) asupra organismelor individuale. Distincția dintre „replicator” și „vehicul”, pe cât am reușit eu s-o înțeleg, a fost introdusă de către Dawkins pentru a „aborda această problemă” - conform acestui model de evoluție, implicit, conform acestui criteriu „de selectivitate”, selecția naturală necesită două unități diferite, care, bineînțeles, joacă roluri diferite în procesul evolutiv - replicatorii sunt „entități”, care produc, cu fidelitate, copii ale lor (ale replicatorilor) care sunt transmise de-a lungul generațiilor. Știm, în evoluția biologică, faptul că genele joacă acest rol. Totuși, un vehicul este o entitate care interacționează cu mediul și al cărui fenotip (manifestarea fizică a expresiei genelor; pe scurt, spre exemplu - ochi albaștri, păr blond, înălțime medie etc) a evoluat în așa manieră încât să păstreze viabil și intact replicatorul pe care, să spun așa, „îl transportă”. Deoarece supraviețuirea și reproducerea diferențială a vehiculelor sunt cele care conduc, în cele din urmă, la răspândirea replicatorilor, se poae spune că selecția acționează asupra replicatorilor prin efectele lor (a replicatorilor) asupra vehiculelor care le găzduiesc. Încerc să redau ce-am spus într-o manieră cât mai ușor de înțeles, și sper să fie viabil ceea ce spun: un lup (vehicul) poartă un replicator (gena), iar efectul replicatorului (expresia genei) constă în faptul că acel lup va avea colți cât mai ascuțiți, pentru o sfâșiere mai rapidă a pradei. Astfel, prin efectul replicatorului (și anume disponibilitatea de colți ascuțiți), lupul (vehiculul) va avea o șansă mult mai mare de a supraviețui, de a se reproduce și, astfel, de „a transporta” acest replicator generațiilor viitoare. Sper că am reușit, câtuși de puțin, să mă fac înțeles. 

„Orice genă care se comportă în așa fel încât să-și sporească propriile șanse de supraviețuire în cadrul fondului genetic, pe seama alelelor sale, va tinde prin definiție, în mod tautologic, să supraviețuiască. Gena este unitatea de bază a egoismului.”

Cu toate acestea, deoarece organismele și grupurile individuale sunt evenimente tranzitorii, cu alte cuvinte, vor muri cândva, vehiculele, implicit, nu ar putea fi o unitate de selecție. Cu toate acestea, genele, pe de altă parte, sunt unități de selecție, au acest caracter, această proprietate, deoarece, după cum Dawkins afirmă, sunt „potențial nemuritoare”. Și expresia anumitor gene se va manifesta în așa fel încât, pe viitor, aceste gene să treacă mai departe în urmași, și, din urmași, mai departe în cei ce vor urma urmașilor și tot așa. Într-un cerc egoist, în care genele domină această lume, iar replicatorii și vehiculele reprezintă „materia primă”, reprezintă verigile principale ale acestor realități. Chiar nu știu ce-aș mai putea spune legat de această carte, deoarece, foarte ușor, pot greși, pot atinge o anumită linie sensibilă, subțire, pe care nu vreau s-o ating, astfel încât ce spun aici să fie eronat, greșit. Nu pot decât să vă recomand să citiți Gena egoistă, deoarece, într-adevăr, este o carte extrem de interesantă, foarte bine scrisă, la îndemână (pe cât e posibil, de fapt), cu un stil expeditiv aparte (mi-au plăcut foarte mult „metaforele” utilizate de autor pentru a descrie, spre exemplu, cum funcționează o genă, cum funcționează diviziunea celulară, care-i treaba cu cromozomii și tot așa). Evident, anumite aspecte, anumite teorii chiar nu au putut fi metaforizate, întrucât prezintă un caracter științific, rațional, logic. După cum am spus, prin cartea sa, Dawkins nu a vrut doar să se afișeze unui public cititor „dornic să descopere”, ci a vrut să afirme o teorie, a vrut să-și susțină niște idei, toate acestea în rândul celorlalți oameni de știință și cercetători.

„Într-o lume complexă, predicția este o afacere plină de riscuri. Fiecare decizie pe care o ia o mașină de supraviețuire este un joc de noroc și e treaba genelor să preprogrameze creierul astfel încât, de regulă, aesta să ia decizii profitabile. Moneda folosită în cazinoul evoluției este supraviețuirea (...).”

Totuși, nu pot nu vorbesc aici despre ceva ce mi s-a părut, îndeosebi, atunci când am citit această carte. Într-un capitol, denumit Fenotipul extins (cred, de fapt, că e doar o adăugare în această ediție a cărții, iar capitolul face parte însăși dintr-o altă carte a lui Dawkins, și-anume Fenotipul extins), autorul susține, exact, ideea fenotipului extins: ce înseamnă asta? Înseamn că, de fapt, însăși fenotipul reprezintă, de fapt, o cale prin care genele să-și asigura supraviețuirea, continuitatea, linearitatea. Cum să vă spun? Spre exemplu, să ne gândim că ne-mbolnăvim, din motive virale. Luăm un virus. Ce e un virus? E simpu - e un vehicul. Cu toate acestea, un vehicul mult diferit față de mamifere, oameni, păsări, plante. În fine. Cum am spus mai sus? Un vehicul nu este altceva decât „un mediator”, „un intermediar” care trebuie să ducă replicatorul (în speță, gena) mai departe. Știm cu toții simptomele unei gripe: temperatură, tuse, nas înfundat și așa mai departe. Un virus nu vrea să-și ucidă gazda, nu? Asta ar însemna că, odată cu moartea gazdei, va muri și el. Așadar, un virus doar își va debilita gazda. De multe ori, din păcate, chiar o va omorî (putem vorbi, aici, și de diferiți paraziți). Totuși, un om care are un virus, strănută, tușește. Ei, aici intervine ideea lui Dawkins - de fapt, teoria fenotipului extins - prin tuse, prin strănut, virusul (vehiculul) va fi pus în libertate în ideea infectării și altor persoane (spun „persoane” doar în ideea exemplului) - astfel, alte persoane vor fi infectate, vor avea același tablou clinic, și tot așa și tot așa. Ce-nseamnă asta? Înseamnă că virusul și-a asigurat continuitatea, și, de fapt, genele sale, ele însele, și-au asigurat această „nemurire”. Teoria fenotipului extins susține, din câte am reușit eu să-nțeleg, că anumite manifestări fizice sunt, actualmente, expresii ale genelor corpului străin (în cazul acesta, virusul de care vă vorbeam), expresii care nu au alt scop decât unul egoist: debilitează gazda și fă-o să te-ajute să te înmulțești (tuse, strănut - o adevărată polenizare virală). 

„Am fost construiţi ca maşini genetice şi cultivaţi ca maşini memetice, dar avem puterea de a ne împotrivi creatorilor noştri. Noi, singuri pe pământ, ne putem răzvrăti împotriva tiraniei creatorilor noştri.”

N-am să spun mai multe. Mă voi opri aici deoarece chiar sunt de părere că trebuie să citiți această carte pentru a înțelege mai multe. Eu, după cum v-am spus, am primit răspunsuri, dar, la sfârșit, trăgând o linie, mi-am dat seama că am mai multe întrebări. Cu siguranță, este una dintre cele mai bune lecturi de acest gen, și nu doar de anul acesta, ci dintotdeauna. Și cu siguranță voi reveni, în viitor, de multe ori asupra ei - deoarece conține multe teorii, multe idei inovatoare și susținute. Bineînțeles, nu mă voi arunca să cred totul așa, fără să citesc mai mult, fără să încerc să descopăr mai multe. Gena egoistă este, într-adevăr, o carte care aduce o extraordinară contribuție acestui domeniu. Ah, da! N-aș putea încheia această recenzie fără a transmite aprecierile mele nemăsurate traducătorului, care pur și simplu a făcut o treabă extraordinară - nu vorbesc doar de traducere (care, cu siguranță, a însemnat un proces îndelungat și extrem, extrem de greu, care a necesitat multă concentrare), ci vorbesc și de notele aduse, care au făcut ca lectura să fie, pe cât posibil, mult mai accesibilă. Sincere recunoștințe și aprecieri!

„Personal, aş prefera ca un computer să câştige campionatul mondial de şah. Oamenii au nevoie de un exerciţiu de modestie.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Gena egoistă. de Richard Dawkins,  pe care îl puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate!

Noi suntem vremea, de Jonathan Safran Foer - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2020

Traducere: Andreea Călin 

Jonathan Safran Foer a scris trei romane: Totul este iluminat, Extrem de tare și incredibil de aproape și Iată-mă. A urmat nonficțiunea De ce mâncăm animale, o investigație de impact și apreciată pe scară largă asupra eticii zootehniei. Scrierile lui de ficțiune au fost publicate, printre altele, în Paris Review și New Yorker, iar lucrările sale au primit numeroase premii și au fost traduse în 36 de limbi. Jonathan Safran Foer locuiește în Brooklyn și predă Scriere Creativă la New York University.

