1991. Prima anchetă a lui Sharko, de Franck Thilliez - Recenzie (Crime Club)

Editura: Tritonic Books

Colecția: Thriller & Mystery

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 430

Anul apariției: 2023

Traducere: Pompiliu Alexandru

Franck Thilliez s-a născut în 1973, la Annecy. Timp de zece ani a lucrat ca inginer informatician. Îmbină această pasiune cu gustul pentru thrillere și publică primul său roman Conscience animale (2002); apoi Train d'enfer pour Ange rouge (2003), care e nominalizat la Premiul SNCF pentru polar francez (2004). În 2005, apare La Chambre des morts (Le Passage), rapid ecranizat cu același titlu (2007). Urmează noi romane care au ca personaje principale pe cei doi inspectori, Franck Sharko și Lucie Henebelle, anchetând separat sau împreună. Cele peste 20 de volume publicate de Thilliez au fost premiate (SNCF, Quais du Polar etc.) și sunt traduse în lumea întreagă. Thilliez este și scenarist - primul realizat de el, Obsessions, pentru filmul lui Frédéric Tellier (France 2, 2010), primește Premiul Mireille Lantéri în 2011. În 2021, Franck Thilliez ocupă locul trei în vânzările de carte din Franța cu cele 750.000 exemplare ale romanului 1991.

„- Ceea ce ai văzut acolo înăuntru în seara asta este adevărul crud, Sharko. Fără niciun fard, fără niciun machiaj. Este expunerea lumii în care trăim. E chiar cruda realitate, suntem în prima linie.”

Bun! Un thriller bun rău! Am să-ncerc să fiu cât mai scurt în recenzarea acestei cărți pentru că, vorba aia, despre cărți bune numai de bine! Mi-a fost dor de un thriller la sfârșitul căruia să-mi spun wow-da-chiar-a-meritat-tot-timpul-meu și în-sfârșit-un-thriller-bun-după-atâtea-rateuri. Înainte de toate, am să vă spun că nu mă așteptam mai deloc, sincer, să mă prindă atât de tare și să-mi placă atât de mult. Nu-i pot găsi absolut niciun defect, fiindcă mi s-a părut că a avut toate ingredientele necesare unui thriller care, într-adevăr, își merită titulatura de thriller: crime ritualice (√), atmosferă tensionată (√), dinamică (√), niscaiva profunzime (√), avem și personaje geniale (√), și să nu uităm de detaliile absolut delicioase (sper să nu par bolnav spunând asta) privitoare la anchetă (indicii de la locul crimei, autopsii, detalii din culise privitoare la cum trebuie înțelese și traduse, în fapte reale, indiciile). Avem nebunie și mister și avem și un criminal (doi-trei-patru?) absolut dizgrațios, mânat de niște demoni întunecați pe care îi vom fi descoperit mai încolo... Sau, cine știe?! În orice caz, eu n-am mai putut să mă desprind de această carte și cred că mi-au trebuit doar două reprize dintr-alea intense de citit pentru a o da gata. 

„Își scoate lanterna Maglite, se apropie de o deschidere săpată în blocurile de beton ale clădirii din fața lor și lumină în interior o cameră pentru a verifica dacă puteau să intre în siguranță.

- Să intrăm în infern...”

Sharko este un proaspăt detectiv abia intrat în breaslă, care lucrează în Poliția pariziană. Dar cine ar fi știut că unul dintre primele sale cazuri se va fi dovedit atât de întortocheat, atât de bizar și... bolnav? Crimele, sincer, sunt de-a dreptul ieșite din comun, iar primul corp pe care îl găsește poartă urmele unei violențe animalice, patologice. Dincolo de violența fizică, este o crimă „simbolică”, o crimă care pare să indice o ură dezaxată asupra femeilor, asupra condiției de a fi femeie - de altfel, de ce ar fi ars sânii și sexul acesteia? De ce ar fi manifestat o violență atât de puternică, atât de adânc înrădăcinată în suflet, împotriva unei femei? Mai mult decât atât, acest criminal pare „să se joace cu poliția”, iar crimele sale poartă un simbol specific? Care-i treaba cu volumul de poezii Les Fleurs du Mal al lui Charles Baudelaire? Cu toate fotografiile pe care detectivii le găsesc? Cu toate scrisorile trimise? Cu toată „metafora” din spatele nebuniei care se desfășoară în fața cititorului? Dincolo de a fi fost un thriller bun, care din acest punct de vedere excelează și dă clasă multora, 1991. Prima anchetă a lui Sharko, abordează extrem de bine psihologia criminalilor, propunându-i-o cititorului... Și, vai, ce mult mi-a plăcut partea aceasta!

„- Un cameleon, o fantomă, un parazit, numește-l cum vrei. Dar e un tip al dracu' de inteligent, în orice caz.”

Răsturnările de situație au fost „la mama lor acasă”. Nu puține au fost momentele în care citeam, pentru ca mai apoi să vină fraza/propoziția de final a unui capitol, care dă peste cap ABSOLUT-TOT. Dap, ador când se-ntâmplă așa, fiindcă asta vreau să facă un thriller: să mă surprindă de la un capitol la altul, de la o scenă la alta. Să nu mă lase să ghicesc, să nu mă lase speculez, viabil, care-i treaba. Și Thilliez chiar știe cum s-o facă. Și nu doar că știe cum s-o facă, dar o face și „justificat” - la o adică, nu-mi dă impresia că a băgat plot twist-ul ăla doar de dragul de a face și asta. Își construiește progresiv misterul, iar o dezvăluire este mai șocantă decât cea anterioară. Până ajungi în punctul în care totul va fi dat peste cap și, na, nu-ți mai rămâne decât dă-i-înainte-Dumnezeu-cu-mila, că oricum finalul va fi fost unul dintr-ăla exploziv. Evident, așa a fost, și chiar vorbeam cu o altă cititoare care mi-a spus că „nu știe dacă ea a terminat cartea, sau cartea a terminat-o pe ea”. Sfârșitul, într-adevăr, de-a dreptul șocant. Nu m-aș fi așteptat la asta, și credeți-mă că am citit destul de multe thrillere în viața-mea-de-cititor. Dar ăsta, sincer, s-ar putea să fie unul dintre alea de top! De fapt, sunt sigur că e unul din categoria aceea!