„Dacă acceptăm o realitate obiectivă (aceea că distrugem planeta), dar nu suntem în stare să o credem, nu suntem cu nimic mai buni decât cei care neagă existența schimbărilor climatice cauzate de om - așa cum Felix Frankfurter nu era cu nimic mai bun decât cei care negau existența Holocaustului. Iar când viitorul va face diferența între aceste două tipuri de negare, care dintre ele va părea o eroare majoră și care o crimă de neiertat?”

Criza climatică este singura amenințare cu adevărat mare la adresa supraviețuirii umanității. Și se întâmplă chiar acum. Toți înțelegem că nu mai avem timp – dar oare chiar credem asta? Și cum putem acționa asupra a ceea ce nu ne putem imagina? Sarcina salvării planetei necesită o mare răfuială cu noi înșine – cu reticența noastră teribil de umană când vine vorba de sacrificarea confortului imediat de dragul viitorului. Dar acțiunea colectivă este posibilă – am făcut-o înainte și o mai putem face. Totul începe de la ce mâncăm și ce nu mâncăm la micul dejun. Cu spiritul său aparte, cu intuiție și umanitate, Jonathan Safran Foer prezintă dezbaterea esențială a vremurilor noastre așa cum nimeni altcineva nu ar putea să o facă, aducând-o la viață într-un mod cât se poate de real și de urgent și oferindu-ne tuturor o modalitate de a participa la salvarea planetei: Schimbarea climatică este cea mai mare criză cu care s-a confruntat omenirea până acum și este o criză care va fi întotdeauna abordată împreună și gestionată individual. Nu putem să păstrăm și genul de mese de până acum, și planeta pe care o cunoaștem. Trebuie fie să renunțăm la câteva obiceiuri alimentare, fie să renunțăm la planetă. Este atât de simplu, atât de drastic. Ar trebui să fie de la sine înțeles că vrem ca toți oamenii de pe Pământ să aibă nu doar o viață sănătoasă, ci și să se simtă acasă. Dar nu este. E nevoie nu doar să spunem asta, ci și să o repetăm. Trebuie să ne forțăm să ne îndreptăm către oglindă și trebuie să ne forțăm să privim. Trebuie să ne implicăm într-o gâlceavă permanentă cu noi înșine, pentru a face ce trebuie făcut.

„Schimbarea climatică este cea mai mare criză cu care s-a confruntat omenirea până acum și este o criză care va fi întotdeauna abordată împreună și gestionată individual. Nu putem să păstrăm genul de mese de până acum și să ne păstrăm în același timp planeta pe care o cunoaștem Trebuie fie să renunțăm la câteva obișnuințe din alimentație, fie să renunțăm la planetă. Este atât de simplu, atât de drastic. Tu unde erai când ai hotărât ce să faci?”

Am intrat în această lectură, sincer, fără să știu nimic despre scriitura „non-ficțională” a lui Jonathan Safran Foer. Am citit două cărți (de ficțiune) semnate de el, Totul este iluminat & Extrem de tare și incredibil de aproape, care mi-au plăcut, la rândul lor, foarte mult. Totuși, n-am putut să-mi dau seama de modul în care ar realiza această tranziție de la ficțiune la non-ficțiune. Și-apoi, mi-am dat seama: este clar, la mijloc, vorba de un proces bazat pe investigație și luarea în considerare a numeroase articole și cărți științifice, în ceea ce privește tema abordată în carte: impactul pe care zootehnia îl are asupra planetei, asupra producerii de gaze cu efect de seră și, astfel, asupra încălzirii globale. De aici, putem extrapola și spune că aceste efecte se răsfrâng asupra climatului, asupra altor specii de plante și animale, asupra întregii lumi. Cauze ale intemperiilor, ale extincțiilor și așa mai departe. Și totuși, sincer, este la mijloc vorba de un determinism multifactorial, astfel încât este puțin cam exacerbat să spunem că „industria zootehnică este într-adevăr responsabilă de schimbările climatice și încălzirea globală”. Da, este, într-o măsură, și-ntr-o măsură destul de mare, și-am să vă spun în ceea ce urmează, pe scurt, de ce. Dar, așa cum am menționat, nu este vorba doar despre asta; la scară industrială, zootehnia reprezintă nu doar creșterea animalelor în scopuri alimentare, ci și un „megalopolis” în ceea ce privește „iradierea” a mii de hectare de păduri, ceea ce, de asemenea, implică distrugerea habitatelor diferitelor specii de mamifere, crearea unor zone agricole pentru creșterea vegetalelor utilizate în hrănirea, spre exemplu, a vitelor (culturi de soia, preponderent), utilizarea cantităților enorme de apă pentru toate aceste procese și așa mai departe. Am putea scrie despre asta la nesfârșit, dar vor fi oameni care nu vor considera asta decât, așa cum des se spune, „o propagandă veganistă”.

   „Planeta se va răzbuna pe noi sau noi vom fi răzbunarea planetei.”

Nu știu câți dintre voi știu faptul că, atunci când digeră hrana, vitele, caprele, oile (mamifere capabile să facă acest lucru, întrucât posedă o enzimă numită celulază, care acționează asupra celulozei - noi, oamenii, nu putem consuma iarbă deoarece nu dispunem de acest echipament enzimatic) produc cantități semnificative de metan, gaz care este, în cea mai mare parte, eliminat prin râgâit, prin expirație (asta chiar m-a șocat puțin) și, bineînțeles, prin fecalele animalelor. Vitele reprezintă principala sursă de emisii de oxizi de azot, extrem de nocivi atât pentru animale, cât și pentru oameni (din fericire, corpul nostru posedă un armament antioxidant, să-i spun așa, cu efect protectiv împotriva acestor radicali liberi); de asemenea, zootehnia reprezintă cauza principală a defrișărilor, defrișări a căror efecte vi le-am enumerat, pe scurt, mai sus. Ei bine, ce-am putea face în această privință? Ar fi foarte ușor (și puțin egoist, nu?) să spunem că „eu nu dețin o asemenea firmă, deci n-am ce face, nu eu sunt responsabil”, nu? Posibil. Posibil să fie așa. Dar îmi aduc aminte de un fragment din cartea aceasta, și-am să-ncerc să îl rezum puțin. Cine a vindecat poliomielita? Cunoștințele lui Jonas Salk? Am spune, da, cu sigurnață el. Bineînțeles. El l-a descoperit, el a analizat și a tras concluzii viabile din punct de vedere științific, medical, biochimic. Bun. Dar dacă nu l-ar fi crezut nimeni? Dacă nimeni n-ar fi acceptat să-i testeze vaccinul, în studiul viabilității clinice, încât, într-adevăr, să fie exact ceea ce trebuie? Dacă nu ar fi existat „arhitectura de susținere” a acestui vaccin - grupurile de distribuție, campaniile publicitare- toate acestea care, în cele din urmă, au permis aducerea remediului în fața publicului? Succesul lui Salk nu a fost doar al lui, ci al întregii „echipe” care a permis accest succes. Deci, cine a vindecat poliomielita? „Toată lumea” a vindecat-o!

„Pământul, apa și solul nostru susțin o varietate remarcabilă de acțiuni umane, dar nu pot duce mai mult de atât și trebuie să ne aducem aminte să le tratăm nu ca pe un dat, ci ca pe un cadou. Aceste probleme nu au o culoare ideologică, nu au granițe politice. Nu vorbim despre ceva liberal sau consevator.”

Cam despre asta e vorba; dincolo de mișcările colective, este vorba despre „mișcarea individuală”. Este vorba despre a realiza „momentul”, de a lua măsuri - cât de mici - în vederea minimalizării acestui cataclism mondial - încălzirea globală. Știu, știu, e un subiect mult prea vast pentru a-l discuta aici. Este vorba de zeci de studii, poate sute de referințe bibliografice - eu încerc, pe cât pot, fără a risca să intru în polemici, să vă spun că această carte nu reprezintă „o propagandă”, ci reprezintă întocmai realizarea subiectivă a acestui lucru - da, industria zootehnică este exacerbat de nocivă pentru mediul înconjurător. Știu, suntem consumatori de carne, vom fi, am fost, strămoșii noștri au fost, și-așa mai departe. Este o linie continuă și această linie va exista întotdeauna. Sunt oameni care, într-adevăr, au abordat un stil de viață (!!! și evit să spun „stil alimentar”, pentru că veganismul înseamnă mult mai mult decât atât), au abordat o dietă bazată exclusiv pe alimente de origine vegetală - îi felicit din toată inima, deoarece, într-adevăr, este un stil de viață mult mai sănătos (dacă reușești să suplinezi și cu vitaminele necesare, care nu se găsesc decât în carne - cum ar fi, spre exemplu, vitamina B12, cobalamina). Nu spun că trebuie să consumăm doar alimente de origine vegetală - ar fi și culmea, de altfel, întrucât, în dieta mea, eu includ și alimente de origine animală. Dar spun doar că o chibzuință din acest punct de vedere, chiar și, nu știu, o dată pe săptămână - la scară largă - înseamnă extraordinar de mult. 

„(...) Cu cât ne confruntăm mai repede cu această problemă și cu cât ne dăm seama mai repede că nu putem face nimic ca să ne salvăm, cu atât mai repede ne putem apuca de munca grea de adaptare, cu smerenie implacabilă, la noua noastră realitate.”

Nu cred că aș vrea să abordez mai mult acest subiect. V-am spus, am intrat în polemici cu diferite persoane încă de când am început să citesc această carte - mi s-a spus că sunt „habarnist”, că n-am idee cum funcționează de fapt industria zootehnică, și alte chestii de-acest gen. Ei, bine, mă bucur c-o știu alții mai science based decât mine, să fie sănătoși. Important este faptul că, eu unul, chiar sunt mulțumit de modul în care abordez situațiile - reciclez, încerc să reduc, cât de mult pot, consumul de plastic, dacă văd un gunoi pe stradă, și vă spun sincer, nu mă sfiesc din a-l ridica și a-l duce la coș, chiar dacă nu este al meu. E un mod de a mă simți, de fapt, mulțumit de mine. Dacă aș putea face mai multe, la nivel global, aș face-o, dar, după cum spune și titlul cărții, într-adevăr, Noi suntem vremea. Puțin cu puțin mereu se va face mult. Și într-o lume atât de mare, schimbarea individuală - în bine, în vederea binelui întregii lumi - reprezintă inima pulsândă a reușitei. Poate va dura mult. Poate nu nouă ni se va întâmpla să trăim criza resurselor pământului, dar ar trebui să ne gândim la copiii noștri, la copiii copiilor noștri, și la copiii copiilor copiilor noștri. Și tot așa. Viața continuă și după noi. Iar cum a fost înainte, mereu va rămâne drept un impact major a ceea ce va urma. 

„Trebuie să facem ceva. Asta e fraza care pare să fie pe buzele tuturor zilele astea, sloganul neoficial al momentului. Cu toate astea, aproape nimeni nu face nimic altceva în afară de a repeta nevoia de a face ceva. Fie nu știm ce să facem, fie nu vrem să facem. În schimb, ne clătinăm traversând câmpul de bătălie, tragem glonț orb după glonț orb fără să țintim: ceva, ceva, ceva...”

Putem încerca. Și trebuie să încercăm. Nu ne mai permitem luxul și confortul să alegem ce anume să ne intereseze, la ce anume să lucrăm - sunt atâtea „adevăruri” care, din păcate, sunt dezastruos de triste și „adevărate”; reprezintă realitatea noastră imediată. Ar trebui, individual, să ne străduim să învățăm să reciclăm, să folosim materiale regenerabile, energie regenerabilă, să eliminăm hidofluorocarburile din sistemele de răcire. Dacă nu, să plantăm copaci, mai mulți copaci, și nu doar să-i plantăm, ci și să-i protejăm; să susținem taxa pe carbon, să reducem pierderile inutile de alimente, să consumăm mai puțin și să cumpărăm doar atunci când într-adevăr este nevoie. Să reducem consumul de produse de origine animală, câtuși, dar câtuși de puțin. Este vorba despre „micro-micșări” pe care le putem face, despre „micro-alegeri” care, mai mult decât sigur, ar îmbunătăți demersul acestor situații potrivnice. Și multe, multe alte lucruri. Criza planetară are nevoie de legislație, bineînțeles, dar ea reprezintă o problemă de natură mult mai complexă - implică provocări sociale, cum însăși autorul spune, cum ar fi suprapopularea, lipsa puterii femeilor, inegalitatea de venit și obiceiurile de consum. „Are ramificații nu doar în viitorul nostru, ci și înapoi în trecut”. 

„Am înțeleg greșit ce este planeta noastră și, ca atare, am înțeles greșit cum să o salvăm.”

Ar fi, după cum am zis, extrem de multe de spus. Dar n-am să fiu impresionist și să spun că, da, această carte mi-a deschis ochii. Pentru că știam, într-adevăr, chiar știam cât de mult poluează industria zootehnică. Cât de exacerbată este creșterea industrială a animalelor. Și, după cum am zis, tot ce urmează odată cu această industrie. Noi suntem vremea a fost ca un wake-up call, iarăși, și știu că am învățat extrem de mult din această carte - lucruri pe care nu le știam, precum și lucruri pe care le știam și asupra cărora, cu ocazia aceasta am revenit. Eu o recomand, nu știu dacă neapărat cu drag, pentru că aș fi vrut să nu existe o carte despre așa ceva - implicit, să nu existe o astfel de realitate - și totuși există; dar o recomand dacă doriți să aveți parte de o lectură care vă mișcă și, de ce nu, care vă deschide niște drumuri, individuale, personale, în vederea adoptării unui stil de viață „mai sănătos pentru noi, deci, mai sănătos pentru lumea în care trăim”. Pentru că schimbarea începe cu noi. Pentru că noi toți am tratat lumea de poliomielită. 

„Nimeni în afară de noi nu va distruge Pământul și nimeni în afară de noi nu îl va salva. Contextele cele mai lipsite de speranță pot inspira acțiunile cele mai pline de speranță. Am găsit modalități de a restaura viața pe Pământ în eventualitatea unui colaps total, pentru că am găsit modalități de a cauza un colaps total pe Pământ. Noi suntem potopul și noi suntem arca.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Noi suntem vremea,  pe care o puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate!

Enigma, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2012

Traducere: Aurelia Ulici

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină, scriitorul a refuzat să apară public în ultimii 15 ani. A început să studieze matematica, dar a renunțat la studii în urma accidentului. După ce a locuit în Nisa și Barcelona, autorul s-a stabilit la Roma, unde locuiește și în prezent. Teorema lui Almodóvar este primul său roman, distins în Spania, în 2008, cu premiul „Cel mai bun roman de debut”. În martie 2009 i-a apărut la Gallimard următoarea carte, Mort au romantisme, o colecție de nuvele. Cel mai recent roman al său, Enigma, a fost publicat la începutul anului 2010. Amintind, prin refuzul de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J.D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franța cu privire la identitatea sau chiar la existența sa, mergând până la a fi considerat o găselniță editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene.

„(...) Imploram universul, îi strigam: sunt gata, fie să plouă cu cuvinte, fie ca ideile să curgă pe trupul meu, sunt deschisă spre orice, sunt gata să mă plimb goală prin oraș dacă cuvintele plouă peste oraș, sunt gata să intru în Sagrada Familia dacă fantoma lui Gaudí este închisă acolo. Sunt gata să-mi deschid trupul unui bărbat misterios întâlnit pe plajă, în zori, dacă în sperma lui sălășluiește sămânța limbajului. Sunt gata pentru orice.”

Patru personaje îşi intersectează destinele într-o coregrafie savantă şi dureroasă în acest roman al jocurilor metaliterare: Zoe, o studentă la litere care vrea să devină scriitoare; Joaquim, profesor de literatură care, nemaisuportând finalul romanelor celebre, le caută prin librării şi le smulge ultimele pagini; Ricardo, poet şi asasin plătit, care le recită versuri viitoarelor sale victime; şi Naoki, o japoneză exilată în Spania, cu un trecut misterios. „Sunt atins de un rău ciudat, pe care psihiatria încă nu l-a clasificat, un rău a cărui sursă o cunosc cu exactitate și care durează din adolescență, în pofida tuturor eforturilor de a scăpa de el. În fața tăcerii mirate a interlocutorilor mei, acestui rău i-am dat un nume. După multă gândire, negăsind ceva mai potrivit, i-am spus: sindromul Enigma.”

„Visele nu mai aparțin celor care le visează. Se amestecă cu cele ale celorlalte trupuri, care le înghit ca niște cameleoni cu limba agilă.”