„(...) Și că niciodată nu trebuia să înceteze să fie vigilent, căci monștrii se ascund adesea acolo unde ne așteptăm cel mai puțin.”

Ce pot să vă mai zic, în afară de faptul că mi-a plăcut mult, mult de tot. După cum bine știți, nu am tendința de a vorbi despre acțiune și/sau personaje, poate doar puțin, că mi se pare irelevant să-ncep să fac caracterizări și să spun ce se-ntâmplă în carte. În schimb, prefer să mă axez pe modul în care am perceput eu lectura, mai degrabă decât a povesti ce fac personajele și tralalala. Dacă vă plac thrillerele, și mai ales dacă simțiți că le-ați citit mai pe toate (adică mai toate cărțile thriller tind să aibă aceeași direcție și, deseori, același plot), chiar vă recomand cu cea mai mare încredere cartea lui Franck Thilliez, 1991. Prima anchetă a lui Sharko. Din câte am înțeles, nu-i primul volum din serie, ci un fel de „experiment” în care autorul, care deja a scris multe alte cărți cu cei doi detectivi, se-ntoarce în anul 1991, prezentându-ne chiar prima anchetă a lui Franck Sharko. Păi, dacă asta-i prima, vă dați seama ce a urmat după? Sincer, tare aș vrea ca prietenii de la editură să mai traducă și alte cărți ale autorului, fiindcă mi-a plăcut mult, mult de tot. Și-aș vrea să mai descopăr universul literar al lui Thilliez - după cum un prieten zicea, nu pui de un buchet cu o singură floare, nu-i așa? Și totuși... Dacă floarea este îndeajuns de frumoasă, oare mai e necesarul buchetul întreg?

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Franck Thilliez, 1991. Prima anchetă a lui Sharko, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Incest. Din Jurnalul dragostei, necenzurat (Jurnalul dragostei, #2), de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 468

Anul apariției: 2006

Traducere: Luana Schidu 

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross –1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„Ceea ce știu acum însă e că toate acele îndoieli cu privire la iubirea tatălui meu și la toate celelalte iubiri se bazează în mod eronat pe frica mea distorsionată, morbidă, nevrotică. Iată de ce sunt eu din nou într-o fundătură - suferind de fixația trecutului.”

N-aș putea, pentru nimic în lume, oricât de mult mi-aș stoarce creierii și oricât de mult mi-aș aștepta inspirația, să fac o recenzie plauzibilă, „viabilă”, completă a acestei cărți. Nu, pur și simplu nu pot, pentru că, poate, o recenzie a acestei cărți ar n-ar putea exprima îndeajuns de bine toată admirația pentru scriitură pe care am resimțit-o în timpul lecturii, toate emoțiile prin care am trecut citind-o, că, la sfârșitul ei, mi-am spus că „un om nu are cum să scrie atât de bine”. Nu, chiar nu pot. Așadar, am să fiu doar impresionist și am să spun, fără niciun dubiu, că Incest. Din jurnalul dragostei, necenzurat este una dintre cele mai bune cărți de memorii pe care le-am citit vreodată, chiar dacă, și-am să fiu sincer, mi-a trecut aproximativ un an pentru a o termina. De ce? Pentru că fiecare pagină citită era atât de densă, atât „de plină”, robustă, încât simțeam că îmi era îndeajuns, uneori, să citesc doar câteva pagini pe parcursul unei săptămâni. La un moment dat, la câteva săptămâni după ce m-am apucat de carte, am lăsat-o (și citisem aproximativ o sută cincizeci de pagini). Între timp, mai citeam câte douăzeci-treizeci de pagini pe lună, dar nu mai mult. În schimb, ulterior am renunțat la ea, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că simțeam că nu-i pot oferi timpul necesar, că nu o pot citi în tihnă. Recent, m-am apucat iarăși de ea, iar de data aceasta chiar nu am mai putut să o las din mână. Deși anumite scene m-au frapat, și-aici sunt extrem de sincer (cu toții știm de ce volumul se intitulează astfel, iar spre sfârșitul cărții este „documentat” foarte exact un anumit proces), pot spune că, în rest, Anaïs Nin este de o inteligență și o forță literară ieșite din comun: o autoare incredibilă. 

„Astăzi i-am înțeles în sfârșit pe acești bărbați cerebrali, răbdători, controlați, saturnieni, reci pe care i-am iubit atât de pasionat și de coerent. Înțeleg felul lor de a iubi. Pot ajunge cu ei la o relație afectuoasă, fraternă și cu ceilalți la una pasionată. Tout va bien. M-am împăcat cu viața, cu relativitatea dragostei.”

Uneori simțeam că mă scufund într-o lume inaccesibilă, într-o oglindă ciobită, în ceva necunoscut, nici nu știu cum să mă exprim. O proză țesută ca o pânză de păianjen, dar totuși atât de frumoasă, atât de intensă și profundă. Of, chiar nu știu ce-aș putea spune, sincer, deoarece simt că n-are niciun rost să-nșir aici tot felul de păreri și referiri privitoare la modul în care am perceput eu această lectură. Câtă elocvență, cât erudism, câtă clasă! Câtă încredere se resimte, de fapt, din proza lui Anaïs Nin: încredere în talentul ei absolut formidabil, în modul în care se exprimă și, înainte de a fi martor la stilul ei, am fost destul de ezitant, „bâlbâit” - însă acum, după ce am citit această carte, cu greu reușesc să-mi adun gândurile, astfel încât să livrez o părere „viabilă”: sincer, chiar cred că Anaïs Nin poate fi exemplul perfect de „uite, așa trebuie să vorbești”. Cu grijă, calculat, rafinat, realist, plin de profunzime, într-un roman cu o mie și o sută de substraturi, care abordează teme dintre cele mai efervescente, într-un mod, Doamne, atât de impecabil și frumos. Da, am cunoscut secretele atât de intense (și, poate, extreme) ale lui Anaïs Nin. Da, am fost martor la transformarea unei adolescente într-o femeie împlinită, da, i-am cunoscut cutremurele din interiorul ființei, întunericul din copilărie. Am văzut un boboc înflorind în cel mai pur și, totuși, cutremurător mod cu putință. O femeie efemeră, dar care totuși devine legendară prin ceea ce a scris: Anaïs Nin ar fi fost, cu siguranță, demnă de premii literare prestigioase. A-d-o-r!