Pentru mine, Antoni Casas Ros este una dintre revelațiile scriitoricești ale acestui an. Am mai citit de la el Cronicile ultimei revoluții & Teorema lui Almodóvar, alte două romane care mi-au plăcut enorm de mult, deoarece am reușit să găsesc o scriitură profundă, extrem de profundă, originală, autentică, în care elemente de profunzime, de efervescență stilistică, prozaică, ating o limită lirică, viscerală, păstrând totuși ideea unei plasticități anume, a unor cuvinte care, puse la locul potrivit, reușesc să descriere un spațiu și un timp de o profunzime emoționantă. Cu toate acestea, romanul de față, Enigma, este cartea care m-a atins cel mai mult și pe care am s-o clasez în topul clasamentului, deoarece, prin ea, Antoni Casas Ros a reușesc să mijlocească și să redea anumite aspecte privitoare nu numai la condiția scriitorului, dar și la condiția cititorului însuși. Am fost fascinat de delicatețea cu care și-a înzestrat cele patru personaje, de viața pe care le-a dat-o și emoțiile cu care le-a creat. Cred că acesta a reprezentat punctul forte, puternic al acestui roman - din punctul meu de vedere. 

„- Da, dar nu știu exact ce. Uneori, ceilalți scriitori îl fac să-și pardă mințile. Face îngrozitoare crize de furie, mai ales din cauza scriitorilor veritabili sau, în orice caz, din cauza celor pe care eu îi consider demni de titlul ăsta. Are o teorie: după părerea lui, scriitorii sunt niște lași, își abandonează ori își ucid eroii sau, mai rău, sfârșitul lor e incert.”

Casa Ros este un autor realist, în cele din urmă, deși, în operele sale, visul, fantasticul, plăcerea senzorială, beautitudinea corporală - toate acestea se îmbină într-o seducție a jocului, a scriiturii, făcând din Enigma un roman într-adevăr enigmatic, un roman puternic în care personajele, dominate de anumite drame, alcătuite din lumini & umbre, care duc lupte interioare, nu reușesc să se salveze decât prin literatură, decât prin poem și artă, prin creație - creația dusă dincolo de transpunerea ei fizică, aducând aminte de o creație sui generis a lumii; într-o lume întunecată (fazual spus), într-o lume a moravurilor, a plăcerilor, totul surprins într-o carte care e mai mult decât despre dorință, sexualitate, suferință și violență - romanul este un roman al irealității, o anihilare a concretului - „Există în fiecare situație o abstracție subiacentă a realității și acesta este locul meu preferat”. Personajele lui Antoni Casas Ros păstrează dictonul călăuzitor al visului, al împlinirii prin hedonism, prin trăirea fizică și viscerală - totul pus sub lupa chirurgicală a cognitivului, a trăirilor interioare. 

„(...) Mi s-a părut un călugăr închis în chilia literaturii și asta m-a liniștit. Era mai mult o alegere decât o nevoie. Mă îndoiam că putea speria copiii, așa cum scria, mă îndoiam că o femeie, un bărbat sau o creatură androgină nu l-ar fi putut îmbrățișa.”

Pătratul, cum mi-a plăcut să-mi imaginez, are în colțurile sale fiecare dintre cele patru personaje - niște oameni simpli, oameni cu visuri & vise, care caută împlinirea. În relațiile lor (deseori vicioase), unii se îndrăgostesc, alții caută purificarea (catharsis), înălțarea, iertarea păcatelor, alții vor să scrie și să devină autori de succes, prin sânge curgându-le, fluide, cuvintele. Unul are o frustrare hexaustivă în ceea ce privește faptul că, în lumea cărților lor, autorii și-au lăsat eroii de izbeliște, întrucât el vrea să rescrie finalurile unor cărți de renume (mi-a plăcut extraordinar această idee). Casas Ros nu se sfiește să descrie o sexualiate care ar putea fi considerată violentă, dezagreabilă, în care femei fac sex cu femei, bărbați fac sex cu bărbați - totuși, reușește să redea aceste scene cu o grație aparte, cu o sensibilitate anume. Folosind metafore, eufemisme, comparații plastice, nu știu, totul într-un lirism care se-mbină la perfecție cu stilul romanist abordat, Casas Ros face din romanele sale (nu doar din acesta, deoarece și-n celelalte am regăsit această voce lirică & matematică în același timp) o sumație de emoții și trăiri, încât unele imagini (comparația sexului feminin, spre exemplu, cu o fântănă de iasomie) te șochează prin plasticitatea și materialitatea lor. 

„Corpul lui Zoe este un poem, corpul tău este un poem, cel al lui Ricardo la fel, parcă am forma toți patru o realitate poetică care se exprimă prin sexualitate, care inventează un trup mare, în care patru fragmente refac întregul. Poate va trebui să îndrăznesc să ajungem până acolo, într-un fel ca un cvartet de corzi care se exprimă într-o singură voce: poate atunci vom fi supuși unei armonii mai puternice decât noi înșine, asupra căreia nu vom avea niciun control și care ar realiza transsubstanțierea sufletelor noastre.”

N-am să vorbesc despre acțiune, n-are sens. De fapt, sunt sigur că la Antoni Casas Ros nu asta primează, pe cât situațiile în care se regăsesc personajele, gândurile și emoțiile lor - dat fiind și faptul că, în cazul de față, romanul este „scris” din perspectiva celor patru personaje (lucru pe care l-am întâlnit și în Cronicele ultimei revoluții, când, pe rând, mai multe voci narative își iau locul una alteia); irelevant, după cum am spus, deoarece nu pe asta pune accentul Casas Ros - personajele sale devin mediatori, intermediari între cititor și lumea romanistă; o privire de ansamblu asupra celor patru ne face să ne dăm seama că, în cele din urmă, prin destinele lor, ei depind unul de celălalt precum verigile într-un lanț trofic. Iar sfârșit, o, Doamne!, sfârșitul romanului este exact ce trebuie, iar o notă oferită de autor, la sfârșitul cărții, parcă nu are decât scopul de a-ți pune capac. În maniera în care iubești acest roman la fel de mult pe cât îl urăști - urăsc, da, urăsc cât de bine scrie Antoni Casas Ros. Nu mă așteptam, sincer să fiu, să-mi placă atât, atât de mult. Dar asta este frumusețea de a aborda cât mai mulți autori și de a nu rămâne (neapărat) statornic doar câtorva. 

„Simțeam că în curând m-aș putea reapuca de scris. Unii spun că trebuie să cunoști disperarea pentru a fi un scriitor demn de acest nume. Nu greșesc, dar cred că astăzi, când cunosc bucuria, adaug o culoare indispensabilă disperării. A existat cândva o mlaștină imensă, întunecată, acea tensiune, acea ură chiar, și acum, pe malurile ei, fire noi de trestie se înalță spre cer.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Enigma, de Antoni Casas Ros, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu doar 10 lei, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți! 

Roșu, alb & sânge albastru, de Casey McQuiston - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Leda Edge

Rating: 5 steluțe din 5 

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2020

Traducere: Alexandru Macovescu

„(...) Niciuna dintre părți nu trebuie să iasă șifonată și singura cale e să pară că mica voastră bătaie-pălmuială a fost un accident între doi prieteni la cataramă care au o relație homoerotică. Așa că poți să-l urăști cât vrei pe moștenitorul la tron, să scrii poezii răutăcioase despre el în jurnal, dar când vezi un aparat de fotografiat, te comporți de parcă îi răsare soarele din sculă, și ai grijă să fii convingător.”

Casey McQuiston a crescut în Louisiana, unde și-a cultivat dragostea pentru biscuiții cu miere și unt. A studiat jurnalismul și a lucrat ani la rândul în redacția unei reviste, până să se întoarcă la prima ei dragoste: cărțile. Scrie despre oameni inteligenți, lipsiți de maniere, care se îndrăgostesc. În prezent, locuiește în Colorado, împreună cu pudelul ei, Pepper. Roșu, alb & sânge albastru a fost răsplatit, printre altele, cu prestigiosul Alex Awards 2020. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de Amazon Studios, iar drepturile de traducere au fost vândute în peste 25 de țări. Puteți afla mai multe despre autoare vizitând site-ul caseymcquiston.com.

„- Detest situația asta, știu. Dar o s-o facem împreună. Și o să funcționeze. O să scriem istorie, da? N-o să mai iubesc pe nimeni niciodată așa cum te iubesc pe tine. Așa că îți promit că într-o zi vom putea să existăm, și să-i ia dracu' pe toți.”

Ce se întâmplă când primul fiu al Statelor Unite ale Americii se îndrăgostește de Prințul de Wales? Când mama lui a ajuns președinte, Alex Claremont-Diaz a devenit imediat echivalentul american al unui tânar membru al familiei regale. Arătos, carismatic, genial – imaginea lui de milenial este o mină de aur pentru echipa de marketing a Casei Albe. Însă apare o problemă: Alex e la cuțite cu Henry, prințul adevărat de peste ocean. Iar când tabloidele intră în posesia unei fotografii în care Alex și Henry se ceartă, relațiile dintre SUA și Anglia se înrăutățesc. Părinții, șefii de stat,  și toți ceilalți responsabili pun la cale un plan pentru a limita daunele: decid ca rivalii să cadă la pace. Deși la început este o prietenie falsă, cu momente numai bune de postat pe Instagram, aceasta devine și mai profundă și mai periculoasă decât și-au imaginat vreodată Alex și Henry. În curând, Alex intră într-o relație amoroasă secretă cu Henry cel deloc rigid, care ar putea să submineze campania prezidențială și să schimbe radical relațiile dintre cele două țări. Întrebarea e următoarea: poate dragostea să salveze lumea până la urmă? De unde găsim curajul și puterea de a fi ceea ce ne dorim să ajungem? Și cum putem să le arătăm tuturor cine suntem, de fapt? Romanul Roșu, alb & sânge albastru ne arată că dragostea adevărată nu se joacă mereu după regulile diplomației.

„- Mi se pare uimitor, intervine Nora. Dușmanii de moarte sunt forțați să cadă la pace pentru a detensiona relațiile între cele două țări? E ceva foare shakespearean.”

Ceea ce a fost o carte superbă, a devenit o carte și mai superbă. Cred că ar fi trebuit să denumesc această „recenzie” ca „manifestare-impresionistă-pentru-că-romanul-acesta-este-pur-și-simplu-super-mega-ultra-giga-superb-&-magnific-de-bun”. Pe cuvânt, este un roman incredibil, dar incredibil de fain scris, e, cum se zice, e un roman cool, e un roman cu de toate, care te emoționează, care te ridică și te coboară, care te înalță, care te face să râzi, să plângi de fericire, să te bucuri, să ai stări, să fii copleșit de emoții și să trăiești fiecare pagină și fiecare întâmplare și să te-mprietenești, la cataramă, cu fiecare personaj, să adori personajele, să te bucuri cu și pentru ele, să, să, să, să... Deci, nu știu, am terminat această carte acum ceva timp - mi-a luat extrem de puțin s-o citesc, dar, credeți-mă, aș fi citit-o cap-coadă dintr-un sigur foc de lectură, dar atât de mult am vrut să mă bucur mai mult timp de scriitura lui Casey McQuiston, atât de mult am vrut să mai trag de carte doar pentru a mai trăi alături de personaje, în atmosfera genială a cărții, cu toate întâmplările și toate replicile savuroase & delicioase. Pe cuvânt, romanul Roșu, alb & sânge albastru chiar a fost una dintre cele mai neașteptate și frumoase lecturi din acest an.

„Voiam să cred că unii oameni sunt buni și își fac treaba pentru că vor să fie buni. Să faci ceea ce trebuie în marea majoritate a timpului și majoritatea lucrurilor pentru motivele corecte. Voiam să fiu genul de persoană care crede în așa ceva.”

Cartea a ajuns la mine într-un mod total neașteptat. Serios, chiar n-a fost o lectură pe care am avut-o în plan - și, după ce-am citit-o, mi-am zis, văleu, fir-ar, cum era eu să ratez o asemenea carte? Serios, cum? Habar n-am, dar mi-a dat puțin „cu reveneală”, sincer, și mi-am zis că ar fi cazul să-ncetez cu pattern-ul pe care-l tot accesez atunci când urmează să aleg o carte spre a o citi. De ce? Simplu - fiindcă era să ratez un roman atât, atât de bun. Știu, știu, recenzia asta e despre nimic, dar chiar nu-mi pasă, fiindcă nu pot decât să spun iarăși-și-iarăși-și-iarăși cât de buuuuuun acest roman. N-am să vă spun despre ce este, aruncați doar o privire în al doilea paragraf din această minunato-incredibilo-exhaustivo recenzie pe care o scriu aici. Cât de frumos reușește McQuiston ca dintr-un subiect atât de interesant (de fapt, să fim serioși, chiar e ingenioasă tare ideea de la care a plecat în scrierea romanului) și totuși atât de sensibil, să facă un roman atât de puternic! Să creeze niște personaje atât de complexe și atât, dar atât de „reale”, nu știu cum să vă spun. N-ai cum, pur și simplu n-ai cum să citești această carte și să rămâi rece, să zici meh, nu-mi place, pentru că aceste personaje îți intră imediat sub piele, te iau la braț și-ți zic, haide, prietene, urmează să trăiești o aventură extraordinară pe parcursul a patru sute treizeci de pagini. Și, fraților, ce aventurăăăăă!

„Îl sărută pe Henry până când simte că nu mai poate respira, până când simte că o să uite cum îi cheamă, ce rang au, până când sunt doar doi oameni într-o cameră întunecată făcând o greșeală minunată, fantastică, de neoprit.”

Am recomandat-o tuturor. Zău! După ce am terminat-o, am început să scriu fiecărui prieten cititor cât de mult mi-a plăcut această carte și câââât de mult trebuie să citească și ei această carte. Am râs, mamă, dar cât am râs - și-mi aduc aminte că, de obicei, atunci când citeam, eram genul acela de cititor care ori era foarte serios, ori era foarte concentrat, ori era foarte melancolic, și, sincer, ori era foarte trist. Pentru că citeam (și citesc), în general, genul acela de cărți care necesită timp și atenție sporite, care necesită o oarecare, cum să-i zic, inițiere. Dar mi-am dat seama că greșesc, și greșesc tare, fiindcă citind doar genul acela de cărți, ajung să ratez astfel de cărți care pur și simplu îmi umplu pieptul de emoții și trăiri. Of, simt că ce scriu aici ar putea fi considerat banal, ar putea fi considerat impresionist - dar nu vreau să mă ascund, am să fiu natural și-am să scriu această (you can call it) recenzie fără vreo perdea - și anume, exact așa cum am simțit eu lectura și redând întocmai emoțiile care m-au încercat de-a lungul ei și după ce am terminat-o. 

„(...) așa că poate totul e un rahat și poate că sunt doar un puști naiv care crede într-un rahat magic care nu se întâmplă în viața adevărată.”

Cartea asta, Roșu, alb & sânge albastru a fost ca o lumină. A fost ca un zâmbet, și-unul maaare și sincer, pe care l-am purtat pe tot parcursul celor câteva sute de pagini. Am iubit-o, da, pur și simplu am iubit-o și am adorat fiecare pagină. Întâmplările, atmosfera, situațiile, replicile pur și simplu delicioase, personajele (mamă! mamă! personajele sunt perfect construite, se integrează întocmai în atmosfera cărții). Dând dovadă de curaj (da, deoarece eu consider că îți trebuie un oarecare curaj pentru a aborda o asemenea temă), autoarea, Casey McQuiston, reușește să facă din relația celor doi un adevărat dicton, ca un fel de imn pentru o lume a acceptării, a egalității, a drepturilor. Nu vreau să ating această parte a discuției, deoarece nu vreau să intru în polemici pe-aici. Nu e interesul nimănui și nici nu face, de asemenea, interesul meu. Dar cartea aceasta chiar are ceva special, ceva ce o să dăinuiască în mintea și sufletul meu. Și-o s-o iau drept o lectură de referință în ceea ce privește acest gen de lectură. Și, da, nu am să o uit prea curând. Chiar nu!

„- Pentru numele lui Dumnezeu, am încercat să fiu fericit toată viața mea cretină. Dreptul meu dobândit la naștere este o țară, nu fericirea.”

Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest exemplar din Roșu, alb & sânge albastru, scris de Casey McQuiston, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor!

Nicio picătură de băut, de Mindy McGinnis - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Leda Edge

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Traducere: Ionel Ghiragosian 

    „- Să ții la oameni aduce și suferință, nu-i așa?”

Mindy McGinnis este bibliotecară în departamentul de cărți pentru tineri, trăiește în Ohio și își conservă sârguincios mâncare la borcan. Este absolventă magna cum laude a Otterbein University, fiind licențiată în literatura engleză și în religie. Mindy are un heleșteu în curtea din spatele casei, însă nu a împușcat niciodată pe nimeni. O puteți vizita online la www.mindymcginnis.com.

Regretul este doar pentru cei care nu au nimic de apărat, pentru aceia care nu au apă. Lynn cunoaște toate amenințările posibile asupra heleșteului ei: seceta, o iarnă lipsită de zăpadă, coioții și, mai ales, oamenii care sunt în căutarea apei de băut. Tânăra face tot ce îi stă în putință ca oricine se apropie de heleșteu să plece însetat sau să nu mai plece deloc. Încrezătoare în forțele proprii, Lynn nu are nevoie de lumea care se întinde dincolo de câmpuri și de pădure. Pentru ea, viața înseamnă doar lupta pentru supraviețuire și grija continuă de a avea lemne și apă. Odată cu șansa de a avea heleșteul ei, vine și necesitatea de a-l apăra cu mult curaj, ceea ce a învățat bine de la mama ei în toate orele pe care le-au petrecut cățărate pe acoperișul casei, cu puștile în mână. Însa fuioarele de fum ițite la orizont nu pot însemna decât un lucru: străini. Urmele misterioase din jurul heleșteului, amenințările din toiul nopții și gloanțele care răsună dovedesc că străinii nu se vor opri până nu obțin ceea ce își doresc. Cu un limbaj sugestiv și bogat, abundând de dramatism incredibil, de pericol și de romantism, romanul de debut al lui Mindy McGinnis descrie aventura unei fete într-o lume aridă, nu foarte diferită de a noastră.