„(...) și devin conștientă de războiul, de revoluțiile, de durerea pe care le aduc laolaltă cu viața pe care o duc.”

Volumul de față este o confesiune emoționantă, explozivă, o „autoanaliză” revelatoare și, în același timp, un studiu psihologic aprofundat al propriului suflet. Pătrunzător, profund, rațional, Anaïs Nin detaliază și analizează visele pe care le are, evenimentele prin care trece, situațiile în care se regăsește, scoțând la lumină nevoia sa exhaustivă de iubire, în mare parte datorată golului lăsat de plecarea tatălui ei, abandonul, când era încă o fetiță. Anaïs Nin scoate la iveală și dorințe sexuale, poate patologice, nu numai ale ei însăși, ci și ale unor figuri cunoscute de care s-a atașat foarte puternic - Otto Rank, Henry Miller, Antonin Artaud, René Allendy, printre alții -, însă fiecare dintre ei pare a fi o figură paternă de care Anaïs Nin are nevoie vitală. Pentru aceasta, a trăi iubirea înseamnă a păstra un echilibru între independența și interdependența ei, între singularitatea și natura ei duală. Propria sa evaluare a naturii duale este explicată cu precizia unui psiholog profesionist, în timp ce descrie legăturile controversate cu tatăl ei înstrăinat, Joaquin - un autointitulat „Don Juan”. Estetica scriiturii lui Anaïs Nin este hipnotică - stilul dezlănțuit în care relatează evenimentele are calități onirice, dar și autentice, fantastice, dar și reale, aluzive, dar și explicite. Anaïs Nin este îndrăzneață, curajoasă, scrie despre sentimente și întâmplări „tabu”, care, cel puțin până atunci, nu au mai fost tipărite. În episoadele „fierbinți”, Anaïs Nin devine „fata rea” pe care și-o dorește tatăl ei, devine „dublura” lui Joaquin. 

„Disprețuiesc proporțiile, măsurile, ritmul lumii obișnuite. Refuz să trăiesc în lumea obișnuită ca o femeie obișnuită. Să intru în relații obișnuite.

Eu vreau extaz.

Eu sunt nevrotică - în sensul că trăiesc în lumea mea.

Nu mă voi adapta la lume. Eu sunt adaptată la mine însămi.”

În Incest. Din Jurnalul dragostei, necenzurat, Anaïs Nin face mărturisiri dintre cele mai personale, iar romanul ei este „spațiul” în care s-a deschis lumii - și, o, Doamne, ce priveliște! Foamea de a trăi, bucuria de a trăi - toate surprinse într-o proză uimitoare, într-o analiză febrilă și captivantă a unei artiste hipnotizante și, în același timp, a „devenirii sale” ca artistă. Poate mincinoasă, poate narcisistă, poate nebună - Anaïs Nin a reușit să expună și să schimbe unele dintre cele mai profunde aspecte privitoare la erotismul îl literatură. Acest „demon al neliniștii” care a trăit în sufletul ei a reprezentat însăși esența scriiturii lui Anaïs Nin - „suprastimularea extazului”, de la iubiții ei, până la ideile pe care le-a avut, valorile și credințele pentru care a pledat. Doamne, ce mod de a trăi! În proza lui Anaïs Nin te scufunzi, proza lui Anaïs Nin este „imersivă”, însă aș spune că nu pentru toată lumea - și-aici vorbesc despre faptul că vorbim despre tabuuri umane, „chestii care nu trebuie încălcate”. Cu toate acestea, nu, nu este vorba despre pornografie, deoarece chiar există foarte puține descrieri „picante” și grafice. Anaïs Nin se concentrează mai ales pe aspectele emoționale, psihologice ale acțiunilor sale: își descompune comportamentul ei, în timp ce-l descompune și pe cel al partenerilor - în zeci și sute de observații privitoare la natura lor.

„Pentru el eu sunt cea mai fermecătoare și mai seducătoare dintre femei, petite fille littéraire. Eu explorez o lume nouă, mă joc cu ea. Rece. Nu mă dăruiesc. Eu deposedez sexualitatea de importanța ei. Esența mea este neatinsă.”

Citind proza lui Anaïs Nin m-am simțit ca și cum aș privi marea - în permanentă mișcare, schimbându-se în mod permanent. Dragostea, pe-o pagină, poate fi nesfârșită, efervescentă, completă, pentru ca pe următoarea să se transforme în plictiseală și angoasă, în durere și reticență. Suntem atât de obișnuiți cu idealul de a fi adevărați, reali, și consecvenți cu emoțiile și opiniile noastre odată ce acestea sunt formate și articulate, justificate, încât adesea ignorăm adevărata lor natură - una fluidă, o natură a schimbării. Nu suntem computere programate să ruleze iarăși și iarăși și iarăși acela cod, același program pentru vecie. Suntem oameni. Suntem fictivi. Suntem deloc statornici. Sincer să fiu, prin ceea ce a scris, Anaïs Nin a reușit să mă facă să-mi doresc să fiu complet transparent, să fiu mai sincer cu mine, să simt exact ce, de fapt, sentimentele îmi dictează să simt. Să nu mai neg. Să fiu sincer cu mine însămi. O femei curajoasă (și, sincer, aș spune că suficient de narcisistă), care, prin jurnalele sale, a împărtășit cu noi cele mai profunde trăiri. Cele mai intense momente. Cele mai neașteptate aventuri și relații. O mare parte din viața ei în care arta nu reprezenta doar o formă de manifestare, ci o formă profundă de viață. O salvare, și-n același timp un blestem. Îmi promit să citesc tot ce a scris Anaïs Nin și a apărut la noi. Și vă recomand cu cea mai mare încredere să-ncercați măcar o carte scrisă de către ea.