„Cu ani în urmă, mama îi arătase fotografii ale morților însetați. Pielea le atârna pe oase ca tapetul coșcovit de pe pereții unui hol nefolosit de la etaj, oamenii împingându-și limbile umflate peste buzele crăpate și sângerânde. Ochii erau atât de adânciți în orbite, încât conturul craniilor era evident. 

- Așa vrei să mori? era întrebarea pe care i-o tot adresase mama în fiecare noapte, chiar și astăzi.

- Nu, răspundea întotdeauna Lynn.

Replica mamei devenise deja rugăciunea lor de seară.

- Atunci, va trebui să ucizi.”

Știam că are să-mi placă acest roman încă de dinainte de a-l citi. Numai cum am văzut coperta, de fapt - extrem de sugestivă pentru conținutul cărții. De fapt, cred că de multe ori am, așa, un feeling, o intuiție, ceva care-mi spune că „dacă e bună coperta, clar e bună și cartea” (și, de multe ori, am avut dreptate, deși am avut și rateuri - dar n-a fost cazul acum). Nicio picătură de băut mi-a provocat, cum îmi place să spun, „stări”, deoarece mi-au plăcut mult de tot anumite întâmplări, iar unele m-au lăsat rece și m-au enervat (ceea ce nu face ca romanul să nu fie unul bun, ci să fie unul în care n-aș fi vrut să se întâmple unele lucruri - deși, de-a lungul lecturii, am găsit justificarea acestor întâmplări, dovedindu-se a fi necesare pentru destinul protagonistei noastre, a eroinei Lynn). N-am să vă spun ce întâmplări, n-are sens să vă stric (ne)plăcerea de a le afla singuri.

Romanul e un fel de distopie (cred, fiindcă nu prea mă pricep la încadrarea cărților în această multitudine de genuri) - dar, presupun că e una. Într-o lume în care apa este un lucru sfânt (cum e și în lumea noastră, de altfel, dar nu ne dăm încă seama, întrucât curge la robinetul oricărei persoane dintre noi), oamenii fac orice pentru o „picătură de băut” - ucid, fură, calcă peste cadavre, fiind dominați doar de dorința de supraviețuire (una perfect justificabilă, ne stă scris în gene să facem orice pentru a ne asigura continuitatea speciei) - de-aici până la a ucide, nu este vorba decât de un singur glonte tras exact unde trebuie. Lynn, protagonista, deține alături de mama sa un heleșteu care-i asigură această supraviețuire; tot ce trebuie ele să facă este să-și asigure rezervele de hrană precum și sursa de căldură (lemnele din pădurea neprietenoasă, în care oricine ar putea pândi după „aurul lichid pe care ele îl dețin). Ce trebuie ele să facă? Să apere heleșteul, această comoară care le ține în viață și le oferă siguranța zilei de mâine, precum și speranța anului următor. Dar nu este ușor, deoarece apa nu este curată, ci, pentru a se feri de diferite boli, aceasta trebuie purificată înainte de a fi băută - într-o lume a cadavrelor descompuse sub razele soarelui, nu e lucru ușor să rămâi „sănătos”. Dincolo de acestea, dincolo de ceilalți care încearcă să facă rost de o picătură de apă, Lynn și mama ei știu că, pentru a-și asigura supraviețuirea, nu trebuie să împartă, nu pot face acest lucru. Nu-și pot face prieteni și nici nu se pot încrede în altcineva, decât în armele pe care le au (cum era, ce-i în mână, nu-i minciună, nu?).

„- Am văzut oameni murind.

- Nu i-ai văzut murind lent. Nu oameni care știu că sunt pe moarte și că-i așteaptă ce este mai rău, zise mama, continuând să lucreze, fără ca mâinile-i calme să fie tulburate de imaginile pe care le evoca. Nu, nu m-am gândit niciodată cu adevărat să renunț. Nu după ce i-am văzut.”

Bun. Ideea e că, după cum v-am zis, la un moment dat se-ntâmplă ceva. Și altceva. Și altceva. Ei, de fapt, cartea este un cumul de se-tot-întâmplă-ceva, ceva care face ca acțiunea să devină, la un moment dat, extrem de alertă, neașteptată, dinamică, și asta mi-a plăcut la nebunie. Trebuie să recunosc că tot citeam și mă gândeam, vai, ce film fain ar ieși și din această carte. Chiar îmi imaginam situațiile, locurile, coioții urâți și periculoși, cadavrele uscate ale oamenilor, aveam o percepție fizică a personajelor și a dinamicii acțiunii. Nu știu dacă va fi ecranizată, dar eu chiar sper, fiindcă e o idee interesantă care ar putea fi pusă cu ingeniozitate pe ecrane. Atmosfera este una cu adevărat dramatică, sincer să fiu, deoarece - și-aici revin - se întâmplă anumite situații la care nu te-aștepți și care, ca cititor, te lasă puțin să te gândești; e posibil, oare, așa ceva? Se va ajunge, cândva, în viitor - poate nu în secolul acesta, nici în cel viitor - să ducem o luptă între noi, ca oameni, pentru rezervele de apă? Știm că pământul este acoperit de apă în proporție de aproximativ 70% - din care, cam 96% este apa sărată (care nu poate fi băută), iar restul o reprezintă apa dulce, cea pe care, zi de zi, o bem (nu știu cât de viabile sunt procentele, îs scrise din ce îmi amintesc eu că am citit cândva). Populația crește. Resursele scad. Există o proporționalitate directă între creșterea numărului de persoane și scăderea resurselor de care această planetă dispune. E și logic, de altfel! În fine, nu vreau să pic în această polemică - spun doar că, în cele din urmă, Nicio picătură de băut nu e departe de un (posibil) adevăr al viitorului acestei lumi. Dar să fim zen & pașnici și să zicem că, ei bine, nu se va întâmpla asta vreodată (disclaimer, că nici eu nu mă cred). 

Chiar mi-a plăcut cartea. I-am acordat totuși patru steluțe pentru că aș fi vrut mai mult, nu știu. Aș fi vrut să se mai întâmple ceva, acțiunea să meargă mai departe, să-mi mai aducă în față niște scene, niște personaje, niște situații. Aș fi vrut ca totul să ajungă, în cele din urmă, la un consens, să se conchidă situațiile într-un „și-au trăit fericiți având apă câtă au vrut și lemnele pentru foc nu mai erau o problemă și fiecare era mulțumit cu ceea ce avea, deci nu mai trebuiau să se războiască la cuțite, nu mai existau morți și lumea a redevenit firească, așa cum era înainte de criza apei”. Dar, na, romanul s-a terminat și eu am rămas cu un gust amar pe care mi l-am cumințit gândindu-mă că, na, mai există o carte scrisă de autoare. Dar nu există, deși mai are o carte scrisă care o are drept protagonistă tot pe Lynn (deși nu cred că are legătură cu Nicio picătură de băut).

„(...) Știu că nu ești obișnuit cu modul în care trăim aici. Ai învățat multe, dar următoarea lecție va fi grea. Trebuie să apărăm ce este al nostru; altfel, o să murim.”

Vă recomand maxim romanul dacă vreți să pătrundeți într-un univers în care moartea înseamnă ceva de-o clipă, în care dorința de supraviețuire domină gândurile și acțiunile fiecăruia, într-o lume în care nu știi în cine poți avea încredere și în cine nu. Și, totuși, într-o lume în care, în cele din urmă, umanitatea reprezintă salvarea, iar prieteniile se leagă nu doar pe principii de interese, ci din sinceritate și iubire - într-o astfel de lume, în cele din urmă, nimeni nu se salvează singur. Și totuși pare atât de greu să ai încredere în oricine altcineva în afară de tine însăți.

Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest exemplar din Nicio picătură de băut, scris de Mindy McGinnis, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand maximum să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor!

Mâinile mici, de Andrés Barba - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 86

Anul apariției: 2012

Traducere: Luminița Voina-Răuț

Andrés Barba s-a născut la Madrid, în 1975. Este licenţiat în literatură spaniolă şi filosofie la Universitatea Complutense din Madrid. Debutează la doar 20 de ani, în 1997, cu romanul El hueso que mas duele. Încă de la început criticii au remarcat tonul său autentic, stilul realist şi modul aparte de a înţelege relaţiile interumane. Sora Katiei (2001) este cel de-al doilea roman al său, finalist al premiului Herralde de Novela, foarte bine primit atât de public, cât şi de critici, fiind apreciat pentru subtilitatea cu care redă inocenţa personajului principal. Stilul autentic rămâne caracteristic şi următoarelor romane: La recta intencion (2002), Ahora tocad musica de baile (2004), Versiones de Teresa (2006) – distins cu Premiul Torrente Ballester –, Las manos pequenas (2008), care continuă tema lipsei de comunicare şi a singurătăţii obsesive a individului în societatea contemporană. În 2007 a scris împreună cu Javier Montes volumul La ceremonia del porno, distins cu cel de-al XXXV-lea Premiu Anagrama pentru Eseu.

„(...) S-a deschis ușa și în cadrul ei s-a ivit o fetiță brunetă, o formă drăguță, dar nu din cale-afară, cu brațele lăsate, cu pantofii diferiți de-ai noștri, decupându-se înaintea statuii Sfintei Ana: aproape la fel de neagră ca și ea, o formă care nu vorbea și nu zâmbea, cu o păpușă într-o mână și un băț în cealaltă. Acolo, atât de aproape, ca și noi, de înălțimea noastră. Ne-au spus: ea e Marina.”

Un micro-roman experimental, intens şi liric, Mâinile mici se bazează pe o poveste reală, petrecută într-un orfelinat din Rio de Janeiro în anii ‘70. Personajul principal, Marina, are şapte ani când îşi pierde părinţii într-un accident de maşină şi este trimisă la o casă de copii. Singura ei confidentă este păpuşa primită de la psiholog, care îi ascultă gândurile despre celelalte fetiţe din orfelinat şi despre întâmplările petrecute acolo. Asta până când păpuşa dispare.

„Nu știm cine a văzut-o prima. Nici măcar nu știm dacă într-adevăr am văzut-o: cicatricea Marinei. Trebuia să ne apărăm de cicatricea aia pe care Marina o lăsa la vedere. Brusc ne simțeam privite, ne vedeam printre lucruri, printre celelalte fetițe; o vedeam pe ea, îi vedeam spatele, mersul, ochii, fața ca o nelămurită senzație de frică.”

Nu e primul meu contact cu Andrés Barba - am mai citit de la el Sora Katiei, Buna intenție, care, iarăși, mi-au plăcut extraordinar de mult. Nu știu știu, găsesc în vocea romanistă, literară, a lui Andrés Barba ceva autentic, ceva visceral, pe deoparte înălțător și dureros, profund și liric, ca un simț exacerbat al psihologiei umane, ceva care mă emoționează și mă pune pe gânduri, îmi creează o stare de meditație, o stare pe care, sincer, nici eu nu mi-o pot explica. Are un talent aparte de a pune sub microscop psihologia umană, de a-i oferi conotații, de a încerca să găsească răspunsuri neștiind că, în cele din urmă, pune mai multe întrebări. Habar n-am, dar Andrés Barba chiar are un talent anume de care, eu unul, m-am îndrăgostit. Și, dat fiind că nu e singura carte de la el pe care am citit-o, pot spune, asumându-mi, că Mâinile mici, acest micro roman de aproximativ nouăzeci de pagini, este una dintre cele mai bune lecturi, semnate Barba, pe care le-am avut. Nici nu pot să vă reiterez și reliefez cât de mult am simțit această carte și cât de mult m-am atins.

„N-am cunoscut tristețea până n-am cunoscut comparația. Se vedea de acolo; ca o breșă, din cicatrice. 

În sine, este vorba despre Marina, o fetiță de doar șapte ani care îți pierde părinții într-un accident de mașină, apoi este trimisă la un orfelinat. Marina nu este prea sociabilă, întrucât se integrează greu (sau poate, de fapt, nici nu vrea s-o facă) - dar, de fapt, nu este important acest aspect. Ci faptul că celelalte fetițe din orfelinat manifestă o obsesie pentru Marina, pentru viața acesteia, pentru trecutul ei - totuși, ce trecut atât de interesant poate avea o fetiță de doar șapte anișori? Aici ajungem la ideea din care, de fapt, izvorăște o parte a dramatismului acestei cărți - pentru aceste fetițe, chiar și o micuță vizită la film reprezintă un vis aproape imposibil. Reprezintă ceva ideal. Crescute într-un astfel de mediu, sunt private de foarte multe întâmplări sociale, firești pentru altcineva. Și, apoi, faptul că Marina nu prea vorbește, ei, de ce nu prea vorbește ea? S-o crede mai bună decât ele, mai frumoasă, mai importantă? Tot aici, Andrés Barba conturează tema pe care am regăsit-o și în celelalte romane - evident, sub altă formă - și anume lipsa de comunicare, singurătatea obsesivă dusă până la încărnare, singularitatea individului într-o societate care se închide în jurul său precum un clește. M-atinge enorm de mult acest autor, îmi lasă un gust dulce & amar în același timp, asta de fiecare dată când îl citesc.

„Totul încremenise și chiar am împietrit cu toții; eu mi-am simțit mâinile, ochii și picioarele ca de piatră și totul în jur devenise de piatră, chiar și mașina era de piatră, și era un vrăjitor care ne împietrise pe toți.”

Văzută prin ochii Marinei, lumea pare un joc, un joc de păpuși, în care fiecare-și asumă rolul, rând pe rând. Și când o face, trebuie să o facă până la capăt. Pentru ea, a nu mânca reprezintă nu doar o revoltă a trupului, ci un strigăt, reprezintă un strigăt care se vrea auzit și totuși se vrea înăbușit, pentru că Marina nu este ca celelalte fete, adică Marina nu vrea să iasă în evidență. Și totuși o face, o face doar pentru simplu fapt că este Marina, și ea este diferită de celelalte fete, adică nu este ca ele, ea are un trecut, s-a întâmplat ceva tragic în viața ei, taică-su a murit pe loc, iar maică-sa la spital, cum își începe Andrés Barba cartea, Mâinile mici, marcându-l cu o frază, cu o „litanie de cuvinte” care are să-și păstreze ritmul, cadența pe întreg parcursul romanului. De ce totuși mâinile mici? Că așa era și Marina, mică, o fetiță de doar șapte anișori, cu niște mâini mici, o fetiță care stârnea curiozitate și ură și iubire și dispreț în jurul ei doar prin simpla sa existență. O fetiță fără părinți, singură, singură, doar cu o păpușă căreia i se destăinuia, în momentele de maximă singurătate. Iar când păpușa a dispărut, nimic n-a mai fost la fel, iar Marina a știut că viața este, într-adevăr, ceva adevărat și greu.

„Păpușa i-am furat-o într-o miercuri noaptea, fără ca ea să-și dea seama, și Marina s-a trezit panicată. Acum era vulnerabilă, ca și noi. Încerca acum să iubească, dar foamea ei era fără obiect. La un moment dat am crezut c-o să se plângă adultei, dar n-a făcut-o. De fapt nici nu știa cum s-o facă. (...) Ceva se înmuiase în Marina, parcă ar fi rămas fără vlagă. Acum o să ni se alăture, mă gândeam.”

Nici nu pot vorbi de stilul lui Andrés Barba. Este un stil liric, profund, extrem de frumos, conturând metafore care pică atât de bine în anumite contexte, reliefând, cu candoare, chiar și ceea ce ar părea să doară. Asta mi-a plăcut mult la scriitura sa, și pot spune că am să-l citesc pe Andrés Barba de fiecare dată când voi avea ocazia să pun mâna pe un alt roman de-al său. Pentru că din toate am avut ce învăța (da, chiar să învăț am avut ce), toate m-au mișcat și mi-au dat de gândit, toate m-au emoționat și, după ce am pus cărțile deoparte, odată terminate, mi-am zis, vai, ce talent au unii! Cât de bine conturează psihologia umană și cât de frumos înlătură „piele” ce adăpostesc adevărata natură umană - adică așa cum este omul, veridic, verosimil, în momentele sale de maximă sinceritate. Și pentru asta apreciez scriitura lui Andrés Barba. Și-l voi recomanda oricui!

„Cineva care descoperă ceva teribil în el însuși nu mai simte nici frică, nici milă, doar trufie.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Mâinile mici, de Andrés Barba, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu doar 10 lei, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Femeia din oglindă, de Rebecca James - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2018

Traducere: Cristina-Mihaela Tripon (prin Lingua Connexion)

Rebecca James s-a născut în 1970, în Sydney, și scrie ficțiune pentru tineri. A lucrat ca ospătăriță, a predat limba engleză timp de douăzeci de ani în Indonezia și Japonia și a fost designer de bucătării. În prezent, trăiește în AUstralia cu partenerul și cei cinci copii ai săi. 