Un scurt fragment din noul roman Anna O, de Matthew Blake

Titlu original: Anna O

Limba originală: Engleză

Traducere: Alunița Voiculescu

ISBN: 978‑606‑40‑2168‑7

Format: 130x200mm

Număr de pagini: 528

Preț: 65.00 RON

Colecția: Fiction Connection. Crime

Editura: Trei

Partener media: MAGIC FM

Îmi pare rău. Cred că i-am omorât. ANNA O

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării“, și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află. 

Un concept irezistibil, pus în practică minunat — cu siguranță va fi unul dintre cele mai bune thrillere ale anului. LEE CHILD 

Când ai luat cartea în mână, nu mai ai cum s-o lași. Un thriller cu multe planuri și melodramatic ca anvergură și tensiune. KIRKUS REVIEWS 

Blake nu le permite niciun moment nici cititorului, nici eroului său să stea liniștiți, producând întorsături de situație una după alta. Finalul o să-i șocheze probabil până și pe fanii versați de thrillere. PUBLISHERS WEEKLY 

Matthew Blake locuiește la Londra și, înainte să devină scriitor, a lucrat ca scenarist la BBC, ITV Studios și studiouri independente. A studiat engleza la Durham University și Merton College, Oxford, și a fost cercetător și autor de discursuri pentru Parlamentul britanic. Îl puteți urmări la matthew-blake.com.

Data aparitiei: 2024-02-02 

Precomandă: https://bit.ly/annao (preț redus de la 65 RON, la 55.25 RON)

SNEAK PEEK cu ce ne pregătesc prietenii de la Editura Trei: 

BEN

—  Oamenii îşi petrec în medie 33 de ani din viaţă dormind.

Se apleacă mai mult către mine, suficient cât să îi simt parfumul scump. De obicei, acesta este momentul în care ştiu.

—  Cu asta te ocupi?

—  Da.

—  Doctor de somn?

—  Studiez oamenii care comit crime în timp ce dorm. Pe cărţile mele de vizită scrie „Dr“ înaintea numelui. Dr Benedict Prince, Abaţia, Strada Harley. Sunt expert în somn. Nu am pretins niciodată că aş fi doctor în medicină.

Vede că vorbesc serios.

—  Dar cum e posibil aşa ceva?

—  Te‑ai întrebat vreodată ce‑oi fi făcut în timp ce dormeai? Majoritatea oamenilor încep să se simtă prost în momentul acesta. Cele mai multe crime conţin un factor de distanţare. Ne delectăm cu povești despre oameni ca noi, dar care totuşi nu sunt chiar ca noi. Somnul, însă, nu permite această calificare. Somnul este o constantă universală, ca noaptea şi ca ziua.

—  Ce fel de crime?

Nu a schimbat subiectul. Încă e interesată de mine.

—  Cele mai rele.

—  Eşti sigur că oamenii nu se trezesc?

—   Nu şi dacă sunt somnambuli. Am cunoscut pacienţi care îşi încuie uşile şi îşi conduc maşinile în timp ce dorm. Unii oameni chiar ucid.

—  Şi sigur nu ţi‑ai aminti de asta?

—  Judecând după ridurile din jurul ochilor tăi, aş zice că ai dormit cinci ore și jumătate noaptea trecută.

Se încruntă.

—  Este atât de evident?

—  Îţi aduci aminte ceva din timpul acestor cinci ore şi jumătate?

Se gândeşte în tăcere, cu bărbia sprijinită în mâna dreaptă.

—  Am visat ceva.

—  Ce anume?

—  Nu‑mi amintesc.

—  Vezi?

Privirea i se schimbă deodată. Se uită altfel la mine acum. Vorbeşte mai tare, limbajul trupului i se însufleţeşte.

—  Stai! A fost cazul acela... Cum se numea?

Acesta este punctul terminus. Puţine întâlniri reuşesc să ajungă până aici. De obicei, le plictisesc deja de la fişa postului. Le sperii cu poveştile mele despre crime comise în somn. Iar dacă asta nu se întâmplă, atunci acest ultim lucru îmi vine întotdeauna de hac.

Niciuna dintre ele nu rămâne după ce‑şi dă seama. Niciuna.

—  Anna O, spun eu.

Iau o ultimă gură de vin — un Merlot scump, păcat de el — şi întind mâna după sacou.

—  Tu eşti tipul ăla. Din fotografie. Psihologul.

Zâmbesc stins. Mă uit la ceas.

—  Da, răspund eu. Am fost.

Fotografia care fusese pe prima pagină a tuturor ziarelor importante după ce s‑au întâmplat toate — acel final brutal, înecat în sânge. Momentul fatidic după care nimic nu mai poate fi la fel. Înainte de exil şi cădere. Eu sunt ochelaristul acela ciufulit, îmbrăcat uşor desuet. De atunci, m‑am reinventat. Barba mă îmbătrâneşte; părul are tente argintii. Lentilele ochelarilor sunt mai groase şi nu mai seamănă atât de tare cu nişte rebuturi din recuzita lui Harry Potter. Însă ochii sau chipul nu mi le pot schimba.

Sunt o altă persoană acum. Şi sunt aceeaşi persoană. Aştept întrebarea pe care toată lumea o pune. Este un mister care încă persistă, în ciuda a tot ce s‑a întâmplat.

Şi încă dezbină familii, cupluri, chiar şi prietenii.

—  Era vinovată? întreabă femeia cu care am ieşit la întâlnire.

Sau mai bine zis femeia cu care ieşisem, pentru că acum totul s‑a terminat. Acum nu mai sunt decât un mort viu pentru ea, o anecdotă de povestit de Crăciun sau de Anul Nou.

—  Când i‑a înjunghiat pe cei doi. Chiar a scăpat nepedepsită?

Comandă acum ANNA O și bucură-te de o lectură pe care n-ai putea-o uita (nici să vrei să faci asta)!

O casă mortală (Crimele din Österlen, #1), de Anders de la Motte & Måns Nilsson - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2023

Traducere: Daniela Ionescu

Anders de la Motte a fost polițist, iar din 2010, când a debutat în literatură, a devenit unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de romane polițiste. A fost răsplătit cu Premiul Academiei Suedeze de Literatură Polițistă pentru Debut în 2010, iar în 2015 cu Premiul pentru Cel mai bun roman polițist suedez, decernat de aceeași instituție. Până acum a scris trei serii de succes, iar romanul de față este primul scris în colaborare. Måns Nilsson este scenarist, gazdă de emisiuni de televiziune, scriitori de cărți pentru copii și comediant.

„(...) - Chestia asta nu s-a întâmplat niciodată, auzi, Elin?”

Lăcomie, trădare și crimă printre livezile, castelele și câmpurile înflorite din Österlen. Jessie Anderson, vedeta domeniului imobiliar, e găsită moartă chiar în ziua ei de glorie, când urma să prezinte un complex imobiliar controversat, deloc pe placul localnicilor din Österlen. Conservatorul și nesociabilul inspector Peter Vinston se pomenește angrenat în anchetă, chiar dacă se afla în zonă doar în concediu. Alături de el se află tânăra polițistă Tove Esping, lipsită de experiență, dar ambițioasă și atentă. Deși personalitățile lor diferite sunt o sursă inepuizabilă de frecușuri, cei doi pornesc în căutarea adevărului într-un mediu al excentricității și artificiului. Pentru că, undeva, în peisajul acela idilic din sudul Suediei pândește un ucigaș.

„(...) Patru cuvinte scrise cu fontul Times New Roman și imprimate cu negru:

Ziua răfuielii e aproape.”

Singura parte bună la această carte? Că s-a terminat rapid și, de altfel, că s-a citit rapid. Într-o altă măsură, poate coperta, și mici puseuri de acțiune pe ici-colo. Dar, dacă este să privesc în ansamblu, nu pot spune că mi-a plăcut această carte, pentru că prea mult m-a plictisit și mi s-a părut luuuungită, luuuungită rău-rău-rău. Nu înțeleg, oare mi-am pierdut eu din răbdare sau pur și simplu nu mai gust thrillerele acestea tipice, care nu aduc parcă nimic nou, ci doar veșnica crimă (într-o formă sau alta), veșnica victimă (într-o formă sau altă), respectiv veșnica anchetă (într-o formă sau alta) și prinderea-găsirea-descoperirea-relevarea ucigașului, iar apoi motivului din spatele întâmplării. Bun, de fapt, gust thrillerele de genul, dar diferența o face „forma” în care mi se livrează totul. M-am săturat de cărțile banale, cărțile care parcă sunt scrise doar ca să fie scrise, că are autorul nu-știu-ce popularitate și trebuie, la o adică, să mai scrie niște cărți și să-și plătească facturile. O casă mortală n-a fost să fie, din păcate, și i-am dat trei steluțe doar de dragul duo-ului Peter & Tove. În rest... Vânare de vânt, parcă așa era, nu? Și multă, multă umplutură care n-a dus nicăieri și nici n-avea unde să ducă.

„Era mesajul prevestitor de rele o predicție sau un avertisment? O amenințare?”

Am să-ncerc să fiu cât mai scurt, pentru că nu știu ce-aș putea spune mai mult despre carte. Chiar nu mi-a plăcut, începând cu o acțiune a cărei viteză putea foarte ușor să concureze cu cea a melcului, până la umplutura inutilă care a făcut ca lectura să devină, pe alocuri, mult prea densă și greoaie. Nu mă mai interesează detaliile care nu au niciun sens, care nu scot în evidență mai nimic relevant, și nu mă interesează ce bea X și cum ține paharul și dacă-i place cafeaua decafeinizată. Care-i rostul, de fapt? Bun, înțeleg, descrierile sunt esențiale (dar nu vitale) pentru a da o culoare cărții, pentru a crea un cadru, pentru a introduce totul cât mai firesc și nu ex abrupto. Dar, zău, chiar puteam foarte bine să mă bucur de lectură fără să știu ce mănâncă nu știu cine. Înțeleg, multe persoane chiar nu au o problemă, ba chiar apreciază descrierile - nu mă înțelegeți greșit, că și eu la apreciez, dar nu prea multe și nu prea dese, mai ales la un thriller. În schimb, nu mai vreau, pur și simplu nu mai vreau - am nevoie de un thriller care să mă țină în priză la 2-20 A și să mă facă să-l citesc cap-coadă, dintr-un foc. Din fericire, am avut și experiențe de genul în ultima vreme, dar și experiențe mai puțin neplăcute (majoritatea, de fapt).

„- Vântul s-a schimbat. Diseară va ploua. Poate chiar va fi furtună.

Vinston urmă cu privirea direcția degetului ei. Departe, la orizont, începuseră să se adune nori negri.”

Încă un aspect este faptul că mă gândesc să încetez, în viitorul apropiat, cu seriile. Am prea multe începute și nefinalizate - fie că mereu citesc altceva, deși seria este completă și mă așteaptă în bibliotecă, fie că vorbim despre serii incomplete și care, cel mai probabil, nu vor fi traduse în totalitate cât de curând. E OK, de fapt, pentru că încă nu am fost atât de prins de o serie încât să mor de nerăbdare până apare volumul următor. De altfel, cele mai multe dintre serii sunt, de fapt, nu serii care au legătură directă (în ceea ce privește acțiunea) una cu cealaltă, ci serii care au drept protagoniști anumite personaje (în cazul de față, pe Peter & Tove). Bun! Mi-a plăcut de ei doi, sincer, și nu pot spune că romanul scris de  Anders de la Motte & Måns Nilsson nu a urmat un fir epic logic, adecvat, cronologic. Dar, cel puțin pentru mine, cam asta a fost problema: nimic wow, nicio întorsătură dintr-aia de situație care să-ți placă și să te facă să te simți luat peste picior, la modul aha-te-am-prins-nu-te-așteptai-la-asta-nu?, nimic. Adică, totul mult prea „la sigur”, mult prea fără tensiune și dinamică: o lectură cam lipsită de atmosferă, adânc ancorată într-un protocol tipic poliției și detectivilor.