În Conacul Winterbourne din Cornwall există cu siguranță o mulțime de fantome și povești foarte triste, care au continuat de-a lungul generațiilor. Ajungând aici, în 1948, ca guvernantă a celor doi gemeni ai familiei de Grey, Edmund și Constance, Alice recunoaște că această casă este foarte tristă și plină de întrebări rămase fără răspuns. În 2018, Rachel primește o scrisoare care îi aduce vești despre moartea unei rude necunoscute, Constance de Grey. Rachel călătorește în Cornwall, hotărâtă să-și descopere trecutul. Cu fiecare nou-venit, se întâmplă ceva misterios în Winterbourne. Ceva sau cineva se ascunde în tablouri. Stă pe scări. Așteaptă într- oglindă, în spatele unei uși încuiate. De mai mult de două secole, Conacul Winterbourne domină, de pe vârful falezei, mediul rural englez din Cornwall. Învăluit în ceață și de vuietul vântului, edificiul impunător reprezintă un mister pentru oraș. Există acolo o singură stăpână adevărată. Ea nu va tolera nicio femeie care îndrăznește să-i treacă pragul. Cea care a încerca va găsi doar o reflecție a propriilor păcate și o răzbunare moștenită. 

Well, Femeia din oglindă m-a făcut, puțin, să nu mă mai uit în oglindă prea mult. Nu că, din vreun puseu de narcisism, aș fi făcut-o prea des. Mi-a dat, așa, un vibe destul de ciudățel, dar nu în așa măsură încât să fiu cuprins de panică și hazardat total. A fost o lectură care mi-a plăcut, și chiar mi-a plăcut, sincer, dar într-o măsură a reușit să mă lase rece și să nu mă atingă - cred că aș fi vrut, sincer, mai multe de la Rebecca James, deoarece romanul chiar are un punct foarte bun de plecare. Anumite situații, în schimb, cred că ar fi putut să fie speculate și folosite la întreaga lor capacitate și intensitate, dar, ei bine, nu-s eu în măsura s-o spun, deoarece nu cred că eu aș fi putut scrie mai bine. Dar o spun așa, din experiența mea de cititor (înrăit) care cumulează ani buni de lectură. După ce am terminat romanul, a cărui lectură a mers extrem de rapid, mi-am spus, zău, chiar ar ieși un film bun după această carte, dacă regizorul ar ști să-i folosească ideea într-un mod viabil - și, bineînțeles, poate cu câteva modificări. Însăși descrierea Conacului Winterbourne pare să predestineze locuitorii săi străini la un destin înfiorător și groaznic. 

„Este greu de imaginat o fațadă mai dramatică. Locul te duce imediat cu gândul la un lăcaș de cult - o catedrală pariziană, poate, prevăzută cu bolți înalte și turle delicate. Turnurile se înalță spre cer, iar crenelurile zidului dinspre răsărit, ca niște dinți tociți, mă duc cu gândul la un joc de șah. Garguiele care plonjează sunt prinse de gâturile lui multe, lungi și subțiri, și ies în afară de parcă s-ar pregăti să sară de pe clădire. (...) Copaci noduroși se zăresc ca niște fantome prin semiîntuneric. În stânga noastră, departe de mare, se întinde o pădure de brazi, sălbatică, întunecată și deasă și plină de mister, care te face să te simți pierdut, ca atunci când fiind copil ești departe de casă și se lasă întunericul.”

Romanul e împărțit în două planuri temporale, urmând destinul a două personaje: Alice, în 1948, care devine guvernanta celor doi de Grey, Edmund și Constance, și Rachel, care primește o moștenire neașteptată (dar, mai ales, ciudată), din partea lui Constance. Intriga se țese, primar și secundar, în jurul celor două femei - nu la puțin timp după ce Alice ajunge la conac, încep să se întâmple lucruri ciudate, alți angajați par să ascundă anumite lucruri față de ea, iar tatăl copiilor, văduv, pare să exercite o influența exacerbată, chiar diabolică și obsedantă, asupra lui Alice. De fapt, conacul în sine, în cele din urmă, parcă reprezintă un supra-personaj cu puteri inimaginabile, dar mai multe nu vreau să vă spun. În celălalt plan temporal, o avem pe Rachel, o fată adoptată care nu și-a cunoscut niciodată părinții adevărați, dar a cărei speranță se reaprinde în momentul în care primește această moștenire. Rachel merge în Cornwall neștiind nimic legat de acest loc, dar cu dorința de a afla cât mai multe despre rădăcinile sale autentice. Totuși, adevărul pe care îl va afla, un adevăr mistuit de umbre și de secretele trecutului, mai degrabă ar fi rămas ascuns. Într-o lectură întunecată, Rebecca James leagă destinele celor două eroine - Alice și Rachel - depășind barierele temporale și spațiale, încât totul devine un fel de joc în oglindă, într-o oglindă a timpului în care însăși trecutul pare să reflecte întunericul haotic, înfiorător a ceea ce, cândva, s-a întâmplat la Conacul Winterbourne. 

„- Dar, apoi, lucrurile s-au schimbat. Casa a pus stăpânire pe ea. (...) Casa era deja împotriva ei. Aștepta momentul potrivit. Ne-a lăsat să ne bucurăm de fericire, apoi ne-a privat de ea. (...) Înaintea mea, au fost părinții mei și părinții părinților mei și tot așa, până în momentul în care a fost construit Winterbourne. Toți au fost victimele tragediei, le-au fost luate viețile. (...) Acum privesc în jurul meu și văd cum conacul pune stăpânire pe noi toți, rând pe rând, bucățică cu bucățică, până când nu va mai rămâne nimic, absolut nimic...”

Cel mai mult la Femeia din oglindă mi-a plăcut atmosfera; de-a lungul lecturii, am simțit cum întunericul se întinde și se prelungește în orice cotlon al conacului, fiind pregătit, oricând, să aducă cu sine și mai multă groază, și mai multă răutate. În această atmosferă densă, se simte o prezență bizară a unei entități care pare că stăpânește destinul fiecărui personaj. Obsesia pe care Alice o prezintă pentru soțul văduv, căpitanul Jonathan de Grey, tatăl lui Constance și Edmund, atinge praguri patologice, întrucât ea însăși ajunge să se identifice cu fosta soție a lui Jonathan. Și totuși ce s-a întâmplat cu aceasta, de ce nimeni nu-i spune cum a murit și, mai ales, de ce? În ceața densă a trecutului, totul e posibil. Câinii care mușinează în întunericul conacului, piscuri de deal pe care se întrevăd siluete întunecate, copiii care, în cele din urmă, par să fie, ei înșiși, niște creații ale întunericului - toate acestea aduc romanului lui Rebecca James o tentă gotică, înfiorătoare. Și nu au fost puține situațiile în care mi-am spus că, nu, nu voi citi această carte atunci când se va fi întunecat afară. 

„ -Ei nu i-a plăcut, Alice. Nu i-a plăcut ce a făcut el - și n-a fost plăcut, chiar n-a fost. Niciunul din noi n-am vrut. Ni s-a spus s-o facem. Ni s-a spus să rostim acele cuvinte. Apoi, ea s-a dus și s-a sinucis, aruncându-se de pe stâncile acelea. Tata a găsit-o, iar noi n-am suflat o vorbă, pentru că n-am vrut să intrăm în bucluc.”

Totuși, după cum am spus, aș fi vrut mai mult. Nu știu, de-a lungul lecturii parcă am simțit că lipsește ceva, întrucât ideea pare că ar fi putut să fie exploatată mai bine. Aș fi vrut, de altfel, parcă un alt sfârșit, ceva care să ofere o continuitate vieților personajelor, o continuitate trecutului înfiorător de la Conacul Winterbourne. Dar, în cele din urmă, totul poate a fost trasat exact cum trebuie, iar blestemul a fost ridicat, împlinit sau cum s-o zice. Iar liniștea va domina asupra ținutului cândva întunecat, în care totul este posibil. Rebecca James a scris a controlat extrem de bine narațiunea, făcând din Femeia din oglindă o lectură ușor de urmărit, imediat plăcută. Deși nu sunt tocmai un fan al genului, în cele din urmă mă declar mulțumit de lectură și sper, chiar sper, că poate, cândva, se va face un film după acest roman. După cum am spus, cu câteva mici retușări, ar ieși ceva grozav. 

„Laura a pus stăpânire pe mine. Sunt la fel de îndrăgostite de această femeie decedată ca de soțul ei viu. Ea este tot ce nu sunt eu. Chiar și din mormânt, are tot ce poftesc eu. Când stau în fața oglinzii ei, simt cum mă transform. (...) Pot fi ca Laura.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Femeia din oglindă, de Rebecca James, pe care-l puteți găsi AICI, cu o reducere de 52%. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi frumoasă!