„Și, pentru prima dată de când nu mai era copil, fu cuprins de un sentiment pe care aproape îl uitase. Uns entiment pentru care îi trebuise jumătate din viață ca să-l uite.

Frica.”

Așadar, cam asta a fost experiența mea cu O casă mortală - una nu prea plăcută, dar nici chiar cea mai rea (o, da, întotdeauna este loc de mai rău). Una peste alta, mă bucur că am citit-o și pe aceasta și că o pot pune liniștit în bibliotecă. Dar, dincolo de toate, încep să mă simt foarte prost, fiindcă am impresia că niciun thriller nu reușește să mă mai prindă, să mă convingă și să mă facă să-i dau alea cinci steluțe binemeritate! Vreau să citesc ceva nou, ceva diferit - sau, de ce nu, ceva cu un subiect pe care l-au mai abordat și alții, dar într-o manieră cu totul și cu totul nouă. Cer prea mult? Eu zic că nu. Într-o oarecare măsură, ajung și în punctul în care îmi dau seama că poate ar trebui să renunț, chiar de la primele 50-100 de pagini, al cărțile care știu că nu îmi vor plăcea, care nu mă prind de la început. De obicei, când o carte mă prinde de la primele pagini, și parcursul este la fel de captivant, și știu că merită timpul meu. Dar, când o carte îmi lasă acel feeling că nu, nu o să-mi placă - și asta încă de la început - se dovedește că, într-adevăr, n-a fost să fie. La această carte, culmea, începutul (prologul) chiar a fost foarte, foarte promițător, dar pe parcurs lucrurile s-au dovedit a fi cu totul altfel. Eh, asta e! Numai lecturi frumoase să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Anders de la Motte & Måns Nilsson, O casă mortală, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Fără scăpare, de Mark Billingham - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU

Colecția: NICULESCU Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 392

Anul apariției: 2023

Traducere: Timea Kovacs

Când un tânăr este ucis într-un spital de psihiatrie, acuzațiile încep să curgă pe bandă rulantă. A fost unul dintre pacienți? Un membru al personalului? Sau a intrat cineva din afară? Detectivul Alice Armitage e pe urmele ucigașului. Singura problemă este că și Alice este pacientă.

„Eram eu când îmi câștigam cinstit existenta, făcând tot posibilul să prind violatori și ucigași? Sau am fost adevărata eu odată ce m-am «îmbolnăvit» și am început să văd cât de malefici pot fi oamenii așa-numiți vinovați? (...) Dorințele întunecate, planurile secrete, înțelegerile pe care le fac cu diavolul (...).”

Ce a început ca un promițător thriller (după scurta descriere de pe copertă), s-a dovedit a fi... doar un alt thriller. Spunând asta, îmi dau seama că nu am spus ceva care să defavorizeze lectura, pe cât am spus ceva care are relevanță în contextul propriu de cititor-ahtiat-după-thrillere. Am citit atât de multe, încât destul de puține reușesc să mă mai convingă să le dau acele cinci steluțe pe Goodreads. Romanului lui Billingham i-am dat trei, iar asta nu-i puțin, că-i mai mult de jumătate, dar nu-i nici mult, că-s mai puține de patru. Pentru mine, patru steluțe înseamnă că romanul merge recomandat, adică merită să-i oferi timp, pentru că sigur, într-un fel sau altul, te va prinde și te va ține acolo, prins în lectură, alături de personaje. Dar, dându-i trei, înseamnă că e un roman oarecare, pe care îl citești și pe care-l uiți imediat ce l-ai citit (sau la scurt timp după) - în orice caz, nu-i un thriller care să placă (mai ales dacă ești fan al genului), pentru că nu aduce nimic nou și, de fapt, este destul de greu să aduci ceva nou într-un gen literar în care pare că toate-s folosite și subiectele saturate în toate modurile posibile.

„Îți întoarce lumea cu susul în jos.

Te transformă în altcineva.”

Dar, la Fără scăpare, nu doar asta a fost problema, ci și faptul că n-am putut rezona, din nicio lumină, cu „povestitoarea” Alice, care se găsește închisă într-un spital de psihiatrie, și nici nu prea mi-am dat seama dacă-i aici de bunăvoie și nesilită de nimeni, sau și-a dat seama că are nevoie să fie aici. În fine, pe undeva prin ultimele capitole îți dai seama cum stă treaba, dar cred că atât de mult voiam să termin, în sfârșit, această carte, încât nici nu mi-a mai păsat ce caută Alice în gloata asta de dezaxați și altele. Așa, revenind, spuneam că nu mi-a plăcut de Alice, și mai ales de faptul că ea „povestește” cum stă treaba. Adresarea asta directă, la modul „tu, cititorule” nu m-a încântat vreodată, deoarece mi se pare că, în loc să mă apropie de personaj (și mă gândesc că asta a fost și intenția autorului), mai tare m-a depărtat. De ce? Pentru că Alice mi s-a părut puțin cam liniară, nu i-am gustat „glumițele” și nici încercarea de a fi profundă și de a da sfaturi de viață. Una peste alta, din acest motiv n-am putut să fiu prea prins de acțiune, pentru că totul era văzut din perspectiva ei puțin cam centrată asupra propriei persoane. De altfel, cred că a exagerat puțin treaba privitor la cum stau lucrurile într-un spital de psihiatrie, și a dus totul într-o direcție mult prea puțin convingătoare...

„Trează sau adormită, ceva regizează acest spectacol de groază.”

În esență, avem de-a face cu o crimă, în primă instanță, iar aproape jumătate de carte se-nvârte în jurul cozii și nu oferă aproape nimic relevant privitor la ce s-a întâmplat cu acel pacient. Mult prea multă umplutură care, implicit, taie din potențialul elan al cărții, șubrezește dinamica și, într-un punct, ajunge să te plictisească. Chiar nu mă interesau foarte multe aspecte privitoare la regim și pastile și alte mici tabieturi într-un astfel de context (spitalul de psihiatrie), fiindcă, așa cum am menționat, am fost prin astfel de instituții și prea puțin mi s-a părut că ce-mi spune Billingham se pupă cu realitatea. Dar, în fine, nu contează, că pot trece peste asta. Dar n-am putut trece peste multele pasaje în care mi se dădeau niște detalii cu totul și cu totul irelevante. Stilul de scriere a fost chiar accesibil, și la început m-am bucurat că lectura merge rapid, că pare relativ fluidă și, îmi ziceam, o dau gata repede-repede, mai ales dacă se duc lucrurile în direcția aia în care aș fi vrut să se ducă. Da, exact, nu s-au dus lucrurile în direcția aia, și nici nu știu dacă au fost vreodată, de fapt, pe drumul cel bun. Păcat, fiindcă mereu am crezut că dă-i unui autor de thrillere un spital de psihiatrie și o să scoată ceva măcar demn de a-ți merita timpul. N-a fost cazul, deși mă bucur că am descoperit - indiferent de cum s-a dovedit experiența - și acest autor, Mark Billingham.

„Doamne, va fi atât de ușor, fiindcă nu am nimic cu ce să ripostez, iar acum o voce din capul meu îmi spune Cui îi pasă? Oricum, nu prea am pentru ce să lupt, așa că ce rost mai are?

Nu merită să lupt pentru mine.”

Rezumând pledoaria de mai sus: idee cu potențial și context interesant, care zic c-ar fi putut fi exploatate ceva mai bine. Din păcate, pe mine nu m-a convins, și nici marea-dezvăluire-schimbarea-la-față (a se citi: care-i treaba cu crimele) nu mi s-a părut „wow” (cum aș dori să mi se pară în general acest lucru în cărțile thriller). Schimbări de situație - ce-s alea? Personaje interesante, care să te țină captiv în lectură - pas! Nu mă înțelegeți greșit, nu zic că a fost o carte rea, că e foarte posibil ca altora să placă. Mie, drept cititor avid de thriller, nu mi-a plăcut, pentru că am numeroase grade de comparație și „cărți-thriller-etalon” pe care le am în vedere. Implicit, spre exemplu, să zic că-l compar de Mark Billingham cu scriitorul elvețian Joël Dicker, cu John Marrs (câțiva dintre autorii mei preferați, scriitori de thrillere) - păi, deja vorbim despre cu totul altceva. Dar, după cum ziceam, există în mintea mea acest grad de comparație, și nu-l pot trece cu vederea. Cel mai probabil, această carte este mult mai potrivită pentru cei care nu cochetează neapărat cu acest gen, așadar nu au așteptări prea mari pentru că, ei bine, nu au citit îndeajuns de multe cărți pentru a-și consolida astfel de așteptări! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Mark Billingham, Fără scăpare, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Delta lui Venus, de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Alina Purcaru

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross – 1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„Sexul își pierde toate puterile și toată magia când devine explicit, monoton, exagerat, când devine o obsesie mecanicistă. Devine plictisitor. Ne-ai învățat mai multe decât oricine altcineva despre cât e de rău să nu-l împletești cu emoție, foame, dorință, poftă, toane, capricii, legături personale, relații mai profunde care-i schimbă nuanțele, aroma, ritmurile, intensitățile.”

Un misterios colecționar de cărți i-a oferit lui Henry Miller o sută de dolari pe lună ca să scrie povestiri erotice. Miller a acceptat cu entuziasm, dar curând a abandonat ideea și i-a sugerat lui Anaïs Nin să continue ea. Astfel au apărut prozele reunite în volumul Delta lui Venus, care se numără astăzi printre cele mai de succes creații ale literaturii erotice, ecranizat în 1995 de Zalman King sub același titlu. Cititorul care pășește în lumea îmbibată de erotism a lui Anaïs Nin trebuie să lase prejudecățile la intrare: autoarea încearcă să deschidă acea cutie a Pandorei care este sexualitatea feminină, înfățișând-o sub măști felurite, însă fără tușe clinice sau pudibonderii suspecte. Prostituate, voyeuri, frigide, lesbiene, hermafrodiți, artiști, femei îndrăgostite, bărbați de o virilitate uluitoare – universul lui Anaïs Nin funcționează după legea instinctului ridicat la rang de artă.

„Nu găsești două corpuri cu aceeași textură a pielii, cu aceeași luminozitate și temperatură, cu aceleași umbre, cu aceleași mișcări; pentru că un amant, când e exaltat de dragoste adevărată, se împărtășește din tainele amorului cu care s-au hrănit atâtea secole. Ce vastitate, ce schimbări ale vârstei, câtă variațiuni între maturitate și inocență, perversitate și artă...”

15 povestiri erotice: s-o spunem pe șleau, acesta este erotism „la superlativ”. Maximul de erotism pe care, cred eu, un autor l-ar putea atinge. M-a intrigat foarte mult faptul că multe persoane consideră această carte drept „scârboasă”, „umilitoare”, „neplăcută”. Nu pot nega acest lucru și nici nu o voi face, pentru că, evident, depinde de gusturile fiecăruia. Evident că violul, pedofilia, umilința, batjocura, incestul sunt lucruri pe care nu că mulți dintre noi le percepem drept greșite & neplăcute, dar mulți dintre noi ar trebui să le perceapă astfel. Da, este scârbos, multe lucruri putând ușor părea neatrăgătoare la această carte. Însă eu cred că fundamental la această carte este faptul că Anaïs Nin - o autoare care pentru mine a spart tiparele, relevându-se în forme deosebit de senzuale, înțelepte și inteligente - în această carte depășește barierele genului, „îl neînțelege”, să spun așa. Scopul eroticii, după părerea mea, nu este acela de a excita & face hormonii s-o ia razna, ci despre a merge în locuri în care alt gen de scriere n-ar putea merge, despre a sparge tabuurile, a le depăși, a le da o formă, a le înțelege și a le lăsa așa cum au fost dintotdeauna: poate de neatins, într-o „tagmă” undeva la periferia literaturii „acceptate”, la limita de separație dintre pornografie și erotism. După părerea mea, volumul acestora de povestiri nu doar că a fost bun, dar a fost și deosebit de atent scris, îngrijit - așa cum de obicei Anaïs Nin scrie.

„Îl atingea ușor cu degetele, dar, dintr-odată, aceste degete delicate căpătau nerv, apăsau adânc în carne și-l răneau, ca și cum ar fi vrut să se convingă în acest fel violent că el exista cu adevărat.”

La fel ca orice alt tip de carte de ficțiune, și genul erotic ar trebui să presupună o expansiune a minții & viziunii cititorului. Dacă vorbim de cărți fantasy, science-fiction, thriller sau distopice, fiecare încearcă să evoce anumite situații, anumite genuri de personaje și întâmplări, pe care de obicei să le putem cât de cât contextualiza la realitatea noastră, chiar și în cele mai improbabile forme. Iar aici intervine, în cele din urmă, genul erotic, care s-ar putea să fie printre singurele genuri care examinează convenții sociale rând pe rând, lăsându-ne să avem acces la aceste tabuuri - chiar dacă neplăcute -, pentru a vedea ce se întâmplă atunci când au loc, respectiv ce se întâmplă atunci când nu au loc. De altfel, am mai observat un lucru în timp ce citeam (nu, nu m-a dezgustat nimic, fiindcă am citit această carte cu o altă idee, și anume aceea că scriitura lui Anaïs Nin întotdeauna mi s-a părut specială): ideea aceasta de a te deschide unor astfel de experiențe, de a le da undă verde, cred că se dorește mai degrabă a fi, din prisma povestirilor lui Anaïs Nin, tulburătoare și provocatoare, decât excitantă. Nu cred că Anaïs Nin a scris această carte pentru a-și „concretiza” niște fetișuri sau înclinații de natură sexuală, ci pentru a le radiografia, pentru a le da anumite conotații poate chiar viabile.

„Spre ce-și putea îndrepta Miguel dorințele? Spre băieți, spre băieți pentru că erau lipsiți de deschizătura lacomă, spre băieți pentru că aveau sex ca al lui, un sex care nu-l speria, spre băieți pentru că lor le putea satisface dorințele. 

Așa se face că, exact în seara în care Elena și-a simțit corpul săgetat de dorință și cuprins de fierbințeală, Miguel descoperise soluția intermediară, un băiat care-l ațâța fără să-i mai stârnească frica, îndoielile sau teama de tabu.”

Într-adevăr, povestirile sunt tulburătoare pe alocuri, violente, bizare, cu descrieri care îți creează anumite stări bizare. Este o lectură provocatoare, care te șochează - și, bănuiesc, poate Anaïs Nin chiar a vrut să șocheze cititorul, după cum de fapt i-a cerut și cel care a solicitat povestirile. „Să renunțe la poezie și metafore”, să-i ofere acțiuni crude, primitive, sex & dragoste, poate mai mult sex decât dragoste, personaje care sunt dominate de dorința aceasta de a oferi și primi plăcere. Erotica nu este neapărat sexy, sau nici nu trebuie să fie sexy, ci trebuie să fie bogată, senzuală, trebuie să aibă miros de iasomie, mirosul unei fântâni întregi pline cu trandafiri. Și, dacă e să mă refer la proza lui Anaïs Nin, cred că este dominată și definită de toate florile & cele mai frumos mirositoare dintre ele. Stilul în care scrie Anaïs Nin este, fără îndoială, unul dintre cele mai stilizate, un stil atent și gândit, un stil efervescent și plin de înțelesuri. Poate ce îi șochează pe cititori este faptul că Anaïs Nin aplică această „senzualitate nemiloasă” atât stilului ei de scriere, momentelor de dragoste & sex, cât și momentelor de violență, sadism, înjosire care apar în carte. Anaïs Nin provoacă reacții, controverse, împarte cititorii în tabere și în tagme - dar, în cele din urmă, cred că nimeni nu îi poate contesta intelectul & talentul.

„După ce au epuizat noutatea poveștilor erotice, au descoperit un alt tărâm: tărâmul geloziei, al fricii, al îndoielii, al furiei, al urii, al contrariilor, tărâmul luptei prin care ființele umane trec din când în când pentru a rupe legătura care le ține împreună.”

Anaïs Nin nu se va demoda niciodată, părerea mea, și mă bucur deosebit de mult că am descoperit o autoare care scrie atât de bine, atât de intens și plin de pasiune. Nu m-a deranjat nimic la această carte, chiar dacă nu este o carte grozavă, memorabilă. În schimb, este o lectură puternică, plină de forță, și totul se datorează în special intensității scenelor, descrierilor, trăirilor - când intri într-o astfel de lectură, cam trebuie să-ți dai jos haina pudorii, să renunți la presupuneri, contexte, ideologii dezordonate și altele de acest gen. În același timp, nu trebuie să te gândești la următorul cuvânt: „porno”. La excitație sau orice ar presupune ridicarea nivelului anumitor hormoni, pomparea sângelui spre anumite organe. Nu. Trebuie să te eliberezi de prejudicii, dar în niciun caz de romantism, senzualitate, excesul plăcerii. Nu ar trebui să avem concepții greșite, redimensionate sau „livrate” privitoare la activitățile sexuale, fie ele unele „eclectice” - știm cu toții ce-anume răspândesc anumite cărți, anumite genuri de filme, și ce idei implementează în mințile tinerilor; și nu spun că Delta lui Venus este o carte de educație sexuală, că, probabil, e cel mai departe de a fi așa ceva - în schimb, spun că este o carte care reiterează tabuuri sociale, care vorbește de ele, le-aduce în lumină și, în cele din urmă, permite cuiva să abordeze poate cele mai incomode aspecte ale „problemelor sexuale”.